În 1911, preotul Francesco Forgione, viitorul Padre Pio, i-a semnalat confesorului său semne roşiatice pe mîini, pe picioare şi pe piept, precum şi dureri puternice în acele locuri care corespundeau rănilor christice. Echimozele se transformau în răni care sângerau periodic, dar nu se infectau.

Suspectat de la început de şarlatanie, a purtat o perioadă îndelungată mănuşi. Verdictul medicilor a fost categoric: rănile au o cauză neidentificabilă, explicaţia lor sustrăgându-se obiectivităţii ştiinţifice, raţionale. Padre Pio exala arome plăcute, denumite "mirosul sfinţeniei", pe care reuşea să le proiecteze la distanţă de chilia în care trăia şi medita.

Se vorbeşte despre o serie de vindecări miraculoase atribuite lui Padre Pio. După moartea sa, la examinarea medico-legală nu s-a descoperit nicio urmă de stigmate. Unii au spus că absenţa stigmatelor a fost ultimul miracol înfăptuit de Padre Pio.

Realitatea este mult mai prozaică. În anul 2007, istoricul Sergio Luzzatto a descoperit o mărturie care a răsuflat din arhivele secrete ale Vaticanului, aparţinând farmacistului de la care se aproviziona Padre Pio cu acid carbolic. Padre Pio susţinea că are nevoie de acid pentru a dezinfecta seringile cu care se vaccina împotriva gripei spaniole.

Acidul carbolic provoca şi întreţinea rănile din palme, de pe piept şi de pe picioare. Pentru ca sângerările să se producă în timpul slujbelor, Padre Pio ascundea sub mânecile largi nişte ace care-l înţepau în palme.

O altă nedumerire persistă în cazul călugărului capucin, sanctificat în anul 2002 de papa Ioan Paul al II-lea. De ce îi apăreau rănile în palmă, când piroanele erau bătute în încheieturile mîinilor crucificaţilor?

Cum se explică mirosul sfinţeniei degajat de Padre Pio? Menajera călugărului a mărturisit şi ea, după moartea acestuia, ce fel de esenţe folosea pentru a da acel miros plăcut şi cum îl răspândea înainte prin locurile pe unde urma să treacă Padre Pio.

Autori anonimi. Biblia 
Regretăm că nu vă putem publica opera

 

Trebuie să spun că, în momentul în care am început să citesc manuscrisul şi pe parcursul primelor sute de pagini, am fost entuziasmat. Este plin de acţiune şi găsim tot ceea ce cititorul cere astăzi de la o carte de actiune: sex (mult), cu adultere, sodomie, crime, incesturi, războaie, masacre şi aşa mai departe. Episodul cu Sodoma şi Gomora, cu travestiţii care se dau drept îngeri, este rabelaisian; aventurile lui Noe sunt Jules Verne în stare pură; fuga în Egipt este o poveste care va fi cu siguranţă ecranizată într-o zi... Pe scurt, un veritabil roman-fluviu, bine construit, care nu se zgârceste la lovituri de teatru, plin de imaginaţie, cu cantitatea perfectă de mesianism pentru a plăcea, fără să cadă în tragic. Apoi, mergând mai departe, mi-am dat seama că este vorba de fapt de o antologie din diferiţi autori, cu numeroase, prea numeroase bucăţi de poezie, dintre care unele sincer sunt chiar mediocre şi plictisitoare; veritabile lamentaţii fără cap şi fără coadă. Rezultatul este un ghiveci monstruos care riscă să nu placă la nimeni din cauză că are de toate. În plus, va fi o problemă spinoasă pentru a împarţi drepturile între diferiţii autori, mai ales că cel care a stabilit textul nu tratează în numele tuturora. Dar nu îi gasesc numele nicăieri, nici chiar în index, ca şi cum ar fi avut o reticenţă să îl menţioneze. Personal, aş fi pentru a studia publicarea primelor cinci cărţi . Aici am merge pe un teren sigur. Cu un titlu de genul "Disperaţii de la Marea Roşie". (Umberto Eco)

Cartea lui Dan Brown nu se pretinde un studiu ştiinţific. Este o simplă ficţiune. Cu personaje celebre. Mitologia, obscurul, ocultul şi misterul au fost dintotdeauna cele mai căutate mărfuri. Campania de denigrare a "Codului lui da Vinci" i-a făcut pe mulţi să se întrebe: "De ce depune Biserica atâtea eforturi pentru a combate un roman? Oare nu fiindcă dezvăluie adevăruri interzise?"

Poate cu intenţii ascunse, Dan Brown a atacat o organizaţie asupra căreia planează mari semne de întrebare: Opus Dei. Brusc, organizaţia a decis să-şi deschidă porţile şi să comande articole şi documentare favorabile despre activitatea sa. Nu a reuşit să convingă. Din contră, a alimentat echivocul. Şi a focalizat atenţia asupra surselor oculte de finanţare, redeschizând cazul Băncii Ambrosiano.

Intrat în semi-anonimat, Michael Baigent a deschis acţiune juridică împotriva lui Brown, acuzându-l de plagiat. O nouă confuzie între literatură şi cercetarea istorică. Deşi a folosit metode îndoielnice, Baigent a pretins încă de la apariţia bestseller-ului Holy Blood, Holy Grail că este un studiu. Dan Brown nu a pretins că este altceva decât autor de ficţiune. Chiar dacă documentarea sa a inclus documentele falsificate de Plantard şi unele evanghelii descoperite la Nag Hammadi.

După 3 ani de procese şi apeluri, Michael Baigent a fost condamnat la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor de judecată totalizând 3 milioane de lire sterline. Ca efect al proceselor răsunătoare, cărţile lui Michael Baigent au fost reeditate şi vânzările s-au sitat la cote înalte. Ambii autori au profitat de popularitatea şi intensa mediatizare prilejuite de procese ca să augmenteze vânzările propriilor cărţi.

Principalele teze ale lucrării "The Holy Blood and the Holy Grail" (rebotezată ulterior "Holy Blood, Holy Grail"):

1. Maria Magdalena a fost soţia lui Iisus (teză tot mai larg acceptată şi bine argumentată);

2. Conflictele dintre Maria Magdalena şi Petru Simon, precum şi prigonirea adepţilor lui Christ de către autorităţile romane după crucificare au dus la fuga soţiei lui Iisus în sudul Franţei; ea ar fi fost însoţită de Sara, fructul căsătoriei dintre Iisus şi Maria din Magdala (teză lipsită de orice probe; există doar o firavă tradiţie orală);

3. Sfântul Graal (versiunile sunt puţin diferite: legenda cupei din care a băut Iisus la Cina de Taină sau în care a fost adunat sângele scurs pe cruce din rănile lui Christ) este o traducere greşită a expresiei "Sang Real" - Sânge Regal (teză verificată, a fost găsit manuscrisul unui cărturar de acum 1000 de ani, când a fost inventată legenda Graalului);

4. Dinastia Merovingienilor a fost întemeiată de Pharamond, descendent al lui Iisus (teză nesusţinută: nu există documente, mai mult se creează un gol de peste 400 de ani între crucificare şi înscăunarea primului rege merovingian);

5. Urmaşii lui Iisus trăiesc printre noi şi sunt protejaţi de Prioria din Sion. Dezvăluirea adevăratei lor identităţi ar demola 2000 de ani de credinţă creştină şi le-ar pune în pericol vieţile (teză bizară în prima parte, întrucât Prioria nu există decât din 1956; a doua parte ar fi veridică dacă am accepta prima parte);

6. Pierre Plantard este urmaş al Merovingienilor, în consecinţă şi al lui Iisus (teză care întrece limitele celei mai bolnave fantezii);

Speriat de consecinţele ultimei concluzii, Pierre Plantard şi-a recunoscut înşelăciunea. La început a fost o glumă, spune el. Văzând că este luat în serios, s-a gândit că poate obţine bani frumoşi fără mult efort. A falsificat documentele şi a plăsmuit povestea Prioriei din Sion. În 1981, cu 1 an înainte de apariţia cărţii "The Holy Blood and the Holy Grail", Plantard i-a anunţat pe autori că totul este un fals şi va dezvălui escrocheria. Autorii, care luaseră deja un avans fabulos de la editor, au refuzat să ia în considerare avertismentele celui care le furnizase materia primă pentru carte. Şi a fost un succes colosal: doar în prima zi s-au vândut 43000 de exemplare în Marea Britanie, unde a fost tipărită.

Confruntat cu mărturisirea lui Plantard, Michael Baigent a refuzat să renege ideile cărţii şi a continuat să le susţină. A replicat printr-un argument ridicol: "E imposibil. Documentele nu sunt false. Le-am analizat timp de 6 ani." Nu a adus confirmări de la laboratoare pentru datarea cu C14 şi nici autentificări ale forurilor academice.

Pierre Plantard a negat tot timpul filiaţia sa christică, însă a continuat să susţină până la moartea sa (2000) că este urmaşul de drept al tronului Franţei în virtutea sângelui său merovingian.

Ideea s-a dovedit profitabilă. Cititorii au început să creadă povestea Prioriei din Sion. Dan Brown, un obscur autor american, a preluat-o, a îmbunătăţit-o şi a scos un roman mediocru, prost scris, rău argumentat şi eludând flagrant dovezile care contrazic aserţiunile sale. Partea pozitivă este redeschiderea cercetărilor asupra Mariei din Magdala (Magdalena), certificarea căsătoriei cu Iisus şi dezbrăcarea organizaţiei tentaculare Opus Dei de faldurile sale strălucitoare.

Prioria din Sion

ÎNCEPUTUL AFACERII. 1956. Pierre Plantard - după unii bolnav psihic, după alţii un şarlatan de geniu -, descendent al unei familii nobiliare scăpătate, revendică tronul Franţei, aducând dovezi ale genealogiei sale ilustre. Documentele îl înfăţişează ca urmaş al dinastiei Merovingienilor, întemeietorii regatului francez în sec. al V-lea. Istoricii au fost uluiţi. Ultima ramură dinastică se stinsese în sec. al VIII-lea. Ultimul supravieţuitor, Theodoric, s-a călugărit şi nu a avut urmaşi. Documentele lui Plantard păreau a fi o revelaţie istoriografică. Urmau să scoată la suprafaţă o istorie ascunsă.

Dezbaterile au cuprins lumea academică. Plantard, ajutat de un colaborator, Philippe de Chérisey, a înscris organizaţia la subprefectura departamentală din Saint-Julien-en-GENEVOIS. După aproape 1000 de ani, s-a spus atunci, societatea a intrat în legalitate. Îndoielile asupra sănătăţii mentale a lui Plantard au apărut odată cu publicarea obiectivelor societăţii. Scopul principal consemnat în documentele interne ale societăţii esoterice era reinstaurarea monarhiei şi întronarea "Regelui cel Mare" profeţit de Nostradamus.

DOCUMENTELE. Plantard a depus la Biblioteca Naţională a Franţei un set de documente purtând numele "Dosarele lui Henri Lobineau". Conţinutul nu a fost cercetat imediat. Printre cele mai importante documente se aflau lista marilor maeştri ai Prioriei şi un arbore genealogic. Schema genealogică "dovedea" că Plantard este urmaş al ilustrei familii regale a Merovingienilor. Pe baza unor documente ale căror originale nu au fost prezentate niciodată întrucât nu există şi inspirându-se din pergamentele de la Nag Hammadi, Plantard, cu popularitatea în declin şi tot mai ridiculizat, a comandat scrierea a două cărţi devenite populare în Fraţa: Aurul din Rennes şi Comoara blestemată din Rennes-le-Château. Care au înfierbântat imaginaţia cititorilor. Provocând, totodată, scepticismul cercetătorilor.

Descendent al unei familii de vaza, a apartinut unui clan puternic. Nu si-a cunoscut tatal, mort inainte de nasterea lui. Mostenirea tatalui sau: cinci camile si o roaba. Crescut pentru scurta vreme de o doica, va fi redat mamei sale. Era de nestapanit, avea frecvent crize de epilepsie si halucinatii. (Popular: suferea de indracire.) Care, cu timpul, se vor agrava. A urmat moartea timpurie a mamei sale. Nici bunicul lui, care l-a luat in ingrijire, nu a mai trait mult. A ajuns in familia unui unchi, care l-a invatat sa-si castige existenta ducand oi si capre la pascut. Apoi l-a initiat intr-ale comertului. Parvenit, urmareste prin orice mijloace sa scape de saracie. Se casatoreste cu o vaduva mai batrana cu 15 ani decat el. Ea - 40, el - 25. Ea bogata, el... vai de el! Un arhanghel, Gabriel, i-a poruncit: "Citeste!" Si el a deprins instantaneu abilitatea cititului. Starile extatice alterneaza cu izbucnirile violente si cu crizele de paranoia si delir. Inventeaza o religie-puzzle, cu elemente iudaice, crestine si zoroastriste. Ajunge sa fie obiectul batjocurii tuturor: ca sef al unui clan si inventator de religie, trimite un ultimatum regelui Persiei, basileului Constantinopolului si negusului Abissiniei. Celor trei conducatori le transmite somatia de a renunta la tron in favoarea lui, de a-l recunoaste ca mesager divin si de a adopta, impreuna cu popoarele lor, religia nou creata. Epilepticul cu serioase dereglari psihice se numeste Mahomed. A inventat o religie ostila tuturor celorlalte forme de exprimare religioasa. A promovat ura fata de iudei si crestini. A creat un cod moral rigid. Codul moral fiind, totodata, cod civil si penal. Pedepsele sunt disproportionate in raport cu gravitatea faptelor. Misiunea islamului se va incheia atunci cand va deveni religie universala, impusa cu orice mijloace. Deosebirea dintre Mahomed si Iisus: Mahomed nu se credea fiul lui Dumnezeu/ Allah.

Ideile gnostice par a fi fabulatii aditionale celei oficiale. Veridicitatea lor nu poate fi probata. Constructia argumentativa este in intregime speculativa. Daniel Massé incearca sa ofere o explicatie stiintifica. Insa tot speculativa. Un exercitiu de imaginatie. Nimic mai mult. Imbinand datele istorice si acoperind golurile cu prezumtii, Massé nu se apropie de realitate. Teoria sa este la fel de fragila. Realul si verosimilul nu sunt sinonime.

Iisus, preot descendent al casei regale a davidienilor, aristocrat si pretendent legitim la tronul Palestinei, a incercat sa-si recastige mostenirea. Desi dispunea de sustinerea unor aristocrati si a unor personalitati influente, el nu coagulase sustinerea populatiei. Adeziunea populara putea fi castigata cu un mesaj nobil si generos. Se adreseaza oprimatilor, dezamagitilor, persecutatilor, nenumaratilor umiliti si nefericiti. Mecanismul seamana izbitor cu cel de azi. Politica populista a fost practicata dintotdeauna. Mesajul christic are puncte comune cu gandirea eseniana. Originalitatea lui rezida in charisma, in calitatile de taumaturg, in folosirea limbajului imagistic, accesibil vulgului. Spre deosebire de alti profeti, el nu anunta un nou Mesia, ci se defineste pe sine ca fiind acel Mesia. Astfel dobandeste o credibilitate enorma si autoritatea suprema. Pana aici nimic neobisnuit. Istoricii pozitivisti (si nu numai ei) au investit teoria cu atributul realitatii. Poate fi sustinuta cu succes. Speculatia acum incepe. Intram in suprarealism. Iisus (daca el a fost pe cruce) primeste, in loc de otet, un amestec de opiu si beladona, folosit in Orientul Apropiat ca soporific. Stratagema intentiona sa acrediteze moartea victimei. Somniferul i-a salvat viata. In plus, s-a indeplinit in aparenta profetia Vechiului Testament. Pilat a fost castigat de partea conjuratilor. Banul l-a ajutat sa transgreseze legea romana. Sub acoperirea penumbrei crepusculare, corpul adormit a fost dus pana la mormantul din care a disparut dupa cel mult 36 de ore. Iisus "inviat" a plecat in secret in exil. Beneficiind de complicitatea lui Pilat. In Casmir - conform legendelor indiene si islamice. In Japonia - spun alte surse. (In Japonia a fost gasit un mormant, atribuit lui Iisus. Ipoteza mi se pare complet rupta de realitate.) Istorici reputati se incumeta sa sustina ca Iisus a murit in timpul asediului Masadei (anul 74) si ca ar fi varianta mitizata a lui Simon Bar Kochba, eroul rezistentei evreilor. Legendele sustinute de alti istorici (printre care Michael Baigent, Richard Leigh si Henry Lincoln - "The Holy Blood and the Holy Grail") ca Iisus ar fi fugit impreuna cu familia la Marsilia sunt chiar trase de par. Din exil, Iisus urma sa reorganizeze rezistenta si sa recapete tronul prin forta. O boala l-a secerat, insa.

Fapt certificat istoric: Disensiunile din interiorul grupului de sustinatori au dus la scindare. Pe de-o parte familia lui Iisus (incluzand-o pe Maria Magdalena, probele indicand-o ca fiind sotia lui), iar pe de alta parte factiunea lui Simon Petru. Petru o va calomnia pe Maria Magdalena si-i va confectiona o imagine de tarfa. Maria Magdalena a fost o curtezana in sensul ca frecventa cercurile regale, nu in sensul peiorativ. Petru va iesi invingator in disputa cu Iacov, fratele lui Iisus. Crestinismul autentic va fi sufocat de versiunea lui Petru. Familia va fi discreditata pentru ca risca, in calitate de martora a mistificarii, sa compromita expansiunea mesajului religios.

Pilat se amesteca brutal in afacerile iudeilor. Ca reprezentant al imparatului Tiberius, el aproba orice actiune oficiala. Dar judeca numai cazurile de nesupunere fata de romani. Celelalte infractiuni si crime erau judecate de Sanhedrin (Consiliul Batranilor). Iosif din Arimateea, membru al Sanhedrinului, admirator secret al lui Iisus-Baraba si unul dintre cei mai bogati oameni din Palestina acelor vremuri, cunostea lacomia lui Pilat. Banul are cea mai mare putere de convingere. Pilat a acceptat crucificarea pe o proprietate particulara. Atata vreme cat dusmanul Romei disparea, locul executiei nu avea nicio insemnatate. Iisus a fost rastignit in gradina lui Iosif. Si Evangheliile sugereaza voalat. Lui Iisus, trecand prin chinuri cumplite, i s-a facut sete. Plin de rautate, un soldat ii da sa bea otet. Oribil! exclama unii. Suspect! spun altii. Otetul era folosit pe post de tonic, de stimulent. Soldatii romani il foloseau in timpul bataliilor atat la dezinfectarea ranilor, cat si la revigorarea organismului. Sclavilor extenuati de pe galere li se administra, de asemenea, otet. In mod curios, la Iisus otetul are un efect contrar. Pana aici argumentarea nu are nicio fisura. Mai departe, Massé incepe sa devieze.

Evanghelia Sf. Petru il prezinta pe Iosif din Arimateea ca fiind prieten cu Pilat. Ipoteza crucificarii simulate prinde contur. Potrivit lui Petru, ultimele cuvinte ale lui Iisus ar fi fost: "Puterea mea, puterea mea, de ce m-ai parasit?". Evanghelia copilariei lui Iisus, scrisa la sfarsitul sec. al II-lea, vorbeste despre un Iisus istet, dar indisciplinat si "inclinat spre mânie". Unele pasaje descriu vehementa lui Iisus, demna de un zelot. Nu declara el ca nu a venit sa aduca pacea, ci razboiul? Confirmarea vine de la Luca (22:36): "Cine n-are sabie, sa-si vanda haina si sa-si cumpere sabie." Iisus cel real nu a fost pacifist. Nu s-a considerat fiul lui Dumnezeu. S-a considerat Dumnezeu insusi. Evangheliile care nu respecta imaginea oficiala a lui Iisus sunt denumite dispretuitor "apocrife", renegate si interzise. Descoperirile de la Qumran si din Egipt au reconstituit, chiar daca numai partial, tabloul istoric al crestinismului primar si imaginea originala a lui Christ. 

Potrivit legii romane, un crucificat nu avea dreptul la inmormantare. Garzile erau plasate langa cruce pentru a-i impiedica parintii, sotia, rudele si prietenii sa fure cadavrul si sa-l ingroape. Corpul rastignitului era lasat prada corbilor. Expus in vazul tuturor pentru a infricosa. Cum se explica incalcarea legii de catre Pilat? La cererea lui Iosif, a cedat fara sa clipeasca trupul lui Iisus. Insa Pilat era garantul aplicarii legii. De ce si-a riscat functia, libertatea sau chiar viata incalcand nonsalant legea?

Realitatea religioasa, juridica si sociala contrazice pretentiile evangheliilor de a fi veridice. De obicei, secretarii particulari ai guvernatorilor, procuratorilor si prefectilor trimiteau rapoarte paralele imparatului. Ei alcatuiau un soi de serviciu de informatii al Caesarului. Incalcarea legii ar fi atras rechemarea lui Pilat la Roma si judecarea in fata Senatului. Ceea ce nu s-a intamplat. Astfel incat e greu de crezut ca Pilat a participat la imensa conspiratie a mistificarii. Cel mai probabil evenimentele n-au avut loc. Ori s-au desfasurat intr-un mod radical diferit de cel relatat de textele "sacre". Cand faptele infirma insemnarile evanghelistilor, exista un singur argument. Cel dat de Hegel unui student:

- Domnule profesor, ce se intampla daca faptele istoriei infirma teoria dumneavoastra?
- Cu atat mai rau pentru fapte - a raspuns arogant Hegel.

In anul 325, imparateasa Elena, mama bastardului Constantin, pornea in pelerinaj la Ierusalim. Scopul pelerinajului era oarecum stiintific: descoperirea locurilor unde a patimit intemeietorul mitologic al religiei crestine. I-a placut un deal. A hotarat ca e Golgota. Elena reuneste un consiliu compus din teologi. Acestia au o viziune: imparateasa nu s-a inselat. Acela era dealul rastignirii. Insa, in calea proiectului, s-a izbit de un impediment major. Templul zeitei Venus. L-a demolat fara remuscari. Fara respectul fata de alta religie. Sapaturile au scos la lumina trei cruci si o placuta, denumita titulus. Placuta pe care Pilat a inscriptionat I.N.R.I. Mistificarea va fi completata cu o legenda care circula in doua versiuni. Fiindu-i imposibil sa identifice crucea lui Christ, a poruncit sa fie adusa o femeie invalida. La atingerea uneia dintre cruci, femeia s-a vindecat. A doua varianta este mai curand un basm. Garzile imparatesei au gasit un urmas al lui Iuda, despre care se spunea ca detine secretul locului unde a patimit Christ. Secret transmis din generatie in generatie. Torturat, descendentul lui Iuda Iscarioteanul arata locul crucificarii. Urmeaza descoperirea celor trei cruci si dilema identificarii. Cand deprimarea incepuse s-o copleseasca, Elena observa un cortegiu funerar si aseaza crucile in calea acestuia, la distanta unele de altele. La trecerea prin dreptul uneia dintre cruci, mortul a inviat. Crucea se afla la Vatican. Desi sunt in preajma ei, papii continua sa moara.

O alta descoperire importanta: coroana de spini, asezata lui Iisus in batjocura de soldatii romani. Coroana a ajuns in 1239 la Paris, unde e pretuita ca o relicva miraculoasa. Intr-adevar, era miraculoasa. Pentru ca se multiplicase. Grigore din Tours, Germain (devenit ulterior Sf. Germain), Carol cel Mare si catedrala din Pisa mai detineau cate o coroana de spini sau fragmente din ea. Toate apartineau lui Christ!

Descoperirea scaunului Sfantului Petru a facut senzatie. Pana in 1969 a fost venerat ca obiect de cult. Constransa de istorici, Academia Pontificala  de Arheologie recunoaste ca scaunul Sf. Petru este, in realitate, tronul imparatului Carol Plesuvul, nepotul lui Carol cel Mare. Tron folosit la incoronarea din 875.

In 1940, Pius al XII-lea ordona sapaturi vaste in catacombele de sub Basilica San Pietro, sediul apostolic. Febrilitatea cautarilor aduce la suprafata mai multe schelete. Public se anunta descoperirea unui singur schelet. Papa decreteaza: este scheletul Sfantului Petru. In fapt, arheologii descoperisera un osuar pagan. In 1950, intr-un discurs radiodifuzat, papa recunoaste, coplesit de frustrare: in criptele Vaticanului nu s-a descoperit mormantul lui Petru. Cativa ani mai tarziu, in 1968, Vaticanul reafirma, in lipsa oricaror dovezi, ca rezultatele descoperirii din vremea pontificatului lui Pius al XII-lea au fost interpretate gresit. Se sustine acum ca au fost descoperite doua schelete: al lui Petru si al lui Pavel. Ramane un mister modul in care au fost identificate. Poate dupa fisa dentara.

Fratele meu incepuse sa-mi dicteze in stilul sau oratoric inconfundabil, stilul cu care vrajise toate triburile, facandu-le sa-l asculte incremenite:
- La inceput, cu exact 15,2 miliarde de ani in urma, s-a produs o explozie uriasa in Univers...
Dar eu ma oprisem din scris.
- 15 miliarde de ani? am intrebat pe un ton sceptic.
- Exact. Sunt in plina inspiratie divina, sa stii.
- Nu-ti pun la indoiala inspiratia! (Si bine faceam. Fratele meu e cu trei ani mai mic decat mine, dar nu indraznesc sa-l contrazic. De fapt, daca cineva ar indrazni sa se indoiasca de inspiratia lui, ar da pur si simplu de bucluc.) Ma gandesc numai cum o sa reusesti sa spui povestea Creatiei pe o perioada de 15 miliarde de ani...
- Asa trebuie, atat a durat. Am totul aici, mi-a raspuns el, atingandu-si fruntea cu degetul. Nu uita ca totul provine de la cea mai inalta autoritate.
Eu, insa, imi lasasem deja stylusul deoparte.
- Stii cat costa papirusul? l-am intrebat.
- Ce?
O fi fost el inspirat, ce-i drept, dar, dupa cum puteam sa-mi dau seama, inspiratia nu-i era de niciun folos in probleme meschine precum pretul papirusului. Am zambit in sinea mea si am inceput sa-i explic:
- Sa zicem ca descrii un milion de ani pe un sul de papirus. Asta presupune ca vei avea nevoie de 15.000 de suluri. Va trebui sa vorbesti pana vei umple 15.000 de suluri si stii ca esti balbait. Eu, in schimb, va trebui sa le scriu si iar o sa mi se puna carcel. Si chiar daca ne-am putea permite sa cumparam atata papirus, chiar daca tu nu te-ai balbai, iar mie nu mi s-ar pune carcel, cine ar fi in stare sa copieze toata lucrarea? Stii doar ca avem nevoie de cel putin o suta de copii, inainte de publicare. Altfel de unde vrei sa incasam drepturi de autor?
Fratele meu s-a gandit o vreme la cele auzite, apoi m-a intrebat cu naivitate:
- Crezi ca ar trebui sa mai reduc putin?
- Putin mai mult!
- Ce zici de o suta de ani?
- Ce zici de sase zile?
- Cum sa inghesuim creatia in sase zile? a exclamat el ingrozit.
- Asta-i tot papirusul pe care-l avem. Ce parere ai?
- Of, bine, treaca de la mine! a murmurat el si a inceput sa dicteze din nou: "La inceput"... Doar sase zile, Aaron?
- Doar sase zile, Moise! i-am raspuns cu fermitate.

ISAAC  ASIMOV

Lucian nu rateaza ocazia de a stabili o similitudine intre legenda lui Christ si sfarsitul lui Peregrinus. Ironiile caustice se indreapta spre absurdul credintei crestine. Lucian, adept al rationalismului, accepta divinitatea ca principiu ordonator si normativ. Respinge categoric antropomorfismul. Nici Homer, nici zeii antropomorfizati nu sunt ocoliti de ironiilor sale. A fost supranumit "Voltaire al Antichitatii" si a inspirat scriitori moderni ca Boileau, Fénelon, Cyrano de Bergerac, Leopardi. Crestinismul este o inselatorie abila, in care orice comportament uman poate fi blamat sau recompensat. In textele pline de echivoc si de artificii retorice se gasesc argumente si contraargumente pentru orice. Lipsa de substanta ii repugna lui Lucian. Inducerea ideii ca fiecare om este vinovat de moartea mitica a lui Iisus il umple de repulsie. Repulsie pe care si-o reprima si o preschimba in sarcasm. Dispretul pentru discursurile gaunoase si pentru dialogurile sterile, in care argumentul suprem este... tatal din ceruri (care stie tot si rezolva tot ghidandu-se dupa un plan secret, nedezvaluit muritorilor saraci cu duhul), l-a facut pe Lucian sa exclame: "Voi adorati un sofist crucificat!"

Seneca credea intr-un zeu unic, cu puteri discretionare, sursa a succesiunii cauzale. Vointa divina subjuga universul, iar omul este neputincios in fata vicisitudinilor destinului. Supunerea si resemnarea impaca suferintele si readuc linistea interioara. Detasarea de nelinisti si temeri - ataraxia (2)-, impacarea cu sine si adancirea in sine sustrag individul de sub incidenta destinului implacabil. Omul intelept priveste insensibil zbuciumul lumii si ignora greutatile vietii. Eliberat de tentatiile puterii si ale bogatiei, omul atinge stadiul superior al intelepciunii. Asceza si meditatia sunt conditiile dobandirii fericirii. Renuntand la tot de buna voie, omul nu mai are ce pierde. Dar isi recastiga sinele nealterat de dorinte lipsite de demnitate. Iar prin meditatie isi intelege destinul. Ramane sclav al materiei cel care rateaza autoperfectionarea spirituala si pretuieste averea si influenta politica.

Conceptia lui Seneca nu intra in conflict cu crestinismul. Pana la un punct. Pana cand accepta, ca modalitate de eliberare de sub teroarea anxietatior, sinuciderea. Si pana cand denunta stupiditatea ideii pacatului originar. De aici, orice incercare de a restabili o conexiune intre Seneca si crestinism devine inutila. Cu atat mai mult cu cat nu a existat o concordanta intre modul de viata si conceptia filosofica. Avid de glorie si de bogatie, Seneca a iubit luxul. Un lux si o pozitie peivilegiata, dobandite prin intrigi si vorbe magulitoare strecurate ipocrit la urechea imparatului Nero. Ascendentul asupra imparatului (i-a fost preceptor si a vegheat la formarea intelectuala a acestuia) nu l-a salvat de la moarte. O condamnare la moarte disimulata in sinucidere: Seneca si-a taiat venele la ordinul lui Nero. Participase la conspiratia lui Piso impotriva imparatului si a fost descoperit. A vrut mai mult decat putea obtine. Nazuinta care i-a fost fatala.

Corpusul doctrinar a fost preluat de crestinism si Seneca insusi a fost confiscat. "Parintii Bisericii" Tertullian si Ieronimus din Stridonium il numeau "Seneca al nostru", adica al crestinilor. In ciuda actului sinuciderii, pacat capital in crestinism, si al altor neconcordante doctrinare. Epistolele atribuite apostolilor contin pasaje intregi din opera lui Seneca si asemanari socante. Pentru a evita acuzatia de plagiat, apologetii crestini au inventat o corespondenta intre Saul (apostolul Pavel) si filosoful stoic. Minciuna n-a fost inghitita si teologii au renuntat la ea dupa putin timp de la punerea in circulatie. Inca o data se confirma faptul ca religia adevarului, crestinismul, se intemeiaza pe un morman de minciuni.

Asumarea lui Seneca pare de neinteles. Si pune la indoiala fabula urii viscerale a lui Nero fata de crestini. Care - spun povestile crestine - s-a amplificat dupa incendiul Romei din anul 64. Seneca nu cazuse in dizgratie la data incendiului. Era sfetnic de incredere al imparatului, poate cel mai influent. Daca Nero a luat decizia invinuirii si condamnarii crestinilor pentru incendierea Romei, Seneca ar fi trebuit culpabilizat pentru complicitate la crima in masa. Or, lui Seneca i-a fost rezervat un loc de cinste in crestinism. Nepotrivirea a ramas nedezlegata si duce la intrebarea: a existat martirizarea crestinilor ca urmare a incendiului care a transformat Roma in cenusa sau e scorneala unor minti bolnave?

_____________________________________
(1) Episcopul Warburton califica "Testimonium flavianum" ca "fals evident, de o stupiditate ingrozitoare".
(2) Termen imprumutat de scoala stoica din limba greaca: a = fara; taraxis = tulburare.

O legenda urbana cu efecte propagandistice ataca tema ateismului Führerului. Un zvon grosolan, cata vreme Hitler, aparator al valorilor traditionale, rezerva femeilor trei indeletniciri: Kinder, Küche und Kirche (copii, bucatarie si biserica). Hitler a fost crestin romano-catolic. Cu inclinatii spre mitologia nordica, pe care voia sa o revigoreze. Mitul razboinicului invincibil devenise obsesia micului caporal frustrat. Actele lui demente de purificare rasiala si culturala s-au inspirat nemijlocit din istoria bisericii crestine. S-a inceput cu arderea cartilor in public. Carti ai caror autori erau evrei. Thomas Mann si Sigmund Freud sunt cele mai rasunatoare exemple. Apoi a sfarsit prin a impusca si incinera evrei. Chiar si compozitorii evrei au fost interzisi, expulzati, fortati sa emigreze sau internati in lagare. De unde nu s-au mai intors. Totul in numele unui Dumnezeu care favoriza de data aceasta germanii, nu evreii. "Poporul ales" trebuia sa fie cel arian. In niciun caz cel care l-a trimis la moarte pe "Salvatorul lumii". Daca pacatul adamic este ereditar, atunci si pacatul rastignirii lui Christos incarca rasa semita - spun teologii si (neo)nazistii, fara deosebire. Extrapolarea a servit ca justificare pentru prigonirea periodica a evreilor in Europa. Evreii sunt tapii ispasitori ai umanitatii. Toti conducatorii impotenti au canalizat ura colectiva asupra unui popor detestat pentru o presupusa crima. O crima imaginara. Asupra unui personaj imaginar. Dar crima comisa impotriva evreilor a fost dureros de reala. In zelul lui turbat, Hitler nu a distrus biserici crestine. In schimb, a incendiat si demolat sinagogi. La inceput, cu complicitatea unor evrei care i-au finantat proiectele. (Orice popor are tradatorii lui. Prostitutia, tradarea si spionajul sunt cele mai vechi indeletniciri ale omului.) A incrimina un intreg popor pentru fapta unui singur om sau a unui grup inseamna a forta hidos generalizarea.

Carti distruse partial sau total prin gratia lui Dumnezeu si vointa Bisericii:

* "Istoria romana" a lui Velleius Paterculus (19 i.C. - 31 d.C.): textele de la sfarsitul anului 29 pana la mijlocul anului 30 (perioada care corespunde, conform Evangheliilor, vietii publice a lui Iisus) - taiate si distruse;
* "Istorii" a lui Seneca Retorul (55 i.C. - 39 d.C.) - opera distrusa in intregime;
* Lucrarea lui Fabius Rusticus, o cronica a domniei lui Nero - distrusa in intregime;
* "Commentarium de vita sua" al imparatului Claudius - distrus in intregime;
* "Istoria romana" a consulului Servilius Nonianus (m. 60 d.C.) - distrusa in intregime;
* "Istoria generala" a istoricului Aufidius Bassus (10 d.C. - 65 d.C.) - distrusa in intregime;
* "Istoria generala" a lui Plinius cel Batran (23 d.C. - 79 d.C.), care continua "Istoria" lui Bassus - distrusa in intregime;

Probabil mai sunt si altele, dar nu s-au pastrat mentiuni despre ele, asa cum s-au pastrat despre cele amintite mai sus. Supozitie: fiind imposibil sa-i prezinte pe autori ca apologeti ai crestinismului si fiind neverosimila orice interpolare, crestinii s-au multumit sa hraneasca focul cu tratatele de istorie. In cazul lor functioneaza prezumtia de vinovatie: au distrus constient toate cartile care prezentau fidel realitatea si contineau, in consecinta, informatii compromitatoare despre crestini si religia lor. Altfel nu se poate explica supravietuirea cartilor neutre sau binevoitoare fata de crestinism, in timp ce altele au fost "ratacite" pentru totdeauna. Sau ingropate in Bibliotheca Vaticana, cimitirul documentelor care atesta frauda crestina bimilenara.

Armatorul grec se numea Marcion, veritabilul creator al crestinismului grecesc. Amputand radacinile evreiesti ale sincretismului crestin, el a contribuit la propagarea mesajului christic in Imperiul Roman, dezechilibrat spiritual de asaltul cultelor minore. Marcion este si creatorul sintagmei "nou testament". Tot in a doua jumatate a secolului al II-lea, cand epistolele paulinice dadeau un nou impuls raspandirii legendei crucificatului, crestinii antimarcioniti au redactat Faptele Apostolilor. Teologii au incercat sa contracareze dovada istorica a fraudei numite "Epistolele lui Saul" (Pavel) cu invocarea mentionarii lui Saul/Paul/Pavel in Fapte. Fapte care, sub aspectul cronologic al redactarii, succed Epistolelor! Legenda mai afirma ca Saul avea cetatenie romana. O noua asertiune care cedeaza in fata unui cunoscator. In acea perioada, Tarsul nu era provincie romana, iar in calea dobandirii cetateniei romane exista un obstacol major: Saul era evreu. Omitand probele potrivit carora Saul e un personaj pur imaginar, razbat cateva probleme deconcertante. Saul nu pomeneste un Iisus istoric, ci o fiinta pur spirituala, cunoscuta gnosticilor de sute si sute de ani. Referintele istorice sunt interpolari tarzii, fapt acceptat fara reticente de istoriografie, inclusiv de cea subordonata crestinismului. Un crestin fervent nu poate elimina din discursul sau personaje precum Pilat, Irod, Caiafa, Iuda si nici institutii ca Sanhedrinul, asa cum o face senin Saul. Deceptia epistolelor paulinice este amplificata de carenta referirilor la drama patimilor. Patimi care nu sunt amintite nici macar aluziv. Si care constituie esenta crestinismului.

(Foto: Petru si Pavel imbratisati intru... credinta. Doua personaje care nu s-au cunoscut niciodata. Pavel a fost inventat dupa 100 de ani de la moartea lui Petru.)

Iisus Christos s-a nascut in anul la care ne raportam temporal si care este considerat inceputul vremurilor crestine, in timpul domniei regelui Irod, prezentat in textele neotestamentare ca un rege corupt, imoral, viclean, abominabil.

Figura ilustra a Antichitatii, Irod cel Mare separa biserica de stat si exclude preotii de la decizia politica, conferindu-le un rol exclusiv spiritual, dublat de atributii judiciare, cu stricta referire la incalcarea imperativelor si regulilor religioase, scrise si nescrise. Construieste numeroase edificii si fortarete (printre care celebra Masada), reconstruieste Templul din Ierusalim, infiinteaza si modernizeaza o serie de orase de importanta strategica si comerciala. Lui Irod ii apartine constructia giganticului port din Cezareea, una dintre cele mai remarcabile opere de inginerie din Antichitate. Intr-un acces de nebunie temporara, declansata pe fondul geloziei extreme, Irod ordona uciderea singurei sotii pe care a iubit-o, Mariamne, impreuna cu copiii acesteia. Urcat pe tronul Iudeei in anul 37 i.C., Irod cel Mare moare in anul 4 i.C. Cu 4 ani inainte de nasterea oficiala a lui Iisus din Nazareth, nascut la... Bethleem. Cum se explica demonizarea lui Irod de catre pseudo-istoria crestina, pe care teologii vor s-o impuna in dispretul incontestabilelor dovezi arheologice? Cat de credibila este versiunea crestina asupra evenimentelor cand, din circa 70 de evanghelii, au fost selectate arbitrar doar 4? Si cum se explica suparatoarele si penibilele contradictii dintre evangheliile canonizate?

 Matei (2:1): "Iar daca S-a nascut Iisus in Bethleemul Iudeii, in zilele lui Irod rege, iata magii de la  Rasarit au venit in Ierusalim."

Chiar daca ar fi sa luam in calcul concesia teologilor asupra posibilitatii ca Iisus sa se fi nascut in anul 3 i.C. (adica Iisus s-a nascut inainte de... Christos!), tot ramane o notabila diferenta de 1 an. Cu certitudine, existenta celor doua personaje, Irod si Iisus, nu a avut cum sa se suprapuna.

Luca (2:1-3): "In zilele acelea a iesit porunca de la Cezarul August sa se inscrie toata lumea. Aceasta inscriere (n.n. - recensamantul atat de mult invocat de teologi) s-a facut intai pe cand Quirinius ocarmuia Siria. Si se duceau toti sa se inscrie, fiecare in cetatea sa."

Evanghelia dupa Luca noteaza anterior ca toate aceste evenimente s-au petrecut in timpul domniei lui Irod. Dar Quirinius a fost numit guvernator abia in anul 6 d.C., cand a efectuat si recensamantul populatiei, adica la 10 ani de la moartea lui Irod! In plus, Galileea nu era provincie romana, ci regat vasal, astfel incat Quirinius nu putea sa ordone recensamantul avand ca scop introducerea censului (impozitul per capita) pe intinderea regatului, cu atat mai mult cu cat o tentativa similara dusese la revolte sangeroase si la ruperea de imperiu a unor vaste teritorii apartinand Germaniei de astazi. Cat despre orasul Nazareth, el este "descoperit" (a se citi infiintat) de Elena, mama imparatului Constantin, in sec. al IV-lea, pe vestigiile unei stravechi localitati arabe, nicidecum iudaice, atestata sub numele En-Nashra/ En-Nasira. Inventarea orasului se datoreaza similitudinii dintre numele asezarii arabe si o proasta traducere a numelui "nazarean" (nu "nazarinean", cum apare in versiunile tarzii) din scrierile evanghelice, termen care nu inseamna "locuitor al Nazarethului", ci are sensul religios de persoana care urmeaza calea Legamantului, a adevarului in sensul predicat de Moise. Mutilarea istoriei merge si mai departe, Irod fiind acuzat de masacrarea tuturor pruncilor care nu implinisera varsta de 2 ani, genocid cunoscut sub numele de "masacrul inocentilor". Sursa acestei ridicole fabulatii se regaseste lesne in propaganda difamanta a adversarilor, care considerau ca familia dinastica a lui Irod a uzurpat tronul regelui David. Daca ar fi fost real, evenimentul ar fi oripilat si ar fi facut scribii sa umple stive de papirusuri. Insa masacrul nu este consemnat de nicio sursa, fie ea evreiasca sau pagana. Doar o evanghelie, nula sub aspect istoric si compromisa prin interventiile celui mai abject falsificator crestin, Eusebiu din Cezareea, il acrediteaza ca fiind real: Evanghelia dupa Matei.

MISCARI RELIGIOASE IN PALESTINA. Interesul pentru miscarile religioase din Palestina perioadei ocupatiei romane nu este lipsit de fundament, intrucat dezvaluie fapte uluitoare, care pun un serios semn de intrebare asupra crestinismului. Cele mai importante sunt doctrinele saducheilor, fariseilor, zelotilor si esenienilor.

Originile miscarii fariseilor nu au fost pe deplin lamurite. Viermuiala religioasa, suprapunerile si intercalarile doctrinare arunca umbra echivocului asupra iudaismului dinainte de era inceputa odata cu nasterea mitologica a lui Christ. Aparuta, se pare, in urma revoltei Maccabeilor si afirmata ca miscare purista, in sensul apararii si conservarii traditiei orale, a eliminarii influentelor greco-latine si a interpretarii exacte a literei Legii, ideologia fariseismului integreaza, paradoxal, elemente noi, inexistente in vechile scrieri biblice. Imprumuturile din sistemele de gandire orientale, indeosebi din mazdaism, au dus la construirea unui sincretism care a sfarsit prin a separa noul curent de interpretarile uzuale ale Torah, supusa presiunilor hermeneutice grecesti. Etimologia termenului fariseu indica tocmai separarea. Definita ca miscare in interiorul iudaismului de catre ea insasi, ca factiune disidenta de adversari, ideologia fariseista aduce cateva noutati: resurectia mortilor, infernul si paradisul, asteptarea venirii lui Mesia, nemurirea sufletului, iminenta sfarsitului timpurilor etc. In cele din urma, fariseii au constituit o organizatie cu aproximativ 6.000 de membri in anii de inceput ai noii ere. Scopul principal nu era lupta impotriva ocupatiei straine, ci apararea libertatii cultului fariseean. Carturarii vremii, in cea mai mare parte, au aderat la miscare si au consemnat in scris traditia orala, pe care au si imbogatit-o. Saducheii le-au reprosat supunerea fata de traditia orala, care pervertea - dupa opinia lor - Torah. In vreme ce saducheii erau aliatii castei sacerdotale (traditional afiliata puterii politice), fariseii reprezentau interesele fermierilor si ale populatiei urbane, pastrand o atitudine rezervata fata de putere. Fariseii au reusit sa impuna in constiinta maselor ideea ca sinagoga este unicul loc de interpretare a Legii, aflandu-se la originea rabinismului si a inscrierii traditiei orale in Talmud.

Repulsia fata de farisei, clamata cu mandrie in Noul Testament, pare de neinteles in conditiile in care crestinismul se apropie vizibil de ideologia deja inradacinata si sustinuta de carturarii evrei. Principalul repros adus fariseilor a fost nu atat de natura religioasa - cum lasa sa se inteleaga Noul Testament -, ci de natura politica, anume acceptarea unui compromis cu ocupantii in schimbul practicarii libere a credintei.

ZELOTII SI CRESTINII. Considerati a fi fanatici, zelotii se opuneau ocupatiei romane organizand revolte si asasinate, atat in randul magistratilor si legionarilor romani, cat si in randul evreilor suspectati sau dovediti de tradare, lasitate si pactizare cu dusmanul. Baraba, amnistiat de Pilat din Pont (prefect al Iudeei, procurator potrivit Evangheliilor si istoricului Flavius Josephus), era un conducator zelot, condamnat la moarte pentru ca pregatise o revolta a populatiei impotriva romanilor si ofensase autoritatea imperiala. Intamplator sau nu, prenumele lui Baraba era Iisus. Istoriografia israeliana contemporana si cea rabinica au adus argumente temeinice ca Iisus Baraba este unul si acelasi cu Iisus Christos. La o prima si superficiala vedere, conjectura pare suprarealista si futila. Totusi, concluzia demersului nu este nici ridicola, nici neserioasa. Evangheliile au fost complet epurate de orice referinta politica, ca si cum toate evenimentele descrise in cuprinsul lor ar fi fost dintru inceput aruncate in atemporal. Ca si cum romanii ar fi fost uneltele Sanhedrinului, slujbasii institutiei care l-a condamnat pe nedrept pe Christos, Fiul lui Dumnezeu, si ar fi iesit din scena la fel de subit precum au aparut. Remanierile succesive ale textelor crestine (redactate mult dupa presupusa crucificare a lui Christos) nu numai ca au suprimat nuantele insurgente, dar au si introdus straniul si neverosimilul indemn la supunere: "Sa dam Cezarului ce e al Cezarului!". Scopul? Castigarea de prozeliti la Roma. Daca Evangheliile ar fi continut instigari si mesaje critice la adresa Romei si a romanilor, crestinismul ar fi fost respins cu promptitudine si astazi ar fi fost consemnat ca o secta iudaica rebela si excentrica. Daca, totusi, Baraba si Iisus au fost persoane diferite, ramane complet neexplicata intoarcerea multimilor din Ierusalim impotriva celui pe care-l primisera cu strigatul entuziast "Osana!". Evenimentele descrise in Evanghelii nu se leaga si, in consecinta, apar ca lipsite de credibilitate. Scena procesului este la fel de artificiala pe cat sunt tragediile antice. In relatari sunt violate toate regulile si cutumele evreiesti si romane deopotriva. Sanhedrinul, instanta clericala suprema care l-a judecat pe Christ, nu s-a intrunit niciodata de 2 ori in 24 de ore; nu a fost convocat niciodata in zi de sabat si in timpul sarbatorilor pascale (Pesah); nu s-a intrunit niciodata noaptea. E improbabil ca toate regulile rigide sa fie incalcate deodata pentru "un evreu obscur" (Mircea Eliade), un galagios care agita masele de saraci. Si cum agita multimile? Predicand saracia, umilinta, supunerea, resemnarea?

In alta ordine de idei, Pilat din Pont era un functionar ambitios si arogant, al carui scop era sa se faca remarcat de imparatul Tiberius. Iudeea insemna doar o etapa in visul sau de promovare ierarhica in administratia imperiului. Zelul sau in reprimarea revoltelor este consemnat, fara exceptie, de toti istoricii vremii. Neinduplecatul Pilat nu a gratiat niciun condamnat in toata cariera lui de magistrat. Mai mult, in afara de Evanghelii, nicio alta scriere nu aminteste despre asa-zisul obicei al gratierii unui condamnat de Pesah. Si, cu toate ca a fost condamnat de evrei, sentinta data Christului evanghelic a fost dusa la indeplinire de romani. O noua neconcordanta care nu se poate strecura neobservata, pentru ca instanta care condamna dispune si aplicarea sentintei. Fiind condamnat de evrei, modalitatea de executie trebuia sa fie lapidarea. Dar Iisus a fost crucificat. In plus, romanii nu aplicau supliciul crucificarii decat propriilor cetateni, nicidecum non-cetatenilor, dispretuiti de dreptul roman. Or, Iisus nu era cetatean roman. Si nici nu comisese infractiuni de drept comun care sa justifice crucificarea. Sau a fost un zelot care indemna la revolta impotriva stapanirii, un zelot din stirpea lui David, care urmarea sa recupereze tronul Iudeei din mana uzurpatorilor solomonieni si, in consecinta, a fost tratat ca un criminal conspirator?

O asertiune remarcabila prin stupiditate am gasit pe un site crestin, unde se afirma fara discernamant ca Pilat ar fi taraganat procesul lui Iisus si l-ar fi purtat de la Ana la Caiafa, declinandu-si jurisdictia, la insistentele sotiei sale, Claudia, care ar fi fost... crestina! Crestina intr-o epoca in care crestinismul nu aparuse, cand Iisus era perceput ca un rabin rebel, urmat de cativa adepti exaltati? Simpatizanta a sectei lui Christ? Ar fi indraznit sa pericliteze cariera sotului ei neindurator, incurajand ostilitatea evreilor fata de romani?

Istoria este un conglomerat de adevaruri, minciuni, incertitudini si enigme. Adevarurile sunt rar rostite si consemnate, minciunile si fanteziile se contopesc cu adevarurile evidente pentru a fi mai credibile, incertitudinile deriva din lipsa documentelor si a surselor multiple care sa confirme un fapt presupus real, iar enigmele sporesc aura de mister a unui personaj sau a unui eveniment. Cel mai inselator demers istoric se dovedeste adevarul incomplet, definit in sens invers ca minciuna prin omisiune. Un adevar incontestabil este, de exemplu, arestarea cavalerilor templieri, din ordinul lui Filip al IV-la cel Frumos, in ziua de vineri, 13 octombrie 1307 (sursa celei mai raspandite superstitii: vineri 13). O minciuna este recunoscuta ca fiind minciuna numai cand e denuntata ca atare. De cele mai multe ori, demascarea unui fals produce indignare si proteste. Timp de peste 45 de ani nazistilor (care au pacatele lor grele si de neiertat) li s-a mai atribuit o crima, dupa principiul "Unde merge mia, merge si suta": executarea prin impuscare a 4.500 de ofiteri polonezi la Katyn. Vocile istoricilor germani, care aratau spre rusi ca autori ai masacrului, au fost acoperite de reprosuri si "marturii" incriminatoare, contrafacute de propaganda bolsevica si de "istoricul" Lev Bezimenski, ofiter NKVD (ulterior KGB). Deschiderea arhivelor sovietice le-a dat dreptate: mistificarea ordonata de Stalin a functionat aproape o jumatate de secol. Incertitudinea pune istoricul in imposibilitatea de a da un verdict. Sursele sunt contradictorii, lacunare sau echivoce. Nimeni nu risca sa raspunda transant intrebarilor: A avut loc razboiul din Troia? Au existat Homer, Socrate, Shakespeare? (Deocamdata evit numele Moise si Iisus, intrucat constituie cazuri aparte). Enigmele sunt partea cea mai savurata si dau ocazia eliberarii imaginatiei, contribuind la crearea legendelor urbane. Niciodata nu vom afla raspunsul la intrebarea: Cine a fost "Masca de Fier"?

Mai mult decat mistificarile, deformarile si enigmele, o categorie de o importanta capitala isi pune amprenta asupra istoriei: miturile si legendele, care sunt - uneori - greu discernabile din tumultul factual. Multa vreme istoricii ar fi fost in stare sa-si riste reputatia pentru a afirma existenta lui Wilhelm Tell si a ispravii marului, al doilea in privinta celebritatii, dupa cel oferit de Eva lui Adam. Mitul a fost importat de elvetieni de la scandinavi si altoit pe lupta impotriva austriecilor. Nici macar istoricii elvetieni nu mai trateaza curajul lui Wilhelm Tell altfel decat ca mit fondator al Elvetiei. Un alt caz este cel al lui Mithra (Sol Invictus), care dovedeste granita instabila dintre mit (restrans la sensul strict religios) si realitate: vreme de 16 secole discipolii si adoratorii zeului iranian au crezut ca acesta a existat si a trait pe pamant, ca Fiu al Soarelui. Astazi nimeni nu mai crede in realitatea lui fizica. Autenticitatea unui eveniment se determina cu ajutorul surselor scrise, credibile, multiple, prin compararea lor si prin analiza indiciilor, datelor si probelor. Unde apar hiatusuri, intervin ipotezele, prezumtiile si constructiile imaginare.

Ingrediente: Pentru inceput sunt necesare putin talent intr-ale versificatiei si o cantitate minima de imaginatie. Luati unul sau doi bolovani uriasi care ameninta sa se rostogoleasca peste o asezare omeneasca, o molima ucigasa, un incendiu pustiitor, un cutremur violent sau o "rabufnire de foc si pucioasa din maruntaiele pamantului". Localizati evenimentul intr-un spatiu geografic cat mai extins, dand repere minime si situati-l temporal intre alte doua catastrofe. Exprimarea trebuie sa fie cat mai echivoca, neclaritatea avand darul de a crea impresia ca ascunde un mesaj subtil.

Daca rezultatul va satisface, postati catrenul pe un blog si atribuiti-l lui Nostradamus. Succesul este garantat si va genera zeci de comentarii si interpretari. Se vor face analogii, se vor decripta simboluri si semnificatii, iar iminenta unui cataclism major va produce un delir ocultist.

De peste 400 de ani functioneaza o reteta adusa la desavarsire de un sarlatan de geniu, care inca suceste mintile predispuse la acceptarea scenariilor abracadabrante, denumite pompos "profetii": Michel de Notredame. De la conflagratiile mondiale la sfarsitul dramatic si dureros al lumii, de la moartea accidentala a regelui Henri al II-lea al Frantei in turnir la procesul lui O.J. Simpson, de la marea ciuma la presupusele atentate din New York, in cele aproape 900 de catrene se pare ca Nostradamus a ingramadit toata istoria umanitatii de la el incoace si mai departe. Cercetatori zelosi cauta explicatia evenimentelor care au marcat si influentat istoria umanitatii si o descopera in "centuriile" vraciului pasionat de ocultism, dupa indelungate analize simbologice. Culmea este ca predictiile lui Nostradamus sunt descoperite DUPA ce s-au produs anumite evenimente. Interpretari fortate, traduceri anapoda si modificari grosolane - dar convenabile - ale textelor, iata marea arta a "exegetilor" nostradamici. Sintaxa aiuritoare si ininteligibila (denumita in zilele noastre agramatism), cuvinte cu rezonanta stranie, mutilate infiorator, inventii lingvistice si alte tertipuri i-au adus faima lui Nostradamus, alaturi de propria marturisire ca scrie in stari de transa, ca mana aluneca singura pe hartie si ca textele ii sunt dictate de o voce misterioasa. Un psihiatru nu ar pregeta sa califice starea sarlatanului francez ca halucinatie auditiva sau chiar delir mistic.

Cativa sociologi au efectuat un sondaj printre studentii londonezi la jurnalistica. Le-au pus in fata catrenul (atribuit lui Nostradamus) in care era descrisa ploaia de foc abatuta asupra unui oras, catren din care a fost dedusa prabusirea turnurilor gemene si care a inflamat internetul la 11 septembrie 2001. Demonstratia a fost magistrala: peste 80% dintre intervievati au identificat distrugerea Londrei in marele incendiu din 1666, cativa n-au reusit sa identifice niciun eveniment, unii nu auzisera de Nostradamus, iar o masa infima a indicat atentatele controversate din New York. In concluzia studiului, fiecare identifica acel eveniment care ii este mai apropiat, care este integrat mai bine intr-o cultura. Asa incat fiecare descopera in Nostradamus ceea ce vrea si ceea ce ii serveste mai bine interesele.

Procesul macabru al papei Formosa

Bratul neinduplecat al lui Dumnezeu loveste prin reprezentantii sai pamanteni: preotii. Exemplul lui Formosa, episcop de Porto, frizeaza absurdul. Diplomat abil, Formosa a primit o serie de misiuni dificile in Bulgaria si in Franta, in cea din urma reusind sa-l convinga pe Carol Plesuvul sa se lase incoronat de papa Ioan al VIII-lea. Agitatia de la Roma, conflictele dintre episcopi si luptele pentru putere, invidiile si intrigile au dus la rechemarea lui la Roma. Acuzatiile grave de a fi urmarit obtinerea scaunului de arhiepiscop al Bulgariei si de a fi conspirat impotriva papalitatii au dus la excomunicarea lui Formosa in 872. Dupa 6 ani, excomunicarea a fost anulata, cu conditia ca Formosa sa nu se intoarca niciodata la Roma si sa nu exercite functii sacerdotale. In cele din urma interdictiile i-au fost ridicate si a fost ales papa in anul 891. Pontificatul sau a durat pana in 896 si s-a remarcat prin actiuni diplomatice curajoase, precum si prin cele de aparare a Romei si a autoritatii papale. Formosa a divizat curia romana, unii episcopi dezaproband aliantele sale politice si militare.

Dupa un an de la moartea lui Formosa, succesorul sau indirect Stefan al VI-lea (urmasul lui Bonifaciu al VI-lea, care a ocupat scaunul lui Petru doar 15 zile) a convocat un conciliu, ramas in istorie sub denumirea de Conciliul cadaveric, in fapt un tribunal infiintat cu scopul de a judeca "crimele" lui Formosa. Cadavrul papei Formosa a fost deshumat, a fost imbracat in hainele pontificale de ceremonie si a fost asezat pe un tron. I s-au citit vechile acuzatii formulate de Ioan al VIII-lea si a fost gasit vinovat. Hainele i-au fost smulse si cele trei degete de la mana dreapta, cu care papa acorda binecuvantarea si consacra episcopi, i-au fost taiate. Cadavrul profanat a fost aruncat in Tibru. Ascuns de cativa pescari, cadavrul a fost inhumat in secret si, cand isteria impotriva lui Formosa s-a potolit, a fost reinhumat in basilica Sf. Petru.

Cu toate ca dezmint insistent, teologii au fost intotdeauna adversari inversunati ai stiintei si filosofiei, care denuntau - spre exasperarea preotilor - stupiditatea, paradoxul si absurditatea dogmelor. Pseudo-argumentul vointei misterioase si ininteligibile a lui Dumnezeu sufoca orice incercare de rationalizare. Intrebarii: "Daca lumea are o vechime de doar 6.000 de ani, cum pretinde Biblia, atunci cum se explica vechimea fosilelor de animale preistorice, vechi de milioane de ani?", un teolog i-a dat un raspuns induiosator, flagrant prin tembelism: "Dumnezeu le-a pus acolo ca sa ne testeze credinta". Orice comentariu este inutil.

In situatia in care religia nu mai poate nega rezultatele cercetarii sistematice si ale gandirii logice, acestea sunt deturnate prin rationamente ingenioase, insa profund viciate in structurile lor silogistice, in favoarea dogmelor, enunturi inchise si definitive, axiome a caror veridicitate nu trebuie pusa la indoiala. Repulsia fata de gandirea non-dogmatica a dus la inchiderea scolii filosofice din Athena, ultimul bastion al "paganismului". Prigoana declansata de imparatul Iustinian in anul 532 impotriva filosofilor a dus la refugierea acestora in Persia. In anul 590, papa Grigore I (zis cel Mare), initiatorul cruciadelor, pune in aplicare politici de convertire prin teroare la crestinism, dar si de oferire a unor avantaje materiale evreilor care abjurau iudaismul si adoptau crestinismul. Grigore, adversar recunoscut al stiintelor si al cunoasterii rationale, ii scria cu repros arhiepiscopului de Vienne (Franta): "Dispun de informatii ca in congregatia ta se invata gramatica." Aversiunii sale viscerale pentru gramatica si logica se adauga cea fata de culturile greaca si romana.

Orbirea dogmatica a dus la represiuni sangeroase, la expeditii de pedeapsa si, in cel mai bun caz, la amenintari proferate cu scrasnet de sabii. Anihilarea prin forta a celorlalte culte a conferit puteri discretionare bisericii crestine, care a infiintat propria justitie, paralela celei laice, pe care a sfarsit prin a o subordona. Profitand de disparitia vastelor biblioteci si a absentei cvasi-totale a activitatii de editare in Europa, biserica va obtine monopolul asupra scrisului si informatiei. Oamenii sunt lasati deliberat in ignoranta, fiind descurajati sa citeasca Biblia (in cazul in care ar detine vreun exemplar). Analfabetismul si incultura faciliteaza preluarea puterii in societate de catre biserica, aceasta devenind o forta de temut chiar pentru autoritatea laica. Cutremuratorul cuvant excomunicare produce efecte infricosatoare. Libertatea de constiinta, libertatea cuvantului, libertatea practicarii religiei devin, pentru 13-14 secole, o amintire aproape ireala.

Nota: Manastirile devin centre de cultura ca urmare a prohibitiei instituite accesului la carte. Singurul invatamant deschis odraslelor de aristocrati este cel de factura teologica. Cei privilegiati, care lucreaza cu cartile, accepta cunostintele care contravin doctrinei, insa le pastreaza in cel mai strict secret, ei fiind initiatii stiintei superioare.  Ei nu admit ca stiinta rastoarna ordinea biblica, ci considera ca acele cunostinte superioare sunt rezervate doar celor alesi. Heliocentrismul si atomismul (cunoscute in Antichitate) sunt ascunse cu grija de lumea profana. Platon, Aristotel si Plotin sunt recuperati fragmentar si asumati de crestinism in mod ilicit prin titulatura de "crestini ante-factum" (!?). Cei multi sunt tratati ca o masa de manevra si lasati prada superstitiilor. Scopul pervers va fi relevat prin procesele rasunatoare de vrajitorie, care au facut peste 1 milion de victime. Superstitia rezida in stabilirea unei false relatii de cauzalitate. Unui efect real ii este identificata o cauza falsa, reala sau imaginara, de cele mai multe ori aiuritoare. Pe de-o parte, biserica incurajeaza superstitia, pe de alta, o blameaza si o sanctioneaza pana la arderea pe rug. O viziune este considerata un semn divin, pe cand un cosmar primeste semnificatii diabolice. Halucinatia este tratata, de asemenea, diferit. Cel care "vorbeste" cu Fecioara este declarat sfant, pe cand cel caruia i se "adreseaza" personaje blamate este o unealta a Satanei si merita ucis in chinuri cumplite. Astazi se stie ca halucinatia este simptom central al schizofreniei si al altor afectiuni psihice.

Daca crestinismul este o religie a tolerantei si a iubirii universale, cum se explica aversiunea fata de adeptii altor culte? Bizarele obsesii, cum ar fi cele referitoare la sexualitate si la abstinenta, au avut efecte devastatoare. Dar au dus la aparitia monahismului, care a fost motorul exclusivismului si al urii fata de popoare si religii. Ca argument suprem al sustinerii tezelor sale teologice, Origen se castreaza si mii de crestini ii urmeaza exemplul. Se retrag in grote, apoi in manastiri construite in desert, departe de ispitele urbane. In acele manastiri, calugarii castrati acordau azil coreligionarilor cautati de justitia criminala si care, ulterior, vor teroriza orasele populate cu "pagani", la cererea capetelor bisericii. Sa nu ne inchipuim ca erau vremuri idilice, cand crestinii respectau legea, erau cei mai cinstiti, mai sinceri, mai onesti...

La ordinul patriarhului Chiril al Alexandriei, Hypatia, ultimul mare matematician al scolii alexandrine, este ucisa pentru ca promova stiintele si filosofia neoplatoniciana, refuzand convertirea la crestinism. Asasinarea Hypatiei a determinat exodul masiv al oamenilor de stiinta si al filosofior in India si Persia, fapt care a marcat decesul orasului ca centru al invatamantului de elita si al stiintei. Si efectele nu s-au oprit aici: timp de un mileniu, Occidentul se va afunda in obscurantism si ignoranta. Pentru "meritele" in opera de persecutare a savantilor si a evreilor din Alexandria, Chiril a fost canonizat.

"Iubirea" fata de semeni razbate din operele lui Origen si ale lui Ioan Chrisostomul (Gura-de-Aur), ambii tratati ca sfinti de biserica crestina. Fondatorul miscarii monastice egiptene, Origen, scria: "Sangele lui Isus stropeste nu numai evreii epocii, ci toate generatiile de evrei, pana la sfarsitul lumii." Ioan Chrisostomul, care a trait in perioada cand presupusul Mesia tulbura, prin predicile sale, ordinea rabinica, nota: "Sinagoga e un bordel, o vizuina de salbaticiuni impure. (...) Niciodata un evreu nu s-a rugat la Dumnezeu. (...) Ei (evreii - n.n.) sunt posedati de demoni. Sunt doar doua exemple (din sutele existente) care ilustreaza originile urii viscerale, bimilenare si complet nejustificate impotriva unui popor ca oricare altele, cu virtutile si cu pacatele lui.

In anul 385, Teofil (sanctificat ulterior pentru merite deosebite, printre care crime de o cruzime inimaginabila impotriva non-crestinilor) devine patriarh al Alexandriei. Cu sprijinul piosului imparat, Teofil incepe o violenta campanie de distrugere a templelor si sanctuarelor non-crestine: templele lui Mithriade si Dionyssos, iar nebunia distructiva culmineaza in 391 cu demolarea templului lui Serapis si arderea renumitei sale biblioteci, continand 400.000 de volume (alte surse indica 700.000 de volume). Dementa lui Teofil a mers pana acolo incat a justificat arderea bibliotecii cu un sofism tulburator prin imbecilitatea lui: daca scrierile continute in biblioteca contravin Bibliei, ele trebuie arse pentru ca neaga sau pun la indoiala autoritatea cuvantului lui Dumnezeu; daca ele concorda cu Biblia, atunci existenta lor nu are nicio justificare, pentru ca tot ce era de spus s-a spus in Biblie. Sanctuarele distruse au fost folosite pentru edificarea de biserici crestine, pe aceleasi situri si recuperandu-se materialele de constructie. Pentru a-si demonstra impartialitatea, Teofil a comandat personal trupele care au atacat si au ars manastirile intrate sub influenta ideilor lui Origen, declarat eretic pentru a fi sustinut ideea unui Dumnezeu pur imaterial. Din personaj central al crestinismului sec. al IV-lea, Origen a devenit paria, arestat si torturat pentru acuzatia de erezie, murind doi ani mai tarziu din cauza traumelor profunde suferite in perioada de incarcerare.

Ingratitudinea teologilor crestini merge intr-atat de departe incat lui Eusebiu din Cezareea, care a facut servicii inestimabile crestinismului prin falsurile si interpolarile operate in scrierile clasicilor, i-a fost refuzat titlul de "parinte al Bisericii" din cauza apropierii sale de doctrina eretica arianista. Printre celebrele falsuri care constituie postamentul crestinismului se numara cele din opera lui Flavius Josephus, Tacitus, Plinius cel Tanar. A creat mitul lui Isus aproape din nimic, a plastografiat documente, a inventat marturii si a sfarsit prin a fi indepartat de la elogii.

Avand o istorie sangeroasa si grosolan falsificata, crestinismul pretinde monopolul eticii. La vremea cand secta iudaica patrundea in Roma, rationalismul era in plina dezvoltare: zeii erau conceputi ca figuri mitice, ca reprezentari alegorice ale fortelor neintelese ale naturii. Crestinismul revitalizeaza latura mistica a religiei si reintroduce cultul personalitatii fondatorului sectei disidente, cult ramas neegalat pana in vremea lui Stalin, divinizat in timpul vietii si jelit la moarte. Solicitand galagios interzicerea celorlalte culte, crestinii isi atrag sanctiunea legii romane, care garanta libertatea religioasa. Dar propaganda crestina rastoarna situatia in favoarea sa: cei condamnati sunt proclamati martiri, ramasitele lor sunt venerate in biserici si se inventeaza legenda ca ar fi fost executati din cauza refuzului de a-si renega credinta.

Evul Mediu este foarte prolific in scornirea legendelor martirilor, indeosebi a celei a indarjirii crestinilor de a-si pastra credinta chiar si in fata mortii iminente, in coltii leilor si in urletele satisfacute ale unei multimi pagane in delir sanguinar. Desi, in afara catorva autori crestini obscuri, istoricii seriosi nu consemneaza oroarea exterminarii sistematice a crestinilor la scara unui genocid, multi continua sa creada in realitatea acestor povesti pline de dramatism. Legenda a fost consolidata de scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz (laureat al Premiului Nobel pentru Literatura - 1905, intre altele un mare dusman al românilor, pe care i-a descris in culori mizerabile in articolele sale) in romanul "Quo Vadis?", aparut in anul 1896. Un exemplu relevant este plasmuirea altui mare fals istoric: se spune ca, in anul 285, o legiune crestina (denumita Legiunea Tebana), formata din soldati egipteni negri (!!!) si condusa de generalul Mauritius, a refuzat sa adopte un cult pagan, la ordinul lui Maximilian. Drept urmare, infuriat peste masura de nesupunerea soldatilor, imparatul Maximilian a ordonat masacrarea legionarilor, venerati astazi ca martiri. Nu numai ca evenimentul nu este consemnat de niciun cronicar al vremii, insa Legiunea Tebana nu a existat, fiind rodul imaginatiei primului episcop de Martigny, in secolul al IV-lea.

Conciliul de la Elvira (anul 300, sudul Spaniei) hotaraste ca toti crestinii trimisi la moarte pentru participarea la distrugerea templelor si statuilor zeitatilor non-crestine sa fie declarati martiri, desi bunul simt spune ca erau, cu certitudine, profanatori. Iar legea romana nu arata clementa fata de profanatori, tratati ca niste criminali de cea mai joasa speta.

In anul 361, imparatul Iulian restabileste libertatea religioasa in imperiu, anuland privilegiile cultului crestin. Ura neimpacata a crestinilor fata de Iulian i-a atribuit supranumele de Apostatul. In loc sa fie numit Iulian Filosoful sau Aparatorul (cum era tendinta vremii), in virtutea calitatilor intelectuale si a succeselor militare din Galia si asupra persilor, a ramas cu eticheta infamanta pusa de teologii crestini. In tratatul "Contra Galileenilor", astazi pierdut, cu exceptia unui singur fragment (toate exemplarele au fost distruse in zelul purificator al crestinilor primelor secole), Iulian nota: "(Crestinii - n.n.) au inselat acea parte a sufletului nostru care iubeste fabulele, puerila si nechibzuita; religia lor este o fictiune vicios prelucrata. Aceasta viclenie nu are nimic divin." Crestinii se mobilizeaza exemplar impotriva "intolerabilei" libertati religioase si planifica actiuni provocatoare, sperand sa declanseze "persecutii" si sa aibe martiri. Dintre actiunile provocatoare se remarca:

- profanarea, apoi incendierea templului lui Daphne, in Antiohia, unde era si o resedinta imperiala;
- sabotarea lucrarilor de reconstructie a templului din Ierusalim;
- distrugerea templului Fortunei din Cezareea (Cappadocia);
- distrugerea, sub privirile neputincioase ale imparatului Iulian, a altarului zeitei Cybela, mama a zeilor, careia Caesarul ii dedicase un tratat de mitosofie;

De notat ca distrugerea si incendierea templelor a facut si multe victime printre adeptii divinitatilor carora le erau consacrate. Dar, pentru un crestin, viata unui "pagan" nu avea nicio valoare...

Excesiv de tolerant, Iulian se razbuna printr-un... pamflet impotriva crestinilor, nefacandu-le jocul perfid, intrucat le cunostea forta propagandistica enorma si instrumentele periculoase de manipulare a maselor. Pentru excesul sau de bunavointa, imparatul a platit cu viata. Athanasius, diabolicul episcop al Alexandriei, promite glorie eterna si iertarea tuturor pacatelor celui care il ucide pe imparat. La 26 iunie 363, in timpul bataliei decisive contra persilor (Maranga, Mesopotamia), un soldat crestin il asasineaza pe imparatul Iulian, infigandu-i o lance in spate.