Povestea jocului nu v-o zic dar ideea e ca e vorba despre o crima si personajul principal e un inspector care va trebui sa gaseasca criminalul.

Grafica buna, nu e chiar ultimul racnet dar e buna, si nu deranjeaza ochiul. In plus locatiile sunt minunate, insula in mijlocul furtunii, palmieri care se indoaie in bataia vantului, ploaie, tunete, nori, un ditamai hotelul bine desenat, etc.

Muzica amplifica atmosfera apasatoare, plus creaza o stare de suspans.

Gameplay: in primul rand jocul are doua variante : una adventure, normal si una numaistiucum in care se joaca contra timpului.
Ce imi place ca atunci cand iau pe cineva la intrebari imi apar de la sine obiectele sau persoanele despre care vreau sa intreb persoana respectiva, si nu e nevoie cand ma blochez sa merg pe la fiecare si sa-l intreb de toate obiectele pe care le am.
Jocul e impartit in puzzle-uri mai mici constand in cate o intrebare. Pentru a gasi raspunsul voi avea la dispozitie poze, diverse materiale gasite, documente, declaratii ale persoanelor.

Inca un lucru fain: are nenea asta un aparat ce poate verifica daca doua lucruri sunt identice. De exemplu pot face poze la pasii de pe nisip si apoi la pantofii tuturor(ca ma lasa) si sa vad ale cui sunt urmele respective.

Mai are o faza la care nu i-am prins ideea. La un moment dat il apuca(sau ma apuca ) foamea si trebuie sa mearga sa manance, si lasa balta tot ce facea atunci. E faina ca pare mai realistic dar nu inteleg cum ma afecteaza.

Inca o chestie faina pe care am observat-o. Daca urc cu liftul pana la etajul 18 si cobor pe scari pana la 14 cand chem liftul se vede ca acesta coboara de la 18.

Ce nu mi-a placut pana acum :
cand vorbesc cu cineva si ii vad mutra de aproape se observa fata cam colturoasa, dar ma gandesc ca poate nici placa mea nu poate mai mult.
la intrebarile puse celorlalte persoane are scapari. De exemplu ii intrebam despre ceva ce are legatura cu arhitectura, si imi spuneau sa intreb arhitectul. Bun. Am fost si am intrebat arhitectul, si normal trebuia sa termin cu intrebarea respectiva. Dar, in continuare aveam posibilitatea sa-i intreb pe cei pe care nu i-am intrebat depre lucrul respectiv. (bineinteles imi spuneau sa merg sa vorbesc cu arhitectul, desi vorbisem de mult)
Unele intrebari sunt in plus, de care nu depinde rezolvarea unui puzzle si trec peste ele cu clcikdreapta.

Concluzii: pana acum imi place, sunt curios in continuare si mi-e frica sa nu devina plictisitor, daca tot merg din intrebari in intrebari. Poate imi mai ia ochiul vreo locatie noua.

(Aici au mai trecut cateva zile la mine si la tine cateva secunde )

Concluzii:

N-am vazut in tot jocul un puzzle mai greu, ceva acolo care sa-mi stoarca creierii, nimic.
Totul a decurs de la sine.
In plus, un pic de suspans, nimeni nimc, sa-mi fie si mie teama ca vrea careva sa-mi ia jugulara. Nu, eu detectivu' lu' peste intreb in stanga si dreapta diverse chestii, mai descopar cate ceva, si bla bla, aflu criminalul. La un moment dat ma asteptam sa apara un personaj (ca era vorba ca e unu' acuns prin hotel), il asteptam dupa colt pregatit sa ma atace. Nimic. Plictis si angoasa.

Imi aduc aminte in Broken Sword, in oricare (in afara de 4 ca nu l-am jucat), aveam perioade cand, daca nu eram atent, ma tezeam intr-un ecran cu RIP. Si rejucam scena pana imi dadeam seama cum sa trec sa nu mai fiu omorat.

Aici nu exista faze de astea.

Dar ei se bazeaza pe realism, cum ziceam. Adica vezi doamne pe personajul cu care joc il ia foamea din cand in cand.
Si el merge sa bage o supa, dar cand ajunge, musca din franzela. In plus daca esti la mama dracului sa faci ceva, te apuca disperarea pana ajungi inapoi dupa ce ai terminat 'supa'.
A, da, si cand il mai apuca sa vorbeasca cu prietena, trebuie neaparat sa mearga in camera sa nu cumva sa-i asculte si altcineva lindicaielie. Realist, nu? Nu. Ca atunci cand ii spune sefului la telefon cum mai sta cu cercetarile, nu se jeneaza sa-i spuna ca banuieste pe cineva chiar daca acel cineva e chiar langa el.

Am mai vazut niste faze faine, nu zic. De exemplu cand reiei jocul de unde l-ai salvat, iti face un mic rezumat a ceea ce a fost pana atunci.
Si inca una, aparatul ala pe care il are, ii arata unde se afla fiecare personaj in momentul respectiv.

Desi jocul are si parti bune, per total nu merita jucat, poate eventual asa ca aperitiv.

Pentru cine nu stia sunt o fana declarata a jocurilor Hitman. Nu imi plac foarte tare “shooterele”, insa Hitman este mai mult decat atat. Ca si Deus Ex sau Max’s Pain (alte dua jocuri de care m-am bucurat foarte tare), Hitman are si o poveste. Hitman Contracts a fost ultima parte pe care am jucat-o si pot spune ca mi-a placut foarte tare. Aceiasi grafica bine pusa la punct, dar de data aceasta cu mai multe elemente de decor si o mai mare atentie la detalii. Nu aveam cum sa nu remarc faptul ca odata cu schimbarea locatiei pentru fiecare misiune in parte se schimba si limba in care vorbeau personajele actiunii.

Prima misiune, evadarea din sanatoriu avea loc intr-o locatie din Romania, deci se vorbea in limba romana. Mi-a placut foarte mult acest detaliu.

De altfel am observat ca Hitman Contracts necesita o mai mare atentie la detalii chiar si din partea celui care devine Agent 47. Sunt cel putin trei misiuni care s-ar putea sa nu-ti iasa daca nu esti atent la detalii. Un alt lucru pe care l-am observat la acest joc…producatorii s-au gadit sa ofere jucatorului mai multe posibilitati de a-si indeplini misiunile. Aici intervin tot detaliile ; de exemplu, poti omora pe cineva, prin sufocare, folosind una din pernele de pe pat.

Pana una alta, mi s-a parut la fel de bun si de captivant ca si jocurile anterioare. Chiar imi pare rau ca am terminat cele 12 misiuni :((.

p.s. : am incercat sa instalez Hitman Blood Money si nu mi-a mers. Ma rog, se instaleaza, insa imi merge foaaarte greu, sacadat mai exact. Se pare ca nu este de la PC pentru ca indeplineste toate conditiile necesare. Daca ma poate ajuta cineva, i-as fi recunoscatoare. Aaaa si pentru orice fel de .... sa zicem "ajutor" pentru terminarea misiunilor din Contracts, imi puteti lasa un mesaj. :P  

postat de Ben

O dilemă care ne va afecta probabil şi pe noi de-a lungul vieţii blogului ar fi: a scrie o recenzie presupune ştiinţă sau artă? Să fii riguros sau să fii elegant? Să convingi prin argumente sau să convingi prin retorică? Ca să încerc să răspund la întrebare, am să analizez un adevărat fenomen în domeniul recenziilor de jocuri video: Zero Punctuation.

(Aş fi pus o recenzie relevantă de pe site-ul oficial, dar Wordpressul nu permite embed - bastards)

În esenţă, Zero Punctuation este absolutul spre care tinde orice blog/proiect web individual (a început cu nişte clipuri pe YouTube şi a ajuns departe). Astăzi, în peisajul recenziilor online de jocuri, Zero Punctuation ocupă un loc aparte, şi asta pentru că are un as în mânecă: un incredibil simţ al sarcasmului. Argumentele sunt îndulcite (sau mai bine zis acrite, având în vedere impactul lor) cu ajutorul unor glume dure, exagerate adesea, care curg însă perfect natural. În plus, monologul are o viteză ameţitoare (de unde şi numele rubricii), iar glumele sunt punctate şi cu gaguri vizuale, sub forma unor desene minimaliste.

Dar staţi puţin, nu-i de ajuns să îi etichetăm recenziile ca fiind „la mişto”. Tipul din spatele clipurilor (scheciurilor?) ZP, Ben „Yahtzee” Croshaw, un englez „sechestrat” în Australia, chiar disecă jocurile analizate şi le scoate în evidenţă toate slăbiciunile, de cele mai multe ori ajungând la concluzii deloc măgulitoare. De altfel, recenzia negativă a ajuns un simbol al ZP, fanii fiind critici atunci când Croshaw însuşi nu poate fi. O recenzie pozitivă este atât de rară, încât, atunci când Croshaw a spus că nu are ce critici să aducă jocului Portal, cei de la Valve (producătorii jocului) au fost atât de măguliţi încât l-au invitat pe individ la studiourile lor (lucky bastard...).

Ceea ce face din Zero Punctuation o experienţă unică este puterea sa catartică. Criticând dur, rapid şi sarcastic, Croshaw reuşeşte în fond să ne descătuşeze pe noi. Când vezi cum ZP calcă în picioare unul din jocurile tale preferate, simţi de fapt cum ţi se iau de pe suflet propriile sentimente negative. Perspectiva ta se schimbă spre bine, fiindcă văzând defectele în toată „splendoarea” lor, ajungi să preţuieşti mai mult calităţile. Iar dacă recenzia e pozitivă, cu atât mai bine pentru jocul tău mult iubit.

Pe scurt, vă recomand o doză săptămânală de Zero Punctuation (apare în fiecare seară de miercuri, aici) – indiferent dacă jocul analizat vă place, vă displace sau pur şi simplu vă este străin. ZP funcţionează nu numai ca recenzie, ci şi ca divertisment.

Şi uite aşa ajungem la întrebarea de la început. Am răspuns la ea? Nici pe departe. Dar simt că cel puţin ne apropiem.

Prima observatie ar fi ca asa ar fi aratat ultimul film al lui Bunuel, "Acest obscur obiect al dorintei", daca ar fi fost facut din punctul de vedere al fiului celor doi parinti aflati intr-o "love-hate relationship", fiu care traieste in plina epoca Xbox. Flama si prietenul sau, Moko, se pregatesc de o duminica plina de actiune video in jocul "Halo", dupa ce mama primului pleaca de acasa, nu inainte de a verifica de cateva ori daca nu cumva este ceva in neregula in bucatarie.

Inceputul acestui film alb-negru, cu scene separate prin fade-out - fade-in, contine scene din mediul exterior: blocul (de tip "comunist", de fapt de tip "development" - vezi blocul in care locuieste celebrul "taran din Spania"), dar mai cu seama liniile de inalta tensiune, unul dintre factorii principali a ceea ce va urma. Curentul care "se ia" ii forteaza pe cei doi baieti sa faca fata realitatii. Intai palid, apoi prin contactul cu personajele care reprezinta aceasta realitate. Fata din vecini, care vine la ei sa le foloseasca bucataria pentru a prepara o prajitura (nu o spune, insa este ziua ei, iar ai ei au uitat), are rolul de initiatoare a lui Moko in erotism, insa ajungem aici la o tema almodovariana (este vorba de baietelul gay). Biologul/etologul ratat care distribuie pizza, (insa si in aceasta profesie este ratat, intrucat ajunge in 30 minute si 11 secunde, deci pizza este gratuita), el insusi fan al fotbalului pe consola, ajunge emisarul unel revelatii: formatul alb-negru al imaginii filmului nu ne permite sa ne dam seama, insa Flama este roscat, iar el, cautand in albumul familial cu fotografii, ajunge sa descopere adevaratul tata al lui Flama.

Precum curentul, realitatea din film fluctueaza: nu/da/nu/da. Dupa trezirea din magia jocului video, ei descopera ca parintii lui Flama, in pragul despartirii, se cearta pe fiecare lucrusor, inclusiv pe vesela, dar si pe un tablou cu rate, pe care-l au din anul in care s-a nascut Flama. Poate se cearta chiar pentru Flama (desi, dupa cate intelegem mai tarziu, mama are motive serioase in a-l pastra). Realitatea paleste din nou cand lumea este servita (si sarbatorita sufla in lumanarile "tortului") cu prajitura in sfarsit reusita, toata lumea se muta "cu un etaj mai sus", din cauza unui anume ingredient minune al prajiturii. Un moment magic pentru mine l-a reprezentat transfigurarea clasicului experiment al lui Muzafer Sherif din psihologia sociala, in care contextul social a fost insotit nu de lumina pe un ecran, in intuneric, ci de ratele aparent miscandu-se pe tablou, in fata spectatorilor sub influenta prajiturii cu marijuana.
Prin mutarea din planul virtual al jocului in planul real a actiunii cu impuscaturi, baietii rezolva problema obiectelor disputate de catre parinti. Pizza man isi rezerva taierea nodului gordian al tabloului cu rate, el oricum mutandu-si realitatea de amploaiat mizer pe malul lacului din tablou.

Asa ca fiecare isi ia viata marunta, din afara consolei de jocuri, in propriile maini. Ultimul personaj, mama, asteapta pana in ultimul cadru al filmului, ascuns dupa genericul de final, ca sa-i prinda din urma pe ceilalti, porniti pe acest drum.

Asadar, din motive obiective, acest film se recomanda a fi vizionat pana la ultimul cadru, inclusiv genericul de final !!!

Nu există nici o legătură evidentă între criminalitatea juvenilă şi pasiunea pentru jocurile agresive, susţin doi psihiatri de la Centrul de Sănătate Mintală şi Media din Massachusetts.

Medicii Lawrence Kutner şi Cheryl Olson acuză, într-un volum recent, superficialitatea şi prejudecăţile cercetătorilor care întreţin isteria legată de aşa-zisele efecte negative ale jocurilor violente asupra minţilor copiilor. Cei doi psihiatri de la Centrul pentru Sănătate Mintală şi Media din Massachusetts susţin că nu există o cauzalitate directă între jocurile digitale agresive şi exploziile de violenţă juvenilă. „Descoperirile autorilor sunt surprinzătoare şi chiar tulburătoare.

Neavând de îndeplinit nici un fel de agendă, cercetările nu dau dreptate nici alarmiştilor, dar nici industriei jocurilor video“, se afirmă pe site-ul de promovare a cărţii „Grand Theft Childhood. The Surprising Truth About Violent Videogames“, lansată acum două luni în SUA.

„Lumea ar trebui să înceteze să-şi mai facă atâtea griji pentru copiii care se joacă tot timpul pe calculator sau pe consolă. Potrivit concluziilor studiului nostru, lucrurile stau pe dos: copiii care au probleme acasă ori la şcoală sunt tocmai cei care nu au nici o legătură cu jocurile video“, (trista mea subliniere - S.M.) spune Olsen în ediţia online a revistei „Der Spiegel“.

Faptul că un copil ocoleşte jocurile video ar fi mai degrabă un semn al „lipsei unei competenţe sociale“, al neintegrării, întăreşte specialista în sănătate mintală. Contrar stereotipului jucătorului singuratic, studiul condus anul trecut de Olson a arătat că „prietenia băieţilor se centrează adesea în jurul jocurilor video“. Medicul american observă că, în multe cazuri, tinerii amatori de video games preferă să se joace în grup - pe Internet sau în aceeaşi cameră.

Chiar dacă atentatul pus la cale de doi liceeni din oraşul american Columbine a fost pus pe seama pasiunii lor pentru shooterul Doom, Cheryl Olson susţine că nu există o legătură clară între jocuri şi violenţa din şcoli. Ea afirmă că agresivitatea celor mici se consumă în joc, şi nu la şcoală, modelele virtuale fiind puţin convingătoare. „Copiii care joacă Grand Theft Auto nu văd în personaje nişte exemple de viaţă şi nu confundă jocul cu viaţa reală.

De fapt, tocmai acest caracter ireal îi atrage“, observă psihiatrul din Massachusetts. Ea recomandă, totuşi, părinţilor să urmărească dacă odraslele lor devin nervoase după ce încheie jocul sau dacă butonează cu orele. „Îi sfătuiesc pe părinţi să se uite la trailerele şi la recenziile jocurilor, pentru a fi familiari cu conţinutul şi pentru a putea vorbi copiilor despre îngrijorarea lor“, spune Olson, într-un interviu pentru gamecouch.com.

Studii „mizerabile“
Psihiatrul american Cheryl Olson şi colaboratorii săi au realizat anul trecut un studiu pe 1.254 de copii din două state americane. „Majoritatea copiilor care-şi petrec uneori timpul cu jocuri violente o duc foarte bine“, a declarat Olson pentru site-ul ScienceDaily. Ea mai spune că aproape toate cercetările alarmante pe această temă sunt nişte „mizerii“, fiind „finanţate de instituţii care vor să se ajungă la un rezultat anume“ şi realizate de psihologi care n-au nici o idee despre ce înseamnă un joc video, potrivit „Der Spiegel“.

Team Fortress 2 da, da...so much fun !! Am uitat de toate jocurile pe PC de cand ma dau cu TF2. Counter Strike Source pare acum un fel de tetris in culori extrem de plictisitor.

Acest TF2 este demenţial, plin de "viata" si culoare, ca sa ma exprim inspirat. Este un online multiplayer bazat pe jocul in echipa. Adică poti să alegi diferite roluri pe care să le joci, cum ar fi : soldatul bun la toate, omul cu demolările si grenadele, inginerul făuritor de teleportoare si turete care improasca rachete si multe gloante , medicul ( una dintre clasele mele preferate... :) spionul responsabil cu înjunghierile lunetistului skillat si urat de toata lumea, nebunul aruncător de flacari si bun mânuitor al toporul cunoscut sub numele de "pyro" si bineînţeles "heavy weapons guy" grasu ucigaş înzestrat cu o "mica" mitraliera aducătoare de moarte rapida sub o ploaie de gloante. Jocul se invarte in jurul controlului unor puncte de pe harta, capturarii unor serviete cu "documente secrete" din baza inamicului si in curand va aparea un nou mod si posibilitatea de deblocare a unor noi tipuri de arme in functie de cat de bine va descurcaţi in joc.

Stilul grafic si arta din acest joc sunt superbe. Personajele sunt realizate intr-un mod comic, de desene animate, iar stilul mediului înconjurător, al clădirilor, obiectelor împrăştiate prin harta este cel al Americii industriale a anilor 1950-1960. Unele încăperi din joc imi amintesc de centru de comanda din Dr. Strangelove al lui Stanley Kubrick iar personajele vin parca direct din afişele publicitare, involuntar haioase, din anii '50. Dialogurile sunt deasemenea extrem de savuroase.

Jocul poate fi cumparat de aici, costa 29$ fara tva ( l.e. : s-a ieftinit, e 19 $ acum), sau cineva mi-a şoptit ca dacă stii unde să cauti il găseşti pe net si te costa in jur de nimic. Sfatul meu? Buy it! Se updateaza automat, suporta conţinut nou gratis periodic si nu mai platesti nimic dupa ce l-ai achizitionat.

Va las in compania unor clipuri video care descriu personajele din Team Fortress 2. Enjoy !

[dailymotion id=x20hl2&v3]

Si favoritul meu, Mr. Pyro, de la Lite Fuse Films.

[vodpod id=ExternalVideo.510339&w=425&h=350&fv=clip_id%3D818804%26server%3Dwww.vimeo.com%26autoplay%3D0%26fullscreen%3D1%26md5%3D%26show_portrait%3D0%26show_title%3D0%26show_byline%3D0%26context%3D%26context_id%3D] from www.vimeo.com

De vreo 40-50 de ani, a aparut in cultura umanitatii ceea ce denumim, per general, jocul video. Acesta a aparut initial pe diferite console mari, anoste, greu de procurat si de asezat in spatiul personal, folosite in general in locatii publice dar, odata cu evolutia tehnologiei, jocurile video au ajuns sa fie introduse in casele oamenilor prin intermediul calculatorului sau a diferitelor platforme de dimensiuni reduse, avand preturi si accesori convenabile omului de rand. De-a lungul ultimilor 20 de ani, jocurile video au dezvoltat mai multe genuri, care pot fii geral definite ca F.P.S. (First Person Shooter), Action (3rd Person Shooter and sorts, aici incluzand si orice forma de Platform), Adventure (search and find etc.), R.T.S. (Real Time Strategy), T.B.S. (Turn Base Strategy) si R.P.G. (Wikipedia dezvolta o increngatura mai complexa de genuri, poate tragi o okiada) Desigur ca odata cu trecerea timpului, producatorii de jocuri au incercat sa reinventeze si sa combine aceste genuri in incercarea de a duce ceva nou, inovator in acest domeniu. Uni au reusit, alti nu. Depinde...

Oricum, nu vroiam sa vorbesc despre istoria jocurilor video sau istoria genurilor jocurilor video ci vroiam sa vorbesc despre un joc video care a facut istorie. StarCraft este un R.T.S. Sci-Fi in dulcele stil clasic produs de Blizzard Entertainment, de altfel, el fiind jocul, jucat de multi chiar si astazi, care a definit insasi ideea de "clasicul dulce in R.T.S.". Pe scurt, in acest joc iti construiesti cladiri, apoi o economie artificiala (bazata pe doua resurse + cele necesare sustinerii pseudo-populatiei) si in final armata cu care sa te duci sa-l bati pe inamic. Sunt 3 rase, specii constiente, varels daca chiar vrei sa intru in terminologia Ender.iana, cu care poti juca si/sau te poti lupta si anume Terrani, Protosi si Zergi.

Terrani sunt oamenii intr-o forma americanizata-S.F. cu nave spatiale din fier, cu cladiri din fier, toate foarte, foarte din fier. Principalul punct forte al terranilor din acest joc este faptul ca au soldatii care trag de la distanta. Spre deosebire de celelalte doua rase, terrani sunt singuri care au ca soldat de baza unul care ataca de la distanta si astfel intalnim primul, si probabil cel mai important avantaj.

Protosii sunt o specie extraterestra razboinico-azteco-egipteana. Facand parte dintr-o civilizatie aparent superioara oamenilor, protosii au ca principal punct pozitiv rapiditatea in constructii. Cu un singur lucrator se poate incepe intreaga constructie a unei baze in maxim 30 de secunde, asta in masura in care exista resursele necesare. Pe de alta parte, soldatii de baza ai protosilor, desi folosesc atacul corp la corp au scuturi puternice, astfel fiind destul de greu de ucis.

Zergii sunt o specie extraterestra insectoido-animaliera, cu o gandire unitara, foarte asemanatoare, in parte, cu ceea ce se poate intalni in Starship Troopers si Jocul lui Ender. Punctul pozitiv al acestei specii este faptul ca toate creaturile se "coc" relativ rapid, fiind necesare un numar redus de resurse. Unitatile de baza folosesc atacul corp la corp si sunt foarte fragile dar ieftine si rapid de produs, astfel incat ele valoreaza in numar mare.

Eh, cam atat despre jocul propriu-zis. Nu el conteaza si mai mult ca sigur ca daca traiesti in societatea actuala ai auzit de StarCraft si de Counter-Strike, acestea doua fiind jocurile vechi, dar de referinta pentru orice jucator (gamer) deoarece ele ofera, prin simplitatea complexa, in primul si in primul rand o forma de a interactiona cu alti prieteni. Asa cum multi se duc la fotbal, asa se intampla sa mai se "mearga" si la un StarCraft sau Counter-Strike iar bucuria este ca puteti fii la mile distanta deoarece internetul rezolva problema conexiunii. Acum nu vreau sa spun ca nu e bine sa iasa lumea la un fotbal (desi eu nu apreciez jocul mai sus numit) dar daca nu exista posibilitatea si doresti sa te distrezi cu prieteni care nu sunt tocmai la urmatoarea scara de bloc, poti sa intri la o bataie intre cele trei specii.

Deci... de ce am inceput eu sa vorbesc despre StarCraft cand sunt indragostit si de abia astept sa vina seara? Deoarece ieri m-am jucat si eu cu Cyber si cu inca un prieten de-al lui, Cristi (Xty), un StarCraft mai mult de dragul de a-mi aduce aminte de vremurile bune, in care ma jucam cu Alex, un fost coleg de generala, Empire Earth si mai apoi C&C: Generals. Aveam program strict pe vremea aceea. Dimineata mergeam si jucam basket in 23 iar in timp ce dadeam la cos planificam strategiile pentru seara, moment in care ne vedeam pe net. si casapeam la alte forte militare virtuale. Eh, eram tineri.

Ma rog, joaca de ieri, mi-a adus aminte de vremurile cele de demult dar din pacate acum parca nu mai apare obsesia aceea sora cu dependenta, pe care o aveam cand eram ceva mai mic. Am jucat o harta cu ei in retea si apoi parca-mi pierise cheful. Oricum, dupa cum i-am promis lui Cyber, saptamana viitoare voi participa si eu la Cupa StarCraft Fan-Force Romania desi mai mult ca sigur c-o sa pierd dupa prima lupta. Sa-mi tii pumnii.

P.S. De abia astept sa vina SEARA!!! Pacat ca pana atunci mai am seminarul de Latina :(

A fost o vreme cand practicam si eu acest sport acum cand ma gandesc cate am pierdut atunci imi vine sa imi dau palme , nu mai vorbesc de prietenii neglijati,ore nedormite,nervi macinati etc. Cel mai grav e faptul ca nu prea iti dai seama ca ai o problema, desii daca ma gandesc cum nu ai putea sa iti dai seama din moment ce pierzi 90% din zi cu jocurile. Nu a fost cazul si la mine eu pierdeam decat maxim 7-10 ore pe zi timp majoritatea noaptea timp de aproximativ jumate de an, mult prea mult oricum!!!

Un lucru care mi se pare tulburator e faptul ca multi parinti le fac pe plac copiilor cumparandu-le pc-uri din ce in ce mai performante care sa faca fata jocurilor din ce in ce mai mai pretentioase, iar libertatea care li se ofera acestor copii nu are cum sa fie de bine. Ma tot gandesc ca parinte observi cel mai usor aceasta "boala" in fond totul se petrece acasa. La inceput poate o sa credeti ca e un lucru bun, ce rau poate sa faca un joc,nu? Si plus de asta sta pe acasa, pot sa am grija de el, va fi in siguranta. Desigur la inceput totul e foarte nevinovat, cateva minute care se fac ore, apoi zile pana cand nu se va mai putea face nimic.

Acum sa nu credeti ca daca le luati calculatorul de mici va face vreo diferenta, mai bine indrumatii spre ceva sanatos cum ar fi un sport lasandu-le si calculatorul in doze rezonabile. Sper ca am reusit sa evidentiez nocivitatea jocurilor video, dar din pacate evolutia neincetata a acestora le vor face din ce in ce mai irezistibile...