Proorocului Împărat David"

Fericitul Teodoret al Cirului

Sf. Mănăstire Sfinţii Arhangheli - Petru Vodă, 2003

TÎLCUIREA PSALMULUI 6

În sfîrşit, întru laude, pentru a opta, Psalmul lui David.

Proorocescul cuvînt numeşte „a opta" aşezarea ce va să fie. Că, de vreme ce viaţa aceasta de acum se înconjură prin şapte zile ale săptămînii - vremea, începîndu-se de la ziua dintîi şi încetînd în ziua de-a şaptea, iarăşi la cea dintîi se întoarce, şi aşa la cea de a şaptea vine după cuviinţă - dumnezeiescul cuvînt a numit „ziua a opta" veacul cel afară de numărul săptămînicesc.

Şi în Psalmul acesta pomeneşte moartea şi judecata, pentru care a şi pus această deasupra-scriere. Că va zice: „Nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine, şi în iad cine se va mărturisi Ţie?", în loc de: Celor ce ies de aici li s-a încuiat uşa pocăinţei şi nu le mai este cu putinţă celor ce în viaţa de acum nu au folosit doctoriile pocăinţei a aduce acolo lui Dumnezeu mărturisirea pentru păcat. Şi mărturiseşte acestor cuvinte şi pilda fecioarelor, care ne-a învăţat că fecioarele nebune, avînd candelele stinse, au rămas afară de uşile cămării de nuntă, bătînd în uşă, dar gonindu-se şi de cămară lipsindu-se, zicînd către dînsele Domnul: „Duceţi-vă, nu vă ştiu pe voi." Pentru aceasta, după păcatul acela îndoit, Fericitul David aduce această rugăciune lui Dumnezeu, rugîndu-L să se vindece, în viaţa cealaltă nemaiavînd loc doctoriile pocăinţei.

1.Doamne, nu cu urgia Ta să mă mustri pe mine, nici cu mînia Ta să mă pedepseşti!

Nu se roagă să nu fie mustrat, ci să nu fie mustrat cu urgie; nici nu cere să nu fie pedepsit, ci să nu pătimească acest lucru cu mînie. Zice: Pedepseşte-mă ca un părinte, nu ca un judecător; ca un doctor, nu ca un chinuitor. Să nu măsori munca cu păcatul, ci amestecă dreptatea cu iubirea de oameni.

2.  Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sînt!

Un glas ca acesta este potrivit celor ce au păcătuit: că, povăţuind înainte, neputinţa biruieşte păcatul; că, dacă nu se va slăbănogi cuvîntarea dintru noi, nu se vor scula asupră-ne patimile; că, sănătos fiind hăţuitorul, şi întorcîndu-i şi îndreptîndu-i pe cai cu ştiinţă, nu au loc săltările.

3. Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele şi sufletul meu s-a tulburat foarte,

„Oase", numeşte aici gîndurile, că - de vreme ce oasele au firea mai uscăcioasă, şi ele poartă trupul - a numit „oase", cu închipuire, gîndurile, prin care se îndreptează jivina, adică omul. Tulburarea acestora - zice - m-a clătinat şi m-a nestatornicit pe mine. Pentru aceea, mă rog a dobîndi iubirea Ta de oameni, ca să primesc vindecarea.

4. Întoarce-Te, Doamne, izbăveşte sufletul meu, mîntuieşte-mă pentru mila Ta!

Acest „pînă cînd" nu îl zice mustrînd, ci - ca unul ce era întru chinuiri - se roagă a grăbi cu ajutorul. Şi cu potrivire a adăugat acest „pentru mila Ta", că zice: Nici mie însumi nu mă bizuiesc, nici nu pun ajutorul Tău pe seama dreptăţii mele, ci mă rog să-l dobîndesc pe acesta pentru mila Ta. Iar acest „întoarce-Te, Doamne" - în loc de: Ia aminte la mine şi nu-Ţi întoarce faţa Ta de către mine! - s-a luat din metafora celor mîniaţi, ce se întorc şi nu voiesc să-i vadă pe cei ce le-au greşit.

5 Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine, şi în iad cine se va mărturisi Ţie?

vremea de acum, ştiind că celor ce ies cu răni din viaţa aceasta nu li se va da nici o vindecare, nemaiavînd loc pocăinţa. Foarte bine s-a filosofat aceasta de dumnezeiescul David, că nu întru moarte, ci întru viaţă este cel ce pomeneşte pe Dumnezeu. În iad nu este mărturisire şi pocăinţă, căci Dumnezeu a rînduit aici viaţă şi lucrare, iar acolo - cercarea şi luarea de seamă a celor lucrate. Şi este osebit lucru al veacului al optulea a nu mai da vreme oamenilor ce sînt întru el spre lucrarea faptelor bune sau rele, ci, ale căror lucruri va fi semănat cineva seminţele întru sine, întocmai ale acelora va culege şi roadele. Pentru aceea legiuieşte să lucrăm pocăinţa aici, căci în iad este nelucrătoare o sîrguinţă ca aceasta, că zice: De vreme ce lungă mi s-a făcut vremea pocăinţei, mă tem să nu apuce moartea - întru care nu este mărturisire - înaintea milei Tale. Pentru aceasta cer să se grăbească mila Ta.

Apoi, învaţă pe ascultător că, împreună cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, se cade să urmeze şi faptele noastre, căci - de am pune înainte neputinţa noastră, ori tulburarea, ori bunătatea lui Dumnezeu, dar nu se vor pune înainte cele ale noastre - nici un folos nu ne este nouă.

6 Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiece noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda.

Ştiu că mari şi grele am păcătuit, dar petrec lăcrimînd totdeauna, tînguindu-mă pentru cele îndrăznite de mine. Încă şi patul pîngărit de acea fărădelege îl voi spăla pururea cu lacrimi, ispitindu-mă a-l curăţi prin acestea. Şi, măcar de voi dobîndi lăsare, nu voi înceta făcînd acest lucru - că aceasta însemnează „spăla-voi în fiece noapte patul meu şi-l voi uda."

7. Tulburatu-s-a de mînie ochiul meu,

Însăşi partea văzătoare a minţii mele s-a tulburat, pentru mînia Ta, Stăpîne! Că „ochi" a numit aici „mintea", pentru aceea a şi pomenit numai un ochi.

învechitu-m-am întru toţi vrăjmaşii mei.

Decît toate - zice - mai grele îmi sînt ocările vrăjmaşilor mei: acestea mă cheltuiesc, şi mă topesc şi aduc asupră-mi bătrîneţe fără de vreme.

8. Depărtaţi-vă de la mine, toţi cei ce lucraţi fărădelege, că a auzit Domnul glasul plîngerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea,

9. Domnul rugăciunea mea a primit

Zice: Să nu mă batjocorească pe mine cei ce nu văd fărădelegile lor, şi se bucură de greşelile mele. Că am dobîndit dumnezeiasca milostivire, şi nădăjduiesc prin acelea care m-am rugat să mi se treacă cu vederea greşelile şi să mi se dea iertare.

10. Să se ruşineze şi să se tulbure toţi vrăjmaşii mei, să se întoarcă şi să se ruşineze foarte degrabă!

Zice: Deci, acestea ştiindu-le, încetaţi a-mi aduce ocări şi - de vreme ce nu luaţi în minte nelegiuirile voastre - umpleţi-vă de ruşine, şi de gîlceavă şi de tulburare. Căci dumnezeiasca judecată este dreaptă şi plină de frică.

]]> http://sfioanmaximovici.wordpress.com/?p=80 Sat, 19 Apr 2008 06:42:12 +0000 petryecka http://sfioanmaximovici.wordpress.com/?p=80

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

"Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23, 39-43).

Astfel povesteşte Sfântul evanghelist Luca despre profund pilduitorul şi înduioşătorul eveniment, despre convertirea şi miluirea de către Hristos a tâlharului spânzurat alături de El, pe crucea de pe Golgota.

Prin ce s-a învrednicit tâlharul de aşa o milostivire? Ce anume i-a provocat Domnului un răspuns atât de prompt şi de hotărât? În iad încă se aflau toţi drepţii Vechiului Testament, incluzându-l şi pe Ioan Botezătorul, însuşi Domnul se pregătea să Se coboare la iad, e adevărat, nu ca să sufere acolo, ci ca să-i scoată de acolo pe cei întemniţaţi.

Nimănui nu-i mai făgăduise Domnul să-l ducă în împărăţia Cerească, chiar şi apostolilor le-a făgăduit să-i ducă în lăcaşurile Sale abia după ce le va pregăti. De ce atunci tâlharul s-a învrednicit primul de milostivirea Domnului, de ce lui i se deschid atât de repede uşile raiului? Să pătrundem în starea sufletească a tâlharului şi să privim situaţia din jurul lui.

Toată viaţa el şi-a petrecut-o în tâlhării şi în crime. Dar se vede că nu pierise conştiinţa în el şi că, în adâncul sufletului, îi mai rămăsese ceva bun. Predania spune chiar că ar fi fost tocmai tâlharul care, în timpul fugii lui Hristos în Egipt, s-a îndurat de Pruncul cel minunat şi nu le-a îngăduit tovarăşilor săi să-L ucidă, împreună cu care năvălise asupra Sfintei Familii fugare spre Egipt. Oare nu şi-a amintit acum de chipul acelui Prunc când a privit cu atenţie la chipul Celui spânzurat pe cruce, alături de el?

De-a fost aşa sau de nu, în orice caz, când tâlharul L-a privit pe Hristos, în el s-a trezit conştiinţa. Acum atârna spânzurat împreună cu Cel Drept, alături de Cel împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor (Ps. 44, 3), al Cărui chip era pe atunci fără cinste, dispreţuit mai mult decât toţi fiii oamenilor, Care „nu avea nici chip, nici frumuseţe" (vezi Isaia 53, 2-3). Privindu-L, tâlharul parcă se trezi dintr-un somn adânc. I se dezvălui clar deosebirea dintre Acela şi el însuşi. Acela era drept, fără putinţă de tăgadă, Care îi ierta chiar şi pe chinuitorii Săi şi Se ruga lui Dumnezeu pentru ei - Dumnezeu pe Care îl numea Tatăl Său. Pe când el era ucigaşul multor victime, vărsător de sânge al unor oameni care nu-i făcuseră nici un rău. Privind la Cel spânzurat pe Cruce, el şi-a văzut parcă în oglindă propria decădere morală. Tot ce se ascundea mai bun în sufletul său se trezi şi căuta să răzbată afară. Şi-a cunoscut păcatele, a înţeles că din propria sa vină a ajuns la acest trist deznodământ şi că nu avea pe cine să învinovăţească. De aceea, atitudinea duşmănoasă faţă de împlinitorii torturii - atitudine de care era cuprins tâlharul spânzurat de cealaltă parte a lui Hristos şi, la început, chiar şi el însuşi (Matei 27, 44) - s-a preschimbat într-un sentiment de smerenie şi de zdrobire de sine. El a simţit frică faţă de judecata lui Dumnezeu, care îl aştepta. Păcatul deveni pentru el groaznic şi respingător. În sufletul său, el nu mai era criminal. Dragostea de oameni şi milostivirea se treziră în el. În el se împleteau acum frica pentru soarta sufletului său şi dezgustul faţă de batjocorirea nevinovatului Patimilor. Cu siguranţă că auzise şi înainte de marele învăţător şi Făcător de minuni din Nazaret. Cele petrecute în Iudeea şi în Galileea erau obiectul multor discuţii şi comentarii în întreaga ţară. Mai înainte, ceea ce auzea despre El îi trecea pe lângă urechi. Acum, aflându-se împreună cu El şi în aceeaşi situaţie cu El, tâlharul începea să înţeleagă măreţia morală a Persoanei Sale.

Lipsa de răutate, a-toate-iertarea şi rugăciunea lui Hristos îl zguduiră pe tâlhar. El a înţeles cu inima că alături nu se afla un om obişnuit. Să Se adreseze astfel lui Dumnezeu, în clipa morţii, ca Tatălui Său, nu putea decât Acela Care Se ştia pe Sine cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Să nu Se clatine în învăţătura Sa despre iubire şi atoateiertare, îndurând toată josnicia clevetirilor omeneşti şi răutatea celor cărora le făcuse bine, nu putea decât Cel aflat în cea mai strânsă părtăşie cu Izvorul iubirii, sau Cel Care era El însuşi Acel Izvor.

Tâlharul îşi aminti tot ce auzise neobişnuit despre Cel Răstignit acum împreună cu el şi un cald simţământ de credinţă se înfiripă în inima lui. Da, neîndoielnic, El era Fiul lui Dumnezeu întrupat pe pământ, dar petrecând neîntrerupt în împărtăşire cu Tatăl Său, El era Fiul lui Dumnezeu, neprimit de pământ şi reîntorcându-Se în cer, Fiul lui Dumnezeu Care putea ierta păcatele oamenilor! În tâlhar S-a născut nădejdea că ar putea să scape de osândă la judecata de după moarte. Dacă Iisus Se roagă Tatălui Său pentru cei ce L-au răstignit, nu-l va respinge nici pe cel răstignit împreună cu El. Lui trebuie să i se adreseze, pentru ca Cel cu Care împarte acum împreună soarta amarelor suferinţe să-l primească la fericirea Sa.

Este adevărat, cuvintele de iubire şi părtăşie pe care i le Va spune lui Iisus vor fi primite cu derâdere de gloata înnebunită din jur, care îl hulea. A-L recunoaşte pe Iisus ca drept şi ca Fiu al lui Dumnezeu însemna să atragă asupra sa atenţia şi mânia bătrânilor iudei. Cu toate că nu mai puteau să-i pricinuiască alte chinuri trupeşti, decât cele pe care le-a îndurat, ce greu va fi totuşi să simtă numai răutate în jur, cât de mult i se vor îngreuna suferinţele când şi pe el îl va batjocori mulţimea înfierbântată de gură-cască adunată aici!

De altfel, ce este pentru el acum mânia stăpânitorilor pământeşti, ce sunt acum pentru el batjocurile oamenilor? Oricât de greu ar fi să fii respins de oameni, când eşti pe pragul morţii şi mai greu este să fii respins de Dumnezeu. El merge acum la judecata lui Dumnezeu şi numai de Dumnezeu trebuie să se teamă! Trebuie ca în ultimele clipe ale vieţii să facă tot ceea ce mai poate ca să implore bunăvoinţa lui Dumnezeu!

Fie ca vorbele lui să uşureze măcar cât de cât suferinţele lui Hristos, fie ca măcar unul dintre hulitori să-şi vină în fire şi să nu-L mai ponegrească. Hristos, Care a făgăduit să răsplătească chiar şi pentru o cană de apă dată în numele Său, nu-l va lăsa nici pe el fără răsplată pentru aceasta. Ponegritorii lui Hristos n-au decât să-l ocărască şi pe el, împreună cu El! Aceasta îl va apropia şi mai mult de Hristos! Dacă va împărţi soarta cu Hristos aici, nici în slava Sa Hristos nu-l va uita!

Şi iată că, în vacarmul răsunător al batjocurilor, ponegririlor şi ocărilor, el începu să-L înduplece pe tovarăşul său, atârnat de partea stângă a lui Hristos, să înceteze a-L mai ponegri pe Iisus: „Nu te temi tu, oare, de Dumnezeu, căci pentru acelaşi lucru eşti osândit? Iar noi suntem osândiţi cu dreptate, căci am primit ceea ce-am meritat după faptele noastre. Pe când Acesta n-a făcut nici un rău". Apoi, din gura lui se auzi smeritul glas: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!". Era strigătul fostului tâlhar, de-acum al noului ucenic al lui Hristos, care a crezut în Hristos atunci când ucenicii dinainte L-au părăsit.

„Tâlharul a teologhisit, iar eu m-am lepădat" (sedealnă, glasul al 5-lea) - striga mai târziu cu durere Sfântul Apostol Petru. Şi toţi ceilalţi apostoli s-au îndoit de Domnul în vremea aceea. Chiar şi Sfântul Ioan Teologul, care îl urma nedespărţit pe învăţătorul său şi care stătea lângă Cruce pe Golgota, cu toate că a continuat să-I fie credincios lui Iisus, Care îl îndrăgise, nu a avut atunci credinţă deplină în dumnezeirea învăţătorului său: abia după înviere, intrând în mormântul gol, unde au rămas ştergarele şi mahrama cu care fusese înfăşurat Trupul mort al lui Hristos, Ioan „văzu şi crezu" că Hristos a înviat cu adevărat şi că este Fiul lui Dumnezeu.

Apostolii s-au îndoit în credinţa lor în Iisus ca fiind Mesia, pentru că ei aşteptau şi voiau să vadă în El un împărat pământesc, în a cărui împărăţie ar putea să stea „de-a dreapta şi de-a stânga" Lui. Tâlharul a înţeles că împărăţia lui Iisus din Nazaret, Cel înjosit şi osândit la moarte ruşinoasă „nu este din lumea aceasta". Dar tocmai aceea era împărăţia pe care tâlharul o căuta acum: porţile vieţii pământeşti s-au închis în spatele lui şi i se deschidea veşnicia. Socotelile cu viaţa pământească şi le-a încheiat, el se gândea acum la viaţa veşnică. Şi, în pragul veşniciei, el a înţeles deşertăciunea slavei pământeşti şi a împărăţiilor pământului. El a înţeles că măreţia constă în dreptatea lui Dumnezeu, şi în dreptul Iisus chinuit fără de vină el L-a văzut pe împăratul dreptăţii. Nu slava unei împărăţii pământeşti I-o cerea, ci mântuirea sufletului său.

Credinţa tâlharului, născută din îngenuncherea în faţa măreţiei morale a lui Hristos, s-a dovedit mai puternică decât credinţa apostolilor, cuceriţi de înălţimea învăţăturii lui Hristos, dar care au crezut în El mai mult pentru semnele şi minunile pe care le făcea El. Pe când acum Hristos nu a fost izbăvit în chip minunat de vrăjmaşii Săi, şi credinţa apostolilor se clătină.

Dar răbdarea arătată de Hristos, a-toate-iertarea şi credinţa că este auzit de Tatăl Său cel Ceresc au arătat atât de convingător dreptatea lui Iisus şi înălţimea Lui morală, încât, crezând pentru aceasta în El, cel care îşi căuta propria renaştere duhovnicească şi morală nu se mai putea îndoi. Era tocmai ceea ce căuta cu însetare tâlharul care-şi cunoscuse profunda cădere. El nu I-a cerut lui Hristos să fie în împărăţia Lui „de-a dreapta sau de-a stânga Lui" ci, cunoscându-şi nevrednicia, a cerut smerit doar „să-l pomenească în împărăţia Sa", să-i dea măcar ultimul loc. El L-a propovăduit deschis în faţa tuturor pe Hristos Cel Răstignit ca Domn şi I-a cerut miluire.

Credinţa smerită în Hristos l-a făcut mărturisitor. Prin voinţa sa, el a fost chiar mucenic, căci, netemându-se să-L recunoască drept Domn al său pe respinsul de toţi „împărat al iudeilor" - asupra Căruia era concentrată întreaga ură a mulţimii nenumărate de popor, strânse la Ierusalim în zilele acelea din toate colţurile lumii, venite la sărbătoarea Paştelui şi care, împreună cu bătrânii şi cu preoţii săi, îl hulea pe Hristos -, desigur că nu s-ar fi temut nici să sufere pentru El.

Astfel, adânca pocăinţă a tâlharului a născut în el smerenia, împreună cu care a format un reazem solid pentru o credinţă atât de puternică, cum nu avuseseră în acea vreme nici cei mai apropiaţi ucenici ai lui Hristos. Tâlharul care a crezut a arătat o nevoinţă de care nu a fost în stare până atunci nici unul dintre ucenicii lui Hristos. „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri" (Matei 10, 32) - a spus Domnul Iisus Hristos. Tâlharul L-a mărturisit pe Hristos, L-a mărturisit în faţa mulţimii fără număr care îl batjocorea, L-a mărturisit atunci când nimeni nu se încumeta să o facă şi când puţinii ucenici şi femei care I-au rămas fideli îşi mărturiseau iubirea pentru El doar prin lacrimi amare.

Tâlharul a făcut ceea ce făcuseră odinioară cei trei tineri din Babilon, care n-au vrut să se închine idolului de aur, pe care Nabucodonosor îl aşezase pe câmpia Deir şi căruia i se închinau „toate popoarele, neamurile şi limbile" (Daniel 3, 7). Tâlharul a crezut în Domnul aflat în suferinţă, „Îl mărturisi pe Dumnezeul Cel tăinuit, mai înaintea tuturor Îl cunoscu pe El şi puterea învierii Lui şi se făcu părtaş la patimile Lui, făcându-se asemenea cu El în moartea Lui (Fil. 3, 10), înţelese înaintea tuturor în ce constă Împărăţia care nu-i din lumea aceasta, pricepu „ce este adevărul" (In. 18, 36-38). El este primul care a desluşit ce este împărăţia lui Hristos, de aceea este primul care intră în ea. El este primul care L-a văzut „pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit" (I Cor. 2, 2), este primul care L-a propovăduit „pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru elini[1], nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu" (I Cor. l, 23-24). De aceea, el este primul care gustă puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu, puterea iubirii împreună-pătimitoare şi renăscătoare a lui Hristos, este primul care „auzit-a vestea puterii Crucii, căruia i s-a deschis raiul" (Cântarea a 4-a la Canonul înălţării).

Deplina pocăinţă pentru propriile crime şi păcate, adânca smerenie, credinţa puternică în Domnul Iisus Hristos Cel răstignit, Care S-a dat pe Sine pentru pătimire, şi mărturisirea Lui atunci când întreaga lume era împotriva Lui - iată din ce a fost împletită cununa care a încununat capul fostului tâlhar, acum biruitor şi erou, iată din ce a fost făurită cheia care i-a deschis uşile raiului!

Mulţi păcătuiesc şi nădăjduiesc că se vor pocăi înainte de moarte, arătând spre pilda tâlharului înţelept. Dar cine este în stare de o nevoinţă asemenea lui? „Domnul l-a pomenit pe tâlhar în ultima clipă, pentru ca nimeni să nu deznădăjduiască. Dar numai pe unul singur, ca nimeni să nu nădăjduiască prea mult în milostivirea Sa" (Fericitul Augustin).

„Acesta a fost sfârşitul lui. Dar care va fi al nostru, nu ştim; şi cu ce fel de moarte vom muri, nu avem cunoştinţă: va veni, oare, pe neaşteptate, sau cu vreo înştiinţare dinainte?" (Cuviosul Teodor Studitul, „Învăţătură despre sfârşitul neaşteptat al unui frate").

Vom putea noi oare să renaştem moral într-o singură clipă şi să ne înălţăm cu duhul, asemeni „tovarăşului lui Hristos", care „puţină vorbă a rostit, dar mare credinţă a dobândit"? Oare nu ne va răpi moartea neaşteptată, lăsându-ne amăgiţi de nădăjduirea pocăinţei înainte de moarte? (Cuvântul Sfântului Chiril al Alexandriei despre Judecata de Apoi, tipărit în Ceaslovul Mare).

De aceea: „Păcătosule! Nu-ţi amâna pocăinţa păcatelor, pentru ca nu cumva acestea să treacă împreună cu tine în cealaltă viaţă şi să nu te împovăreze cu povară din toate părţile" (Fericitul Augustin [în]: „Iliotropionul" Sfântului Ioan de Tobolsk, cartea a 4-a, capitolul al 5-lea, paragraful 1).

Pilda tâlharului înţelept să ne dea imboldul nu să amânăm pocăinţa, ci „să ne răstignim împreună cu Hristos" (Gal. 2, 20) şi „fierbinte să ne căim", ca şi noi să simţim „milostivirea împreună-pătimirii" (rugăciunea Sfântului Simeon Noul Teolog). Răstignindu-ne trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Gal. 5, 24), să ne străduim spre o cât mai grabnică deplină îndreptare lăuntrică, predându-ne în întregime voii lui Dumnezeu şi cerându-i lui Hristos milostivire şi har.

„Pocăinţa tâlharului dă-ne-o nouă, Unule Iubitorule de oameni, celor ce cu credinţă îţi slujim, Hristoase Dumnezeul nostru, şi care îţi cântăm: pomeneşte-ne şi pe noi în împărăţia Ta" (Fericita înviere, glasul al 4-lea).

„Tâlharului celui înţelept, într-o singură clipă raiul i l-ai dăruit, Doamne, lumineazămă şi pe mine cu lemnul Crucii şi mă mântuieşte."

Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh”, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.

El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia.

În realitate, vor avea importanţă hotărâtoare forţele care pregătesc venirea lui Antihrist. Antihrist va fi un om, iar nu diavolul întrupat. Cuvântul „anti” înseamnă „vechi” sau „în loc de” sau „împotrivă”. Acel om doreşte să fie în locul lui Hristos, să ocupe locul Său şi să aibă ceea ce ar trebui să aibă Hristos. El doreşte să aibă aceeaşi putere de fascinaţie şi aceeaşi stăpânire asupra întregii lumi.

El va primi acea putere înainte de pieirea sa şi a întregii lumi. El îl va avea ca ajutor pe un mag care prin puterea falselor minuni îi va împlini voia şi-i va ucide pe cei ce nu recunosc stăpânirea lui Antihrist. Înainte de moartea lui Antihrist vor apărea doi drepţi, care îl vor da în vileag. Magul îi va omorî şi timp de trei zile trupurile lor vor rămâne neîngropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist şi a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodată, acei drepţi vor învia şi toată oştirea lui Antihrist va fi în mare tulburare şi se va îngrozi, iar Antihrist va cădea deodată mort, omorât de puterea Duhului.

Dar ce se ştie despre omul-Antihrist? Originea lui exactă nu se cunoaşte. Tatăl este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricată care se dă drept fecioară. El va fi evreu din seminţia lui Dan. Pentru aceasta avem semn că Iacov, murind, a spus că printre urmaşii săi “Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indică metaforic că el va acţiona prin viclenie şi răutate.

Ioan Teologul vorbeşte în Apocalipsă despre mântuirea fiilor lui Israel, că înainte de sfârşitul lumii o mulţime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din şirul seminţiilor mântuite lipseşte seminţia lui Dan. Antihrist va fi foarte inteligent şi va şti cum să se poarte cu oamenii. Va fi fermecător şi prietenos.

Filozoful Vladimir Soloviov[1] a lucrat mult ca să-şi închipuie venirea şi personalitatea lui Antihrist. El a folosit minuţios toate materialele existente pe această temă, nu numai ale Sfinţilor Părinţi, ci şi textele musulmane, şi a creionat acest tablou tulburător.

Până la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregătită. „Taina lucrează deja” şi forţele care-i pregătesc apariţia se luptă, în primul rând, împotriva împărăţiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune că Antihrist nu poate apărea până nu va fi îndepărtat „cel care o împiedică” (II Tes. 2, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte că „cea care o împiedică” este stăpânirea legiuită cinstitoare de Dumnezeu.

Această stăpânire se luptă cu răul. „Taina” care lucrează în lume nu doreşte aceasta, nu doreşte lupta cu răul prin mijloacele forţei: dimpotrivă, ea doreşte stăpânirea fărădelegii şi când o va obţine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent şi fermecător, dar va fi milostiv, va face acte de caritate şi fapte bune pentru întărirea stăpânirii sale. Iar când şi-o va întări într-atât, încât îl va recunoaşte întreaga lume, atunci îşi va arăta faţa.

Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru că aici Mântuitorul Şi-a descoperit învăţătura dumnezeiască şi Persoana, aici întreaga lume a fost chemată să guste fericirea binelui şi a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos şi L-a răstignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stăpânirea.

Atingând culmile puterii, Antihrist le va cere oamenilor să-l recunoască drept cel ce a obţinut ceea ce nici o altă putere pământeană şi nimeni nu a mai obţinut vreodată şi va pretinde închinare ca unei fiinţe supreme, ca unui dumnezeu.

Vladimir Soloviov descrie foarte bine caracterul activităţii lui Antihrist, ca a unui conducător de rang înalt. El le va face pe plac tuturor, cu condiţia ca aceştia să recunoască supremaţia puterii sale. El va crea condiţii de viaţă Bisericii, îi va îngădui să slujească, va promite că va construi biserici splendide, cu condiţia recunoaşterii lui ca „fiinţă supremă” şi ca lumea să i se închine. Va avea o ură personală faţă de Hristos. Va trăi din această ură şi se va bucura de lepădarea oamenilor de Hristos şi de Biserică. Va fi o apostazie generală şi, pe deasupra, mulţi episcopi vor trăda credinţa, iar ca justificare, vor arăta spre starea strălucită a Bisericii.

Căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului.

Antihrist va îngădui oamenilor totul, numai ca ei „căzând în faţa lui, să i se închine”. Nu este o atitudine nouă faţă de oameni: şi împăraţii romani erau gata să le redea libertatea creştinilor cu condiţia ca ei să le recunoască divinitatea şi suprema putere divină şi îi chinuiau doar pentru că ei mărturiseau că „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Singur să-i slujeşti” (Matei 4, 9-10).

Întreaga lume i se va supune şi atunci el îşi va descoperi faţa şi ura faţă de Hristos şi de creştinism. Sfântul Ioan Teologul spune că toţi cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte şi pe mâna dreaptă. Nu se ştie dacă aceasta va fi cu adevărat un semn pe trup sau este o exprimare simbolică a faptului că oamenii vor recunoaşte şi cu mintea necesitatea închinării la Antihrist şi că întreaga lor voinţă îi va fi supusă, în timpul unei astfel de supuneri totale a întregii lumi - şi cu voinţa, şi cu conştiinţa - vor apărea cei doi drepţi de care am amintit, care vor propovădui fără teamă credinţa şi îl vor da în vileag pe Antihrist.

Sfânta Scriptură spune că înainte de venirea Mântuitorului vor apărea două „sfeşnice”, doi „măslini arzători”, „doi drepţi”. Pe aceştia Antihrist îi va omorî cu puterile magului. Cine sunt drepţii aceştia? După Predania Bisericii, sunt cei doi drepţi care nu au gustat moartea: profetul Ilie şi profetul Enoh. Există o proorocire că aceşti drepţi Care nu au gustat moartea o vor gusta pentru trei zile, iar peste trei zile vor învia.

Moartea lor va fi o mare bucurie pentru Antihrist şi pentru slugile lui. Învierea lor de peste trei zile îi va aduce într-o stare de nespusă groază, de înfricoşare şi tulburare. Atunci va veni sfârşitul lumii.

Sfântul Apostol Petru spune că prima lume a fost creată din apă şi a pierit prin apă. „Din apă” este tot un simbol al haosului masei fizice, şi a pierit prin apa potopului. Iar lumea de azi este păstrată pentru foc (II Petru 3, 5-7). “Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10), toate stihiile se vor aprinde. Această lume de acum va pieri într-o singură clipă, într-o clipă totul se va schimba.

Şi se va arăta semnul Fiului lui Dumnezeu - adică semnul Crucii, întreaga lume care sa supus de bunăvoie lui Antihrist „va plânge”. Totul s-a sfârşit. Antihrist a fost omorât. Este sfârşitul împărăţiei sale, a luptei cu Hristos. Este sfârşitul şi vremea răspunsului pentru întreaga viaţă, răspuns dat Adevăratului Dumnezeu.

Atunci, din munţii Palestinei va apărea chivotul Legii: profetul Ieremia ascunsese chivotul şi Focul sacru într-o adâncă fântână. Când din acea fântână a fost luată apă, ea s-a aprins. Dar chivotul nu a fost găsit.

Când privim acum la viaţa din jur, cei ce pot vedea văd că tot ce a fost prezis despre sfârşitul lumii se împlineşte. Cine este, dar, acest om, Antihrist? Sfântul Ioan Teologul îi dă în mod simbolic numele 666, dar toate încercările de a înţelege acest însemn au fost zadarnice.

În viaţa contemporană putem avea o viziune destul de clară despre posibilitatea arderii lumii, când „toate stihiile se vor aprinde”. Această viziune ne-o oferă fisiunea atomului.

Sfârşitul lumii nu înseamnă distrugerea ei, ci schimbarea ei. Totul se va schimba deodată, într-o clipită. Morţii vor învia în trupuri noi: vor fi trupurile lor, dar înnoite, aşa cum Mântuitorul a înviat în trupul Său, care purta urmele rănilor şi ale suliţei, dar avea însuşiri noi şi, în acest sens, era un trup nou. Nu se ştie clar dacă va fi un trup nou cu totul sau va fi trupul cu care omul a fost creat.

Şi Se va arăta Domnul în slavă, pe nor. Cum îl vom vedea? Cu ochii duhului. Şi acum, înainte de moarte drepţii văd în jurul lor ceea ce ceilalţi oameni nu văd.

Trâmbiţele vor suna cu putere. Ele vor suna în suflete şi în conştiinţe. Totul se va limpezi în conştiinţa omului.

Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteşte despre un Bătrân Judecător aşezat pe tron, în faţa căruia este un râu de foc. Focul este elementul curaţilor. Focul mistuie păcatul, îl arde şi dacă păcatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie şi pe om. Acest foc se va aprinde înlăuntrul omului: văzând Crucea, unii se vor bucura iar alţii vor cădea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor despărţi dintr-o dată: în relatarea evanghelică unii se aşază la dreapta, în faţa Judecătorului, iar alţii la stânga: i-a despărţit conştiinţa, însăşi starea sufletească a omului îl aruncă într-o parte sau în cealaltă, la dreapta sau la stânga. Cu cât mai sârguincios şi mai insistent a năzuit omul spre Dumnezeu în viaţa sa, cu atât mai mare îi va fi bucuria când va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!” şi, dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor stârni focul groazei şi al chinului celor care nu L-au dorit, L-au evitat ori chiar s-au luptat cu El sau L-au hulit în timpul vieţii.

Judecata de Apoi nu cunoaşte martori sau listă de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor şi aceste însemnări, aceste „cărţi” se vor deschide. Totul se va descoperi tuturor şi fiecăruia în parte, şi starea sufletească a omului îl va face să meargă la dreapta sau la stânga. Unii, la bucurie, alţii la chin. Când se vor deschide „cărţile”, toţi vor înţelege limpede că rădăcinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iată beţivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred că moare şi păcatul. Nu e aşa, în suflet exista o înclinaţie, pentru suflet păcatul era dulce. Şi dacă nu s-a pocăit de păcatul respectiv, dacă nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeaşi dorinţă a dulceţii păcatului şi niciodată nu îşi va satisface dorinţa. Va suferi de ură şi de răutate. Şi aceasta e o stare infernală. „Gheena de foc” este focul lăuntric, este flacăra viciului, flacăra neputinţei şi a răutăţii şi aici va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” răutăţii neputincioase.

Într-o zi, întreagă această lume stricăcioasă va ajunge la un sfârşit, şi vor răsări zorile veşnicei Împărăţii a lui Dumnezeu, unde sufletele celor răscumpăraţi, unite cu trupurile lor înviate, vor trăi în veşnicie cu Hristos Cel nemuritor şi nestricăcios.

Atunci, bucuria şi slava, pe care sufletele o cunosc acum în cer numai în parte, va fi înlocuită cu bucuria întreagă a noii zidiri pentru care a fost făcut omul. Dar cei care nu au primit mântuirea pentru care Hristos a venit pe pământ, ca să o dea lumii, vor fi veşnic chinuiţi în iad - dimpreună cu trupurile lor înviate. Sfântul Ioan Damaschin, în ultimul capitol al cărţii sale, Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, istoriseşte bine cea din urmă stare a sufletului după moarte:

„Şi noi credem în învierea morţilor, pentru că va fi una cu adevărat, va exista o înviere a morţilor. Acum, când vorbim de înviere, înţelegem o înviere a trupurilor. Căci învierea este o ridicare din nou a celui care a căzut. Dar, dacă sufletele sunt nemuritoare, cum se vor ridica ele din nou? Dacă moartea se defineşte ca o despărţire a sufletului de trup, învierea este unirea din nou a sufletului cu trupul, şi ridicarea din nou a fiinţei care pierise şi căzuse. De aceea, chiar trupul care este stricăcios şi pieritor, se va înălţa nestricăcios. Căci Cel Care la început a făcut trupul din ţărâna pământului, nu este neputincios să-l ridice din nou, după ce acesta a pierit şi s-a întors iarăşi în pământul din care a fost luat prin hotărârea Ziditorului său ….

Acum, dacă sufletul ar fi ales singur să intre în războiul pentru fapta cea bună, şi cununa ar primi-o de unul singur. Dar dacă el singur s-a lăsat în voia dezmierdărilor, el singur va fi osândit întru dreptate. Cu toate astea, fiindcă sufletul nu a urmat fără trup nici fapta cea bună, nici patima, va fi drept pentru suflet şi trup ca să primească răsplata împreună ….

Aşadar, cu sufletele noastre unite din nou cu trupurile noastre, care se vor face nemuritoare şi vor alunga stricăciunea, ne vom ridica din nou şi vom sta înaintea scaunului lui Hristos, la judecata cea înfricoşătoare. Iar diavolul, împreună cu dracii săi, şi cu omul său, adică Antihrist, şi necredincioşii, vor fi aruncaţi în focul cel veşnic, care nu va fi un foc material, aşa cum suntem obişnuiţi, ci un foc aşa cum numai Dumnezeu poate să ştie. Şi cei care au făcut bine, vor străluci ca soarele împreună cu îngerii, într-o viaţă veşnică împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, văzându-L şi fiind văzuţi de El pururea, bucurându-se de o fericire nesfârşită care vine de la El, şi lăudându-L, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în vecii vecilor nesfârşiţi. Amin.”