Octavian Soviany - Dilecta, Cartea Romaneasca 2006

M-am tot gandit la un titlu pentru postarea asta. Nu ma pricep eu prea bine la titluri, dar de data asta a fost si mai greu ca de obicei. Asa ca am ramas la numele volumului.

Recunosc, am citit placheta demult. Nu mi-a luat mai mult de 20 de minute. Are o "prefata" si patru parti ("Dilecta desnuda", "Evantaiul Dilectei", "Les billets doux" si "Gradina din Siraz") ce contin secvente, strofe, nu stiu exact cum sa le zic, scurte. Foarte scurte. As zice un fel de haiku-uri. Un exemplu:

"Imbracata in verde
miroase
ca o crenguta de visin."

Rima. Rafinament. Poezie de moda veche. Pe de o parte, foarte bine-venita dupa cateva volume furioase ale poetilor tineri. Pe de alta... hm, nu stiu exact, mi-a lasat o senzatie de gol. Si am uitat-o foarte repede. Ma asteptam la niste versuri spumoase, consistente, bogate. Le-am gasit cam seci si cam prea lucrate. O fi asta intentia autorului, stiu si eu? Daniel Cristea-Enache in Ziarul Financiar:

"Suntem departe, aici, de imagistica si implinirea erosului frust, rural, pe care numerosi poeti autohtoni le ilustreaza. Intalnirea la fantana sau la hora cu o femeie plesnind de sanatate si fata rosie ca focul, numai buna de iubit, lasa loc combinatiilor curtenesti, intrigilor si barfelor subtiri care incheaga o atmosfera. Florica, Ileana, Maria vanate de flacaii satului si cantate, cu anume sperante, de poetul plecat de la vatra si ajuns domn mare la Bucuresti au drept corespondente pe Dilecta desnuda si roscata Adora - personaje urmarite cu vizibila pofta, dar tot atata ipocrizie sociala, de conti, marchizi, duci care stiu sa-si tina rangul."

Citind asta, sperantele puse in Dilecta sunt mari. Si da, Dilecta e rafinata, e o doamna care graseiaza (asta e de la mine, nu stiu de unde mi-a venit), e eleganta, dar e cam seaca si cam plictisitoare. Intrigile si amorurile ei sunt mult prea "de hartie". Lipseste viata aici si mie asta nu-mi convine. Recunosc, probabil ca sunt multe trimiteri si aluzii pe care nu le inteleg. De-aia mi-e si destul de greu sa scriu despre cartulia asta. Asa am citit prin diverse recenzii, ca cititorii "care stiu" se vor bucura sa descopere tot felul de trimiteri. Eu cred ca sunt un cititor care uneori stie, alteori nu. Dar citind asa ceva:

"Turnati-mi din balerca vin ros, amicii mei.
E in calduri Dilecta. Ca si pisica ei."

trag concluzia ca mai mult nu stiu decat stiu. Nu de alta, dar nu-mi prea place. E ironic? Poate e prea mult pentru mine. Uh, am ametit. Da e ok, se citeste repede, e rafinata si muzicala si placuta auzului si bogata si dantelata. Pentru mai mult, cred ca trebuie mers in alta parte. Mai mult nu stiu ce sa zic (ah, mor de nervi cand observ ca m-am repetat! Dar mi-e prea lene sa schimb. Mai mult...)

Trebuie neaparat sa fac un efort sa ajung la zi, am inceput sa uit detaliile din cartile terminate demult si se pierde sensul blogului asa. Promit ca incerc. Fragmente din "Dilecta" pe pagina editurii, am pus link la poza, cum fac de obicei (nu stiu daca s-a observat).

Razvan Radulescu - Viata si faptele lui Ilie Cazane, Polirom 2008

Citeam deunazi undeva (nu mai tin minte unde, parca era totusi o revista din asta noua, Pana mea sau asa ceva - mi-e lene sa caut) un articol despre blogurile literare si cum sunt ele de fapt inutile fiindca recomanda aceleasi carti ca editurile si nu descoperi nimic nou citindu-le. Mda. O fi adevarat, insa din punctul meu de vedere blogurile sunt mai mult decat utile fiindca din ele eu chiar aflu despre carti de care altfel n-as fi auzit.

Cel mai bun exemplu e cel de fata: cand oare as fi auzit eu de primul roman al lui Razvan Radulescu daca n-as fi descoperit, citit si ametit din cauza lui Teodosie cel Mic? Si de Teodosie am aflat de pe bloguri, asta e clar. Dupa ce am auzit de existenta lui, am citit ca Razvan Radulescu a mai scris un roman, a luat chiar si un premiu pentru el demult, in indepartatul 1997. Atat de bine l-a recomandat editura ca habar n-aveam de el. Noroc cu Teodosie si cu intrebarile de genul de unde-o mai fi aparut si omul asta ca a mai primit si Ilie Cazane o sansa si a fost reeditat anul asta de Polirom. De data asta reclama a existat: primul roman al autorului lui Teodosie cel Mic :)

Citind Viata si faptele lui Ilie Cazane n-am incetat sa ma minunez. De ce nu am auzit eu despre Razvan Radulescu pana de curand? Teodosie e misto, a sucit multe minti si pe buna dreptate, Pisicainele e Pisicine iar Somnul Protector e meserias si bate tot in acvariul de lupta, dar cartea asta prima a lui Radulescu seamana in foarte multe privinte cu cea faimoasa. In primul rand, aceeasi siguranta in scris care m-a uimit si la Teodosie. Apoi avem si aici un copil care da titlul cartii si e cel care da un sens "actiunii" dar nu e nici pe departe personajul cel mai captivant. Simpatic si nu foarte vorbaret, copilul Ilie e centrul multor intamplari pe care nu le-a provocat in nici un alt fel decat nascandu-se si mostenind numele (si darul?) lui Ilie Cazane senior.

Si tehnica seamana. Pasajele care se repeta, imaginile innebunitoare (vederile panormaice m-au ametit de tot). Fantasticul e prezent, nu in aceeasi masura ca in Teodosie cel Mic, dar e si e la fel de firesc ca acolo.

Asadar Ilie Cazane, om cu darul de a obtine rosii foarte mari, este anchetat de Securitate. Vasile Chirita e anchetatorul, securistul sinistru care tebuie sa scoata de la anchetat marturisirea unei fapte niciodata comise. Foloseste mijloacele pe care ne asteptam sa le foloseasca, in cele din urma insa capituleaza. Hai sa nu povestesc ce se intampla mai departe :) (dar mai departe intr-o carte de Razvan Radulescu nu inseamna ce inseamna de obicei).

Colonelul are parte de cel mai generos portret, primim o gramada de detalii despre el, viata lui, obiceiurile lui, ticurile verbale etc. E un monstru. Asta pana cand incepe sa aiba... probleme metafizice. Pana il vedem alergand de la spital (unde nevasta era gata sa nasca) la sectie. Schimbarea e lina, pe drum se ingramadesc tot felul de maruntisuri, ganduri, fapte, care pe mine m-au nedumerit. Colonelul asta securist bea cafele (obicei burghez de nu se poate, colonele, sa iti fac o cafeluta?), il chinuie gandul la anchetatul cel zambitor care nu vroia sa-i spuna cum obtine rosia, gandul la copilul anchetatului, la educatia propriului copil, hello, ce e in neregula aici?! Parca ma simteam mai confortabil cu Vasile Chirita masurand oamenii in autobuze si facandu-si constiincios slujba in care crede din tot sufletul. Si apoi, sedinte de spiritism?!

Ziceam despre el ca are cel mai generos portret. Asta insemnand portret direct, pe fata. Fiindca de altfel si restul personajelor sunt foarte solide desi impresia e ca ar fi doar schitate. Ilie senior cel zambaret, petrecaret, care ajunge un vrednic gospodar (teribil mi-a placut disperarea soacrei lui Ilie cand incerca in fiecare dimineata sa ajunga prima la bucatarie si de fiecare data gasea treaba facuta si pe ginere cu zambetul pe buze :D ). Socrii lui Ilie, nevasta, Ilie cel mic, fata colonelului, amica cea manuitoare de spirite, locotenentul Preda, toti sunt tare bine desenati, desi din linii putine. Lumea pe care o compun cu totii, cu trasaturile lor ce migreaza de la unul la altul si apar acolo unde te astepti mai putin e pana la urma o lume care mie mi s-a parut foarte familiara. Oare de ce?

Problema principala pe care o am cand trebuie sa scriu despre cartile lui Radulescu e ca nu stiu de unde sa ma apuc si cum sa structurez totul in asa fel incat sa nu iasa un ghiveci fara inteles. Fiindca e greu. Asa cum amesteca timpul si perspectivele, amesteca si personajele. Trasaturi pe care te astepti sa le gasesti la unul le gasesti la altul. Cand citesti e foarte firesc si foarte limpede, cand scrii e... hm. Si apoi intamplarile pe care le astepti si care nu se intampla si sfarsesti prin a zice ca el, nici nu mai vezi alta posibilitate. Si na, tot felul. Razvan Radulescu amesteca, mixeaza ca un DJ, iar rezultatul e atat de firesc si de curgator si de inchegat ca nici nu stii pana la urma cum ar fi putut scrie altfel cartea asta, cum ar fi putut fi altfel personajele si intamplarile prin care trec, chit ca luate la puricat nici unul nu rezulta normal si bun de potrivit in tipare. Mi-e tare greu sa zic ce cred mai clar decat atat (si sigur n-a fost clar). Incercati si la luciat aici, ea ca de obicei e mai lucida :)

Sa trag o concluzie? Mi-a placut foarte mult. Nu atat de mult ca Teodosie, dar asta e greu si ar fi fost chiar culmea.

Tare as vrea sa citesc o carte. O carte stufoasa, plina de tot felul de chestii, care sa ma ghiftuiasca, sa ma incante, sa ma bucure, sa. Nu o carte sentimentala, ci una seaca si plina de ironie si nitel exotica. Si vreau sa citesc in romana, n-am chef de engleza si nici de vreo alta limba. Si nici nu vreau ca la o vreme dupa ce am terminat cartea sa constat ca s-a sters glorios din sistem si ca nu mi-a ramas nimic nimicutz din ea. Vreau prea mult?

Pana una-alta, am o gramada de carti citite si necomentate aici. Multa poezie. Poezie care, uite, imi place in momentul primei lecturi si se dilueaza putin cate putin dupa aia. Nasol, ca ma lasa tanjind dupa literatura si raman cu buza umflata mereu. Exagerez nitel. Am citit si chestii misto.

Marius Ianus - Strumfii afara din fabrica!, Cartea Romaneasca, 2007

Asadar, Marius Ianus. Marturisesc spasit ca habar n-aveam cine e pana sa aud de Strumfii... Desi parca imi trecuse numele pe la urechi, pe sub ochelari, citisem cred cateva randuri pe undeva, da' nimic mai mult. Citesc si eu pe coperta 4:

"Cel mai bun poet al generatiei tinere." (Daniel Cristea-Enache)

"Marius Ianus este liderul scandalagiu si eficient al unei generatii de poeti aparute in preajma anului 2000." (Mihai Iovanel)

Urmeaza apoi insusi Marius Ianus care spune ca tot cauta o formula prin care sa se desprinda definitiv de fracturism si in sfarsit a gasit-o si formula asta este lirismul elementar. Hm. Pentru mine fracturismul, pana de curand, era asociat cu Ioana Baetica, ceea ce era fuoaaaarte rau! Imi pare rau pentru ignoranta, intre timp m-am mai luminat.

Apoi m-am apucat sa citesc cronici. Peste tot gasesc comparatii cu vechiul Ianus. Eu nu-l cunosc pe vechi, asa ca nu ma bag la comparatii. Am citit Strumfii... intr-o calatorie cu trenul (cam asa citesc eu poezie) si prima impresie a fost excelenta. Adica mi-a placut, ce sa mai vorbim. La recitire insa am inceput sa ma si enervez. Fiindca nu-mi mai sareau in ochi partile bune, sa ma fascineze si sa nu ma lase sa vad si ce e naspa. Dar sa vedem cum e cu lirismul elementar.

Cartea are doua parti: "30" si "Strumfii afara din fabrica". "30" e personala, delicata si putin teribilista (cam asta ar fi Ianus, din cate am inteles eu). E si tristete acolo, e si duiosie, e un amestec misto. Poetul se uita in jur, in sine, in trecut: "30 de ani. 3 volume de versuri. 1 copil. / 37 de femei. 1 singura nevasta. / 3 tentative de sinucidere. plus o internare la psiho. / 100 de depresii. 10 000 de remuscari. / 7 meserii. 20 de locuri de munca. / /Si cine sunt eu in toata / tocanita asta? / Azi tehnician in sala motoarelor Gandului, / ieri..."

Are strigate, presarate cu un pic de teribilism inmuiat, nesigur, un pic de... nu am un cuvant la indemana, iata un exemplu: "Sint un baiat impotriva curentului - / "cu doua sute la ora pe contrasens" / inaintez nehotarat prin viata." Mie imi place.

Cam asta contine prima parte: o analiza a omului de 30 de ani care e acum poetul Marius Ianus. Imi plac poemele cu Zveruta, imi place cum face din fotbal poezie, imi place tristetea ascunsa dar prezenta peste tot.

"M-am dus cu Zveruta in parc, printre jucarii
ea le vroia pe toate, tipa, aplauda
eu nu vroiam nimic, eu ma uitam
ca la o panza alba." (Cintec elementar (3))

"Cum sa fac ca Zveruta sa nu se mai
loveasca niciodata?

Sa mergi pe un drum
pe care n-ai mai mers niciodata,
printre taifunuri, epave
si colturi de masa..." (Cintec elementar)

Partea a doua e altceva. Aici m-am enervat si m-am amuzat cel mai mult. Dar nici nu pot sa spun prea multe despre bucata asta de carte. Un Ianus razvratit si plin de amaraciune, care se adreseaza colegilor de generatie (asa cred, nu?), care indeamna la revolta (acest "Omoara-ti patronul / si mergi mai departe" e tare misto. Cintec elementar (4)), care scrie niste poezii-imn, dar care e acum "integrat" in societate, absorbit de viata asta de doi lei pe care o ducem cu totii :) (nu stiu daca asta chiar mi-a venit de la poezie sau din imaginea de ansamblu pe care mi-am tot facut-o citind de si despre Ianus, chiar nu stiu in momentul asta...)

Da, mi-a placut si vreau neaparat sa-l citesc si pe vechiul Ianus. Evident ca am cautat, n-am gasit, n-am reusit sa fac eforturi suplimentare si sa bat Bucurestiul in lung si-n lat ca sa-i gasesc cartile, dar poate odata si-odata o s-o fac. Fiindca e misto. Pacat ca n-am eu chef acum sa scriu mai mult, ca nu pot sa ma concentrez cum trebuie. Pacat ca n-am patron, ar fi fost mai misto postul asta.

Miruna Vlada - Pauza dintre vene, Cartea Romaneasca, 2007

Ma bucur ca am citit-o mai demult si ca nu am scris imediat. Am mai zis, am reactii extreme cand citesc poezie. Daca nu-mi place, daca ma enerveaza ceva, sunt gata sa "desfiintez" totul cat ai zice peste. Si spre deosebire de cartea Liviei Rosca, pe care o citisem chiar inaintea Pauzei, cartulia asta mi-a starnit reactii. Mai exact, m-am enervat peste masura :)

Intre timp mi-a mai trecut. Am mai citit, am mai lasat sa se aseze. Ce nu mi-a placut nu-mi place in continuare, dar am gasit si chestii bune.

Nu e pe gustul meu, nu-mi spune mare lucru - asta nu s-a schimbat. E o risipa de tristete urlata, de cuvinte si imagini care se vor socante. Prea mult sange, prea multa menstruatie, prea multe referinte la autoare tragice. Eu nu pot sa inghit ceva de genul: "asa incepe mereu/ imi pun mana intre pulpe/ si gasesc ura scobita/ o scorbura plina de buruieni putrezite/ unde veveritele se sufoca". Sau: "sunt zile in care/ sangele menstrual imi/ curge in loc de lacrimi". "femeile cu o menstruatie dantelata/ poetesele/ numai sa-si cresteze pantecele stiu." E fortat, e construit si fals, nu ma convinge.

Imi vine sa zic si eu ca Simona Popescu - "ma rog, sa trec mai bine peste tampeniile astea burtocentriste" (tocmai citesc Exuvii, care imi place mult, citatul e de acolo). Pauza dintre vene e o carte greoaie (eu una am citit-o greu), cu aglomerari de cuvinte menite sa... descrie tristetea? Uf, e aproape banal sa dai citatul asta, dar nu ma pot abtine: "Dying/ Is an art, like everything else./ I do it exceptionally well./ I do it so it feels like hell./ I do it so it feels real./ I guess you could say I've a call." Si sa scrii despre tristete e o arta, iar Miruna Vlada doesn't have a call.

Mi se pare ca pic si eu in capcana si incep sa folosesc prea multe cuvinte care nu isi au rostul. Deci pe scurt, ingramadeala de gemete si sange nu m-a impresionat aaaabsolut deloc. Pacat ca sufoca ce e cu adevarat reusit in carte. Eu de-abia la a doua citire am descoperit ca imi plac poeme (aproape) intregi: In gerul poetei (mai putin balele), Castelul Goethe, Note la albumul foto german. Ici-colo cate un vers, cate un titlu (spre exemplu imi place foarte mult Nimic interzis doar apropierea, imi place si titlul volumului, care se regaseste in doua poeme -doua? parca da). Daca la Livia Rosca ansamblul putea fi declarat OK in schimb bucatelele componente erau sterse, aici e invers. Exista poeme bune, exista bucatele bune, dar ansamblul ascunde asta sub o mare de secretii nocive.

Cred ca pe undeva as putea face o paralela cu Jeni Acterian. Uite acu' mi-a trecut prin cap. Doar ca Jeni, cu toate depresiile si fricile ei fluturate, parea mai naiva si mai sincera. Un pic teribilista. Miruna Vlada prelucreaza prea mult si ascunde sinceritatea. Habara n-am daca un poet trebuie sa fie sincer, probabil ca nu, probabil e o tampenie ce spun aici, dar pe de alta parte o durere construita e mai rau decat orice.

Totusi, drept sa spun, ma bucur ca nu am gasit "gingasia" si "feminitatea" Liviei Rosca. Ma bucur ca e totul mai aspru si bolovanos. Si ma bucur ca am avut reactii extreme, ca nu m-a lasat indiferenta. Dar mi-a placut mai mult sa ascult CD-ul decat sa citesc (autoarea are o voce interesanta, un pic masculina as putea zice). Daca ar fi mai multe absente in poemele ei... Si, poate, un dram de ironie.

luciat Says:
puck - nu e o carte despre poezie - e o carte DE poezie despre poezie exista sectiune separata de debuturi
Lucrari in verde e foarte frumoasa si merita, clar, e mult mai mult decit o plachetzica de debut…

puck Says:
sure:)
puck Says:
un fel de ‘complete idiot’s guy to poetry’

luciat Says:
asta-i buna! ai citit cartea?

puck Says:
nu inca. nu fac parte din targetul cartii. mie imi place poezia si cand I feel like it , stiu ce sa fac. asta nu inseamna ca, daca imi pica in mana, nu o sa incerc sa o citesc. ci, repet, ca mi-as fi dorit sa castige o carte de poezie. iar pentru cartea Simonei Popescu, sigur se gasea un premiu special sau o alta categorie. dar deja depasesc limite.

luciat Says:
puck, daca tu zici ca nu faci parte din target, nu faci, ce sa facem?
sa stii doar ca nu e in regula sa “etichetezi” o carte daca n-ai citit-o
si ma intreb de ce nu ma crezi cind iti spun ca e o carte “de” poezie…
“despre” poezie s/au scris si se vor mai scrie inca multe poezii…"

Simona Popescu - Lucrari in verde sau Pledoaria mea pentru poezie, Cartea Romaneasca, 2006

Sper din tot sufletul ca intre timp puck a citit cartea (discutia asta se petrecea candva demult pe blog la luciat) si ca s-a convins ca poate foarte bine sa se considere in target-ul cartii :)

Si mie imi place poezia. Cred ca am mai spus-o. Imi place, chiar daca probabil nu o inteleg intotdeauna (ah, asta cu intelesul nu-mi place...). Lucrari in verde, pledoaria pentru poezie a Simonei Popescu, este o carte de poezie, despre poezie, cu poezia ca personaj principal, cu cititorul de poezie ca target laolalta cu cititorul care refuza poezia fiindca n-are chef, sau fiindca i s-a luat de poezie (aici prin poezie intelegand chestiile alea plicticoase pe care trebuia sa le invatam pe de rost la scoala si apoi sa le comentam regulamentar, cautand figuri de stil si ce-a mai vrut sa zica poetul), sau fiindca habar nu are cum sa citeasca poezie sau pur si simplu.

Cartea a fost premiata in 2006 de Cuvantul la categoria poezie (motivul discutiei de mai sus). Deci e poezie, veti zice. Sigur ca e. Dar mai e si o groaza de alte chestii.

Pentru mine a fost in primul rand biblioteca ideala. Aflata in casa cuiva care citeste mult si bun, care iubeste poezia si vrea sa ii convinga si pe altii ca poezia e misto. Sau care isi deschide cu bucurie usa cuiva care e infometat de poezie si vine sa devoreze volume intregi. Dar, uf, ar trebui sa fiu un pic coerenta, poate intelegeti totusi ceva :)

Asadar avem cartea: 322 de pagini, format mare! 11 capitole + generic (soundrack si cast, foarte util) + CD in lectura autoarei. Foarte multe personaje si o a doua carte la subsol, unde vacarmul e de nedescris, un alt cor de personaje vociferand de acolo. Uitasem de Tiganiada si cu ocazia asta m-am gandit ca imediat ce ajung acasa o s-o rasfoiesc nitel (si prin subsolul ala se intamplau multe). Avem indicatii de regie. Avem si un... curs. Deci ce e asta? Poezie, roman, teatru, eseu, ce?! E de toate.

Exista in carte o profa la litere care vrea sa-si convinga studentii sa citeasca poezie. Totul incepe cu un scoateti o foaie de hartie, hartie pe care ei, studentii, trebuie sa spuna daca citesc sau nu poezie si daca da de ce da si daca nu de ce nu. Si de aici porneste o intreaga aventura a lui Profy, Scry si Sy, inconjurate de o gramada de poeti, poetese, romancieri, filosofi, fizicieni, pictori, staruri rock, prieteni etc. Finalul nu e explicit, nu ni se spune ce s-a intamplat "pana la urma" :) . Adica nu ne spune Simona Popescu, dar va spun eu.

La urma te curpinde o mare pofta de citit. Poezie si nu numai. Eu am pus un CD (e o groaza de muzica in carte, nu degeaba are la final soundtrack) si m-am pus pe rasfoit niste carti de le aveam in casa. Apoi am plecat la vanatoare. Fiindca am umplut juma' de carnetel cu nume, unele cunoscute, altele nu. De unii uitasem, pe altii nu ii stiam, pe altii ii si stiam si nici nu-i uitasem da' tot mi s-a facut brusc pofta sa-i citesc. Si m-am apucat de rascolit dupa carti, de cautat poezie pe internet, de intrebat in stanga si-n dreapta, de citit. Si inca mai citesc. Si mai am, carnetelul are pagini multe :)

In fine, ar fi multe de spus. Nu ma bag la partea cu postmodernismul ca nu ma simt in stare. Nici nu cred ca e neaparat necesar. Cartea se citeste si se reciteste, are o groaza de straturi si de aluzii si mai are o alta gramada de aluzii pe care eu nu le-am perceput. La urmatoarea lectura, sunt curioasa ce mi-o rezerva atunci. Fiindca o s-o recitesc cu siguranta, dar sa mai treaca ceva vreme.

Lucururi neplacute ar fi si de-astea, dar le-am cam uitat. Poate ca Profy e prea profa si poate ca Profy e prea profa care vrea sa para cool. E ea cool, dar uneori se cam straduie si se vede. Dar nu pot si nici nu tin sa dau exemple, peste astea am trecut rapid. Cel putin la prima lectura. Ah, da, ma plangeam si de avertismentul de la inceput - "Interzis prostilor de orice fel". Dar avertismentul se vede altfel dupa lectura, fiindca "poezia-i misto/ TAVES BAHTALO/ nu-i pentru prosti si nu-i pentru elite". Ma rog, nu insist.

Ma gandeam sa dau ceva citate, dar am constatat ca am prea multe :D . Fragmente puteti citi dand clic mai sus pe poza si pe LiterNet, apoi puteti citi ce spune luciat (aici, aici si aici), ce spune Observatorul cultural si o poveste faina de la Dan Sociu. Ar mai fi, dar nu vreau sa adun link-uri.

Mai voiam sa pun un fragment din Scotch Drink, a lui Robert Burns. Cautati-o pe net, tre' sa fie. Mi s-a facut cam lene. Dar sa fie in engleza, e mortala! Si W. H. Auden care se jeneaza sa spuna ca e poet, ca se uita lumea ciudat (doar nu se poate trai din poezie?!), dar nici de conversatie nu prea are chef, asa ca povesteste si ne invata care e profesia care omoara brusc orice curiozitate: "istoric, specialist in Evul Mediu" :) (mie mi se pare extrem de poetic si sigur as pune intrebari). Si na, multe, multe altele. Ma uit acum la carte si ma amuz, e plina ochi de post-it-uri verzi si arata ca dracu', tocita, chiar rupta, indoita. Eu am grija de carti, dar pe-asta atat am plimbat-o ca a ajuns asa. Nu-mi pare rau, ca e menita sa arate "muncita" :)

O sa revin. Dupa ce o recitesc si cand mai citesc poezii, inevitabil o sa-mi aduc aminte cate ceva. Si poate spun mai multe, ca acum mare lucru n-am spus. Hush, hush...

Livia Rosca - Ruj pe icoane, Cartea Romaneasca, 2006

Rog si eu pe cineva sa-mi cumpere niscai carti de poezie din Bucuresti. N-am avut timp sa fac liste, sa dau indicatii si asa mai departe. Asa ca m-am ales cu ce i-a picat in mana, la repezeala, persoanei respective. Bun, deci vin cartile, eu fac o calatorie de 4 ore cu trenul, le iau cu mine. Le-am sucit pe toate partile, am rasfoit si am inceput cu Ruj pe icoane. Mi s-a parut ca arata... hm, suav. Si in plus, eram curioasa. Ca deh, poeta, debut, premiu, "nimic strident, nimic tragic, nimic kitsch" (Alexandru Matei pe coperta a patra).

De citit, se citeste rapid. Subtirica (76 de pagini) nu mi-a creat nici un fel de problema, nu m-a deranjat cu nimic. Cand s-a terminat am ramas un pic nedumerita de indiferenta de care am fost capabila. Nu prea stiu exact ce ma asteptam sa gasesc, dar nici nu prea stiu exact ce am gasit.

Cate ceva de pe coperta a patra:

"Spre deosebire de congenerele ei, Livia Rosca nu renunta la atributele feminitatii." (Tudorel Urian)

"Livia Rosca pare a pregati o sinteza intre lirismul spumos si cel angoasat. Va fi, cu siguranta, o sinteza facuta cu gratie" (Al. Cistelecan)

Asta e, gratie, feminitate, naturalete. Brr! Trei barbati sunt citati pe ultima coperta, trei barbati care ridica in slavi aceasta feminitate. Adica?

In prima parte (Ferma cu 300 de hectare) avem o fetita care se rupe de copilarie, niste mici aluzii sexuale ("baietii negociaza cu Gina / pe rand curiosi / isi indeasa acolo cate un degetel / Gina rade"), cateva imagini socante ("Falanga Angelei cu tot cu unghie / zboara de pe buturuga / ... / gainile se napustesc / fuga lor trezita de / gustul carnii are ceva dracesc") si o durere autentica ("O data pe an / tata imi pune margelele mamei la gat / Tot timpul o perla din sirag se cariaza / Tata o sparge cu ciocanul si muschii toti ii cad / de tristete").

In a doua parte (Erau doar fetele in camera) avem o tanara la camin, o sexualitate mocnita, "doar fetele in camera", fetele care spala covorul si cand "ne oprim din frecat covorul / doar sanii freamata". Si mai departe: "de la 20 de ani stii / discretia cu care trebuie sa iubesti / un barbat insurat". Tooootusi!

In ultima parte, cea care da si titlul volumului, o gasim pe tanara femeie revoltata, cea care se rupe de atributele traditionale ale feminitatii. Dar nu chiar de tot, fiindca, nu-i asa, nu e nici posibil, nici necesar si nici usor. "am asteptat sa-mi treaca ciclul / sa pot intra in biserica / e liber acolo unde / ar trebui sa fie barbatii / mai mult de asta m-am asezat in dreapta". Femeia asta tanara are grija sa fie mereu frumoasa: "nu uit sa ma fardez / de frica celor care / ar putea sa bata la usa / si / au asteptari". Da, aici parca detectez putina ironie amara, nu e chiar rau :)

Dar in ansamblu... uf! Ce sa zic eu acum? Foarte caldut, foarte nici-prea-bun-nici-prea-prost. Nu cred ca pot sa zic ca-mi place. In primul rand, cartea asta curge intr-un singur sens. Deschisa la intamplare, citita pe sarite, sau de la coada, sau doar cate o poezie e ca o pagina alba. Citita de la cap la coada are o oarecare forta de ansamblu, ma rog, un glascior subtirel care incearca sa tipe, are niste atacuri de revolta, dar ramane acolo unde de fapt se asteapta toti sa ramana. Feminitate si gratie.

In al doilea rand, e inegala. Sunt parti bune si parti foarte slabe. Partea a doua de exemplu nu mi-a placut deloc. Fetele in camera, un pic frustrate, un pic neimplinite, tanjind... beah, ma rog. Chiar asa sa fie?! Cum spuneam insa, luata pe bucatele cartea pierde cam tot, iar un ansamblu format din bucatele bune si bucatele proaste e neutru. Parerea mea, monser.

Pe site-ul autoarei am gasit cateva cronici. In general bunutze. Citez din Claudiu Komartin: "dacă ar fi să-i găsesc un “corespondent” în poezia 2000-iştilor, acela ar fi Dan Sociu, poate cel mai bun dintre biografist-autenticiştii de azi. Cu o voce mai îmblânzită decât a istericei Elena Vlădăreanu, mai puţin abstractă şi “neagră” (pe logica deja depăşită a expresionismului e-tern) decât Angela Marinescu, păstrând însă din cruzimile şi din frazarea tăioasă din versurile cele mai recente ale acesteia, Livia Roşca este, în versurile din Ruj pe icoane, de o naturaleţe indeniabilă." Wow! In primul rand, Dan Sociu?! In al doilea rand, iata, nu e nici isterica, nici abstracta si neagra, deci cum spuneam, e neutra, asadar e bine. Hm!

Tot Komartin: "Pe scurt, această poezie este - aproape în toate ipostazele pe care şi le asumă - seducătoare. Cred că nu i s-ar putea face un compliment mai mare Liviei Roşca la debut."

Ma intreb ce-ar zice Komartin daca s-ar spune despre poezia lui ca e seducatoare. Ar lua-o ca pe un compliment? Nu cred. Dar aici e vorba despre feminitate, deci altele sunt asteptarile. Pai nu?

P.S. Ascultat CD-ul care insoteste volumul. O voce cuminte, corecta, care recita frumos. Nimic dincolo de linia calduta nici aici. Incepe sa ma enerveze atata gratie, nu mi s-a intamplat cand am citit, mi se intampla acum. Dar mai bine tac, ca poate o fi semn de isterie :)

S-a scris mult despre Teodosie cel mic, cu pasiune sau indiferenta, cu entuziasm copilaresc sau cu o voita atitudine critica si cu detasare (drept sa spun mi s-a parut ca simt, la cei care au fost cumva "reci", o urma de gelozie sau de "ce e cu asta de il lauda toata lumea, ca nici macar nu-i cine stie ce de capul lui?") Nu cred ca am ceva de zis in plus. Mi-a placut... nici nu pot sa spun cat de mult.

Razvan Radulescu - Teodosie cel Mic, Polirom 2006

Am lasat pe post de introducere bucata asta scrisa acum cateva luni, imediat dupa ce terminasem cartea. Intr-un fel ma bucur ca n-am putut sa termin postarea atunci si am ajuns in luna mai (deci a trecut juma' de an intre prima impresie si momentul in care am reusit sa scriu ce cred) fara sa fi spus nimic despre Teodosie. Fiindca, poate, acum pot sa spun ceva mai coerent si mai putin influentat de entuziasmul care m-a lovit cand am citit-o. Poate.

Cred ca deja se cam stie "despre ce e vorba". Oricum nu-mi trece prin cap sa fac un rezumat. Si nici sa stric placerea celor care n-au citit-o inca. Sigur, rezista bine-mersi chiar daca vine cineva si ti-o povesteste pe toata, fiindca e atat de minunat scrisa ca te lovesc incantarile chiar daca stii povestea. Insa e frumos si sa te lasi surpins de imaginatia autorului si de toate rasturnarile de situatie si scenele incredibile ce apar la tot pasul.

Cam astea sunt cuvintele cheie: nemaipomenit, minunat, fenomenal, excelent, perfect si asa mai departe. O carte nu tocmai micuta (are 432 de pagini) care reuseste sa nu plictiseasca deloc. Ba din contra. Eu m-am apucat de citit dupa ce dadusem peste entuziasmul altora (bloggeri si critici) pe net. Am deschis cartea si am gasit asta:

"Cateodata, cele mai mici adieri de vant sint doar rezultatul lesinat al unor furtuni furioase."

Dupa ce o astfel de adiere m-a purtat pret de o pagina si jumatate prin toate locurile-cheie ale povestii ce urma sa inceapa, m-am trezit in Capsunaria Bufnitei Kaliopi. M-a luat un pic ameteala (sa fi fost de la vant?) Pana sa ma dezmeticesc au navalit peste mine Pisicainele Gavril si Fantoma Otilia. Minotaurul Samoil, Somnul Protector Oliviu, Otto din Ottoburg, furnicile verzi si cele vinete, Marele Monstrulet, toti in frunte cu generalul Marin Caciulata si cofetareasa Geta au continuat atacul asupra-mi si m-au dat gata. Doar Teodosie, copilul trimis la somnul de dupa-amiaza si ajuns direct in Capsunarie, a reusit sa ma mai tina cu picioarele pe pamant.

Si personajele nu sunt totul. Mai e si lumea in care se invart - lumea noastra, Bucurestiul cu Cismigiul si Herastraul (cu tot cu vaporasul cu beculete colorate), Kogalniceanu si cofetaria Lamaita, apoi Bucurestiul inconjurat de Marele Zid Portocaliu si Lacul Rece cu Golful Balenei, minele de la Petrila, Marea Noastra si canalul Filiasi - Marea Noastra, Capsunaria, Ciupercaria si Valea Capercilor, Ottoburg. Harta e pe coperta si la pagina 161, nu exista pericol de ratacire. Nu exista oricum.

Am mai postat o insemnare despre Teodosie cand inca nu o terminasem. Cum am spus si acolo, urmatorul soc de dupa cel produs de asemenea adunatura de personaje si locuri fantastice a fost cel a perfectiunii intregului. Totul extrem de bine scris, dialoguri impecabile, reale, nu te indoiesti nici o clipa ca bufnita aia chiar are o capsunarie la marginea Bucurestiului sau ca un somn ar putea vorbi altfel decat o face Oliviu. E perfect, personajele sunt credibile, ba mai mult, sunt reale, exista, le vezi, le auzi si le crezi.

Mi-e si jena sa scriu mai departe. Nu fac decat sa ma entuziasmez, desi ma laudam ca entuziasmul initial s-a potolit. Acum cand scriu imi vine sa ma pun din nou pe citit. Ar trebui sa spun si despre poveste, dar prefer sa o citez pe luciat (sper ca nu se supara pe mine): "exista iubiri, razboaie, evadari, tradari, morti eroice, glorioase fapte de arme, rapiri, vizite in lumea subacvatica, in pestera monstrului, in camera autorului, acte de terorism, defilari in fata unei tribune acoperite cu pinza rosie, meciuri de tenis, partide de sex cu calus, zboruri cu montgolfierul sau cu bicicleta, metamorfoze din dragon in omida si din om in gindac, inventii nebunesti si multe altele".

Da, dar... asta e tot? Nu. Desi nu te trage de maneca si nu iti scoate ochii, dincolo de desfasurarea asta de imaginatie nemaipomenita exista o groaza de alte chestii. M-am apucat acum sa citesc despre postmodernism si tot bifam caracteristici gasite in Teodosie. Joaca, ironie, parodie, intertextualitate, plimbari prin diverse epoci, umor negru. Sper ca nu spun prostii. Autorul isi baga si el nasul in poveste, intr-un mod incantator, nazbatiile personajelor te poarta prin diverse alte personaje intr-o plimbare literara. Si sa nu uit, perfectiunea felului in care e scrisa (doar nu era sa zic "scriiturii"!?) merge pana la titlurile capitolelor (un singur exemplu, la intamplare: "XIV. Oliviu e instabil emotional" :) ).

E imposibil sa scriu despre cartea asta intr-un singur post. De fapt, i s-ar putea dedica un blog intreg. E inepuizabiala. Si cat ma bucur! Am fost asa de fericita sa gasesc o carte, scrisa in Romania de acum, care sa fie asa o sarbatoare pentru literatura. Care sa vorbeasca despre atat de multe lucruri intr-un mod atat de gingas. Asta inteleg eu prin scriitor, prin literatura, prin roman. O lume intreaga, expusa pana la detaliul cel mai mic, dar nu in mod direct, o lume populata de alte lumi mai mici - personajele, cu dramele, bucuriile, maniile, fricile, placerile lor, un intreg din bucatele dar lipit perfect. O lume rotunda si vie, dependenta de personajele ce o populeaza, care la randul lor depind de intregul in care se invart.

Nu cred ca ar fi fost asa fara grozavia din final. Nu se putea o lume fara moarte, nu? Si e cum trebuie: socanta, dureroasa, neasteptata desi parca stiai ca urmeaza sa vina. Zdrang, peste cititorul pierdut de admiratie in fata ispravilor vitejesti ale pisicainelui.

Ma opresc. As fi vrut sa mai spun despre invataturile pisicainelui Gavril catre Teodosie. Sunt scene care m-au innebunit de placere. As mai fi vrut sa povestesc despre toaletele Otiliei, despre amorurile personajelor, despre... Uf! Trebuie sa ma opresc aici. Cititi cartea!

In final, avand in vedere ca scriu cam tarziu despre ea, dupa ce a facut valva peste tot, m-am gandit sa fac o colectie de linkuri la alte posturi sau la cronici existente pe net. Ce am gasit eu. Poate o fi utila cuiva. Insa trebuie sa va avertizez, inca o data: cititi cartea inainte. Nu ca si-ar pierde din farmec daca stiti mai mult decat ar trebui despre personaje sau actiune, nu are cum sa piarda. Insa e una dintre cartile alea care te fac sa arzi de nerabdare sa vezi ce se intampla in paginile urmatoare si e bine sa nu pierzi bucuria de a te minuna descoperind atata imaginatie si pofta de a povesti.

Deci daca vreti sa vedeti ce s-a scris despre Teodosie, chit ca o faceti inainte sau dupa ce o cititi, linkurile care urmeaza va vor fi, sper, utile.

Incep cu blogurile: luciat s-a entuziasmat aici si si-a amintit de copilul regal aici. Ionucai i-a placut, dar se astepta la mai mult. Cu drag mai scriu criz (mai nou blogul ei cere parola, asa ca nu mai pot sa pun link criz a revenit si am gasit si un adorabil supliment aici :) ) si suzi, in Poiana lui Mayuma aflam cate ceva despre nasterea cartii, iar la Cezar Paul-Badescu despre absurdul drum spre publicare pe care l-a avut. Lui Turnavitu i-a placut, Jane insa nu e entuziasmata (nici blogul ei nu mai permite accesul liber). Mai recent a scris si raulnecesar (si inca si mai recent aici), care n-a terminat-o inca (sunt foarte curioasa ce-o sa spuna la sfarsit). Fel de fel de pareri asadar, ceea ce e oarecum firesc. V-ati prins ca e o carte care poate genera asa ceva. Cam asta am gasit pe bloguri, daca a mai scris cineva si nu l-am descoperit, poate imi dati un link. UPDATE: un nou cititor de Teodosie - capricornk13.

Acum ar fi trebuit sa urmeze interviuri cu autorul si cronici "serioase" de prin diverse reviste. Din pacate, unele au disparut, alte site-uri au fost reactualizate si acum nu mai gasesc ce ma interesa, asa ca nu am prea multe. Un interviu se mai gaseste aici (pe cel din Observatorul cultural nu-l mai gasesc), l-am regasit si pe cel al lui Ovidiu Simonca, cronica Biancai Burta-Cernat in Observatorul cultural, apoi cronica lui Andrei Terian din Ziarul financiar aici, Alex Goldis in revista Cultura, Bogdan-Alexandru Stanescu in Adevarul literar si artistic, Mihai Iovanel in Gandul (doar cateva randuri) si in Cultura, o cronica pe liternet, preluata din Suplimentul de cultura, plus fragmente din carte aici, aici si aici. S-a mai scris despre: 1, 2, 3, 4 si 5. Cam asta e tot ce am gasit.

Cred ca e timpul sa inchei. Acum ceva vreme ii povesteam unui prieten despre Teodosie si la un moment dat exclama: "ah, si inamicul meu cel mai mare e tot somnul! si e protector." Cred ca m-a invins si pe mine somnul protector si merg la culcare. Desi mi-e o pofta de capsuni...

Cezar Paul-Badescu - Tineretile lui Daniel Abagiu, Polirom 2004

Am mari probleme din cauza cartii asteia. Habar n-am ce-o sa scriu despre ea. Ma tot gandesc de cand am terminat-o (de fapt cred ca imediat dupa ce am terminat-o aveam o idee despre ce as scrie pe blog, intre timp a trecut o luna jumate si eu mi-am pierdut orice urma din ideea aia) si nimic, blocaj :) . Acum m-am apucat sa scriu si oi vedea ce iese.

Ce e sigur e ca mi-a placut, chiar entuziasmat. Desi am luat-o "la pachet" cu Luminita, mon amour cu intentia de a le citi in ordinea aparitiei, Luminita m-a atras mai mult dupa prima rasfoire asa ca am inceput invers. Mi-a placut mult si imediat ce am terminat-o am citit si Daniel. Asemanatoare si totusi diferita de cealalta. Un fel de vartej: perioadele vietii se amesteca, e cand prezent cand amintire, multa (auto)ironie, demitizarea aproape dureroasa a unor momente la care majoritatea se gandesc nostalgico-siropos (ce-mi vine in minte acum e calatoria la mare, trenul ala de noapte si copiii culcati pe picioarele parintilor). Peste intamplari reale si expuse ca pe masa de operatie vin altele incredibile, dar spuse intr-un anume fel incat ai baga mana in foc ca sunt si ele adevarate (visul cu delfinul sau povestirea de la final cu penisul lui John Wayne Bobbitt), o gramada de chestii despre care eu nu stiu ce sa spun. Nu stiu de ce mi-e asa greu, cu Luminita a fost mai usor, parca era totul mai la lumina. Aici... imi vine in minte gandacul alb de bucatarie. O creatura magica, daca n-as sti ca exista (si stiu bine de tot) m-as amuza de imaginatia autorului. Cam asa e toata cartea, o autenticitate dusa atat de departe ca devine ireala.

Gata. Nu mai am nimic de zis. Decat ca mor de curiozitate cum o sa fie urmatoarea carte a lui Cezar Paul-Badescu.

UPDATE: Ca de obicei, dupa ce postez imi dau seama ca ar trebui sa mai spun ceva: Daniel Abagiu e eroul nostru, care isi povesteste viata cu o sinceritate nemaipomenita. Nu e un individ care relateaza despre inaltatoarele lui lecturi din adolescenta, despre nesfarsitele ore de studiu, despre iubirile extraordinare, despre copilaria luminoasa la bunici si altele asemenea. El ne povesteste despre acelasi gen de intamplari, dar avand o mare grija sa nu para deloc inaltatoare. Totul e demontat si tocat de iti vine sa si plangi uneori si te apuca depresiile ca prea nu e nimic frumos in viata :) . Din cand in cand intervine autorul, care de fapt e Danut, cu o privire dinafara care ajuta si mai mult la distrugerea oricarui mit din asta legat de copilarie sau adolescenta. Asa stiu eu sa rezum romanul lui Paul-Badescu. Si acum chiar gata.

UPDATE 2: pentru ca iar am ametit totul. Danut nu isi povesteste viata, povestea lui e spusa la persoana a treia. Interventiile la persoana intai sunt ale autorului dar e clar faptul ca sunt una si aceeasi persoana, ca Danut cel din prezent ni-l prezinta pe Danut cel din trecut. Tocmai claritatea astea ma face si pe mine sa incurc treburile acum :) . De-aia ziceam ca e un vartej si totul se amesteca. Deloc deranjant cand citesti (ba din contra), uite ca pe mine ma termina cand trebuie sa scriu despre :| . Daca nu ma insel, doar in primul capitol povestea e la persoana intai in ambele cazuri, intern si extern. Definitiv gata!

UPDATE 3: de data asta, un link - preafata lui Cartarescu la Tineretile lui Daniel Abagiu. Mi-a placut si ma bucur ca am gasit-o pe net.

Razvan Radulescu - Teodosie cel Mic, Polirom 2006

Avand in vedere ca am facut un asa-zis (asa se scrie?) bilant si am insirat cartile citite anul asta, trebuie sa explic de ce am pus eu acolo si Teodosie cel Mic, pe care inca n-am terminat-o. Pai e simplu: ce se mai poate intampla pana la final? Sa imi schimb parerea si sa nu-mi mai placa? Exclus! Exclus, exclus, exclus! Si stiu si ca o s-o termin cu mult inainte de a se sfarsi anul, ba chiar e posibil sa ma apuc s-o citesc din nou. Am vrut sa scriu cateva randuri acum fiindca e prea misto ca sa astept sa postez de-abia dupa ce o termin si atunci sa nu apuc.

Am cumparat-o fiindca a fost elogiata peste tot, e drept. Si tot drept e ca am inceput s-o citesc cu foarte mare frica. Ca deh, asteptam o super carte si daca nu era?! Uf, este :D . Sunt fascinata. Si ce vreau eu sa zic acum este ca nu inteleg cum de e totul atat de...perfect. M-as fi asteptat ca intr-o carte de-asta in care imaginatia zburda de nu se poate sa existe si cateva exagerari, cateva scapari de vreun fel, sau invers, daca totul e tinut in frau sa aiba de suferit partea cu imaginatia. Nu e cazul cu Teodosie. Totul e in echilibru e, ce mai, perfect.

Nu prea stiu sa explic de unde vine asta, cel putin nu acum. M-a izbit faptul ca personajele sunt foarte bine construite, nu le lipseste nimic, din cateva randuri citite poti sa faci un portret cat se poate de complet al oricarei aparitii de pe acolo, pana la cel mai mic detaliu. Dialogurile sunt fix cum trebuie, nu e nici o stangacie, nimic fals, e incredibil cat de firesc ti se pare tot ce spune si face un somn sau un minotaur. Sunt multe de spus, despre fiecare personaj in parte, despre ansamblu, despre substraturi, dar eu acum sunt fascinata de perfectiunea asta. Am devenit fan al scenei in care Teodosie si Pisicainele merg la pescuit, iar acesta din urma isi pregateste unditele si il invata pe baiat despre momeli si alte cele. Si al scenei din lac. Mi nu nat! Nu pot decat sa ma entuziasmez ca proasta, sa strig cat e de misto, as imprima pasaje intregi din carte si mi le-as pune pe pereti drept postere.

Citeam eu ce citeam si dau peste fraza chestia urmatoare: "Am uitat sa ma prezint: ma numesc Oliviu. Sint somn. Poti sa-mi spui chiar asa: Somn." Nimic deosebit, nu? Si totusi atat de mistooooo! Ei, de ce mi-a placut mie treaba asta? Nu stiu sa spun. Desigur, trebuie pusa in context, trebuie cunoscut personajul Oliviu, dar asa m-a pufnit un ras cand am citit asta si atat de fericita am fost cum nu va pot explica. Si apoi e evident, e somn si il cheama Oliviu, se putea sa-l cheme altfel? Lasand la o parte tot felul de idei si de asemanari cu personaje reale, eu zic ca nu se putea. Nu si nu. Se purta ca un somn si avea nume de somn. De parca ati sti voi cum se poarta un somn. Va spun eu, dupa ce cititi cartea asta o sa constatati ca ati stiut intotdeauna. Ah, asta e o alta treaba, poti sa vezi totul. In mintea mea Otilia, Kaliopi, Teodosie, Gavril, Oliviu si toti ceilalti sunt foarte bine conturati, ii vad foarte clar si cred ca daca s-ar face un film dupa Teodosie as fi foarte dezamagita sa ii vad altfel. Fiindca stiu cum sunt si nu pot fi altfel.

Ce sa mai zic? Deocamdata nimic. O sa citesc pana la sfarsit, desi asa n-as vrea sa se termine... Si apoi revin cu mai multe impresii. Pana una alta, Craciun fericit tuturor!

P.S. Cu riscul de a fi acuzata ca fac reclama, trebuie sa spun iar chestia asta: sunt foarte incantata de Polirom si felul in care functioneaza comenzile online la ei! Reducere zdravana, taxe de transport de bun-simt, ajung oarecum repede, bravo lor! Pacat ca nu sunt mai multi care sa practice treaba asta. Sigur, se mai poate comanda online, dar reducerea nu e atat de mare, nu mi se spune pretul in euro si cum eu platesc in euro as cam vrea sa il stiu asa (nu in lei sau dolari si sa ma apuc eu sa calculez si evident sa nu dea cum le-a dat lor. mi s-a spus la un moment dat ca asta e un moft. nu cred ca e. ce, nu e interesul lor sa faca lucrurile cat mai usoare si mai transparente pentru mine?), pachetul cu carti porneste inspre mine la mai bine de o luna de cand l-am comandat (si inca nu stiu in cati ani ajunge) si tot asa. Aici nu dau nume, ca reclama negativa nu vreau sa fac. Dar poate se mai gandesc si alte edituri sa lucreze la capitolul asta, cred eu ca le-ar prinde bine. Sunt convinsa ca n-as fi singurul client de nadejde.

In primul rand usurinta cu care curge o poveste demna de un film horror. Pentru ca citesti fara sa iti dai seama ce grozavii se intampla acolo, citesti ca pe apa si de-abia dupa un timp ajungi sa te cutremuri. Si totul e cizelat pana la cel mai mic detaliu. E mai intai amuzant: seara in care Luminita vine la el in camera si dupa o discutie despre literatura ajung la povesti despre onanistii de la Opera, avand ca fundal sonor tipetele perechii din camera vecina. Povestile de la mare, cu nudism si yogini, sunt innebunitoare (ma gandeam azi, citind din Daniel Abagiu, ca toate interventiile autorului, puse sau nu in paranteza, ma duc cu gandul la... Seinfeld :) . Sper sa nu se scandalizeze nimeni, da' e oarecum explicabil. Ce credeti ca fac eu seara? Evident, vad Seinfeld in reluare :D ).

Cititorul rade, desi undeva, ca un zgomot de fond, exista ceva care te impiedica sa iei lucrurile usor, ceva care iti spune foarte clar ca asisti la o drama. Poate senzatia pe care o ai tot timpul, de la inceput pana la sfarsit, ca naratorul e un prizonier nefericit, ca a nimerit din greseala in povestea asta dar nu mai poate sa scape din ea. Nici nu se gandeste la asta, de altfel, ci se lasa tarat: boala iubitei (o iubita oarecum accidentala, s-a nimerit cumva sa ajunga impreuna si asa au ramas), familia, prietenii, societatea, toate l-au prins ca intr-un tarc si nu mai are scapare. Simti asta de la inceput, cand povestea e inca amuzanta (si nu mailul de la inceput e responsabil pentru senzatia asta) si devine din ce in ce mai clar pe masura ce timpul si paginile curg. Vacanta de vara si intalnirea cu parintii sunt, cred, punctul in care lucrurile incep sa devina de-a dreptul horror (povestea cu mersul la baie dupa tatal Luminitei...beah! :| ).

Luminita incepe sa aiba crize din ce in ce mai urate, totul o ia razna, iar naratorul e din ce in ce mai pierdut in acest iures. Mie mi-a placut teribil scena cand Luminitei i se face rau pe strada, in drum spre facultate, iar cersetoarea (oare era cersetoare?) de alaturi il intreaba pe baiat daca fata e "bortoasa" si totul se termina cu reprosul evident: "nu-mi esti niciodata alaturi in momentele astea" (citez din memorie, deci foarte probabil inexact). Ideea lui "heirupista" de ajutor (omul se ineaca si tu intinzi mana sa il scoti din apa - simplu si clar) si reprosul fetei sunt dupa mine un detaliu marunt, o trasatura din varful pensulei care stabileste foarte clar intregul in care se invart personajele. Si sunt multe astfel de detalii.

Cand lucrurile incep sa se precipite, cand boala Luminitei se agraveaza, deja rasul s-a stins si citesti cu ochii mari si nu stii daca sa te infurii, sa-ti fie mila sau ce. Inspaimantator ce se intampla cu cei doi, dar si mai inspaimantatoare societatea romaneasca pe care o vezi aici. Evident ca nu a putut sa-i ajute nimeni, cine sa-i ajute? Cum si unde sa te duci la doctor acolo? Si daca te duci, vezi scena cu doctorita de la salvare - te-ai lovit la cap recent? te doare capul? ia sa vad gatul, ia sa ascultam plamanii, n-ai nimic, vezi-ti de treaba. Familia, prietenii? Da, sigur...

Ei, si se ajunge la partea cu biserica, despre care am mai zis ca mi-a placut enorm de mult, la preotii care nu sunt interesati de nimic altceva decat daca cei doi au trait in curatie sau nu, care nu fac decat sa-i impinga spre casatorie, fiindca nu se mai poate sa traiasca asa, in pacat, fara sa-i intereseze nimic altceva. Toate paginile alea ce cuprind perioada bisericoasa sunt o minune. Ma amuz acum gandindu-ma la cohortele de credinciosi care or fi auzit de cartea asta si isi fac repede semnul crucii daca le pomenesti de ea sau daca te vad citind-o. Sigur exista. Nu "doamnele in varsta" care populeaza orice biserica, ci acei "credinciosi" tineri, culti, care seamana foarte bine cu cei doi eroi din carte.

Si dupa toate astea finalul e oarecum firesc, Luminita devine femeie moderna, puternica, nu se mai impiedica de luzarul de langa ea. In fine, nu prea am ce zice despre final in mod special. Intregul e cel care m-a impresionat pe mine. Si nu atat povestea celor doi, cat imaginea lumii din jur, a cadrului in care se desfasoara povestea propriu-zisa. Na, ce sa mai zic? Se pot spune multe, dar nu ma bag in tehnica si alte minuni, nu fac acum cronici serioase si profunde (nici nu-s in stare, hehe!), de fapt nu mai zic nimic fiindca nici nu mai stiu ce momentan, decat ca e misto, foarte misto, desi scary. Scary rau...

Cezar Paul-Badescu - Luminita, mon amour, Polirom 2006

Mi-am cumparat Tineretile lui Daniel Abagiu si Luminita, mon amour amandoua odata. M-am dus acasa, m-am asezat in fotoliu si m-am pus pe rasfoit. Si am rasfoit, si am rasfoit, cand pe una, cand pe alta, le-am intors pe toate partile, am citit in toate sensurile, pana mi-am dat seama ca mai am putin si le termin citind asa, alandala. Asa ca mi-am zis ca e musai sa ma opresc si sa le citesc frumos, de la cap la coada. Bun. Cu care sa incep? Cu Daniel Abagiu, ca a fost scrisa prima? Cu Luminita, ca sunt curioasa de mor fiindca am tot auzit despre ea? Hmmm... Pana la urma Luminita s-a ales cumva singura, adica am inceput sa citesc din ea si nu m-am mai oprit decat cand a trebuit sa plec de acasa pe la cele munci. Cum am terminat cu muncile m-am intors la ea, am gatat-o si mi-am zis ahaaa, deci asa! Foarte frumos, Cezar Paul-Badescu, foarte frumos, ne place, bravo!

Acum, s-a tot facut tam-tam pe seama autofictiunii. S-a tras si concluzia ca nu conteaza daca ce e acolo e adevarat sau nu. Drept sa spun, n-as zice ca nu conteaza. As zice doar ca nu la asta iti sta mintea cand citesti. Si apoi, prea se straduie Cezar sa te convinga ca e real ca sa mai crezi ca e :D . Acel e-mail de la inceput (ah, ca veni vorba: daca e e-mail de ce se incheie cu elle1802 appears to be offline si bla, bla, bla?) abunda in chestii care scot ochii cititorului, convingandu-l si razconvingandu-l ca urmeaza sa citeasca niste fapte aaapsolut reale. Adica "ma gandeam sa-ti povestesc normal, asa cum fac de obicei, despre relatia cu tipa asta, o relatie care a durat vreo doua saptamani, dar care a insemnat foarte mult sex", dar n-a povestit asta fiindca "ai zice, cum vad ca se obisnuieste, ca numai asta stiu tinerii scriitori de astazi: sex si numai sex." Asa ca in loc de aventuri palpitante acest cezarpaulbadescu@yahoo.com povesteste o seara banala din viata lui. Mi-a placut partea asta. E atat de infiorator de plictisitor totul ca te apuca nervii. Stoarce pistruiul, spala blugul, vede Seinfeld (evident ca in reluare, ca orice om real, nu personaj inventat). Creeaza cadrul serii monotone a unui Daniel Abagiu (nu unul veritabil, insa) si apoi poate sa ne loveasca pe toti cu povestea "banala" a relatiei cu Luminita. Misto. Si, mai departe...

urmeaza povestea, demna sa-ti faca pielea de gaina si chiar mai mult de atat. Sigur ca poate sa fie adevarata, dar iarasi vin o gramada de detalii si de scoateri de ochi de cititor (am pierdut citatele :( , sper sa le gasesc candva; desi mai bine le gasiti citind cartea :) fiindca nu prea am chef acum sa rasfoiesc si sa le copiez aici) care iti taie orice gand de genul "si daca e adevarat?". Eu am mancat paginile cu ochii, m-am cutremurat, m-am induiosat si m-am enervat, am ras si chiar m-am jenat. De jena lor. Da, e incredibil de real totul, e incredibil de real portretul pe care il face lumii din caminele studentesti, lumii din provincie - oameni cu copii "la facultate", bisericii.

Partea asta cu biserica mi-a placut enorm de mult. As cita-o aici pe toata daca as putea. De la prima scena, cand bietul cezarpaulbadescu@yahoo.com se hotaraste sa mearga la spovedanie ca sa mai scape din bucataria parintilor Luminitei, pana la pierderea credintei de dupa vizita la dentist. Cu toate comentariile despre indreptarele de spovedanie, despre preotii aia la care face lumea coada, despre discutiile din curtea bisericii si tot ce mai e acolo. Misto si exact. Iarasi bravo!

Acum sa revin la autofictiune. E bine ce-a facut Paul-Badescu? Nu stiu. Nu cred ca si-a pus acolo, goala, povestea vietii. Oricum n-as sti, oricum nu m-ar afecta fiindca nu e vorba despre oameni pe care ii cunosc. Ma rog, poate de cand autorul are blog exista un fel de relatie intima a cititorilor cu el, poate sunt oameni care citesc altfel cartea asta, gandindu-se ca afla mai multe decat din pagina de "about" a blogului. Mare pacat.

Mare pacat ca si eu aici am scris mai mult despre treaba cu autofictiunea decat despre carte in sine (sau macar la fel de mult, nu-mi dau seama acum). Fiindca e un roman care merita mai mult de atat, cu toate "scaparile", de altfel nu foarte mari (repet, m-a deranjat uneori zelul autorului de a fi autentic; e perfect pana la un punct, apoi incepe sa bata prea mult saua si devine iritant). Concluzia? Pai ce concluzie. Mi-a placut si ma apuc imediat de Daniel Abagiu si astept cu nerabdare ceva nou de la Cezar Paul-Badescu, o sa-mi comand negresit!

In final un link la luciat, care a scris excelent si la o insemnare a autorului Luminitei care m-a amuzat. Nu am timp sa caut greseli in text fiindca nu mai ajung acasa. Si ma prinde Mos Nicolae pe drumuri, mare pericol mare, fug!

P.S. Observ ca mai nou se scrie "sinteti" si toate cele cu "i" (uite aici as fi vrut sa pot face caractere romanesti!), dar "nicio" si "niciun". Am ametit de tot cu toate noile reguli gramaticale, unele respectate, altele nu. O fi bine asa? Eu invatasem ca sunt anumite reviste, ziare, edituri care au ales sa scrie dupa niste reguli vechi, din anumite motive. Bun, de acord, dar acum vad ca au adoptat anumite reguli noi si s-a produs o mare brambureala. Sau poate e doar problema mea, fiindca nu m-am obisnuit si chiar refuz sa ma obisnuiesc cu acest "niciun"...

P.P.S. Observ ca "autosaving"-ul de la Wordpress s-a transformat in "salvez ciorna". Hehe! Nu mai am ce zice.

(despre prietenia cu Alice Voinescu, insemnare din 5 iunie 1938)

"Se plange tot timpul si in mod ridicol ca sufera, si sufera de lucruri cu foarte simple solutii. Solutiile i le ofer intruna si ea le refuza cu incapatanare. Ce poate fi, spre exemplu, mai exasperant decat un om care se plange tot timpul ca-l doare capul si care totusi refuza remediul pe care i-l oferi, continuand sa ti se planga ca-l doare capul. Al. face acest lucru. Imi vine greu sa iau in serios oameni care isi scornesc tragedii metafizice din... dureri de cap... cand ar fi suficient sa ia piramidon sau aspirina si sa scape de ele."

(despre slujba de la C.A.F.A., 14 ianuarie 1942)

"Noua camera are un singur avantaj. E cald. In schimba, am in fata mea o individa care in valuri succesive ma irita si ma amuza. E mitocanca, vulgara, proasta, urata si inculta. Ne mangaie urechile cu dramatica ei viata conjugala. "Nellu" a ajuns "problema" biroului, il descrie drept un tip cuceritor (in felul Miticilor lui Caragiale), dar vicios. O vai! are toate viciile: cartofor, betiv si muieratic. Ce sont ses expressions. Ea l-a luat, cunoscandu-i viciile, pentru a-l reeduca.
Si a reusit ata de bine incat de azi-dimineata plange si ofteaza desperat."

Mai multe citate (si nu numai) la luciat, aici si aici.

Jeni Acterian - Jurnalul unei fete greu de multumit 1932-1947, Humanitas 2007

Are probleme cu greutatea, ii e frica de moarte (si inca rau de tot, nu asa), citeste de rupe pamantul, ii place marea, viseaza sa plece la Paris, vede o gramada de filme si tot felul de spectacole, se amuza si barfeste cu Eliade, Ionescu & co., se "amorezeaza" si sufera "ca proasta", are depresii, e cand ironica si inteligenta, cand un pic gasca, face o gramada de chestii absolut normale pe care le noteaza constiincios in jurnal, are accese de lene relatate si ele foarte exact.

Pe scurt, o fata foarte normala care a avut norocul unui anturaj special, o fata isteata cum probabil or mai fi fost si altele, simpatica prin normalitate si exagerari, prin sinceritate si simplitate alternate cu fraze pompoase, evident lucrate, umana deci, obisnuita, o bloggerita interbelica ce ar fi avut probabil un blog destul de vizitat in ziua de azi.

Am rasfoit prima data jurnalul lui Jeni Acterian acum multi ani (nici ca mai stiu cati), cand mi-a imprumutat-o sora unui prieten (gagicile intre ele, asadar :D ). Editia aia era cea scoasa de editura Ararat si se numea "Jurnalul unei fiinte greu de multumit". Am aflat acum, cand am primit cadou editia cea noua de la Humanitas, ca de fapt ce a scos Ararat e o preluare a primei editii de la Humanitas iar numele a fost ales de Gabriel Liiceanu ca sa nu duca la...comentarii dubioase :) . Jeni si-a intitulat caietele "Jurnalul unei fete greu de multumit", ori "fata greu de multumit" duce cu siguranta la tot felul de comentarii tampitzele. Asa e lumea, nu am ce zice. M-a amuzat povestioara.

Dar care e treaba cu Jeni si jurnalul ei? Eu m-am innebunit dupa ea prima data cand am citit-o. Aveam o varsta apropiata de varstele ei din prima jumatate a jurnalului, aveam depresii, accese de lene, nopti pierdute invatand pentru examene pe ultima suta de metri fiindca in rest citisem sau mai stiu eu ce altceva facusem, visam sa studiez ceva cat se poate de greu si de arid fiindca asta nu era deloc feminin si normal si am gasit o groaza de alte chestii la ea pe care le vedeam si la mine. Cu alte cuvinte, am citit pasional, creierul nu a avut nimic de-a face cu impresiile mele de la vremea respectiva.

Nu m-am apucat sa citesc din scoarta in scoarta la inceput, ci deschideam cartea la intamplare, cand aveam chef, pana am ajuns la concluzia ca de fapt vreau sa citesc tot, ordonat. Nu m-a plictisit o secunda. M-a amuzat, m-a emotionat, m-a facut sa citesc anumite carti fiindca devenisem curioasa, cred ca a facut cam ce face acum un blog.

Cartea a ajuns pe lista mea de cumparaturi fiindca imi doream sa o am in casa, sa mai rasfoiesc cand am chef. Anul asta a iesit noua editie si un prieten (cu care discutasem despre Jeni si care nu reusise sa ma convinga ca jurnalul respectiv e o nulitate) mi-a facut-o cadou.

Am citit-o iar, intr-o perioada de depresie majora (hehe :D ). Mi-a placut si de asta data, insa acum am vazut "bubite". Lipsa de profunzime, banalitati, fraze patetice, superficialitate, senzatia ca e culta si are anumite pareri destepte doar fiindca a crescut intr-un anumit mediu. Da. Probabil sunt toate adevarate. Iar asta o face un om normal si simpatic. M-am hotarat sa nu citesc cautand valoarea literara sau documentara, ci asa, pur si simplu. A mers snur. Desi nu e scriitoare, Jeni scrie bine. Are stangacii si spune prostii, dar jurnalul ala e inimitatea ei cea mai profunda. Nu prea avem noi cititorii ce cauta acolo, fiindca fata scria pentru ea.

Si da, e uneori enervanta, poate daca as sta sa analizez tot as ajunge la concluzia ca aceasta domnisoara nu e nimic special si nu merita atentie. Dar nu e asa, ansamblul e captivant, fata nu e proasta, reuseste sa transmita senzatii puternice si ai impresia ca citind cresti odata cu ea, te degradezi odata cu ea si lumea din jur (razboi, munca intr-un mediu care inghite ca o mlastina, munca banala, zi de zi aceeasi, colege care discuta tampenii, saracie, boala, mizerie), esti prezent acolo, uitandu-te pe gaura cheii in casa familiei Acterian, in casele amicilor celebri ai lui Jeni, parca nu mai conteaza defectele atata vreme cat e satisfacuta curiozitatea asta nesimtita a omului care moare sa afle ce se intampla dincolo de usa vecinului.

Ma intreb: daca as fi citit-o acum pentru prima oara, mi-ar fi placut la fel de mult? Se prea poate sa nu. Da' in nici un caz nu cred ca mi-ar fi displacut. Nu e o scriitoare sau o celebritate de vreun fel, e un om obisnuit al vremii aleia care isi pune ganduri si patanii pe hartie. Daca nu se uita asta, cartea e misto.

Nu stiu daca pot insa sa dau motive pentru care ar trebui sa citeasca cineva asa ceva. Probabil fiindca omul e din fire curios si un pic meschin, fiindca ne place sa citim bloguri ale altor oameni obisnuiti, ne place sa barfim si sa despicam firu' in patru, sa criticam si sa ne simtim mai destepti si mai meseriasi decat altii... Probabil fiindca e pur si simplu placut. Probabil fiindca se poate gasi o oarecare mangaiere in mizeria altuia. Sau fiindca e misto sa vezi cum gandea o fatuca din perioada aia. Ma mai intreb cat de obisnuita ar fi ramas Jeni daca nu incepea razboiul si cum am fi citit noi astazi jurnalele ei. Hehe, in final ma intreb daca va citi cineva cartea vazand ce zic eu aici :) .

De fapt, mai am cate ceva de spus, am si niste citate. Da' o sa continui maine. Acu' un mic marait la cronica din Observatorul cultural: nu e absolventa de Matematici, ar fi vrut ea, dar n-a avut bani. Si cred ca era oricum un pic prea lenesa pentru asa ceva :D .

Anca Maria Mosora - Arhanghelii nu mor, Humanitas 2005

am inceput cu cititul cartuliei prin 2006, candva la jumate. am citit nitel (adica vreo 30 de pagini) si plictiseala a biruit. am pus-o la loc in raft si pe la jumatea lui 2007 am decis sa o iau de acolo si s-o termin, ca ma cam stresa prezenta ei in biblioteca asa, neterminata. am reusit. citind in exclusivitate prin metrouri si autobuze, ca acasa adormeam sau luam alta carte de urgenta. dar sa va zic ce si cum.

nu as zice ca vaaai, ce carte nasoala, sa nu care cumva s-o cititi. nu. daca n-aveti nimic mai bun de facut, merge. in autobuz, in galagie si aglomeratie. devine chiar amuzant (asta dupa ce se depasesc plictiseala si nervii) cum se straduie autoarea sa scrie frumos, sa vrajeasca, sa creeze "atmosfera". atmosfera nu-i iese, reuseste insa sa te adoarma, sa te enerveze, sa te faca sa razi (lucru bun, de altfel), sa te puna pe ganduri (de exemplu, io ma gandeam cum de e posibil sa fie promovata cu atata tam-tam, cum de i se publica "productiile", cum de o doctoranda in filosofie poate sa scrie asa, cum de...deh!).

am cumparat cartea dupa ce am tot citit pe ici, pe colo numai cuvinte de lauda despre ea. ma si vedeam citind un roman parfumat despre bucurestiul vechi, atat de drag mie. si eram si intr-o dispozitie romantioasa, asa ca am fost sigura ca o sa-mi placa. m-am dat peste cap sa mi-o procur si cand m-am vazut cu ea in mana m-am asezat comod, cu cafeaua langa mine, convinsa ca termin cartea imediat (are doar 131 de pagini si literele sunt destul de mari).

dupa ce am citit cateva pagini, le-am reluat. fiindca nu intelesesem nimic. stradania de a scrie frumos, de a ingramadi in aceeasi fraza tot felul de nuante, senzatii, amintiri, vise, intamplari e obositoare si mult prea fortata. povestea e si ea de asa natura incat, combinata cu stilul autoarei, cade atat de greu la stomac incat simti uneori ca daca mai citesti un rand ti se apleaca.

tia predescu e o tanara domnisoara care se intelege bine cu varstnicii, sta in gazda intr-o casa din perioada interbelica si se imprieteneste cu perechea de batrani ce locuieste un etaj mai jos (parca asa, asta cu etajele nu o mai tin foarte bine minte si nici nu stiu daca am inteles-o clar vreodata). pe langa povestea cu batranii, povestea casei (de fapt descrierea casei, care uneori nici nu e atat de enervanta, poate unul dintre putinele lucruri mai putin proaste din carte), avem desigur si o poveste de amor in care el si ea se iubesc nebuneste prin trenuri si sali de concerte (e violonist, foarte romantic) pentru ca apoi el sa dispara si sa revina cu o nevasta. mda. mai spre sfarsit apare si un batranel indragostit fara speranta, de ani multi, de batrana din perechea amintita mai sus. intrarea lui in scena se face la priveghiul celor doi batrani, prilej de barfa pentru vecinii adunati p'acolo. si, fiindca nu se putea altfel, tanara tia (care e povestitoarea, cartea e scrisa la persoana intai) citeste Dragoste in vremea holerei. oarecum asa se intampla treburile pe acolo.

e drept, am terminat-o demultisor si am tot amanat sa scriu despre ea, asa ca s-ar putea sa fi incurcat ceva. dupa cum s-ar putea sa nu fi inteles de la bun inceput, ametita de intorsaturile maiastre de condei. sa va dau un exemplu? am deschis cartea la intamplare si am gasit asa:

"La un moment dat am auzit usa inchizandu-se in urma lui. Aceeasi usa nu avea sa o mai deschida, ci o alta, lasand sa patrunda o ultima forma a noastra, infinit mai grea. M-am asezat in locul lui. Fotoliul pastra inca urma calda a trupului sau semanand cu una dintre imbratisarile fugare pe care i le cunsoteam. Bratele lui insa strangeau mai tare si apasau, obisnuite cu corzi groase care se mangaie si se ciupesc, care trebuie vibrate sau amutite, cu arcusuri care lovesc sau aluneca."

"Imi placea atingerea parului ei pe obrazul meu. Stiam ca printre acele suvite se afla urma palmelor lui Mihail, mangaind si tragand cu degete rasfirate. imi afundam capul in marea de par, asa cum, intr-o zi de demult imi asezasem tamplele pe trupul violoncelului, la radacina corzilor sale, in timp ce el canta. Am simtit corzile vibrate de el oprindu-se in surdina epidermei mele, impingand sunetul frant printre clavicule si de acolo in jos, prin sira spinarii, apoi arcusul impotmolindu-se undeva sub urechea mea."

sau asa, mai scurt: "Moartea a avut intotdeauna darul de-a ma lua pe nepregatite, cu bagajele nefacute, lasandu-ma intr-un soi de letargie care semana cu trezirea dintr-un vis atat de cumplit, incat odata ce pleoapele s-au desprins unele de altele eziti sa privesti in jur, temandu-te sa nu te regasesti in aceeasi noapte din care credeai ca ai scapat." si: "Am devenit femeie peste noapte." ;) (UPDATE: treaba asta cu femeia n-a fost inspirata aici. de fapt e un inceput de capitol care deschide o intreaga discutie despre cum se trezestea ea intr-o dimineata femeie. distractiv. mi-a placut insa propozitia asta scurta si pompoasa, care anunta un mare eveniment si probabil e menita sa te faca sa citesti cu ochii mari ce urmeaza. si gata, de-acum chiar ca nu ma mai gandesc la cartea asta!)

in final, tre' sa spun ca m-a speriat coperta si a fost singura ezitare pe care am avut-o inainte de a o cumpara. dar sunt atat de multe carti misto ce au coperta cretina incat am zis ca na, o fi cazul si aici. n-a fost. un lucru e sigur: eu am terminat-o cu anca maria mosora!

Mircea Cartarescu - Nostalgia, Humanitas 2004

Bun. Si acum ar trebui sa spun. Sa spun ce? Asta e o carte despre care ori scrii alta carte, ori nu scrii nimic. Eu una nu stiu cum si cu ce sa incep. Cinci povestiri, doua mai lungute si trei mici. Nici macar nu-mi trece prin cap sa fac rezumate, sa prezint personaje sau altele asemenea. Le-am citit ca pe un tot, fara sa-mi treaca vreo secunda prin cap, in timp ce citeam, ca sunt chestii diferite si nu o singura, mare poveste.

Au un singur personaj care merge din prima pana in ultima, un personaj facut dintr-o amestecatura de nostalgie, de vis, de realitate, de copilarie si maturitate, un personaj care e autorul, e cititorul, e orasul in care traieste (un Bucuresti fantastic dar si real, gri si colorat, misterios dar si banal pe alocuri, un Bucuresti despre care nu ai cum sa te indoiesti ca e Bucuresti, dar care poate fi foarte bine si un oras inventat), e lumea din jur, prezenta si trecuta.

Eu am citit avand senzatia ca randurile alea ies de fapt din capul si imaginatia mea, ca nu cineva, un scriitor, le-a pus pe hartie si am in mana o carte publicata la o editura, un obiect fizic si real, ci ca visez, ca fac o calatorie in timp sau in alta minte. Am trait cartea, nu am citit-o ca pe orice altceva (uf, nu vreau sa fiu patetica si ma tem ca sunt fix pe drumul asta! da' asta e, asa iese, asa postez :) ). Acum, pe bune, chiar am avut senzatia ca e ceva ce mi se intampla. Am avut chiar si amintiri din copilarie puse in carte. Ma vedeam mergand pe culoarele muzeului Antipa, muzeu unde si eu mergeam des cand eram mica, vedeam serpii iesind din borcane, fluturii zbatandu-se in acele care ii imobilizau, lupii urland in vitrine, pasarile falfaind pe deasupra, era clar ceva ce imi aminteam eu, nu ceva ce citeam in Nostalgia lui Cartarescu. Brrr! N-am pierdut insa contactul cu realitatea, nuuu, nici chiar asa :) !

M-am gandit la un milion de chestii, la un milion de carti, la un milion de personaje (aici exagerez, nici nu stiu atatea). Dar cand m-am hotarat sa postez le-am pierdut pe toate. Sunt prea multe. Si nici nu cred ca are sens sa bat eu campii despre cat de magica e cartea asta. Cine n-a citit-o, s-o citeasca de urgenta! Cine a citit-o si i-a placut, n-are ce auzi de la mine, are totul deja in capshorul propriu. Iar cine a citit-o si nu i-a placut... deh.

Ma gandeam ca ar fi frumos sa pun si un mic fragmentel. Dar care? Mi-am notat o gramada in timp ce citeam, dupa care mi-am dat seama ca mai am un pic si copiez cartea pe fise si carnetele :) . Dar fiindca am citit pe unele bloguri postari despre fraze de inceput si despre scene de sex interesante gasite prin carti, voila:

"Cortazar, un Marquez ferfenitit (Erendira, editia cea mare), Manuscrisul de la Saragosa in legatura teapana de carton stacojiu, vreun metru de "Romanul secolului XX" si mult mai lungi siruri pastelate de "BPT"-uri si "Univers"-uri, carti lucioase, alb-negre, din "Biblioteca de arta" (ochesc indata Intelepciunea formelor de Sendrail, Arta fantastica de Brion si tot soiul de alte palavrageli despre gotic, manierism, baroc, rococo si arta moderna - care ar fi toata de sorginte gotica, manierista, baroca sau rococo)."

Asa incepe REM, povestirea numarul 4. Si...

"In mijlocul camerei se afla un fel de masa de operatie, pe care femeia se asaza cu fata in sus. Deasupra femeii se afla un hamac pe care barbatul se suie cu o scara si in care se asaza cu fata in jos. Apoi, un mecanism apropie hamacul de masa de operatie, asa incat parintii se trezesc unul peste altul, tocmai ca in bancurile lui Mimi. Totul dura mult, ore in sir, timp in care femeia citea o carte. Apoi se intorceau acasa."

Gata.

Ioana Parvulescu, In Tara Miticilor - De sapte ori Caragiale, Humanitas, 2007

o cartulie de 130 de pagini, cu 7 capitole, relaxanta si nostima. dar de la care ma asteptam sa-mi demonstreze ca romania din vremea lui caragiale nu are nici o legatura cu romania din scrierile lui caragiale. ma rog, oi fi inteles eu gresit, desi ce-am gasit pe site-ul editurii si pe ultima coperta parca tocmai asa ar zice...

lasand asta la o parte, m-am bucurat de reintalnirea cu niste personaje care candva demult imi erau tot timpul prin preajma. Miticii, Zoitica, mam' mare, Bubico, Goe, tot arsenalul de jupani si cucoane si baietei enervanti si Lache si Mache si tot asa. si apoi mofturile, gazetele, vizitele, certurile, dulceturile, tot poporul ala de moftangii pe care si eu ca mai toata lumea il vede inca zilnic la stiri sau in ziare. si cum altfel cand "tot ce exista in lumea lui Mitica e pe masura numelui sau, adica diminutivat. Este o lume in care nu se petrec drame, ci dramolete, unde nu exista Binele, dar totul se obtine cu binisorul, unde multe rele mici te impiedica sa vezi vreun Rau mare" ?

nu prea ma prind insa de ce s-a pus atat de mult accent pe faptul ca ar trebui sa gasim aici o rasturnare a tuturor impresiilor noastre despre caragiale. e drept, capitolele au la final concluzii de genul "tara Miticilor nu e Romania contemporana lui Caragiale, ci una din multele ei dubluri fictive, care-si joaca rolul putin mai stangaci decat protagonista din istoria reala", concluzii care mie nu mi-au parut sustinute de continutul capitolului. hm.

sa zicem ca eu vreau prea multa exactitate si ca de fapt e bine asa cum e. merg mai departe, capitol dupa capitol, iar concluzia la care ajung este ca romania aia a lui caragiale e o romanie contemporana tuturor, ca omul a citit in roman ceva de speriat si a stiut sa extraga de acolo tot ce are el mai rau si mai enervant. pai si? nu de-aia e caragiale mare? ca daca n-ar fi facut decat un portret fidel al contemporanilor lui, asa cum as putea sa fac si eu (adica sa merg in vizita la matusa-mea si apoi sa scriu o schita despre ce-am patit acolo...desi asta ar putea iesi amuzant :) ), n-ar fi fost mare lucru de capul lui.

dintre cele 7 capitole preferatele mele sunt "Ce cauta Grecu' in Germania?" si "Tatal & fiii". primul vrea sa ne explice de ce s-a exilat caragiale la berlin, iar raspunsul e "Nu stiu!". ei, raspunsul ar fi pe la inceputul capitolului, cand Ioana ne zice ca "scrisul sau devine un exercitiu de exorcizare ratat. Cand raul n-a plecat de langa tine prin scris, prin ras, cand raul continua sa-ti faca rau, nu-ti mai ramane decat sa pleci tu de langa el." normal, zic eu, ca te duci intr-o lume cat se poate de diferita de aia pe care o cunosti tu. si avand in vedere cum arata lumea pe care o vede caragiale, ce poate fi mai diferit decat germania? in nici un caz franta. de altfel cred ca a ales berlinul si fiindca nu e atat de tipic nemtesc ca alte mari orase ale nemtiei si a pastrat astfel minimul de legaturi cu lumea pe care o stia. ma rog, astea is presupunerile mele facute ca sa le fac, cine stie ce motive o fi avut omul sa se duca tocmai la berlin?

al doilea capitol despre care ziceam mai sus e o paralela intre tata si cei doi fii ai lui (eu il stiu doar pe mateiu), intre lumile lor si felurile lor de a fi. pare a fi cel mai "serios" din carte (sper sa nu fi zis o prapastie aici :D ) si ma suspectez ca mi-a placut fiindca imi place mateiu mai mult decat tatal :) .

de altfel, m-a binedispus tot volumasul. frumos scris, da' poate n-am inteles eu ce trebuia din el. m-am bucurat de revederea cu gasca lui caragiale si mi-a placut teribil povestioara de la final. care e diferenta dintre o piramida si o musculita?