Dumnezeu iti spune si azi: Toate lucrurile sunt posibile. Luca 18:27

Ai spus vreodata: Nimeni nu ma iubeste cu adevarat ?

Dumnezeu spune si azi: Te iubesc! Ioan 3:16

Ai spus vreodata: Sunt prea obosit ?

Dumnezeu iti spune si azi: Eu am sa-ti dau odihna. Matei 11:28

Ai spus vreodata: Nu mai stiu, incotro sa o apuc...?

Dumnezeu iti spune si azi: Eu am sa-ti indrum pasii. Proverbe 3:5-6

Ai spus vreodata: Nu pot sa fac nimic ?

Dumnezeu iti spune si azi: Poti totul in Hristos, care te intareste. Filipeni 4:13

Ai spus vreodata: Nu ma pot ierta pentru ce am facut ?

Dumnezeu iti spune si azi: Eu te iert. 1 Ioan 1:9.

De la vecinul din iad

Mi-ai fost vecin si cumsecade
Nu ne-am certat, nu ne-am urat
Mi-ai fost prieten, chiar si frate
De ce n-ai spus ca sunt pierdut?

N-aveai incredere in mine
Si nici in alti vecini la fel,
Stiai de Dumnezeu prea bine,
De ce n-ai spus nimic de El?

Vecine bun, vecine draga,
O vorba daca mi-ai fi spus
Ce fericit as fi in slava
Si cum ti-as multumi nespus!

Cand te chemam la bautura
Spuneai ca esti prea ocupat,
De ce n-ai spus atunci in fata
Ca ce faceam era pacat?

Dar vai! ai stat pe-aceeasi strada
Si ma stiai ca-s pacatos
Stiai ca n-aveam mantuire
Si din pedeapsa nu m-ai scos.

Daca veneam tarziu acasa
Dadeai din cap cand ma vedeai
Puteam sa strig, sa cant, sa urlu
Tu tot nimica nu ziceai…

Si ma gandeam: vecin ca tine
In toata lumea nu gasesti,
E bun, simpatic, nu ma cearta,
Cu asa vecin sa tot traiesti…

Ai vrut sa fii doar cumsecade
Doar respectuos si bun vecin
Dar tu mergeai pe calea dreapta
Iar eu pe-un drum plin de venin…

Nimic acum nu mai pot face
Primesc pedeapsa mea in iad
Dar nu uita ca sunt aicea
Fiindca m-ai lasat sa cad.

Spune la toti acum, sa stie,
Ca esti salvat si mantuit
Sa nu faci ce mi-ai facut mie
S-ascunzi ca esti un pocait.

      Costache Ioanid

O discuţie nocturnă între Domnul Isus Hristos şi Nicodim aduce la un moment dat în prim plan şarpele de aramă pe care Moise l-a înălţat în pustie. Isus îi vorbea lui Nicodim despre necesitatea înălţării Fiului omului pe o prăjină pentru vindecarea lumii întregi. Totuşi, deşi vindecarea va fi oferită pentru toţi, doar cei care vor crede în puterea ei de vindecare a sufletului vor fi mântuiţi.

Curios să înţeleg mai bine semnificaţiile acestui simbol, am încercat să intru în colbul istoriei acestui eveniment care a culminat cu înălţarea pe o prăjină a acestui şarpe. Am descoperit astfel că poporul evreu, sub conducerea lui Moise se îndrepta spre Canaan. Sătul de praful pustiei şi de furtunile deşertului, obosiţi de soarele arzător şi dornici să intre în ţara promisă, au încercat să facă un shortcut prin ţara Edomului. Drumurile Edomului treceau printr-un ţinut muntos, mai răcoros decât câmpia şi bineînţeles, populat şi civilizat. Era rost atât de alimente, cât şi de apă proaspătă din fântâni.

Au trimis o delegaţie să negocieze cu guvernul ţării trecerea pe autostrada principală care străbătea ţara. S-au înşelat amarnic! A fost respinsă doleanţa lor. Era prea dificilă trecerea a două milioane de oameni pedestri, cu animale de tot soiul chiar pe drumul împărătesc. Era greu de prevăzut efectul unei astfel de mulţimi. Se putea lăsa cu vandalizări, cu jafuri, cu atacuri civile, cu alte evenimente nedorite care nu generau altceva decât războiul. În plus, evreii erau priviţi ca un trib nomad, oamenii dedaţi din start la jafuri şi atacuri armate.

Dezamăgirea poporului a fost mare atunci când au început să ocolească graniţele Edomului. Ele îi aduceau înapoi în pustie. Obosiţi, supăraţi, însetaţi, au început revolta. O revoltă dură şi răutăcioasă atât împotriva lui Moise, căci Aaron murise, cât şi împotriva lui Dumnezeu. Dar urâciunea care a pus capacul la vorbele lor răutăciose a fost să numească mana primită de la Dumnezeu ,,mâncare proastă”: ...,,ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă.”

Dumnezeu a trimis nişte serpi veninoşi (în versiunea Cornilescu – şerpi înfocaţi) care i-au atacat în pustie. Oamenii au început să moară în toate părţile, unul după altul. Dacă ar fi fost un şarpe doar, era un accident. Dar mulţimea de şerpi care ataca oamenii fie în somn, fie în timpul drumului a început să îi neliniştească. Conştiinţa lor a început să se trezească. Dumnezeu le răspundea pe măsura nebuniei lor. Era un răspuns tăcut, dar vizibil. Au început să conştientizeze că inima lui Dumnezeu era zdrobită de răzvrătirea lor. Durerea şi moartea a învins în cele din urmă conştiinţa. Aveau nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Ba, mai mult, aveau nevoie de vindecare, de îndepărtara acestor vipere din calea lor.

,,Moise, salvează-ne, roagă-te pentru noi! Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva ta! Moise, fie-ţi milă de noi! Ne mor familiile. Să îndepărteze Dumnezeu şerpii ăştia veninoşi!

Dar Dumnezeu nu a ascultat rugăciunea în felul în care ar fi dorit ei. Reptilele nu au fost îndepărtate. Dar a fost dată o soluţie. O soluţie care impunea deplasarea fiecăruia până la cortul lui Moise, numit Cortul Întâlnirii. Moise a turnat în aramă un şarpe veninos, apoi l-a atârnat într-un ţepuş. Era o prăjină mai lungă, un fel de catarg în vârful căruia era atârnat drapelul vindecării: şarpele veninos. Cine era muşcat de o reptilă şi ajungea să privească spre acest drapel, era vindecat.

Închipuiţi-vă acum scena ce se derula în tabără. Cineva lucra ceva lângă cortul lui, undeva la marginea taberei. Deodată, un şarpe îl muşca de picior. El era conştient că în câteva minute otrava acestuia îşi va face efectul şi el se va umfla, va face spume la gură şi va cădea jos mort. Soluţia era să fugă în graba cea mai mare până la mijlocul sau la marginea cealaltă a taberei, unde era instalat cortul lui Moise şi să se uite la sarpele de aramă atârnat pe prăjină. Dacă îl va vedea, va fi salvat. Dacă nu, va muri.

Dar, în timp ce va alerga, veninul îşi va face efectul încetişor. Poate va slăbi în alergare. Poate va cădea extenuat pe drum şi va muri în apropierea şarpelui, fără să mai poată ridica privirea. Oh, nu! Avea nevoie neapărat de cineva care să alerge cu el. Dacă va cădea, cineva trebuia să îl ridice, să îl ajute să meargă mai departe, chiar să îl ducă. Trebuia să fie cineva puternic, mai mare ca el sau ca ea. ,,Trebuie neapărat să vorbesc cu cineva!” – Vecine, am fost prieteni buni atâţia ani prin pustiul ăsta. Dacă cumva sunt muşcat de un şarpe, mă ajuţi să ajung la prăjină şi să privesc spre şarpe? Oh! Eşti încă supărat pe mine? Te rog, iartă-mă! Avem nevoie unul de altul în astfel de momente! Pot conta pe tine? Poate conta familia mea pe tine?

Mutaţi-vă privirea acum spre prăjină cu şarpele de aramă. Îmbulzeală multă. Oameni cu priviri bolnave care se înviorează. – Trebuie să aprindem neapărat nişte făclii lângă prăjină! E greu să îl vezi noaptea! Trebuie să îl vedem, altfel murim! Trebuie să lărgim puţin locurile dintre corturi, ca oamenii care aleargă la şarpele din aramă să nu se împiedice în ţăruşi şi în funiile corturilor.

Zi şi noapte forfotă împrejurul prăjinii cu arama în vârful ei. Tineri, bătrâni, copii, toate vârstele – cei muşcaţi trebuiau să privească sus în vârful prăjinii. Ce încredere mare în acea bucată de aramă. Acolo e vindecarea. Poţi fi lângă prăjină, dar dacă nu priveşti şarpele...şarpele...şarpele...

Isus Hristos a fost înălţat pe o cruce pentru o lume bolnavă, muşcată de Şarpe. Un şarpe mai veninos decât cel din pustie. Un şarpe vechi şi inteligent, a cărui otravă a îmbolnăvit rasa umană. A îmbolnăvit trupul şi sufletul lui Adam şi a fiecărei generaţii ce i-au urmat.

O privire lungă aruncată asupra Celui înfipt în piroane pe cruce e de-ajuns. Este privirea credinţei, care aduce vindecarea. E privirea singurei soluţii pentru VIAŢĂ.

E oare îmbulzeală însă în jurul acestei prăjini? Oh, nu, nu este! De ce? Pentru că oamenii încă nu conştientizează cât de adânci urme şi cât venin a lăsat şarpele în ei. Doar simt că viaţa li se scurge fără vlagă din ei, că nu mai au puterea de a ajunge la prăjină. Poate că nu ştiu nici soluţia. Dar au vecini în jurul lor! – Hei, vecine, ce-i cu tine? Eşti livid la faţă. Vai! Ai căzut! Te-a muşcat reptila veninoasă? Să alerg cu el la cruce, până nu moare sub otrava veninului!

,,Singura Evanghelie pe care o citesc unii oameni este viaţa ta."

Acest gând poate fi foarte înspăimântător pentru mulţi creştini. De ce ? Pentru că dacă privim realist vieţile noastre, vom observa în timp o depreciere a valorilor creştine din viaţa noastră, o uzură a creştinului din noi, un schelet al omului din interior, ce a fost cândva un puternic luptător aliniat sub steagul lui Isus Hristos.

Billy Graham spunea acest citat în toată splendoarea: ,,Majoritatea oamenilor nu au timp să citească cele patru Evanghelii din Sfânta Scriptură. De aceea vor fi atenţi să o citească pe cea de-a cincea, viaţa noastră.”

Aceste afirmaţii ar trebui să ne pună pe gânduri. Nu este suficient însă să constatăm faptul că nu ne dovedim o evanghelie corectă. Trebuie să mergem mai departe dincolo de a constata ce anume din viaţa noastră nu este în acord cu sfintele principii ele lui Dumnezeu. Trebuie să acţionăm. Da, să acţionăm în viaţa noastră, în structura noastră de gândire. Trebuie să ne schimbăm. Dar să o facem practic, nu doar teoretic.

Creştinii au primit ca moştenire pentru lucrarea ce le stă în faţă ultimele cuvinte ale Domnului Isus Hristos, conceptualizate de noi sub denumirea Marea Trimitere ( Ev după Matei 28: 18-20) :

,, Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.

Duceţi-vă şi faceţi ucenici în toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.

Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până al sfârşitul veacului. Amin.”

Mulţi dintre noi privesc cu suspiciune Marea Trimitere făcută de Domnul nostru Isus Hristos, comentând în gândul lor: ,, Eu nu ştiu să predic. Nu sunt în stare să fac o schiţă de predică şi apoi să o expun în faţa oamenilor. De fapt, cred că aş tremura tot stând în faţa lor, aş uita tot ce am de spus.”

Aceasta nu este decât o metodă de lucru folosită de creştini pentru a răspândi sămânţa vie a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Dar, în fond, creştinii sunt chemaţi ,, să predice Evanghelia, iar dacă este nevoie, să folosească şi cuvintele.” Ce presupune asta ? Predicarea să fie un mod de viaţă.

Noi nu conştientizăm încă acest fapt pe care Domnul Isus Hristos l-a folosit drept bază în misiunea pe care ne-a încredinţat-o: ,,Toată puterea este a Mea (…) şi Eu sunt cu voi în toate zilele…”

Ne plângem că nu suntem în stare să trăim viaţa de creştin, că nu avem putere de a rezista ispitelor, că devenim lumeşti pe zi ce trece. La acestea primim asigurarea Lui: Toată Puterea este a Mea ! Avem nevoie de putere ? Isus Hristos este răspunsul.

Ar trebui să fim Evanghelia citită de oameni. Să ne gândim la un singur aspect, acela al sensului etimologic al cuvântului Evanghelie. El însemnă ,, veste bună.” Creştinul este onorat de Dumnezeu să fie o veste bună pentru toţi cei din jurul său. Lumea este însetată după Iubire şi obosită de poverile pe care le poartă în inimile lor: poveri ale păcatului, poveri ale durerii, poveri ale gândurilor. Creştinul ar trebui să fie acela care să mărturisească cuvintele Mântuitorului prin viaţa lui:

,, Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă sufletelor voastre.” ( Matei 11: 28)

Vrem să fim o Evanghelie curată, care să reflecte viaţa lui Hristos ?

Să trăim ca El.

Găsim în epistolele apostolului Pavel principiul care i-a dominat viaţa: en Christo – în Hristos. Fiecare zi reprezenta pentru el un imbold de a trăi în Domnul Isus Hristos, de a face ceea ce ar face El în locul lui.

Unul dintre cei apropiaţi Domnului Isus Hristos, marele apostol Petru, ne îndeamnă să urmăm principiul care se desprinde din epistolele lui: imitatio Christi – imitaţia lui Hristos. Să urmăm sfaturile lui.

Nu este uşor să fim ambasadorii lui Hristos. Însă cu ajutorul Duhului Sfânt, şi avându-L pe Domnul Isus Hristos drept Mântuitor şi Domn al vieţii noastre, ascultând de voia Tatălui, vom reuşi să fim atât sarea pământului, cât şi lumina care străluceşte peste noaptea întunecată a lumii şi reflectă strălucirea lui Dumnezeu.

Apoi a venit o depresiune emoţională, un hău al unor neîmpliniri, o oboseală acută şi ai zis în mintea ta: Aşa nu mai ţine! Vreau să păcătuiesc! Vreau să simt din nou gustul fructului oprit! Te-ai frământat, pentru că ai conştientizat că odată cu ,,plăcerea” vine şi DUREREA păcatului – simţul vinovăţiei şi al despărţirii de Dumnezeu. Dar era în interiorul o chemare de genul tremurului drogatului după drog, al cafengiului după cafea, al fumătorului după ţigară. Era ceva ce îţi cuprindea întreaga fiinţă, asemănător cu tremurul pe care îl avea fiinţa aceea urâtă din filmul Stăpânul Inelelor când îi apărea în faţă inelul din mâna lui Bodo, o cheamare nestăpânită şi greu de descris...Şi ai decis să păcătuieşti! Mi s-a întâmplat şi mie.

Dar s-a mai întâmplat ceva. Uşile pe care vroiai să le deschizi pentru a păcătui ţi se închideau în faţă. Exemplu? Dacă vroiai să te cerţi cu cineva, acea persoană nu avea timp pentru discuţii. Dacă vroiai să vezi nişte imagini senzuale, chioşcul tocmai atunci era închis, sau paginile electronice refuzau să se încarce; îţi era tăiat internetul fără să cunoşti cauza. Poate vroiai să furi ceva, şi tocmai în ziua aceea se anunţa că se va face control la poartă. Şi lista poate continua cu alte exemple. Mi s-a întâmplat şi mie.

Oare vrea Dumnezeu să ne comunice prin aceste porţi închise spre păcat un mesaj? Se închid acele uşi care ne permit accesul spre păcat la întâmplare? NU! CU SIGURANŢĂ NU! Atunci ce este cu liberul arbitru? Voinţa liberă este doar o teorie neaplicabilă?

Sfânta Scriptură ne descoperă răspunsul în cărţile poetice şi în cărţile de înţelepciune:

• „Domnul întăreşte paşii omului, când Îi place calea lui” - Psalmul 37:23
• „Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” - Proverbe 4:18
• „Când Sunt plăcute Domnului căile cuiva ...(...)... inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii” - Proverbe 16:7-9

Răspunsul este în esenţă, aşa cum am văzut în versetele anterioare următorul: Dumnezeu te iubeşte atât de mult, încât nu vrea să experimentezi eşecurile şi durerea păcatului. El vrea să îţi întărească inima şi încrederea în faptul că poţi să mergi din victorie în victorie prin puterea pe care ţi-o dă Duhul Sfânt care locuieşte în tine. Mi s-a întâmplat şi mie.

Aşa cum ne spun sociologii, timp de 40 de zile putem întări un comportament sau un obicei bun. Dacă reuşim acest lucru, victoriile viitoare asupra aceluiaşi păcat vor fi asigurate. Şi acel păcat va deveni în viaţa ta un accident.

Şi totuşi...UNII INSISTĂM SĂ PĂCĂTUIM!!! Dumnezeu ne-a închis uşile spre păcat, şi conştientizăm asta. Nu avem putere să rezistăm tentaţiei...dar Domnul ne blochează accesul spre ea. Totuşi, noi insistăm, deoarece ...deja VREM SĂ PĂCĂTUIM! Mi s-a întâmplat şi mie.

Aici a intervenit ceva - VOINTA. Dumnezeu a vrut să ne salveze de eşecul păcatului, de ruşine, ruptură, despărţire temporară de prezenţa Lui, pocăinţă, remuşcări, etc. Dar noi am ales deliberat să greşim. DELIBERAT. Asta înseamnă RĂZVRĂTIRE.

Păcatul tău şi al meu va fi iertat. Însă spiritul răzvrătit trebuie pedepsit. Este nevoie de nuia, de dăscălire, de spiritul pedagogic al lui Dumnezeu. Este principiul pedepsirii copiilor de către părinţi. Este spre binele lor. Mi s-a întâmplat şi mie.

.........................................................................................................

Viaţa poate fi trăită în etape sinusoidale: biruinţă – tentaţie – răzvrătire – pocăinţă – iertare- pedeapsă – biruinţă şi iar de la capăt. Dar poate fi trăită şi în etape în care biruinţa să fie doar deseori ştirbită de norul accidentelor repede trecătoare. E alegerea noastră.

Eu unul decid să nu mai forţez intrarea, când pe uşă găsesc mesajul cu ACCESUL INTERZIS. Dar la următoarea depresiune emoţională neapărat am nevoie de Domnul, de asistenţa Duhului Sfânt. Singur nu pot. Slavă Domnului că UŞA HARULUI este încă deschisă.

,,Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.”

Mărturisirea păcatelor este un act de importanţă majoră în apropierea noastră de Dumnezeu, dar şi de semeni. O inimă curăţită de sângele Domnului Isus Hristos va răspândi în jurul ei bucurie şi sfinţenie, dar un cuget murdar îşi va manifesta urâciunea prin fapte şi gânduri rele şi violente (1 Petru 1: 14-21). Analizând în paralel textele din Psalmul 32 şi din Isaia 6:1-7, am ajuns la concluzia că mărturisirea înseamnă:

1. conştientizarea măreţiei şi sfinţeniei Domnului: ,,sfânt, sfânt, sfânt este Domnul” – Is.6:3
2. conştientizarea păcătoşeniei noastre prin comparaţie: ,,Vai de mine! Sunt pierdut...”- Is.6:5
3. curaj - ,,Atunci ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea” – Ps. 32:5
4. asumarea responsabilităţii - ,,Atunci ţi-am mărturisit păcatul meu ...” – Ps. 32:5
5. specificitate – a spune păcatului pe nume: ,,Vai de mine, căci sunt un om cu buze necurate” – Is. 6:5

Efectele benefice ale mărturisirii:

1. eliberare, pace - ,,...adevărul vă va face slobozi” – Ioan 8:32b
2. bucurie -,,Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit!”- Ps. 32:1
3. vindecare relaţională - Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” – emoţional – Iacov 5:16a
4. vindecare fizică – ,,... rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.” – Iacov 5:16b

Concluzie: ,,Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” – 1 Ioan 2:1-2.

Ne-am format un colectiv de redacţie, am împărţit foaia în mai multe părţi - fizic şi ne-am primit responsabilităţile pe tipuri de articole: pagina 1 – Poza bisericii şi versetul ei, pagina 2 – Editorialul, pagina 3 – Schiţe ale predicii din duminica trecută, pagina 4 – Misiunea Bisericii, pagina 5 – Mărturii şi pagina 6 – Diverse anunţuri legate de Biserică. Ei, na, că v-am oferit deja informaţii pentru a vă concepe propria foaie săptămânală. Să ne respectaţi patentul!

Problema nu a fost scrisul articolelor în sine, pentru că toţi cei care suntem cât de cât scriptologi ne-am pus pe articoluit, ci introducerea lor în pagină. Trebuiau scrise cu caractere suficient de mari pentru a fi lizibile, dar era important şi ca articolul să conţină cap, cuprins şi coadă. Adică introducere, conţinut şi final.

Aici am învăţat una dintre cele mai interesante lecţii despre esenţa gândului. Mentorul nostru, şi părintele foii, ne repeta mereu acelaşi lucru: ,,NU mai mult de 300 de cuvinte!” Uneori era mai generos, şi se putea ajunge şi la 340, însă mesajul era acelaşi: 300 de cuvinte! – esenţa gândului.

Îmi îndrept inima spre Sfintele Scripturi şi descopăr la primii creştini, purtătorii de cuvânt ai Bisericii primare aceeaşi dilemă: predicarea esenţei mântuirii.

Petru şi majoritatea celorlalţi ucenici erau ,,oameni necărturari şi de rând.” Obişnuiţi cu lopeţile bărcii şi uneltele de pescuit, degetele lor nu erau deprinse cu studiul Torei, ale Psalmilor şi ale celorlalte cărţi sfinte evreieşti. Totuşi, trebuiau să predice despre Isus, Hristosul trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii.

Mărturiile lor erau interesante, incitante chiar. Duhul Sfânt se folosea de ele pentru a înmuia inimile ascultătorilor şi pentru a-i atrage spre Hristos. Dar...era o problemă. Trebuia să rămână ceva generaţiilor următoare. Ei nu ,,au pipăit, auzit, văzut...Cuvântul Vieţii” în varianta originală. E drept, au fost transformaţi de Dumnezeu şi au avut propria lor mărturie a felului supranatural cum l-au primit pe Hristos ca Domn şi Mântuitor al inimilor lor. Au experimentat botezul în Duhul Sfânt, lucrarea Rusaliilor.

Era totuşi nevoie de un etalon. O unitate de măsură care să bată acelaşi ritm în fiecare generaţie. Era nevoie de un al doilea Decalog. Ceva ce să unească bisericile. O normă care să exprime clar ce credeau ei, creştinii.

Această normă era esenţa – ESENŢA MÂNTUIRII sub forma unor IMNURI. Ce interesant foloseşte Dumnezeu cultura. Imnurile puteau circula din biserică în biserică, din casă în casă. Imnurile se putea memora uşor, datorită ritmului şi rimei. Imnurile se puteau cânta. Se puteau dărui generaţiilor viitoare. Imnurile reprezentau – esenţa gândului.

În Apus, în Asia şi până spre Europa, un bărbat călătorea neobosit din oraş în oraş. Era cărturar şi învăţat. Iubea Scripturile. Crescuse cu ele în mâini. Erau pâinea sufletului său. Iubea şi sinagogile, doar era evreu. Propovăduia neîncetat pe Hristosul descoperit în aceste Scripturi ...din Genesa până în Prooroci. Psalmii îl arătau de asemenea pe Mesia, Mântuitorul tuturor oamenilor, evrei şi Neamuri.

...dar avea nevoie şi el de o esenţă a mântuirii, ceva care să fie uşor de reţinut de către evrei, barbari, greci şi romani. Erau imnurile – esenţa în câteva gânduri. Aceasta era o descoperire genială.

Pavel, apostolul neamurilor, a descoperit puterea esenţei – în imnuri, şi le-a folosit din plin. Unele imnuri care circulau în biserică le-a folosit şi le-a perpetuat, iar altele le-a alcătuit el însuşi.

300 de cuvinte – ESENŢA GÂNDULUI – să o descoperim împreună în Sfintele Scripturi, meditând puţin la imnurile hristologice din Noul Testament:

Filipeni 2:6-11

„El – Isus Hristos, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentruca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.”

1 Timotei 2:5

„Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi.”

1 Timotei 3:16

„Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă.”

1 Corinteni 15:3

„Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată.”

Romani 8:34

„Hristos a murit, a înviat, şi stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!”

1 Petru 3:18

„Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat.”

1 Ioan 2:1-2

„...dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.”

1 Ioan 5:11

„Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.”

300 cuvinte – reprezintă esenţa gândului. Şi esenţa se poate materializa într-un imn. Şi nu trebuie să cunoaştem Scripturile din scoarţă în scoarţă pentru a o predica. De ce? Pentru că nu trebuie decât să mărturisim cu toată încrederea că:

Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu

El s-a întrupat prin fecioara Maria

A trăit o viaţă fără păcat

A murit pentru păcatele noastre

A înviat din morţi a treia zi

A fost înălţat în cer

Stă la dreapta lui Dumnezeu

Atrage la El pe toţi oamenii care recunosc nevoia lor de mântuire şi îL acceptă ca Mântuitor şi Domn al vieţii lor.

Mi-ar fi plăcut să scriu toate cele de mai sus în 300 de cuvinte. Dacă vrei să fii relevant pe internet şi să ţi se citească articolele, e un sfat bun: ,,scrie esenţa în 300 de cuvinte!”

http://marcelsaitis.blogulmeu.net – Alergatorul cu faclie