TRANSCRIEREA DISCURSULUI ISTORIC AL LUI JOHN MCCAIN

In my life, no success has come without a good fight, and this nomination wasn’t any different. That’s a tribute to the candidates who opposed me and their supporters. They’re leaders of great ability, who love our country, and wished to lead it to better days. Their support is an honor I won’t forget.

I’m grateful to the President for leading us in those dark days following the worst attack on American soil in our history, and keeping us safe from another attack many thought was inevitable; and to the First Lady, Laura Bush, a model of grace and kindness in public and in private. And I’m grateful to the 41st President and his bride of 63 years, and for their outstanding example of honorable service to our country.

As always, I’m indebted to my wife, Cindy, and my seven children. The pleasures of family life can seem like a brief holiday from the crowded calendar of our nation’s business. But I have treasured them all the more, and can’t imagine a life without the happiness you give me. Cindy said a lot of nice things about me tonight. But, in truth, she’s more my inspiration than I am hers. Her concern for those less blessed than we are - victims of land mines, children born in poverty and with birth defects - shows the measure of her humanity. I know she will make a great First Lady.

When I was growing up, my father was often at sea, and the job of raising my brother, sister and me would fall to my mother alone. Roberta McCain gave us her love of life, her deep interest in the world, her strength, and her belief we are all meant to use our opportunities to make ourselves useful to our country. I wouldn’t be here tonight but for the strength of her character.

My heartfelt thanks to all of you, who helped me win this nomination, and stood by me when the odds were long. I won’t let you down. To Americans who have yet to decide who to vote for, thank you for your consideration and the opportunity to win your trust. I intend to earn it.

Finally, a word to Senator Obama and his supporters. We’ll go at it over the next two months. That’s the nature of these contests, and there are big differences between us. But you have my respect and admiration. Despite our differences, much more unites us than divides us. We are fellow Americans, an association that means more to me than any other. We’re dedicated to the proposition that all people are created equal and endowed by our Creator with inalienable rights. No country ever had a greater cause than that. And I wouldn’t be an American worthy of the name if I didn’t honor Senator Obama and his supporters for their achievement.

But let there be no doubt, my friends, we’re going to win this election. And after we’ve won, we’re going to reach out our hand to any willing patriot, make this government start working for you again, and get this country back on the road to prosperity and peace.

These are tough times for many of you. You’re worried about keeping your job or finding a new one, and are struggling to put food on the table and stay in your home. All you ever asked of government is to stand on your side, not in your way. And that’s just what I intend to do: stand on your side and fight for your future.

And I’ve found just the right partner to help me shake up Washington, Governor Sarah Palin of Alaska. She has executive experience and a real record of accomplishment. She’s tackled tough problems like energy independence and corruption. She’s balanced a budget, cut taxes, and taken on the special interests. She’s reached across the aisle and asked Republicans, Democrats and Independents to serve in her administration. She’s the mother of five children. She’s helped run a small business, worked with her hands and knows what it’s like to worry about mortgage payments and health care and the cost of gasoline and groceries.

She knows where she comes from and she knows who she works for. She stands up for what’s right, and she doesn’t let anyone tell her to sit down. I’m very proud to have introduced our next Vice President to the country. But I can’t wait until I introduce her to Washington. And let me offer an advance warning to the old, big spending, do nothing, me first, country second Washington crowd: change is coming.

I’m not in the habit of breaking promises to my country and neither is Governor Palin. And when we tell you we’re going to change Washington, and stop leaving our country’s problems for some unluckier generation to fix, you can count on it. We’ve got a record of doing just that, and the strength, experience, judgment and backbone to keep our word to you.

You know, I’ve been called a maverick; someone who marches to the beat of his own drum. Sometimes it’s meant as a compliment and sometimes it’s not. What it really means is I understand who I work for. I don’t work for a party. I don’t work for a special interest. I don’t work for myself. I work for you.

I’ve fought corruption, and it didn’t matter if the culprits were Democrats or Republicans. They violated their public trust, and had to be held accountable. I’ve fought big spenders in both parties, who waste your money on things you neither need nor want, while you struggle to buy groceries, fill your gas tank and make your mortgage payment. I’ve fought to get million dollar checks out of our elections. I’ve fought lobbyists who stole from Indian tribes. I fought crooked deals in the Pentagon. I fought tobacco companies and trial lawyers, drug companies and union bosses.

I fought for the right strategy and more troops in Iraq, when it wasn’t a popular thing to do. And when the pundits said my campaign was finished, I said I’d rather lose an election than see my country lose a war.

Thanks to the leadership of a brilliant general, David Petraeus, and the brave men and women he has the honor to command, that strategy succeeded and rescued us from a defeat that would have demoralized our military, risked a wider war and threatened the security of all Americans.

I don’t mind a good fight. For reasons known only to God, I’ve had quite a few tough ones in my life. But I learned an important lesson along the way. In the end, it matters less that you can fight. What you fight for is the real test.

I fight for Americans. I fight for you. I fight for Bill and Sue Nebe from Farmington Hills, Michigan, who lost their real estate investments in the bad housing market. Bill got a temporary job after he was out of work for seven months. Sue works three jobs to help pay the bills.

I fight for Jake and Toni Wimmer of Franklin County, Pennsylvania. Jake works on a loading dock; coaches Little League, and raises money for the mentally and physically disabled. Toni is a schoolteacher, working toward her Master’s Degree. They have two sons, the youngest, Luke, has been diagnosed with autism. Their lives should matter to the people they elect to office. They matter to me.

I fight for the family of Matthew Stanley of Wolfboro, New Hampshire, who died serving our country in Iraq. I wear his bracelet and think of him every day. I intend to honor their sacrifice by making sure the country their son loved so well and never returned to, remains safe from its enemies.

I fight to restore the pride and principles of our party. We were elected to change Washington, and we let Washington change us. We lost the trust of the American people when some Republicans gave in to the temptations of corruption. We lost their trust when rather than reform government, both parties made it bigger. We lost their trust when instead of freeing ourselves from a dangerous dependence on foreign oil, both parties and Senator Obama passed another corporate welfare bill for oil companies. We lost their trust, when we valued our power over our principles.

We’re going to change that. We’re going to recover the people’s trust by standing up again for the values Americans admire. The party of Lincoln, Roosevelt and Reagan is going to get back to basics.

We believe everyone has something to contribute and deserves the opportunity to reach their God-given potential from the boy whose descendents arrived on the Mayflower to the Latina daughter of migrant workers. We’re all God’s children and we’re all Americans.

We believe in low taxes; spending discipline, and open markets. We believe in rewarding hard work and risk takers and letting people keep the fruits of their labor.

We believe in a strong defense, work, faith, service, a culture of life, personal responsibility, the rule of law, and judges who dispense justice impartially and don’t legislate from the bench. We believe in the values of families, neighborhoods and communities.

We believe in a government that unleashes the creativity and initiative of Americans. Government that doesn’t make your choices for you, but works to make sure you have more choices to make for yourself.

I will keep taxes low and cut them where I can. My opponent will raise them. I will open new markets to our goods and services. My opponent will close them. I will cut government spending. He will increase it.

My tax cuts will create jobs. His tax increases will eliminate them. My health care plan will make it easier for more Americans to find and keep good health care insurance. His plan will force small businesses to cut jobs, reduce wages, and force families into a government run health care system where a bureaucrat stands between you and your doctor.

Keeping taxes low helps small businesses grow and create new jobs. Cutting the second highest business tax rate in the world will help American companies compete and keep jobs from moving overseas. Doubling the child tax exemption from $3500 to $7000 will improve the lives of millions of American families. Reducing government spending and getting rid of failed programs will let you keep more of your own money to save, spend and invest as you see fit. Opening new markets and preparing workers to compete in the world economy is essential to our future prosperity.

I know some of you have been left behind in the changing economy and it often seems your government hasn’t even noticed. Government assistance for unemployed workers was designed for the economy of the 1950s. That’s going to change on my watch. My opponent promises to bring back old jobs by wishing away the global economy. We’re going to help workers who’ve lost a job that won’t come back, find a new one that won’t go away.

We will prepare them for the jobs of today. We will use our community colleges to help train people for new opportunities in their communities. For workers in industries that have been hard hit, we'll help make up part of the difference in wages between their old job and a temporary, lower paid one while they receive retraining that will help them find secure new employment at a decent wage.

Education is the civil rights issue of this century. Equal access to public education has been gained. But what is the value of access to a failing school? We need to shake up failed school bureaucracies with competition, empower parents with choice, remove barriers to qualified instructors, attract and reward good teachers, and help bad teachers find another line of work.

When a public school fails to meet its obligations to students, parents deserve a choice in the education of their children. And I intend to give it to them. Some may choose a better public school. Some may choose a private one. Many will choose a charter school. But they will have that choice and their children will have that opportunity.

Senator Obama wants our schools to answer to unions and entrenched bureaucracies. I want schools to answer to parents and students. And when I’m President, they will.

My fellow Americans, when I’m President, we’re going to embark on the most ambitious national project in decades. We are going to stop sending $700 billion a year to countries that don’t like us very much. We will attack the problem on every front. We will produce more energy at home. We will drill new wells offshore, and we’ll drill them now. We will build more nuclear power plants. We will develop clean coal technology. We will increase the use of wind, tide, solar and natural gas. We will encourage the development and use of flex fuel, hybrid and electric automobiles.

Senator Obama thinks we can achieve energy independence without more drilling and without more nuclear power. But Americans know better than that. We must use all resources and develop all technologies necessary to rescue our economy from the damage caused by rising oil prices and to restore the health of our planet. It’s an ambitious plan, but Americans are ambitious by nature, and we have faced greater challenges. It’s time for us to show the world again how Americans lead.

This great national cause will create millions of new jobs, many in industries that will be the engine of our future prosperity; jobs that will be there when your children enter the workforce.

Today, the prospect of a better world remains within our reach. But we must see the threats to peace and liberty in our time clearly and face them, as Americans before us did, with confidence, wisdom and resolve.

We have dealt a serious blow to al Qaeda in recent years. But they are not defeated, and they’ll strike us again if they can. Iran remains the chief state sponsor of terrorism and on the path to acquiring nuclear weapons. Russia’s leaders, rich with oil wealth and corrupt with power, have rejected democratic ideals and the obligations of a responsible power. They invaded a small, democratic neighbor to gain more control over the world’s oil supply, intimidate other neighbors, and further their ambitions of reassembling the Russian empire. And the brave people of Georgia need our solidarity and prayers. As President, I will work to establish good relations with Russia so we need not fear a return of the Cold War. But we can’t turn a blind eye to aggression and international lawlessness that threatens the peace and stability of the world and the security of the American people.

We face many threats in this dangerous world, but I'm not afraid of them. I'm prepared for them. I know how the military works, what it can do, what it can do better, and what it should not do. I know how the world works. I know the good and the evil in it. I know how to work with leaders who share our dreams of a freer, safer and more prosperous world, and how to stand up to those who don't. I know how to secure the peace.

When I was five years old, a car pulled up in front of our house. A Navy officer rolled down the window, and shouted at my father that the Japanese had bombed Pearl Harbor. I rarely saw my father again for four years. My grandfather came home from that same war exhausted from the burdens he had borne, and died the next day. In Vietnam, where I formed the closest friendships of my life, some of those friends never came home with me. I hate war. It is terrible beyond imagination.

I’m running for President to keep the country I love safe, and prevent other families from risking their loved ones in war as my family has. I will draw on all my experience with the world and its leaders, and all the tools at our disposal - diplomatic, economic, military and the power of our ideals - to build the foundations for a stable and enduring peace.

In America, we change things that need to be changed. Each generation makes its contribution to our greatness. The work that is ours to do is plainly before us. We don’t need to search for it.

We need to change the way government does almost everything: from the way we protect our security to the way we compete in the world economy; from the way we respond to disasters to the way we fuel our transportation network; from the way we train our workers to the way we educate our children. All these functions of government were designed before the rise of the global economy, the information technology revolution and the end of the Cold War. We have to catch up to history, and we have to change the way we do business in Washington.

The constant partisan rancor that stops us from solving these problems isn’t a cause, it’s a symptom. It’s what happens when people go to Washington to work for themselves and not you.

Again and again, I’ve worked with members of both parties to fix problems that need to be fixed. That’s how I will govern as President. I will reach out my hand to anyone to help me get this country moving again. I have that record and the scars to prove it. Senator Obama does not.

Instead of rejecting good ideas because we didn’t think of them first, let’s use the best ideas from both sides. Instead of fighting over who gets the credit, let’s try sharing it. This amazing country can do anything we put our minds to. I will ask Democrats and Independents to serve with me. And my administration will set a new standard for transparency and accountability.

We’re going to finally start getting things done for the people who are counting on us, and I won’t care who gets the credit.

I’ve been an imperfect servant of my country for many years. But I have been her servant first, last and always. And I’ve never lived a day, in good times or bad, that I didn’t thank God for the privilege.

Long ago, something unusual happened to me that taught me the most valuable lesson of my life. I was blessed by misfortune. I mean that sincerely. I was blessed because I served in the company of heroes, and I witnessed a thousand acts of courage, compassion and love.

On an October morning, in the Gulf of Tonkin, I prepared for my 23rd mission over North Vietnam. I hadn’t any worry I wouldn’t come back safe and sound. I thought I was tougher than anyone. I was pretty independent then, too. I liked to bend a few rules, and pick a few fights for the fun of it. But I did it for my own pleasure; my own pride. I didn’t think there was a cause more important than me.

Then I found myself falling toward the middle of a small lake in the city of Hanoi, with two broken arms, a broken leg, and an angry crowd waiting to greet me. I was dumped in a dark cell, and left to die. I didn’t feel so tough anymore. When they discovered my father was an admiral, they took me to a hospital. They couldn’t set my bones properly, so they just slapped a cast on me. When I didn’t get better, and was down to about a hundred pounds, they put me in a cell with two other Americans. I couldn’t do anything. I couldn’t even feed myself. They did it for me. I was beginning to learn the limits of my selfish independence. Those men saved my life.

I was in solitary confinement when my captors offered to release me. I knew why. If I went home, they would use it as propaganda to demoralize my fellow prisoners. Our Code said we could only go home in the order of our capture, and there were men who had been shot down before me. I thought about it, though. I wasn’t in great shape, and I missed everything about America. But I turned it down.

A lot of prisoners had it worse than I did. I’d been mistreated before, but not as badly as others. I always liked to strut a little after I’d been roughed up to show the other guys I was tough enough to take it. But after I turned down their offer, they worked me over harder than they ever had before. For a long time. And they broke me.

When they brought me back to my cell, I was hurt and ashamed, and I didn’t know how I could face my fellow prisoners. The good man in the cell next door, my friend, Bob Craner, saved me. Through taps on a wall he told me I had fought as hard as I could. No man can always stand alone. And then he told me to get back up and fight again for our country and for the men I had the honor to serve with. Because every day they fought for me.

I fell in love with my country when I was a prisoner in someone else’s. I loved it not just for the many comforts of life here. I loved it for its decency; for its faith in the wisdom, justice and goodness of its people. I loved it because it was not just a place, but an idea, a cause worth fighting for. I was never the same again. I wasn’t my own man anymore. I was my country’s.

I’m not running for president because I think I’m blessed with such personal greatness that history has anointed me to save our country in its hour of need. My country saved me. My country saved me, and I cannot forget it. And I will fight for her for as long as I draw breath, so help me God.

If you find faults with our country, make it a better one. If you’re disappointed with the mistakes of government, join its ranks and work to correct them. Enlist in our Armed Forces. Become a teacher. Enter the ministry. Run for public office. Feed a hungry child. Teach an illiterate adult to read. Comfort the afflicted. Defend the rights of the oppressed. Our country will be the better, and you will be the happier. Because nothing brings greater happiness in life than to serve a cause greater than yourself.

I’m going to fight for my cause every day as your President. I’m going to fight to make sure every American has every reason to thank God, as I thank Him: that I’m an American, a proud citizen of the greatest country on earth, and with hard work, strong faith and a little courage, great things are always within our reach. Fight with me. Fight with me.

Fight for what’s right for our country.

Fight for the ideals and character of a free people.

Fight for our children’s future.

Fight for justice and opportunity for all.

Stand up to defend our country from its enemies.

Stand up for each other; for beautiful, blessed, bountiful America.

Stand up, stand up, stand up and fight. Nothing is inevitable here. We’re Americans, and we never give up. We never quit. We never hide from history. We make history.

Thank you, and God Bless you.

Astăzi, la Băileşti, are loc inaugurarea Casei Memoriale "Amza Pellea", la împlinirea a 25 de ani de la trecerea în veşnicie a artistului nepereche.

La inaugurarea muzeului participă şi fiica marelui dispărut, Oana Pellea, actriţă strălucită ea însăşi şi om, cum a învăţat de la tatăl ei.

Amza Pellea rămâne mereu actual. Şi le nimereşte chiar punctual. Până şi cu Leana lu Zăpăcitu din capul satului.

Ceea ce chiar în SUA s-a considerat "un secret bine păstrat", a fost anticipat exact acum o săptămână în Roxania.

Deţinut politic pe vremea Imperiului Răului, iniţiator al opoziţiei politice şi civice din ţara lui, primul preşedinte al Georgiei independente, prima personalitate care, pe 20 august 1991, în timpul aşa-zisului puci de la Moscova, a cerut Occidentului şi în particular, SUA, recunoaşterea independenţei tuturor ţărilor componente ale imperiului sovietic şi stabilirea de relaţii diplomatice cu ele.

Ales majoritar, la 26 mai 1991, Zviad Gamsahurdia a fost debarcat la 22 decembrie 1991, printr-o lovitură de stat dată de sovieticul Eduard Shevardnadze, cu concursul Rusiei, în aplauzele SUA Administraţiei Clinton şi cu recunoaşterea ONU. Ca să evite o mare vărsare de sânge, Gamsahurdia s-a exilat în Cecenia, apoi, după doi ani, a revenit, şi prezenţa lui a reaprins mişcarea de eliberare.

În noiembrie 1993, trupele ruseşti au ocupat Vestul Georgiei, acolo unde începuse din nou să funcţioneze Guvernul legal al lui Gamsahurdia. O lună mai tâziu, a murit în circumstanţe tragice. Un asasinat neelucidat. A fost îngropat în Cecenia - fusese singurul şef de stat care recunoscuse independenţa Ceceniei şi era prieten cu preşedintele Johar Dudaev.

Fiu de filolog academician, Zviad Gamsahurdia a fost, la rândul lui, un mare om de litere, istoric, filosof, teolog. A fost căsătorit şi a avut trei copii.

După "revoluţia rozelor" din noiembrie 2003, preşedintele Mihail Şaakaşvili a elogiat figura lui Gamsahurdia şi a dispus reînhumarea rămăşiţelor pământeşti ale omului de stat georgian la Tbilisi.

Candidatul republican pentru preşedinţia SUA urmează să-şi aleagă partenerul pentru vicepreşedinţia SUA. John McCain ar prefera-o pe Condoleezza Rice, actual secretar american de stat.

Condi Rice a declarat, însă, în exclusivitate pentru FOX News (vezi video de mai sus), că este onorată de propunerea lui John McCain, dar consideră că opt ani în Administraţia SUA sunt suficienţi, ea dorind să se întoarcă la catedra universitară de la Standford.

În politică, însă, never say never. Doctor în economie şi politologie, cu o mare experienţă în problemele de guvernare, mai ales, cele de securitate, Condi Rice, pantera neagră a politicii americane, este o inteligenţă sclipitoare, o vizionară: prima voce care, foarte tânără fiind, s-a pronunţat pentru programul preşedintelui Ronald Reagan supranumit "Războiul stelelor", care avea să ducă la dezintegrarea "Imperiului Răului", URSS, pe calea efortului economic insuportabil în plan militar. Programul actual, al scutului american antirachetă în Polonia şi al extinderii NATO pe criteriul calificării tuturor democraţiilor aspirante, face parte din viziunea ei strategică şi continuatoare a politicii lui Ronald Reagan.

A doua opţiune, puternică şi ea, o constituie actualul guvernator al statului Alaska, Sarah Palin.

Master în ştiinţele comunicării şi jurnalism, fostă atletă şi Miss Alaska, Sarah are cinci copii, şi crede că familia şi politica se pot armoniza. Ea s-a impus ca o conducătoare puternică a statului Alaska, bazându-se pe administrarea eficientă a resurselor naturale, educaţie şi dezvoltare a forţei de muncă, sănătate şi siguranţă publică, precum şi dezvoltarea infrastructurii şi a transporturilor.

Candidatura ei alături de veteranul John McCain este evaluată ca un câştig pentru Partidul Republican, prin consolidarea garanţiei de leadership puternic, a imaginii de integritate şi nu în ultimul rând, prin mesajul de securitate energetică, care deja a consacrat-o în faţa opiniei publice americane.

Cu toate că are şi opţiuni din rândurile foştilor contracandidaţi interni, mai cu seamă, Mitt Romney, sunt şanse considerabile ca John McCain să aleagă una din cele două doamne în calitate de candidat la funcţia viceprezidenţială a SUA.

Cum Condi Rice a declarat că "e nevoie de sânge proaspăt", iar Sarah Palin şi-a exprimat disponibilitatea de a accepta o vice-candidatură care o onorează, alegerea lui McCain poate fi guvernatorul statului Alaska.

În ce-l priveşte, Barack Hussein Obama ezită să o aleagă pe fosta lui contracandidată, Hillary Clinton.

Editorial

Bravo, Buba!

Pavel Păduraru

Deşi am preluat acest titlu de pe portalul de ştiri georgian „Naşa Abhazia”, nu greşesc dacă afirm că el îmi aparţine şi mie. Deoarece atunci când am aflat că renumitul artist georgian Vahtang Kikabidze (supranumit Buba) a renunţat la „Ordinul Prieteniei”, cu care fusese decorat de către Dmitri Medvedev acum o lună, când a împlinit 70 de ani, şi a refuzat să concerteze în Palatul Kremlinului, unde e în pregătire, pentru începutul lui octombrie, serata sa jubiliară, prima expresie ce mi-a ieşit din gură a fost: „Bravo, Buba!”. Bravo că ai avut curajul (care le lipseşte, din laşitate sau din prostie, multor artişti, inclusiv de la noi) de a refuza prompt onorurile ucigaşilor!

Declaraţia lui Kikabidze pentru presa rusă - directă şi sinceră, descoperă în el un simbol veridic al demnităţii intelectuale şi naţionale: „Îmi este foarte rău acum. Ieri, în timpul bombardamentului, a fost omorât un ziarist, un prieten foarte apropiat al fiului meu. Cum să mai cânt? Ieri era în toi un război de proporţii în Georgia, cum să primesc această decoraţie? E război şi e îngrozitor, dar dacă aş primi ordinul, ar fi şi mai îngrozitor. Astăzi are loc anexarea patriei mele şi nu pot să primesc ordine de la statul rus. Oare de ce în Rusia nimeni n-a deschis gura ca să ia apărarea georgienilor? Prietenii mei ruşi şi-au închis telefoanele. La apelurile mele, ei fie că nu mai răspund, fie că încearcă să nu vorbească despre război…”.

În continuare, chiar dacă discută cu jurnaliştii ruşi, Buba spune lucrurilor pe nume - că o lună până la declanşarea războiului, ruşii bombardau, în fiece seară, satele georgiene; că era imposibil de rezistat acestor tensiuni; că erau răniţi oameni simpli; că teroarea ruşilor semăna groază în toţi şi că Georgia a fost pusă în situaţia de a-şi apăra cetăţenii, dar nu de a începe un conflict armat. Şi, la urmă, Buba adaugă: „Conflictul se va încheia atunci când nu va rămâne niciun ocupant pe teritoriul Georgiei - nici în Osetia, nici în Abhazia. Conflictul se va sfârşi atunci când ruşii vor înceta schimburile de foc”.

Vorbele lui Buba sunt poezia Georgiei însângerate. Demult n-am auzit vreun artist care să spună cuvinte atât de frumoase despre ţara sa. Şi anume pentru că sunt rostite în plin război cu una din marile puteri mondiale, dar nu pe timp de pace, când intelectualii pseudo-eroi se ghiontesc ca să ajungă la microfon şi să arate fiecare că-i cel mai tare din parcare. Totodată, Buba spune ce are de spus şi nu se mai aventurează în replici moldoveneşti sterile - scrise pe pagini întregi de ziar - la acuzele ce i se aduc. El rămâne impasibil la declaraţiile dubioase ale presei ruse, precum că respinge prietenia ruso-georgiană, că are deficienţe mentale, că un asemenea protest, la o vârstă înaintată, ar putea să-i apropie decesul. El tace şi preferă să rămână sub gloanţe, asumându-şi conştient riscul de a nimeri sub o bombă a „prieteniei ruseşti”...

Uitaţi-vă la Kikabidze şi veţi vedea, în sfârşit, valoarea demnităţii. Şi ruşinaţi-vă! Sau învăţaţi de la el o simplă lecţie, pentru clasa întâia - artistul poate să cânte pentru oricine: pentru ţărani, şcolari, demnitari, criminali, narcomani, intelectuali, ticăloşi etc. NUMAI PENTRU UCIGAŞII PĂRINŢILOR, FRAŢILOR ŞI CELOR DE-UN SÂNGE CU EL NU TREBUIE SĂ CÂNTE UN ARTIST, DACĂ SE RESPECTĂ CA FIINŢĂ UMANĂ ŞI CA OM DE CULTURĂ! E atât de simplu, încât mă bucur şi mai repet o dată: „Chiar eşti bravo, Buba!”.

TIMPUL - R.Moldova

Foto: Matt Dunham, AP

"Democraţia e cea mai bună răzbunare".

Fiul lui Benazir Bhutto, preşedintele Partidului Poporului din Pakistan, declaraţie de presă după demisia lui Pervez Musharraf.

Foto: www.dailymail.co.uk

Conflictul armat din Georgia ar putea avea consecinte politice pentru Rusia, a sugerat ministrul britanic de externe David Miliband, intr-un interviu acordat cotidianul Bild am Sonntag, informeaza AFP."Uniunea Europeana va trebui sa reflecteze asupra modului in care vrea sa continue negocierile pentru acordul de parteneriat si cooperare cu Rusia", a declarat seful diplomatiei britanice, in interviul care va fi publicat duminica.

"Rusia trebuie sa recunoasca faptul ca, in sistemul international, drepturile sunt legate de datorii si ca, daca datoriile nu sunt respectate, acest lucru are consecinte politice", a adaugat el, insisitand asupra respectarii suveranitatii si integritatii teritoriale a Georgiei.

Miliband a calificat drept "crucial ca acordul pentru incetarea focului sa fie aplicat corect" si a cerut comunitatii internationale "sa se ocupe de criza umanitara din regiune".
"UE trebuie sa analizeze cum poate sa asigure o prezenta internationala potrivita la fata locului", a adaugat el, consemnează ziare.com.

Ministrul britanic de Externe a declarat, pentru AFP, că peisajul tancurilor ruseşti în interiorul Georgiei este o evocare ce te îngheaţă, a unor vremuri pe care le credeam depăşite.

Mesajul Marii Britanii este cu atât mai puternic cu cât se manifestă unitar. În timp ce ministrul laburist de Externe făcea declaraţii tranşante cu privire la Rusia, liderul opoziţiei conservatoare, David Cameron se afla la Tbilisi, unde s-a întâlnit cu preşedintele Saakaşvili şi cu premierul Lado Gurgenidze. De asemenea şi liberalii britanici susţin puternic Georgia.

Preşedintele SUA, Georgia W. Bush, a declarat azi, la Crawford, că Rusia trebuie să se retragă imediat din Georgia, de vreme ce preşedintele Medvedev a semnat acordul de pace.

Totodată, liderul american a reafirmat angajamentul SUA faţă de integritatea teritorială a Georgiei, din care fac parte şi Oseţia de Sud şi Abhazia, cum atestă mai multe rezoluţii ONU.

Preşedintele Bush a făcut declaraţia după vizita secretarului de stat Condoleezza Rice, care i-a prezentat raportul cu privire la misiunea ei în Franţa şi Georgia.

Anterior, în radio-adresa difuzată săptămânal, sâmbătă dimineaţa, preşedintele Bush afirmase:

"Lumea a urmărit cu îngrijorare cum Rusia a invadat un stat suveran învecinat şi a ameninţat un guvern democratic, ales de poporul său. Acest act este complet inacceptabil pentru naţiunile libere ale lumii. Şi este esenţial ca America şi alte naţiuni libere să asigure menţinerea securităţii, suveranităţii şi integrităţii unei democraţii angajate alături de noi".

Partidul Popular Creştin Democrat îşi exprimă profunda îngrijorare în legătură cu agresiunea militară întreprinsă de Federaţia Rusă împotriva Georgiei.

Condamnăm în mod hotărât invazia armatei ruse în Georgia, invazie care violează în mod brutal normele de drept internaţional şi este un act de ostilitate comis contra unui stat suveran şi independent. Utilizarea separatismului teritorial împotriva noilor state independente din fostul spaţiu sovietic reprezintă unul dintre instrumentele constante ale politicii neoimperiale ale Rusiei. Separatismul este folosit în cazul Georgiei, ca şi în cazul Republicii Moldova, ca mijloc de blocare a aspiraţiilor ţărilor noastre de a-şi realiza obiectivele strategice de integrare instituţională în structurile europene şi euro-atlantice.

Liderul poporului georgian Mihail Saakaşvili a reuşit să demonstreze lumii întregi că alegerile democratice în această ţară pot fi desfăşurate cu respectarea tuturor standardelor internaţionale, în pofida unor provocări politice şi diversiuni cu caracter economic, energetic şi comercial, în pofida unui război diplomatic şi mediatic total, declanşat de administraţia de la Moscova. Recentele victorii în alegerile prezidenţiale şi cele parlamentare ale formaţiunii politice conduse de Mihail Saakaşvili au determinat Kremlinul să recurgă la cea mai dură formă de atac împotriva autorităţilor de la Tbilisi, agresiunea armată. Scopul acestui război declanşat de Rusia este blocarea procesului de apropiere a Georgiei de NATO în ajunul reuniunii miniştrilor de externe ai acestei organizaţii din decembrie anul curent. În acelaşi timp Rusia urmăreşte înlăturarea de la putere a guvernării Saakaşvili şi instalarea la Tbilisi a unei guvernări obediente Moscovei.

Ca forţă politică ce şi-a exprimat de la început solidaritatea cu Revoluţia Rozelor şi ca formaţiune din cadrul aceleiaşi familii politice a Partidului Popular European, al cărui membru este şi Mişcarea Naţională Unită condusă de Mihail Saakaşvili, Partidul Popular Creştin Democrat îşi exprimă deplina solidaritate cu conducerea Georgiei şi cere comunităţii internaţionale să ia toate măsurile pentru a curma invazia militară a Rusiei contra acestei ţări. NATO şi UE trebuie să îşi demonstreze de această dată nu doar îngrijorarea, ci şi capacitatea de a determina Moscova să renunţe la violarea normelor de drept internaţional şi la politica ei imperială.

Partidul Popular Creştin Democrat face apel către autorităţile Republicii Moldova să îşi exprime atitudinea fermă faţă de intervenţia militară a Rusiei în Georgia şi să-i acorde ţării-prietene din cadrul GUAM tot sprijinul diplomatic, economic şi umanitar necesar pentru depăşirea situaţiei critice în care se află această ţară.
Dumnezeu să ocrotească Georgia!

Iurie Roşca, preşedinte PPCD

Chişinău, 11 august 2008

Comunicat preluat de pe blogul PRO-GEORGIA al lui Cezar Salahor.

Sute de miliarde de dolari a pus la bătaie China comunistă pentru organizarea Jocurilor Olimplice care încep azi la Beijing, la ora locală 8 şi 8 minute, fiind ziua de 8 a 8-a. PR comercial de succes, care acoperă caracterul criminal al regimului.

Drumul flăcării olimpice până la destinaţie a fost presărat cu multe proteste. Vârful de lance, organizaţia "Reporters sans frontieres", cu sediul la Paris. Organizaţia a lansat şi simbolul real al acestei olimpiade, cercurile olimplice sub formă de cătuşe.

Dar nu doar organizaţii pentru apărarea drepturilor omului şi personalităţi internaţionale au participat la proteste, şi nu numai reprezentanţi ai comunităţilor tibetane, nepaleze, birmaneze din ţările prin care a trecut flacăra olimpică şi au avut loc proteste. Ci şi mulţimi de oameni obişnuiţi, cu simţul dreptăţii, cu dragoste de libertate, cu fraternitate faţă de popoarele din ţările captive.

La Bucureşti, din păcate, un singur tânăr a spălat onoarea. Flacăra nu a trecut pe la noi, dar a avut loc o festivitate a comunităţii chineze la Polivalentă şi tânărul a apărut cu o pancartă pe care scria FREE TIBET. A fost trimis acasă şi nu există nici poze cu el.

Protestatarii amintesc de masacrul din martie contra tibetanilor care îşi cereau drepturile civice şi cer libertate pentru Tibet, dialog cu Dalai Lama, întoarcerea lui oficială din exil, eliberarea deţinuţilor politici din China comunistă.

Preşedintele SUA, George W. Bush, deja i-a pus în vedere preşedintelui Hu-Jintao să respecte aceste revendicări legitime, pe care administraţia americană le-a susţinut constant. Pentru a reafirma acest imperativ la chinezi acasă, Bush a preferat să participe la ceremonia de deschidere a Olimpiadei.

Protestatarii le solicitaseră şefilor de stat şi de guvern să nu ia parte la această ceremonie, în semn de solidaritate cu victimele şi pentru a da un serios avertisment regimului comunist de la Beijing. Preşedintele Franţei, Nicholas Sarkozy şi cancelarul Germaniei, Angela Merkel, deşi mult timp au declarat că nu vor participa, au ajuns până la urmă în capitala Chinei. Preşedintele României, Traian Băsescu, şi-a justificat participarea prin dorinţa de a fi alături de sportivii români.

Cel mai mult dintre toate ingenioasele lozinci ale protestatarilor mi-a plăcut una simplă, simplă de tot, purtată de un protestatar cu barbă albă, în 6 iunie, la Londra: FREE TIBET NOW, PLAY GAMES LATER!

Jocurile se vor ţine la Beijing, în Tibet, rănile sunt încă vii. Dalai Lama este încă exilat în India. Deţinuţii politici sunt încă în închisorile din China. China este încă un regim comunist.

Foto: www.protvmagazin.ro

"Deci, domnul Băsescu e-n aer, la ora actuală"!

La Realitatea tv, emisiunea "Fabrica", moderată de Liana Pătraş, pe tema Jocurilor Olimpice de la Beijing, preşedintele Băsescu fiind în avion la ora emisiunii.

Foto: Mihail Estafiev, AFP

Alexandr Soljeniţîn a murit, azi-noapte, în locuinţa lui din Moscova, în urma unui infarct, după câteva zile de slăbiciune, relatează Agenţia France Presse. Avea 89 de ani.

Născut în 1918, la Kislovodsk, Caucaz, Soljeniţîn a fost, iniţial, un adept al comunismului, pentru a deveni, ulterior, cel mai sever critic al regimului răului.

Regimul de detenţie, pe care avea să-l descrie în celebrul "Arhipelag Gulag", l-a cunoscut nu doar din relatările a 227 de martori, ci pe cont propriu, fiind condamnat, în 1945, la 8 ani de muncă silnică într-un lagăr de lângă Moscova, cu condiţii mai uşoare, dar de unde chiar el a cerut să fie mutat într-un lagăr sever, din Kazakhstan.

A fost eliberat în februarie 1953, puţin înainte de moartea lui Stalin şi a mai executat trei ani de exil în Kazakhstan, informează AFP.

După ce Nichita Hruşciov a denunţat regimul concentraţionar stalinist, Soljeniţîn a putut publica, în 1962, "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici", despre lagărele de muncă forţată, tradusă şi cunoscută în întreaga lume.

Era prea târziu pentru Brejnev să înăbuşe efectele liberalismului ideologic al lui Hruşciov, pentru că Soljeniţîn primise premiul Nobel, în 1970. Brejnev l-a interzis şi vreme de 20 de ani, opera lui, printre care "Primul cerc", tradus masiv în engleză, a putut fi citită numai în samisdat.

"Arhipelagul Gulag" l-a scris în taină, găzduit de colegul de celulă Mîstislav Rostropovici, care, pentru curajul de a-l găzdui şi chiar de a scrie o scrisoare către oficiosul PCUS, "Pravda", avea să suporte persecuţii şi să fie, ulterior, obligat la exil. Rostropovici a murit anul trecut.

Atât de tare a vrut să rămână în ţară ca să vadă şi să mărturisească, să răspândească mărturia lui vie în clandestinitate încât la primirea premiului Nobel, Soljeniţîn a refuzat să participe la ceremonie, de teama că nu va fi reprimit în ţară.

În 1974, şeful KGB, Iuri Andropov, avea să-l expulzeze, după descoperirea manuscriselor "Arhipelagului Gulag".

După un stagiu în Elveţia, s-a stabilit într-un orăşel îndepărtat din Vermont, SUA, unde a scris ciclul "Roata Roşie", o istorie ficţională a anilor premergători revoluţiei din octombrie.

Soljeniţîn a fost şi un critic al modului occidental de viaţă, pledând pentru regenerare morală fundamentată pe valorile creştine.

Întoarcerea acasă, din 1994, avea să-i aducă o nouă înstrăinare, pentru că nu-şi mai recunoaştea ţara natală. Şi atât de iubită.

Profesiunea lui de credinţă a fost scrisul testamentar, scrisul ca mesaj de conştiinţă, către conştiinţele conaţionalilor lui, în primul rând. Ruşii au fost, mereu, principalii destinatari ai scrierilor sale.

În iunie anul trecut, preşedintele de atunci, Vladimir Putin, i-a decernat Medalia de Stat, cea mai înaltă distincţie sovietică a Federaţiei Ruse, în cadrul unei ceremonii fastuoase, la care a participat soţia lui, Natalia.

Îmi amintesc că, înainte de prăbuşirea URSS, a scris o cărticică, tradusă şi la noi, un fel de ghid privind cunoaşterea imperiului sovietic şi a modului de întrebuinţare a lui. A fost impresionantă declaraţia lui Soljeniţîn privind apartenenţa Basarabiei la România şi legitimitatea reîntregirii ţării noastre cu provincia ruptă dureros din trupul ei la finalul celui de-al doilea război mondial.

Un alt aspect legat de România şi de iadul comunist şi-l aminteşte Ionuţ Baias, în finalul unei succinte evocări de pe site-ul HotNews, în care menţionează că Soljeniţîn considera fenomenul Piteşti, "cel mai cumplit sistem de detenţie din lume".

A trăit ca să fie martor şi să mărturisească lumii atât despre ororile unui regim asasin, comunismul, cât şi despre înstrăinarea societăţii occidentale prin abandonarea valorilor creştine.

Alexandr Soljeniţîn. Un mare om al umanităţii dintotdeauna, un creştin fervent.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Astăzi de împlinesc zece ani de la moartea fulgerătoare a marelui jurnalist, editorialist, scriitor ANTON UNCU. 

Repet pentru că se tot uită sau se minimalizează faptul că Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu Ştefan Niculescu Maier, în anii terminali ai regimului comunist, au încercat să scoată un ziar liber, la o tiparniţă clandestină, fabricată cu litere sustrase, una câte una, de Alexandru Chivoiu şi alţi tipografi. Au fost trădaţi şi arestaţi.

După 22 decembrie 1989, au făcut din "România liberă", primul ziar liber al ţării în libertate, o instituţie de presă, o stare de spirit. Editorialele lui Anton Uncu erau tăiate în propoziţii scurte, dense, alerte. Limpezi ca diamantul. Dure şi totodată, calde. O artă de atitudine. Unele, capodopere de comunicare publicistică.

Este dintre cei cărora le datorez debutul timpuriu ca editorialist. Şi a fost o onoare ca, mai mulţi ani, să semnez editoriale alternativ cu Octavian Paler, Anton Uncu, Mihai Creangă, Petre Mihai Băcanu. Ei erau seniori şi eu, un junior încurajat să-şi egaleze visul. Visul că scrisul poate modela realitatea.

Nu amintesc, acum, decât de aspectele frumoase de la "România liberă". Nu şi de lucrurile urâte. Unele, sinistre pentru ziar. Poate, cu altă ocazie, când ne vom hotărî să scriem o carte, noi, cei care am fost acolo echipa unui vis. Trăit cu ochii deschişi şi apoi, spulberat. Cert e că Anton Uncu a trebuit să plece.

Îmi amintesc ce sensibilitate avea. Iubea pisicile. Într-o zi, am găsit un pui de pisică, o pisicuţă mică, nu ştiu dacă avea două luni. Plângea de mama focului, abandonată în iarbă, lângă Casa Presei. Şi am adus-o în redacţie, la secţia Foto, s-a adaptat din start, i-a pus Viorica Ciobanu o cutiuţă cu nisip sub o masă şi mâţa a mers direct acolo.

Am luat pisicuţa şi i-am dus-o domnului Uncu, s-o vadă. Ca mascotă a "R.l.". Nici nu ştiu să descriu  delicateţea cu care a luat-o şi a mângâiat-o. În aceeaşi zi, a dus-o acasă. A crescut şi a trăit fericită, răsfăţată, bibelou pe pian şi stresată în perioadele în care elanurile estetice ale domnului Uncu decideau o nouă schimbare în apartament.

Pisica a dispărut de-acasă, după câţiva ani şi nu cu multă vreme înainte ca Toni Uncu să dispară şi el din această lume. De ce - nu am avut cum să scriu atunci când s-a întâmplat. Era la "Curentul" şi patronul, Sorin Ovidiu Vântu, se purta mizerabil cu el, îl brusca în competenţa lui, intervenea, brutal, în politica editorială.

Anton Uncu nu accepta compromisurile pe care SOV voia să i le impună şi avea, adesea, dispute cu el. Dispute care îl măcinau. Deşi iubea enorm publicistica, tot ce-şi dorea era să iasă la pensie, cu mai mulţi bani, necesari pentru sănătatea doamnei Carmen Uncu. Şi n-a apucat. Pentru că inima lui a cedat. S-a rupt, pur şi simplu.

Era o zi fierbinte de vară, 28 iulie 1998. S-a certat cu Sorin Ovidiu Vântu şi a plecat. Era extrem de afectat. S-a dus în piaţă, în drum spre casă şi a căzut din picioare. Acolo a rămas. S-a dus. Degeaba i-a mai făcut, pe urmă, parastas în redacţie patronul care îl băgase în pământ.

Îmi pare rău că nu ştiu exact unde se află, printre manuscrise, editorialul pe care l-am publicat la moartea lui,  inclus şi în cartea de publicistică postumă a lui Anton Uncu. Am redat, mai jos, prefaţa semnată de fiul lui, Daniel şi publicată în suplimentul "aldine" al României libere, în 23 septembrie 2005.

Vă îmbrăţişez, cu drag, doamnă Carmen Uncu şi pe tine, Daniel Uncu, apropiat oriunde te-ai afla.

Am preluat de la American un clip senzaţional, care ilustrează o poveste superbă, cu un leu regăsit, după un an, cu oamenii ce l-au crescut pe când era pui şi pe urmă i-au dat drumul prin Africa.

Întâmplarea a avut loc cu 39 de ani în urmă şi acum face înconjurul lumii pe televiziuni, preluată pe Youtube. Tinerii australieni care l-au crescut l-au numit pe leu Christian.

Doar în Rai se întâmplă aşa, lupii şi mieii în armonie. Şi dacă se mai întâmplă şi pe pământ e, probabil, ca să ne aducem aminte viitorul.

ANDREI ANTICĂ, fostul meu coleg de la "România liberă" - care, ca şi alţii, nu şi-a mai găsit locul acolo şi a plecat - s-a mutat în Canada şi are o afacere artistică de succes. Pentru unii, expresia poate fi o contradicţie în termeni. Pe el Dumnezeu l-a iubit şi i-a dăruit bucuria de a face chiar ce-i place şi totodată, cu succes în business.

Mă bucur mult pentru el, pentru părinţii lui minunaţi, Lili şi Nelu Antică - oamenii de radio şi tv îi cunosc şi îi preţuiesc, pentru toţi ai lui.

Andrei Antică a fost mereu şi a rămas un om generos, un tânăr entuziast, o inimă cu sensibilitate deosebită. Ca dovadă şi faptul că el pur şi simplu ne dăruieşte un blog cu fotografii, o superbitate de blog, cu o superbitate de fotografii. Powered by WordPress, care se poate mândri cu aşa nou membru în clubul bloggerilor apartenenţi.

Ar fi să scriu o carte dacă v-aş povesti toate istoria mea împreună cu Andrei Antică la România liberă, şi cu toţi prietenii mei de acolo, dintre care, foarte mulţi au plecat.

Andrei Antică, Marius Ghilezan, Andrei Bădin, Bogdan Iorga, Cristi Duicu, Cristi Botez, Andrei Dumitru, Sandi Piekalski, Sorana Ionescu, Florin Ghica, Florin Eşanu, Florin Biolan, Bogdan Costea, Romulus Cristea, Sandu Mihalcea, Corina Caramete, Florin Corcoz, Vasile Şelaru, Virgil Lazăr, Mihai Ionescu, Cristi Câmpeanu, Mihail Lechkun, Adrian Bucurescu, Dan Stanca, Gilda Lazăr, Florin Gabriel Mărculescu, Sorin Roşca Stănescu, Ştefan Niculescu Maier, Romulus Maier, Daniel Uncu, Tia Şerbănescu, Crina Sârbu, Toni Uncu, Mihai Creangă, Petre Mihai Băcanu - ah, am greşit că am început să-i enumăr, precis îi uit pe mulţi, aşa cum uiţi aerul pe care-l respiri, ţi se pare firesc - făceau parte din redacţia unui ziar care era o stare de spirit, o aventură publicistică de inimă, o nebunie fără egal în publicistica din România. Mortua est ...

Continuă tu lista, Andrei! Completaţi-o voi, care ne-aţi urmărit la acel ziar fabulos. Iertaţi-mă, prieteni pe care nu v-am menţionat! Nu vă supăraţi pe mine, scrieţi-mi, certaţi-mă pentru ingratitudine şi iertaţi-mă! Şi mai ales, mergeţi pe blogul lui Anticuţă - cum îi zicea mama noastră leone, Garo Iuga - şi delectaţi-vă cu minunile foto.

Eu la ziar dădeam mai rar prin redacţie, dar sediul meu era la secţia foto. M-au adoptat şi eu pe ei.

Îţi aminteşti, Anticuţă, cum ne-a pus pe drumuri Idiotul - recunosc, eu sunt de vină pentru porecla asta - când a zis să mergem repede pe Otopeni, că ştie el la nemurire că vine Regele! Şi noi n-am riscat să nu-l credem, cu toate că aveam surse directe care nu ne-au confirmat informaţia, ba încă, a fost şi domnul Mihai Creangă cu noi. Şi după ce am văzut că ăla aberase, ce puteam să facem decât să-l înjurăm şi să râdem?! Cristi Botez era mortal, fiindcă el chiar se oftica, iar noi râdeam suplimentar.

Au fost momente superbe, chiar sublime la acel ziar.

Aşa sunt şi fotografiile tale, Andrei! Te rog să postezi şi câte ceva din sublimităţile pe care le ai cu Majestatea Sa Regele Mihai, Regina Ana şi micul Prinţ Nicolae, de la vizita pascală din 1992. Şi pozele cu domnul Coposu, de la el de acasă, făcute de tine, într-una din serile în care ai fost cu mine la Senior. Şi ai stat mult de vorbă cu nenea Cuchi, cumnatul domnului Coposu, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Îţi mulţumesc şi te iubesc!

Cu înalte studii de filosofie şi economie, rafinat editorialist de presă scrisă, om de radio şi televiziune (Fox News, colaborare CNN), comunicator de înaltă clasă, om de caracter, om de dreapta pur şi dur, cu elevaţie spirituală şi ardenţă pasională, TONY SNOW a slujit cu fidelitate şi strălucire valorile dreptei americane, conservatoare.

Era o minune de om şi o bogăţie de comunicator, ceea ce recunosc şi adversarii. N-aveai cum să nu-l preţuieşti şi să nu-ţi fie simpatic, chiar dacă te situai în tabăra opusă. A fost unul dintre oamenii de mare valoare ai preşedintelui W. Bush, de fapt, ai tuturor preşedinţilor americani din toate timpurile. Avea un farmec cuceritor.

A murit de cancer, recidivat, la 53 de ani. Până în ultima clipă a continuat să trăiască şi să creadă că viaţa e fără de sfârşit. Dincolo de moarte.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească în lumina aleşilor!