CUPRINS
1. Pentru iudeii cei ce au orbit, şi pentru cel ce i s-au tăiat mâinile şi după ce a crezut în Hristos, de Născătoarea de Dumnezeu s-a vindecat
2. Pentru moarta care a hrănit cu lapte pruncul său şi după un an a înviat
3. Vedenie de folos pentru un oarecare Ioan
4. Pentru biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din Neoriu
5. Pentru orbul pe care l-a luminat apa izvorului cel primitor de viaţă
6. Pentru împăratul Leon cel înţelept
7. Pentru Tesaloniceanul care a înviat prin apa izvorului cel primitor de viaţă
8. Pentru Sfântul Roman, Cântăreţul, care a făcut Condacele tuturor Sfinţilor
9. Pentru Sfântul Grigorie Arhiepiscopul Neocesareei făcătorul de minuni
10. Pentru Ioan Damaschin, pe a cărui mână cea tăiată a vindecat-o cea Preanevinovată

11. Pentru împărăteasa Franţei ale cărei mâini tăiate le-a vindecat Stăpâna cea Atotputernică
12. Pentru aceea ce şi-a scos ochii, ca să-şi păzească curăţia şi fecioria
13. Pentru aceea ce şi-a tăiat buzele sale şi nasul, ca să-şi păzească fecioria cea făgăduită
14. Pentru tinerele cele nevinovate, cărora le-a trimis din cer cununi Stăpâna cea Prealăudată
15. Pentru călugărul care se îmbăta
16. Pentru un monah care era muncit de dracul curviei şi s-a izbăvit prin Maica lui Dumnezeu
17. Cum că numele cel Preacinstit al pururea Fecioarei Maria pierde şi goneşte pe draci
18. Asemenea
19. Pentru nestorianul care a înviat
20. Despre Ioan Cucuzel
21. Pentru Sfânta Lavră a Atonului şi pentru apa cuviosului Părintele nostru Atanasie
22. Pentru sfinţita mănăstire a Ivirului şi pentru prea cinstita Icoană numită Portăriţa
23. Pentru cântarea Axionului (adică: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim…) cum a fost cântat mai întâi de Arhanghelul Gavriil
24. Pentru mănăstirea cea din muntele Sinai şi minunea pe care a făcut-o Sfânta cânt voiau Părinţii să lase mănăstirea pentru lipsa hranei şi să se ducă
25. Pentru cel ce s-a lepădat de Hristos prin scrisoare
26. Alta asemenea pentru Teofil cel ce s-a lepădat de Hristos tot prin scrisoare
27. Pentru cel ce a văzut pe Preasfânta împărtăşind cu pâine cerească pe fraţii cei ce se ostenesc
28. Pentru cea care a născut un prunc negru şi din ape cu copilul s-a izbăvit de către Maica lui Dumnezeu
29. Pentru oarecare mănăstire, care ajungând la mare nevoie, a fost ajutată cu preaslăvire de Maica lui Dumnezeu
30. Pentru Romanul care a înviat
31. Pentru cel ce nu putea să înveţe carte, decât numai aceasta: Bucură-Te, Marie!
32. Pentru copilul irinicului (sau paşnicului), care s-a izbăvit din apele râului
33. Pentru Iudeul care s-a izbăvit din legături şi a crezut în Domnul
34. Pentru copilul care fiind omorât de Iudeul, tatăl său, a înviat şi a mărturisit pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
35. Pentru bătrânul bolnav care s-a însănătoşit şi ca un volnic tânăr a devenit
36. Pentru fraţii care s-au certat şi de către Preasfânta Stăpâna s-au împăcat
37. Pentru ostaşul cel desfrânat care prin rugăciunile Maicii lui Dumnezeu a căpătat iertare de păcate
38. Despre frumuseţea cea nemărginită a pururea Fecioarei Maria pe care s-a învrednicit a o vedea un cleric evlavios şi cu fapte bune
39. Pentru copilul care a înviat şi a mărturisit pe cel ce la ucis
40. Pentru copilul de Iudeu, care împărtăşindu-se cu Dumnezeieştile Taine a scăpat neatins de focul cuptorului
41. Pentru amestecătoarea de sânge şi ucigătoarea de fiu pe care Preacurata a izbăvit-o de păcat
42. Pentru cel ce a fost dat diavolului de maica lui încă de la zămislirea sa
43. Pentru cel ce s-a îndoit de fecioria Maicii lui Dumnezeu şi s-a izbăvit prin oarecare facere de minune
44. Cu totul înfricoşată, prin care s-a dovedit că o picătură de sânge dumnezeiesc acoperă toate păcatele oamenilor
45. Pentru cel ce s-a îndoit de taina Sfintei Împărtăşiri şi a văzut pe Hristos cu trupul ca pe un prunc
46. Pentru cel ce a fost omorât de Iudei şi s-a înviat de către Maica lui Dumnezeu
47. Cum că icoana Născătoarei de Dumnezeu a pierdut boala cea omorâtoare din Roma şi pe toţi i-a vindecat
48. Pentru facerea de minune cea cu zugravul
49. Pentru oarecare femeie evlavioasă al cărei chip luându-l Stăpâna a izbăvit-o din reaua meşteşugite a diavolului
50. Pentru oarecare fecioară care în vedenie a văzut pe Hristos în rai, slujind Liturghie
51. Pentru ceea ce s-a învrednicit să vadă pe Domnul în trup ca pe un copil de 3 ani, după cum a cerut
52. Pentru oarecare bărbat cu soţia lui care trăind împreună, şi-au păzit fecioria lor
53. Despre vătaful de tâlhari care a dobândit iertare şi frumoasă îngropare pentru evlavia ce a avut către Născătoarea de Dumnezeu
54. Pentru oarecare hulitor, batjocoritor de cele sfinte pe care l-a pedepsit Domnul cu jalnică moarte a trupului în această viaţă
55. Alta asemenea, pentru hulitorul Preasfintei Stăpânei noastre, pe care dumnezeiasca judecată l-a ucis
56. Pentru aceea care a înviat din morţi ca să-şi mărturisescă păcatul cel ascuns
57. Pentru clericul desfrânat care înecându-se într-un râu a fost înviat din morţi de către Născătoarea de Dumnezeu
58. Pentru ostaşul tilhar, care fiindcă în fiecare zi se ruga nu a fost ucis de diavolul
59. Pentru văduva cea săracă al cărei suflet l-a luat Stăpâna cea Preanevinovată, iar la moartea bogatului au venit de faţă diavolii
60. Despre cel ce s-a rănit nevăzut pentru că a zis o mică hulă şi s-a vindecat de Maica lui Dumnezeu
61. Pentru leprosul care s-a vindecat şi s-a dus la mănăstire
62. Pentru copilul pe care nu l-a ars focul
63. Pentru orbul ce s-a luminat
64. Pentru cel ce s-a izbăvit din apele mării
65. Pentru cei ce s-au izbăvit de furtună
66. O vedenie şi uimire minunată a unui milostiv şi evlavios către PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu
67. O minune prea înfricoşată despre ascultarea către părinţi şi pentru Sfânta Liturghie
68. Pentru cei doi copii care dărâmându-se casa peste ei de cutremur au rămas nevătămaţi
69. Pentru cel ce căzând de pe un zid s-a zdrobit şi de Născătoarea de Dumnezeu s-a vindecat
70. Pentru facerea minunii cea din fântâna Trapsanului
71. Vedenie minunată cum că Domnul se îmblânzeşte către noi prin rugăciunile Maicii Sale
72. Pentru sfânta şi făcătoarea de minuni icoană a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cea din mănăstirea cea numită Peştera cea mare, care se află în eparhia Peloponezului, care se zice Calavrita
73. Pentru tânărul cel ce a chemat cu credinţă numele Preasfintei Icoane şi cum i-a crescut piciorul cel tăiat şi însănătoşindu-se desăvârşit s-a făcut monah mai pe urmă
74. Pentru făcătorea de minuni Icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Romanca sau Lideanca
75. Pentru musulmanul ucis de tâlhari şi înviat de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
HOTĂRÂRE sinodicească pentru adeverirea minunilor
Istorie pentru sfânta icoană a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu
Istorie

În vremea în care a voit Domnul nostru Iisus Hristos să mute din lumea aceasta pe Maica sa cea cu totul Preacurată, la viaţa cea cerească şi prea fericită, ca să împărătească cu dînsul veşnic, după cum i se cuvenea, a poruncit ca să se adune Apostolii — din toată lumea de pe unde se aflau risipiţi, propovăduind cuvântul cele de mântuire, în satul Ghetsimani, unde era prea Sfânta, ca s-o înmormânteze. Atuncea dar, cu dumnezeiască voie şi chemare, i-au răpit norii, şi s-au aflat toţi într-un minut de ceas înaintea pururea Fecioarei, care văzându-i pe dânşii s-a bucurat foarte. Şi a spus lor cum că s-a apropiat vremea ca să se ducă să se veselească împreună cu Fiul ei şi Stăpînul. Şi după ce a grăit câte a avut de grăit, sfătuindu-i şi învăţându-i şi i-a mângâiat, după cum se vede la povestirea cea pentru adormirea ei, aşezîndu-se cu trupul ei cel cu totul prea slăvit, şi cu totul prea cinstit pe patul de moarte, i-a binecuvîntat pe dânşii, şi şi-a dat prea sfîntul ei suflet în mâinile cele prea curate ale veşnicului Dumnezeu. Atunci, după porunca ei, Apostolii au luat prea sfântul acela pat şi mergînd cu bună rânduială şi evlavie, cîntau într-un glas cântarea cea de ieşire. De asemenea şi sfinţii îngeri împreună o petreceau pe Doamna lor şi împărăteasa, şi cîntau nevăzut, şi o lăudau minunat cu glasuri prea dulci, care însă se auzeau în văzduh.

Iar Iudeii cei zavistnici şi necredincioşi, arătând ca întotdeauna urâciunea pe pare au avut-o către Domnul şi răutatea lor, s-au pornit asupra patului pe care se purta trupul cel începător de viaţă al Născătoarei de Dumnezeu, gândind în mintea lor să-l arunce la pămînt şi să necinstească lăcaşul cel cu totul cinstit şi dumnezeiesc.

Dar îndată i-a ajuns dumnezeiasca osândă pe îndrăzneţii aceia, căci când s-au apropiat s-au orbit toţi. Iar unul dintre dânşii, mai obraznic, a îndrăznit cu neruşinare, nepriceputul, de a apucat sfinţitul acela pat vrând să-l arunce jos de pe umerii Apostolilor. Însă sfinţii îngeri n-au suferit ca să se facă o ocară ca aceasta la cortul cel împărătesc, ci au pedepsit cu dreptate neruşinarea şi obrăznicia lui tăindu-i nevăzut mâinile lui, care au rămas spânzurate la pat, întru privire prea înfricoşată şi jalnică a tuturor celor de faţă. Iar cel ce a pătimit aceasta plângea tânguindu-se cu amar.

Deci Petru, ca un următor al învăţătorului său, s-a milostivit şi s-a întristat pentru lacrimile acestuia, şi apropiindu-se i-a zis lui: Crede din toată inima ta cum că aceasta este cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu. Carele S-a născut fără de sămânţă dintru dânsa, şi atunci vei cunoaşte puterea ei, ca să-ţi iei iarăşi mâinile tale. Iar el cu lacrimi a strigat, zicând: Cred, Doamna mea, şi mărturisesc că cu adevărat şi fără de stricăciune ai născut pe Stăpînul şi Mîntuitorul meu Iisus Hristos, Fiul adevăratului Dumnezeu şi Părintelui. Atunci sfinţitul Petru l-a apropiat la mâinile cele tăiate, şi punându-le pe dânsele la locurile lor (o înfricoşată minune!) s-au lipit mai presus de fire, după cum şi mai înainte cu minune au fost tăiate şi toţi au slăvit pe Dumnezeu şi pe Prea Curata Stăpînă.

Iar ceilalţi care au orbit, auzind de minunea aceasta mare, deşi erau aspri şi vârtoşi la inimă, însă ca să-şi ia vederile au mărturisit cu lacrimi păcatul lor. Şi au crezut în Domnul. După care Petru a zis lor: apropiaţi-vă şi voi cu ochii voştri de haina ei, şi ca o Maică a milei se va milostivi ca să vă vindece.

Deci după ce au făcut aşa, şi ei de asemenea au văzut. Şi cine va putea povesti slava pe care au dat-o lui Dumnezeu, şi mulţumirea către Fecioara? Toţi o lăudau —, pînă ce au ajuns în Ghetsimani, şi îngropând trupul cel prea curat, au rămas acolo trei zile auzind laudele îngerilor. Până ce s-a luat trupul Său şi s-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Fiului ei şi Mântuitorului nostru.

Şi să nu i se pară cuiva de mirare, cum că trupul acela primitor de Dumnezeu a murit şi a fost pus în mormânt, căci dacă Fiul ei a primit a se îngropa, Prea Sfânta lui Maică cum să nu pătimească asemenea? Cu cuviinţă era dar să intre şi ea în mormânt, şi acolo să se ducă în rai, pentru ca să credem şi noi cum că din pământ avem să ne sculăm când va voi Domnul. Dar pe când noi intrăm în mormânt spre dezlegarea trupului şi spre stricăciune, pentru ca să se dezrădăcineze păcatul din el, trupul cel prea curat şi Sfânt al Fecioarei, ca unul ce a fost din zămislire sfinţit de Duhul Sfânt, nimic n-a pătimit în mormânt, ci îndată s-a ridicat de Fiul ei la ceruri şi împărăteşte împreună cu dânsul veşnic, în slava aceea negrăită şi netâlcuita veselie de care o! de ne-am învrednici şi noi nevrednicii, pentru sfintele ei rugăciuni.

Amin.

MINUNEA a 2-a
Pentru moarta care a hrănit cu lapte pruncul său şi după un an a înviat

La cinsprezece ani după înălţarea la ceruri a Domnului nostru Iisus Hristos, pe timpul când Iudeii au ucis cu pietre pe Arhidiaconul Ştefan, întâiul Mucenic, şi au gonit pe toţi Apostolii din Ierusalim, cum şi pe alţii care propovăduiau pe Hristos, era un ucenic dintre cei şaptezeci, Maximin cu numele, care era în ceata Martei şi a Mariei, după cum Apostolul Petru îi poruncise, ca să nu se despartă de dânsele. Fiindcă fratele lor (Lazăr), fugise la Cipru de frica Iudeilor, ca să nu-l ucidă, iar surorile lui rămaseră în Ierusalim cu Prea Sfânta Fecioară, pînă la mutarea ei. Apoi au vândut toate lucrurile lor, au dat banii săracilor, şi petreceau apostoleşte.

Dar Iudeii, văzând că propovăduiau cu îndrăzneală numele lui Hristos, le-au pus într-o luntre ce nu avea vetrile nici lopeţi, pentru ca să se înece, şi au slobozit luntrea să se ducă unde o va goni vîntul. Iar în luntre era Maria, Marta, Maximila, slujnica lor şi Maximin cel zis mai sus, şi alt oarecare, Kalidonie cu numele, care s-a născut orb, pe care Domnul l-a vindecat.

Aceşti cinci se rugau lui Dumnezeu să-i povăţuiască într-un loc unde va voi darul Lui. A Cărui putere şi ajutor i-a dus într-o Eparhie a Galiei cu mulţime de oameni ce se zice Marsilia. Deci ieşind din luntre şi slăvind pe Dumnezeu, s-au dus în târg, nu cumva le va da cineva milostenie, ca să se ducă. Iar oamenii cetăţii aceleia, ca nişte închinători de idoli, nu s-au milostivit spre ei. Deci în cetatea aceea era un domnitor ce nu avea fiu, care a văzut în vedenie în noaptea aceea pe o femeie, care îi zicea lui: „Tu dormi odihnindu-te pe pat cu soţia ta, nemilostivule, sătul de toate bunătăţile şi robii adevăratului Dumnezeu mor de foame. Sculându-te, du-te în târg de dimineaţă şi ia pe cei cinci străini şi îi odihneşte pe ei în casa ta. Iară de nu mă vei asculta pe mine, vei lua moarte rea şi groaznică”. Acestea văzându-le domnitorul şi soţia lui, s-au înfricoşat, şi i-a luat în casa sa, dându-le lor de toate ce le trebuia.

Iar după vreo câteva zile, auzind învăţătura Mariei care propovăduia pe Hristos Dumnezeu adevărat, povestind facerile de minuni pe care le-a săvârşit, i-au zis ei: „Dacă Hristos, pe Care îl propovăduieşti Dumnezeu Atotputernic, îmi va da un fiu, de care am dorire, şi eu mă făgăduiesc că mă voi face creştin, şi voiu pierde toţi idolii” . Iară ea a răspuns: „Nu numai darul acesta poate Stăpânul Hristos să-ţi dea, ci şi orice altă cerere vei cere, numai crede intru dânsul fără îndoire, şi vei cunoaşte puterea lui”.

Deci întru puţine zile soţia lui s-a îngreuiat, şi îndată s-au botezat toţi ai palatului. Şi atâta evlavie a arătat domnitorul şi dor de credinţă, încât a vrut să se ducă la Ierusalim, ca să se închine Sfintelor Locuri. Iar femeia lui, ca o evlavioasă ce era, l-a rugat cu lacrimi ca să o ia şi pe dânsa, care fără voie pentru ca să nu o amărască pe ea, a primit să meargă cu dânsul Deci a lăsat epitrop în locul său pe Maria, dându-i ei în scris Stăpânire să surpe toate capiştile idolilor, şi să zidească biserici, şi orice alt va voi să facă, fără de împiedicare, dându-i cheile cetăţii şi toată avuţia lui în mâinile ei. Apoi a intrat în corabie cu soţia lui, şi cu alţii oarecare, ca să le slujească.

Deci au înnotat în ziua cea dintâi, şi atunci s-a stârnit un vânt potrivnic, şi au stat multă vreme într-un liman, până ce a suflat un vânt potrivit, şi atunci iarăşi au înotat.

Iar în drumul acela a venit vremea femeii să nască, şi a născut un prunc parte bărbătească, cu multă durere, şi apoi îndată şi-a dat sufletul său, pentru care boierul acela s-a întristat foarte, însă evlavia lui nicidecum nu s-a împuţinat, ca să se smintească despre Dumnezeu, şi să se întoarcă înapoi. Numai după ce a plâns destul, a zis corăbierilor să-l ducă la un ostrov pustiu, care era acolo aproape. Şi aşa au scos pe cea, moartă şi au pus-o într-o peşteră cu pruncul, şi acoperind-o pe dânsa, a zis cuvintele acestea: Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, Maica sărmanilor, şi ajutorul celor deznădăjduiţi, după cum ai născut pe Dumnezeu cu chip minunat, aşa păzeşte şi pruncul acesta, şi călăuzeşte-l pe dânsul cum voieşti.

Aşa zicând au intrat în corabie, şi în puţine zile au ajuns în hotarele Ierusalimului; şi ieşind din corabie s-au dus pe uscat în sfânta cetate, şi acolo cu voia lui Dumnezeu au aflat pe Apostolul Petru şi i-au vestit cele făcute. Iar Apostolul i-a zis lui: Pace ţie, fiule care ai crezut în propovăduirea cea mântuitoare, iar pentru soţia ta şi pentru fiul tău să nu te întristezi, că Domnul poate să schimbe jalea ta întru veselie şi bucurie.

Deci ducându-se amândoi i-a arătat toate locurile peste care a umblat Domnul şi a făcut minunile, adică Cină cea de Taină, grădina Golgota, şi muntele Măslinilor de pe care s-a înălţat la Ceruri. Şi l-a învăţat pe dânsul din destul toate tainele dumnezeieştii iconomii şi ale credinţei. Şi după ce a şezut acolo mai bine de un an, l-a petrecut Apostolul, şi s-a rugat pentru el, care, cu voia Atotputernicului Dumnezeu, în puţine zile a ajuns la ostrovul acela pustiu, unde lăsase pe cea moartă cu pruncul. Şi ducându-se în peşteră a văzut pruncul că sugea la cea moartă, care era întreaga şi nestricată, după cum au lăsat-o. Pentru care s-a înspăimântat şi a zis acestea, cu lacrimi către Domnul: „Dumnezeule Atotputernice, prin darul Tău, care a hrănit pe pruncul acesta atâta vreme, cred că poţi să înviezi şi pe maica lui, ca să se întoarcă jalea mea întru îndoită bucurie după mai-nainte spunerea lui Petru, Apostolul Tău. Aşa, Multmilostive Stăpâne, ascultă pe nevrednicul robul Tău, pentru rugăciunile pururea Fecioarei Maicii Tale, şi ale roabei tale Maria, care m-a luminat şi la cunoştinţa Ta ma povăţuit”.

Aşa a zis cu lacrimi şi cu credinţă, şi îndată, o! minune! s-a sculat moarta ca din somn, şi suspinând, a zis acestea: „O, prea dulcea mea Stăpână, binecuvântat este numele Tău, care m-ai acoperit, şi m-ai chivernisit întru naştere, şi ai hrănit atâtea zile pe fiul meu”. Atunci a povestit bărbatului ei, zicând: „Să ştii că toate Sfintele Locuri, pe care ţi le-a arătat Sfântul Petru, şi eu le-am văzut, la care mă povăţuia îngerul lui Dumnezeu”. Şi aşa le-au spus toate numele Sfintelor Locuri.

Iar acela mai mult s-a înspăimântat şi, intrând în corabie, s-au dus în ţara lor şi, închinându-se Sfintei Marii, i-a spus toate cele făcute. Şi toţi ai cetăţii s-au botezat, şi au sfărâmat pe toţi idolii, şi au zidit sfinte biserici şi alte lucruri bune au săvârşit întru slava Tatălui, şi a Fiului şi Sfântului Duh.

MINUNEA a 3-a
Vedenie de folos pentru un oarecare Ioan

Se vede în Sinaxar în 23 de zile ale lunii lui Noiembrie, cum că, în anii împăratului Constantin cel Mare, a fost în oarecare croitor, Ioan cu numele, cunoscut împăratului, care a trăit cu necinste întru dulceţile trupului, nesocotind munca cea veşnică, care aşteaptă pre cei ce păcătuiesc. Iar milostivul şi mult înduratul Dumnezeu, care iconomiseşte toate spre folosul fieştecăruia, ia arătat o vedenie înfricoşată, pentru ca să-şi îndrepteze petrecerea lui.

Deci i s-a arătat lui în vis într-o noapte, cum că a săvârşit de cusut o haină şi a dus-o împăratului, cu care vorbea şi împreună se bucura. Apoi i s-a părut că a luat împăratul sabia, şi l-a apucat de părul capului, adică de perii pe cari îi avea lungi, şi i-a tăiat, zicând către dânsul: când va tăia sabia perii tăi, atunci va să taie şi capul tău, şi aşa s-a făcut.

Deci, de multă frică ce a luat când i-a tăiat sabia grumazul lui, s-a deşteptat îngrozit, şi zicea aceasta: „Mulţumescu-ţi ţie, visule, că nevoia cea îngrozitoare pe care am văzut-o ai săvârşit-o întru nălucire”. Şi aşa a rămas acela neîndreptat, nesocotind frica aceea întru nimic, necunoscătorul. Apoi i-a venit lui o boală foartea grea; atunci iarăşi, milostivul Dumnezeu, i-a arătat o vedenie, nu în vis după cum în visul cel mai dinainte, ci cu spaimă. Şi i s-a părut lui cum că l-a dus într-un loc, unde aveau obişnuinţa ca să şadă judecătorii când făceau vreo hotărîre ca să omoare pe cineva. Atunci vede că a şezut un împărat prea înfricoşat, îmbrăcat în haină arhierească şi împărătească. Iar aproape de dânsul, de-a dreapta parte, stau oarecare bărbaţi încuviinţaţi cu sfinţite podoabe, iar de-a stânga parte vedea alţii săraci şi urâţi la vedere, şi dinapoia lui era o prăpastie întunecoasă foarte şi înspăimântătoare.

Aşadar, stând întru multă nevoie Ioan şi îngrozit, i-a zis împăratul: „Oare ştii cine sînt eu, o, tânărule?”. Iar el, cu multă frică, i-a răspuns: „Socotesc, Doamne, că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai întrupat pentru noi, după cum Scripturile ne spun şi ne învaţă”. Îi zice lui Hristos: „Şi fiindcă Mă ştii din Scripturi, pentru ce n-ai băgat de seamă îngrozirea cu care te-a înfricoşat împăratul Constantin? Sau nu ştii acestea care îţi zic ţie?”. Iar acela a zis: „O ştiu aceasta, Stăpâne, şi frica aceea încă o port în sufletul meu”. Şi împăratul îi zise: „Fiindcă după cum zici, încă frica o ai în suflet, cum nu te-ai pocăit de păcatele tale? Ci şezi cu paguba ta, că eu am fost, şi nu împăratul Constantin, Care ţi-am arătat munca cea înfricoşată”.

Acestea zicând, a făcut semn la cei ce stau înainte, să-l arunce în prăpastia aceea. Iar acela cu jale a strigat acestea cu mare glas: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi”. Atunci s-a aflat Preasfântă acolo înainte, şi făcea rugăciune către Stăpânul ca să-l miluiască. Deci acolo când îl trăgeau nemilostivii aceia ca să-l arunce în prăpastie a auzit glasul acesta: „Lăsaţi-l, pentru rugăciunile Maicii mele, ca să aibă vreme să se pocăiască”.

După aceasta şi-a venit întru sine-şi bolnavul acela, şi cu darul Prea Sfintei s-a aflat sănătos de boala lui. Deci, după aceea, s-a dus la un călugăr evlavios, şi i-a vestit cele făcute, iar acela i-a zis lui: „Dă slavă lui Dumnezeu, frate, şi mulţumeşte Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, care te-a învrednicit de o vedenie ca aceasta, şi îţi îndreptează viaţa ta cât mai degrabă, ca să nu pătimeşti şi tu după cum a pătimit un boier, Gheorghe cu numele în zilele trecute. Pentru care un prieten al lui a văzut o vedenie, de asemenea, cum că îl trăgea ca să-l afunde în iad, şi s-a izbăvit şi acela de primejdia lui, pentru rugăciunile aceleia care poate către Domnul, şi i-a dat soroc de douăzeci de zile. Bărbatul acela evlavios, care a văzut vedenia aceasta, a vestit lui Gheorghe. Dar acesta n-a socotit nicidecum cele zise, ci a rămas neîndreptat. Dar după douăzeci de zile şi-a dat sufletul Gheorghe. Şi s-a dus în muncile acelea înfricoşate. Păzeşte-te, dar, şi tu, şi te grijeşte pentru viaţa ta, fiindcă ai văzut că nu ai aflat alt ajutor numai pe Preasfânta pe aceasta roag-o cu lacrimi ca să te învrednicească de veşnica fericire”.

Sfătuirea aceasta mântuitoare auzind-o Ioan de la evlaviosul călugăr, şi aducându-şi aminte totdeauna de frica înfricoşatei acelei vedenii, şi-a mărturisit toate păcatele lui şi a dat milostenie multă, a făcut postiri, şi alte fapte bune, şi săvârşindu-se întru petrecere plăcută lui Dumnezeu, s-a dus în viaţă veşnică.

MINUNEA a 4-a

Pentru biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din Neoria

Se vede în ziua cea mai de pe urmă a lui August, cum că în vremea binecredincioşilor împăraţi Mihail şi Teodora, a fost în Ţarigrad (Constantinopol) un Patrichiu, cu numele Antonie, care avea în casa lui o biserică frumoasă şi slăvită, zidită întru slava Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu într-un loc ce se zice Neoria. Pe care biserică, împăraţii cei mai dinainte fiind luptători de icoane, au dezgolit-o de toată bunăcuviinţa şi podoaba, după cum au făcut şi la celelalte biserici: au scos toate icoanele, şi numai cruci închipuia pe ziduri şi pe lemne, şi li se închina. Dar când a strălucit din nou dreapta credinţă, iarăşi a împodobit Patrichiul biserica aceea cu aur şi cu icoane, şi dedesubtul ei a zidit o mică baie spre mîngâierea trupească.

Deci, până trăia evlaviosul acesta Patrichiu, purta grijă de biserica aceea şi cheltuia ori la ce avea trebuinţă. Şi aşa sus se săvârşea preamărirea lui Dumnezeu totdeauna, iar dedesubt în baia aceea se făceau minuni de la darul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile pururea Fecioarei Maria, şi mulţi bolnavi ce se chinuiau de feluri de boale se vindecau. Iară înainte de a muri Antonie Patrichiu a lăsat baia aceea şi biserica în grija celor ce sau aflat atunci oameni iubitori de Dumnezeu, întru a sa pomenire, dar care fiind săraci şi neavând nici apă cu îndestulare, nici alt venit, încetu cu încetu a rămas în paragină. Şi murind aceia şi neavând altcineva dreptul să o înstrăineze a rămas neîngrijită. Iar baia jefuind-o unii şi alţii a rămas neîngrijită desăvârşit.

Iar biserica a rămas la un preot evlavios, care slujea cu toată osârdia, pentru că făcea multe minuni Preasfânta, şi avea norodul la acela evlavie, dându-i cele ce îi erau spre trebuinţă.

Iar după o vreme fericitul împărat Roman făcându-şi palate împărăteşti şi trebuindu-i multe materiale la zidirea lor şi înştiinţându-se pentru acest locaş al Nascătoarei de Dumnezeu, cum că are multe materiale, avea de gând să o strice. Iar Născătoarea de Dumnezeu ceea ce purt grijă de acel locaş nu a trecut cu vederea gândul împăratului. Căci în noaptea aceea s-a arătat celui ce conducea lucrările, şi altui oarecare tânăr ce era rudă cu el şi le-a zis cu ameninţare să nu cuteze nicidecum a-i strica casa cea din Neoria. Şi dacă se făcu ziuă spunând tânărul visul către mama conducătorului de lucrări, înţelese şi împăratul care îndată cum auzi, zise cuvântul acesta: Nu vreau să am judecată cu Prea Sfânta Nascătoare de Dumnezeu, ci dimpotrivă voi înnoi locaşul acela cu cele de trebuinţă. Aşadar, cei ce fuseseră trimişi acolo să strice au curăţat baia şi biserica şi le-au înnoit.

După ce au fost terminate lucrările de refacere şi extindere, introducându-se şi apă caldă, impăraţii Roman, Constantin şi Hristofor obişnuiau să folosească această baie. Şi bucurându-se întăriră aşezământul şi cu hrisov de milă ca să aibă venituri anuale asigurate. Şi au dăruit-o unei mănăstiri ca să poarte grijă de baie şi de biserica Născătoarei de Dumnezeu.

Şi câte minuni s-au făcut mai înainte, în mai sus pomenita biserică a Născătoarei de Dumnezeu, le vom lăsa, iară aici vom povesti una spre încredinţarea altora şi nemincinoasa adeverire.

O oarecare femeie bogată, avea o boală cumplită, căci se umflase tot trupul ei atâta, încât s-au umplut de rane foarte respingătoare şi rău mirositoare şi simţea o durere neasemănată; deci cheltuind la doctori toată avuţia ei, nimic nu s-a folosit. Auzind apoi de minunile pe care le făcea Născătoarea de Dumnezeu în Neoriu, s-a dus acolo şi a rămas mai multe zile, dar nu a vindecat-o, că Domnul voieşte să avem răbdare multă, şi pentru aceea uneori nu ne ascultă îndată când cerem ceva de la el, până s-ar arăta răbdarea şi îngăduirea noastră. Dar după ce a văzut că nu s-a folosit s-a dus la biserica cea din Vlaherne, şi căzând pe pământ se ruga acestea, zicând cu lacrimi: „Miluieşte-mă pe mine, Maica lui Hristos Dumnezeu, că fiind lipsită de tot ajutorul omenesc, am nădujduit la tine”. Acestea se rugă de multe ori, şi a noua zi a văzut în vis o femeie încuviinţată şi cinstită, care îi zicea ei: „O, femeie, ce strigi către mine de mă superi neîncetat?”. Iară ea a răspuns: „Ştiu, Stăpâna mea, că pentru păcatele mele mă ispitesc, ci fiindcă pentru noi păcătoşii S-a întrupat din Tine Fiul lui Dumnezeu, şi S-a făcut om, pentru aceasta am alergat către Tine eu nenorocita, ca să mă miluieşti şi să mă vindeci pe mine”, Îi zice ei Stăpâna: „Du-te în casa mea de la Neoria şi acolo vei afla vindecarea”.

Deci după ce s-a deşteptat femeia, mulţumind lui Dumnezeu s-a dus iarăşi în biserica cea zisă şi se ruga Fecioarei, ca să împlinească milostivirea ei pe care i-a făgăduit-o. Deci adormind, a văzut de asemenea pe Stăpâna cu un bărbat evlavios şi îi zicea lui: „Rupe umflătura bolnavei acesteia”. Iar acela a lovit cu toiagul lui pîntecele ei, şi atunci s-a deşteptat femeia, şi a văzut cum că a fost vedenie prea adevărată, că curgea din pîntecele ei atâta puroi şi putreziciune rău mirositoare încât toţi s-au minunat.

Deci a intrat în baie şi s-a spălat şi aşa a ieşit sănătoasă şi vindecată. Şi închinându-se acelui sfânt loc, tămâia cu mirodenii, mulţumind Prea Sfintei Stăpâne de Dumnezeu Născătoare, întru slava Celui ce S-a născut dintru dânsa, Hristos Dumnezeul nostru.

MINUNEA a 5-a
Pentru orbul pe care l-a luminat apa izvorului cel primitor de viaţă

Se vede în Penticostar, în vinerea cea dintâi, că în Ţarigrad (Constantinopol) era un ostaş, milostiv foarte şi om îmbunătăţit, Leon cu numele, cu porecla Machelie, care pentru bunătatea lui l-a învrednicit Dumnezeu de s-a făcut împărat mai pe urmă. Deci, când era încă ostaş, s-a întâmplat într-o pădure deasă, aproape de cetate, şi acolo a văzut un orb, care era din călătorie şi arşiţă foarte însetat. Pentru aceasta s-a întristat Leon, şi îl trăgea de mînă ca să-l ducă mai înainte, nu cumva va afla apă să-l adape.

Dar după ce s-a dus o puţină depărtare de loc, a căzut orbul, neputând mai mult să umble de sete, iar Leon căuta multe ceasuri în pădure apă, şi n-a aflat. De care s-a întristat foarte, temându-se nu cumva va muri orbul din împuţinarea lui. Cercând dar în părţile cele mai dinăuntru, a auzit un glas, zicându-i: „Nu te scârbi, o! Leone, că aproape de tine este apa, şi adapă pe orb. Apoi să-i speli ochii lui cu dânsa, ca să cunoşti puterea mea. Iar tu să ştii că te vei face împărat, şi atunci să îţi aduci aminte ca să-mi faci aici o biserică, ca să locuiesc întrînsa, să vină câţi au trebuinţă de ajutorul meu, ca să afle mântuirea sufletului şi a trupului”. Acestea auzindu-le Leon, cu totul îngrozit, s-a bucurat, că a aflat trei daruri dintru unul pe care l-a căutat. Deci, ducându-se înainte trei paşi a aflat apă într-un loc, şi bând a cunoscut întru sine multă veselie şi putere. Şi luând din apa aceea, a adăpat pe orbul, şi şi-a venit în fire. Apoi a spălat ochii lui, după porunca Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi îndată, o! minunile tale, Stăpână! a văzut cel mai înainte fără vedere, şi a luat atâta veselie, pe cât poate fiecare să o înţeleagă.

După puţină vreme s-a suit Leon la vrednicie împărătească, şi a zidit o biserică în locul întru care a aflat apa cea vindecătoare, în numele Prea Sfintei Fecioarei Maria, şi a numit-o pe biserică, ca să se zică Izvorul cel primitor de viaţă. Fiindcă apa aceea era dăruire de la Izvorul cel adevărat al vieţii, adică de la împărăteasa cea atotputernică.

Şi nu numai această facere de minune a săvârşit, ci şi altele nenumărate, care covârsesc la număr stelele cerului. Că durerile de piept, şi încuierile udului, patimile funiceilor, şi curgerile de sânge, frigurile, lepra, lingoarea, fierbinţelile, albeţele ochilor, zgîrcirile vinelor şi alte multe feluri de boale a vindecat împărăteasa cea atotputernică prin apa aceea purtătoare de viaţă, şi în fiecare zi vindecă pe cei ce pătimesc. Şi morţii i-a înviat, după cum mai jos vom scrie mai arătat întru slava Dumnezeului nostru, Care din dânsa S-a născut negrăit.

Căruia i se cuvine toată cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

MINUNEA a 6-a
Pentru împăratul Leon cel înţelept

În vreme, în care a împărăţit Leon cel prea înţelept, avea o soţie îmbunătăţită foarte şi sfântă, numele ei fiind Teofana, care s-a sfinţit mai pe urmă pentru faptele ei cele bune, după cum se vede în Sintixar, în 16 zile ale lui Decembrie.

Deci mai înainte de a se sfârşi Sfânta, a venit mare boală împăratului, şi durere nevindecată, care se zice piatră, că se nasc oarecare pietre în beşica udului (vezica urinară), şi astupă drumul udului, şi nu poate să iasă udul, pentru care pricină mulţi au murit. Aşadar, chinuindu-se Leon, s-au adunat toţi doctorii, şi nu puteau să-l vindece, în săptămîna zisă a brânzei l-au strâns durerile atât, încât au hotârît doctorii cum că moare, şi i-au pregătit cele de trebuinţă morţii.

Atunci, fericita împărăteasă văzând că nici un doctor pămîntesc nu putea să-l vindece, a alergat la cel Ceresc. A intrat în cămara cea împărătească, şi căzând înaintea Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu lacrimi fierbinţi se ruga ca să-i dăruiască puţină viaţă bărbatului ei, până ce ar veni în vârstă Constantin fiul lor, ca să nu se primejduiască împărăţia.

Aşadar, făcând rugăciune împărăteasa cetăţii şi rugând pe Stăpâna cerului şi a tot pământul, a auzit un glas nevăzut zicând: „Nu te întrista, Teofano, că astăzi vine buruiana cea vindecătoare, ca să vindece pe bărbatul tău”. Aceasta auzind Sfântă, s-a bucurat foarte, şi alergând către cel bolnav îl văzu cum că era în ceasul cel mai de pe urmă, ca să-şi dea sufletul, şi doctorii au făcut sfat, ca să-l spintece. Iar ea le-a zis lor, că degrabă vine un alt doctor să-l vindece, şi după multe ceasuri, când socotea cum că de tot a murit, văd că vine degrabă o călugăriţă, Agati cu numele, care era de la Biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Hrisopighişi ţinând un vas cu apă din acea vindecătoare, a zis acestea către împărăteasa: „Astăzi când m-am sculat de dimineaţă şi împodobeam biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, am auzit un glas, zicându-mi: Agati, ia degrabă puţină apă din izvorul meu, ca să duci împăratului să o bea, ca să se vindece şi el şi să înceteze şi durerea Teofanei iubitei mele care cu lacrimi strigă către mine”.

Deci i-a dat împărăteasa apa celui bolnav şi îndată, o! grabnică izbăvire! cum a băut-o s-a vindecat desăvârşit, şi atîţa putere a luat, încât s-a sculat din pat sănătos, ca şi cum n-ar fi avut nici o boală.

Minunea aceasta a înspăimântat pe toţi. Iar împăratul a poruncit de au făcut praznic de veselie întru aducerea aminte a acestei faceri de bine şi mulţumire a Preaslăvitei Stăpânei noastre şi a Celui ce S-a născut din ea negrăit, Căruia i se cuvine slava în veci. Amin.

MINUNEA a 7-a
Pentru Tesaloniceanul care a înviat prin apa izvorului cel primitor de viaţă

În Penticostar, în Vinerea cea luminată se citeşte asemenea, cum că un om bogat s-a pornit de la Tesalonic cu multă evlavie, ca să se ducă la biserica cea zisă mai sus a Izvorului cel primitor de viaţă ca să se închine, auzind minunile cele de spaimă, pe care le făcea Stăpâna cea Atotputernică cu apa aceea din care avea dorire ca să bea spre sfinţenia sufletului lui.

Deci luând mulţi arginţi pentru cheltuială, şi pentru ca să dea la biserică, a intrat în corabie şi înotând i-a venit o boală grea, de unde cunoscând cum că are să moară, a zis corăbierului: „Socotesc că n-am fost vrednic să mă închin bisericii Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu nici să beau din apa aceea Preasfântă, şi fiindcă păcatele mele m-au împiedicat să nu mă duc viu, te jur pe tine cu numele Stăpânii, Născătoarei de Dumnezeu, să nu mă arunci în mare, ci să mă pui într-o ladă, să mă duci la acea sfântă biserică, ca să mă îngropi acolo, şi aşa făcând vei avea ajutătoare pe Preasfântă. Încă îţi las ţie şi din banii mei o sută de galbeni, şi pe ceilalţi să-i dai la biserica aceea pentru pomenirea sufletului meu”.

Acestea zicând cel bolnav, s-a jurat lui corăbierul ca să facă voia lui, şi atunci şi-a dat duhul. Iar corăbierul a păzit trupul şi după trei zile a ajuns în Ţarigrad (Constantinopol), şi scoţând pe cel mort a chemat preoţii să-i cânte slujba după orânduială, şi să-l îngroape la biserica cea zisă mai sus a Fecioarei. Şi după ce au cântat, i s-a părut unui preot ca să deschidă sicriul pentru că nu mirosea ca alţi morţi.

Deci deschizându-l au aruncat deasupra trupului ţărână în chipul crucii, după obicei, zicând: „Tină luând, m-ai plăzmuit pe mine şi ai pus întru mine suflarea de viaţă, şi celelalte”.

Atunci luând un tovarăş al corăbierului puţină apă din izvorul cel primitor de viaţă şi apropiind-o de cel mort, a zis acestea: „O sărace! cât dor ai avut ca să bei din apa aceasta, şi nu ai ajuns, ci măcare acum mort primeşte-o pe dânsa”. Aşa zicând, a vărsat apa peste trupul lui şi îndată (o! minunile tale cele mai presus de fire, Stăpână dătătoare de viaţă!) s-a sculat mortul şi a şezut, slăvind pe Domnul şi pe Fericita Fecioară.

Câtă înspăimântare, o! fraţii mei, socotiţi că au luat cei ce stau împrejur, şi mai ales corăbierii, cari l-au ştiut că a murit, şi încă mai mult că era atunci de patru zile mort, ca şi odinioară Lazăr cel ce s-a sculat după patru zile ? Cei ce ştiau prea mult se minunau. Iar cel mort s-a sculat, a mulţumit din destul Prea Sfintei, şi n-a uitat facerea de bine, ci ca un recunoscător a rămas până în sfârşit în biserica ei, slujind cu toată osârdia, făcânduse călugăr evlavios şi îmbunătăţit. Veneau încă din felurite locuri de îl întrebau pentru iad, dar el nimic n-a răspuns pentru ceva, după cum şi Lazăr. Iar trăind cu bună plăcere de Dumnezeu şi cu minunată viaţă douăzeci de ani după ce a înviat, s-a odihnit întru Domnul, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

MINUNEA a 8-a
Pentru Sfântul Roman Cîntăreţul, care a făcut Condacele tuturor Sfinţilor

Se vede la Metafrast, în întâia zi a lunii lui Octombrie (Vieţile sfinţilor, luna octombrie ziua 1), întru care prăznuim pe Sfântul Roman Cîntăreţul (Melodul), că sfântul acela a fost din cetatea Edesa şi a lăsat patria sa, şi ducându-se în Ţarigrad, a locuit într-o mănăstire a Prea Sfintei Stăpânei noastre, ceea ce se zice întru cele ale lui Kir. Şi de multe ori se ducea din chilia lui la biserica Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioară cea din Vlaherne, şi acolo petrecea toată noptea la priveghere, că era foarte evlavios şi îmbunătăţit, priveghind la praznicele cele împărăteşti şi rugându-se toată noaptea. Pentru aceasta s-a învrednicit să ia vrednicia aceasta de la Stăpâna, adică: la privegherea Naşterii lui Hristos, aflându-se în biserica cea zisă sus a Vlahernelor, a adormit puţin de osteneală.

Şi atunci a văzut pe Prea Sfânta în vedenie, unde ţinea o carte, şi îi zise lui: „Deschide gura ta, ca să mănânci dăruirea aceasta, care îţi dau”. Deci i s-a părut lui cum că a deschis gura şi a înghiţit cartea aceea.

Şi atunci după ce s-a făcut ziuă, s-a suit în amvon şi a început cu multă evlavie condacul Praznicului, adică: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte”, şi celelalte, pe care l-a cântat cu astfel de cântare şi cu atâtâ dulceaţă, încât s-a cunoscut prea arătat, cum că a venit din Cer, şi nu de la oameni darul care i s-a dat, şi toţi s-au minunat. Că nu numai Condacul acesta a făcut, ci şi toate celelalte ale praznicelor Mântuitorului, ale Preasfintei, şi ale tuturor Sfinţilor.

Şi a alcătuit mai mult de o mie de Condace, adică: a tot anul, câte se cîntă în biserica noastră. Iar de darul acesta s-a învrednicit minunatul de la Maica lui Dumnezeu pentru că avea evlavie către ea foarte, şi o cinstea, pentru aceasta şi de la ea s-a slăvit şi în lumea aceasta vremelnică, şi în viaţa cea cerească şi fericită. Pe care să dea Dumnezeu ca să o dobândim noi toţi. Amin.

MINUNEA a 9-a
Pentru Sfântul Grigorie Arhiepiscopul Neocesareei, făcătorul de minuni

În 17 zile ale lui Noiembrie, Biserica noastră prăznuieşte pe Sfântul Grigorie făcătorul de minuni, care a fost pustnic sus într-un munte şi avea o petrecere şi viaţă minunată. Pentru aceasta l-au hirotonit Arhiereu cu un chip minunat, că nu l-au făcut ca pe alţi Arhierei ca să-l aleagă fiind de faţă, ci nevoindu-se în munte s-a hirotonisit Arhiepiscop Neocesareei, nefiind de faţă.

Care, după ce s-a suit în scaunul cel înalt al arhieriei, s-a sârguit să facă şi faptă bună mai multă, pentru aceasta şi de la Dumnezeu s-a învrednicit de mai mari daruri, după cum în viaţa lui se văd minunile cele mai presus de fire pe care le-a făcut.

Deci sfântul acesta rugându-se într-o noapte în chilia lui, după obicei a venit o dumnezeiască strălucire şi s-a luminat toată casa mai mult decât ar fi fost însuşi soarele văzut.

Atunci văzu o femeie prea încuviinţată, frumoasă şi minunată şi aproape de ea un bătrân prea cinstit şi cucernic. Deci se minuna Grigorie, şi socotea în mintea lui cum că femeia aceea prea cinstită ar fi fost împărăteasa îngerilor, dar bătrânul n-a putut să înţeleagă cine ar fi, până ce a auzit pe Preasfinţii că i-a zis lui: „Ioane ucenicule al Fiului şi Stăpânului meu, şi cela ce eşti numit cu numele Preamăririi, arată taina adevăratei credinţe lui Grigorie acesta, iubitului rob al învăţătorului tău, ca să înţeleagă adâncul cuvântării de Dumnezeu, pentru ca să nu-l biruiască vreun eretic cândva”.

Acestea auzindu-le Sfântul, a cunoscut cum că a fost Ioan Evanghelistul, care a venit cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să-l înveţe mărturisirea cea dreptslăvitoare a credinţei, pentru că în vremea aceea erau mulţi eretici, şi cu cuvintele lor cele măgulitoare înşelau pe mulţi şi îi trăgeau la dogmele lor cele răzvrătite.

Atunci dar a scris marele acesta şi făcătorul de minuni Grigorie mărturisirea credinţei noastre celei adevărate şi dreptslăvitoare, după cum l-a luminat Preasfânta şi l-a învăţat Apostolul şi a dat-o pe dânsa Sfintei şi Soborniceştii Biserici a lui Hristos, după cum în viaţa lui mai arătat se vede, pe care a scris-o Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele marelui Vasile. Nu numai de dăruirea aceasta s-a învrednicit de la Maica lui Dumnezeu credinciosul acesta şi binecunoscătorul robul ei, ci şi de puterea facerii de minuni, că a săvârşit cu ajutorul Stăpânei acesteia cea atotputernică nişte minuni pe care toţi auzindu-le se minunează şi care voieşte ca să ia bucurie şi veselie sufletească, să citească viaţa lui. Numai una să o spun, spre încredinţarea celorlalte, pentru ca să cunoaşteţi cât dar află la Dumnezeu acela care împlineşte poruncile Lui, şi cinsteşte cu multă evlavie pe Împărăteasa cea mult lăudată şi prea slăvită.

În Neocesareea, în care era Sfântul acesta Arhiereu, este un râu mare, pe care îl numesc Licon, care se mărea iarna atât încât făcea nenumărate pagube nu numai la ţarini şi la case, pe care le prăpădea şi îneca dobitoacele, ci şi pe mulţi oameni îi omora. Deci s-au dus oamenii cei de loc către Grigorie cel Mare, şi l-au rugat ca să le ajute. Iar Sfântul, sfătuindu-i pe dânşii ca să aibă nădejdea lor către Dumnezeu, s-a dus cu dânşii ţinând în mâinile lui un toiag, pe care l-au înfipt în malul râului, şi mai întâi a făcut rugăciune în taină, apoi a zis şi aceasta cu glas: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc ţie, eu robul lui Dumnezeu şi al pururea Fecioarei Maria, ca să nu ieşi mai mult din locul tău, nici să treci hotarul acesta al toiagului meu”.

Acestea zicând Sfântul (o! mari minunile tale Doamne!), toiagul acela uscat şi de toată umezeala neîmpărtăşit, a prins rădăcini şi s-a făcut copac mare şi înfrunzit prea frumos. Şi minunea urmă minunii, pentru ca să se propovăduiască totdeauna puterea lui Hristos. Se vede până în ziua de astăzi copacul acela, că n-a putrezit de mulţimea vremii, nici rîul n-a îndrăznit vreodată ca să treacă hotarul pe care l-a poruncit Sfântul, căci când ajunge la copacul acela întoarce călătoria către cele dinapoi, şi se cucerniceşte de toiagul Sfântului. Aşa ştie Domnul a slăvi pe cei ce de asemenea îl slăvesc pe El.

Vedeţi, creştinii mei, câte minuni şi semne au făcut robii cei evlavioşi ai Născătoarei de Dumnezeu, pentru că au avut credinţă către Dumnezeu? Dar cum îndrăznesc oarecare filosofi să spună că sunt minciuni unele din minunile Prea Sfintei? Oamenii pot să săvârşească unele ca acestea cu ajutorul Stăpânului, şi Maica lui oare nu poate? Sfântul acesta a poruncit unei pietre mari ca un munte, de a ieşit din locul ei şi s-a dus aiurea.

Aceasta a făcut-o şi Avva Marou al Traciei, Ioachim Patriarhul Alexandriei. Iar marele Averchie Arhiepiscopul Ierapolii a poruncit diavolului, de a ridicat din Roma o jertfelnic de piatră ca un munte, adică un altar al idolilor, şi l-a dus în Frigia, cale de patruzeci de zile, făcând mare înspăimântare şi uimire celor ce o vedeau. Încă făcătorul de minuni Spiridon a poruncit de asemenea unui rîu ce se vărsa întocmai ca o mare în vreme de vară, care întorcându-se în părţile cele dinapoi, a trecut nu numai sfântul, ci şi câţi s-au întâmplat acolo.

Acestea şi altele asemenea se văd în vieţile celor mai sus-zişi pe care le-a scris Simeon Metafrastul, (care pe larg se află tipărite şi pe limba noastră). Deci dacă sfinţii au săvârşit nişte minuni ca acestea, cum nu ar fi putut Stăpâna ca să lipească mâinile cele tăiate, să învieze pe morţi şi să săvârşească minuni asemenea, ca una ce a născut pe Dumnezeu?

Eu le cred, şi le-am tălmăcit după cum le-am aflat scrise pentru ca să se umilească păcătoşii, să se întoarcă către pocăinţă, şi să dobândească iertare. Şi de am greşit la aceasta Domnul să mă ierte, că după cum am zis mai înainte la începutul cărţii, eu cred, după cum porunceşte Biserica Răsăritului, adică Ortodoxă, ca un dreptcredincios, şi să nu mă prihănească cineva cu nedreptate. Că pentru multă evlavie pre care o am către Preasfânta am tradus această carte în româneşte şi la tipar am dat-o, şi nădăjduiesc la milostivirea şi bunătatea ei ca să-mi ajute să scap de munca cea veşnică, de care dea Dumnezeu ca să ne izbăvim noi toţi creştinii prin rugăciunile însăşi ale Stăpânei noastre pururea Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor. Amin.

MINUNEA a 10-a
Pentru Ioan Damaschin, pe a cărui mină cea tăiată a vindecat-o cea Preanevinovată

Se vede în viaţa Sfântului Ioan Damaschin pe care a scris-o preaînţeleptul Ioan Patriarhul Antiohiei, cum că în vremea lui Leon Isaurul era mare prigonitor contra icoanelor în Constantinopol şi pe mulţi dreptcredincioşi a muncit împăratul cel urâtor de Hristos cu feluri de munci. Deci, înştiinţîndu-se de acestea Ioan Damaschin, pe care îl avea voievodul sarachinilor ca întâiul sfetnic, scria în fiecare zi scrisori, şi le trimitea în Constantinopol dreptcredincioşilor, în care arăta, cu mărturii vrednice de crezut, cum că toţi care nu se închină sfintelor icoane sunt eretici şi fără de Dumnezeu şi de împărăţia lui Hristos străini. Iar auzind împăratul aceasta, a cerut ca să-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe care a arătat-o dascălilor, întrebându-i pe dânşii dacă poate cineva dintre dânşii ca să imite chipul scrisorii.
Deci s-a aflat unul iscusit de prisosit la frumoasa scriere, care s-a făgăduit împăratului ca să o scrie atât de asemenea, că însuşi Ioan nu va cunoaşte cum că este străină. Acestuia a poruncit împăratul cel viclean de a scris către dânsul o scrisoare ca şi cum ar fi de la Ioan, în care zicea acestea:

„Împărate, întru mulţi ani să trăieşti, închinăciunea cea cuviincioasă împărăţiei tale aduc eu robul tău Ioan din Damasc, şi îţi arăt ca să ştii că cetatea noastră este în vremea aceasta slăbănogită, pentru că lipsesc cei mai mulţi ostaşi ai Agarenilor la război. Şi dacă vei trimite puţină oaste, cu înlesnire o iei, şi îţi voiu ajuta şi eu la o apucare ca aceasta pe cât pot, că în mâinile mele este toată cetatea”. Acestea şi altele mai multe scriind vicleanul împărat a făcut şi altă scrisoare cu mâna lui, către Stăpânitorul Agarenilor, zicând acestea:

„Prea de bun neam şi prea iubite Voievoade al cetăţii Damascului, să te bucuri. Ştii că nu este nici un lucru mai fericit mai lăudat, şi lui Dumnezeu plăcut decât dragostea; ca să păzească cineva tocmelile cele de pace, pentru aceasta nu voi să stric prietenia, pe care o am cu bunul neam al tău, cu toate că un prieten al tău adevărat mă îndeamnă şi mă cheamă pe mine la aceasta, şi îmi trimite scrisori de multe ori ca să viu asupra ta cu război. Iar pentru încredinţarea ta îţi trimit una din scrisori, pentru ca să cunoşti adevărata prietenie pe care o am eu către tine, şi vicleşugul, şi răul nărav al aceluia care a scris-o”.

Aceste două scrisori le-a trimis cu un rob al său, cel cu nume de leu şi cu socoteală de şarpe, la cel viclean şi barbar, care, văzându-le, s-a mâniat, şi chemând pe Ioan, i le-a arătat. Iar Ioan, înţelegând viclenia împăratului, spunea adevărul nu numai că nu le-a scris, ci nici măcar în mintea lui nu le-a gândit niciodată. Iar barbarul biruit fiind de mânie n-a crezut, nici soroc nu i-a dat ca să arate adevărul, ci a poruncit să-i taie mâna lui. Deci s-a tăiat dreapta aceea, care mustra pre cei ce urăsc pe Domnul, şi în loc de cerneală cu care se vopsea mai înainte, s-a vopsit cu al său sânge, pe care mînă au spânzurat-o în târg, ca să o vadă toţi. Şi după ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitor, rugându-se tiranului că să-i dea mâna să o îngroape ca să-i mai uşureze durerea lui, iar acela a primit, şi i-a dat-o.

Deci luând-o pe dânsa Ioan şi intrând în casa sa, a căzut la pământ cu faţa în jos înaintea sfintei icoane a Maicii lui Dumnezeu, zicând acestea cu lacrimi şi cu credinţă: „Stăpână, Preasfântă Maică, ceea ce ai născut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeieştile icoane dreapta mea s-a tăiat. Cunoşti bine pricina pentru care s-a nebunit Leon; apucă înainte dar, ca o grabnică ce eşti, şi-mi vindecă mâna mea; dreapta Celui înalt, Care S-a întrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea Ta; aşa şi acum, pe dreapta mea aceasta să o vindece, pentru rugăciunile Tale, ca să poată scrie cu dulci şi întocmite cântări care se cuvin să se dea Ţie, Născătoare de Dumnezeu, şi Celui ce s-a născut din tine, şi totodată ajutătoare să se facă dreptei credinţe”.

Acestea zicând Ioan cu lacrimi, a adormit, şi văzu icoana pururea Fecioarei care îi zise lui, cu liniştită privire: „Vezi, sănătoasă s-a făcut mâna ta, şi să nu-ţi pese mai mult pentru aceasta, ci fă-o pe dânsa „trestie a scriitorului ce scrie degrabă, după cum te-ai făgăduit mie acum”. Deci, deşteptându-se şi văzând-o vindecată şi lipită mâna lui (o! prea mare puterea Ta, Preacurată !) s-a bucurat cu duhul pentru Dumnezeu şi pentru Maica Lui, că a făcut cu dânsul mărire Cel Puternic. Deci toată noaptea a cântat veselindu-se, cântare de mulţumire lui Dumnezeu, zicând: „Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, s-a proslăvit întru tărie”. „Dreapta Ta a vindecat pe dreapta mea cea tăiată, şi pentru aceasta va sfărâma pre vrăjmaşii care nu cinstesc prea cinstită icoana Ta, şi a Aceleia ce Te-a născut pe Tine, şi prin mâna mea va zdrobi pe necinstitorii de icoane cei potrivnici mulţimii slavei Tale”.

Deci a trecut toată noaptea veselindu-se şi cântând laude pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu. Iar când s-a făcut ziuă şi au văzut vecinii lucrul cel minunat, au vestit în toată cetatea.

Însă oarecare urâtori de Hristos au zavistuit, şi ducându-se au spus Stăpânitorului cum că n-a tăiat mâna lui Ioan, ci altuia oarecăruia rob al lui, care pentru ca să-i facă bunătatea Domnului său, a primit ca să-i taie mâna lui, pentru că i-au dat arginţi nenumăraţi.

Iar Stăpânitorul a poruncit ca să vie Ioan, să vadă mâinile lui, şi venind i-a arătat mâna cea tăiată, care avea un semn roşu împrejur, pe care l-a iconomisit Preasfânta pentru neminoinoasa mărturie a tăierii. Deci i-a zis barbarul: „Care doctor te-a vindecat şi ce fel de doctorii ai pus?”. Iar Ioan cu strălucit şi mare glas s-a făcut propoveduitor minunii, zicând: „Domnul meu m-a vindecat, doctorul cel Atotputernic, care are deopotrivă putere după voire”. Iar Stăpânitorul a răspuns: „Iartă-mă, omule, că după cum se vede nevinovat eşti; nu ai greşit la pricina aceasta, şi cu nedreptate te-am osândit. Aşadar, să ai cinstea cea dintâi, ca să fii întâiul sfetnic al meu, şi mă făgăduiesc ţie, ca să nu fac nimic fără de sfatul şi voirea ta”. Iar Ioan a căzut la picioarele lui, rugându-se să-l ierte, să se ducă să slujească Făcătoarei de bine, după cum i-a poruncit. Şi după ce s-a pricit mult timp s-a învoit Stăpânitorul, şi i-a dat voie şi iertare să se ducă unde voieşte. Iar Ioan mulţumind s-a dus, şi împărţind săracilor averea lui, şi slobozind pe robii lui, s-a dus la Mănăstirea Sfântul Sava, unde făcându-se călugăr s-a dat ascultător la un bătrân aspru, care i-a poruncit să-şi taie desăvârşit voia lui, după rânduiala petrecerii celei călugăreşti, ca să nu facă niciodată nimic fără de voie şi blagoslovenie şi să nu cânte nicidecum vreun tropar. Tai însă cuvântul, pentru ca să nu ies din ceea ce stă înainte. (Şi care pofteşte ca să se umilească mai mult să citească viaţa lui, în patru zile ale lui Decembrie, ca să ia mare folos.) Iar într-una din zile, un frate al Mănăstirii a rugat pe Ioan ca să-i alcătuiască vreun tropar de moarte umilitor, ca să ia puţină mângâiere, pentru că adormise fratele lui cel după trup. Iar Ioan se temea să nu scârbească pe bătrânul; însă s-a biruit de multa rugăminte a fratelui, şi scriind troparul acesta prea cu frumoasă cântare, şi anume: „Toate sunt deşertăciuni, cele omeneşti” îl cânta, şi sosind bătrânul de afară, şi auzind glasul acela de cântare prea umilitoare, s-a scârbit, şi a gonit pe Sfântul ca pe un neascultător. Iară el, căzând la picioarele bătrânului, cerea iertăciune, dar acela nici întrun chip nu s-a plecat. Însă pentru multa rugăciune a proestoşilor, s-a înduplecat iarăşi ca să-l primească numai să se învoiască să cureţe ieşitorile şi să odihnească pe călugări. Iar el a primit, cunoscând folosul ascultării. Deci bătrânul, văzându-l pe dânsul că ascultă, l-a primit iarăşi, poruncindu-i să păzească tăcerea, după cum cea mai dinainte. După puţine zile, se arată Preasfânta bătrânului în somn, zicându-i: „Pentru ce ai închis un minunat izvor ca acesta, care varsă afară destule pâraie şi apă a odihnei sufletelor cu atâta dulceaţă, mai mult decât cel ce a izvorât cu străină cuviinţă, din piatră, în pustie? Lasă izvorul ca să adape toată lumea, să acopere mările eresurilor şi să le mute spre dulceaţa minunată. Acesta are să covârşească alăuta cea proorocească a lui David, şi Psaltirea, cântând cântări nouă Domnului, şi cântări pline de minunată dulceaţă, mai presus decât Cântarea lui Moisi, şi decât cântarea în fluier de horă a Mariamiei. Faţa de asemănarea alăutei lui cea dulce cântătoare şi minunată, au să se socotească un basm netrebnic cântările cele fără de folos ale lui Orfeus. Acesta va cânta cântarea cea duhovnicească şi cerească. Acesta va urma cântările cele heruvimiceşti. Acesta va croi drept dogmele credinţei şi va da la iveală răzvrătirea şi strâmbarea a tot eresul”.

Când s-a deşteptat bătrânul, care a avut vedenia aceasta, şi i s-au descoperit cele negrăite, a zis către Sfântul acestea: „O! fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta; nu în pilde, ci întru adevăr, nu întru ghicituri, ci în dogme. Grăieşte cuvintele pe care le-a scris Duhul Sfânt în inima ta; suie-te în muntele Sinaitului cel al vedeniilor şi al descoperirilor lui Dumnezeu, fiindcă te-ai smerit pre sineţi până în sfârşit; acum dar, suie-te în muntele bisericii, şi propovăduieşte, binevestind Ierusalimului; întru tărie înalţă glasul că preaslăvite mi s-au grăit mie pentru tine de la Maica lui Dumnezeu, şi mă iartă pe mine de câte ţie am greşit, că din necunoştinţa mea te-am împiedicat”.

Atunci dar, început făcând Ioan cântărilor celor cu miere curgătoare, lumina bisericile atâta, încât oricine auzea cuvintele lui şi facerile putea să înţeleagă. Deci întru acest chip vieţuind Sfântul într-o petrecere îmbunătăţită şi prea minunată, şi multe scrieri lăsând asupra luptătorilor de icoane, alcătuind canoane prea frumoase şi dulci la cântare, cum şi alte cuvinte de praznice, spre lauda şi mărirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, s-a odihnit întru Domnul, Căruia I se cuvine slava şi Stăpânirea, în veci. Amin.

MINUNEA a 11-a
Pentru împărăteasa Franţei, ale cărei mâini tăiate le-a vindecat Stăpâna cea Atotputernică

În Franţa era un împărat văduv de întâia soţie cu care făcuse un copil, parte femeiască prea frumos şi l-a numit Maria. Apoi el a făcut a doua nuntă, şi a luat o femeie mai frumoasă, cum nu se afla în locurile lui, care pe cât era frumoasă la trup pe atât era la suflet grozavă.

Şi mai ales se stăpânea atâta de zavistie, încât nici într-un chip nu vrea să audă cum că ar fi fost alta cândva mai frumoasă decât ea. Şi văzând pe fiica cea întâi născută, cum că avea frumuseţe minunată, au zămislit în inima ei pe diavolul, şi căuta chip să o omoare din zavistie pe fecioara cea nevinovată, pentru ca să nu se facă mai frumoasă decât ea.

Deci, când s-a dus în altă ţară împăratul, pentru o pricină de nevoie, atunci a aflat prea îndrăzneaţă vreme potrivită ca să săvârşească pofta ei cea zavistnică. Şi a vorbit cu un rob credincios al ei, care avea multă îndrăzneală, zicând lui: „Un lucru voiesc să-mi faci întrascuns, să nu ştie cineva şi eu îţi voi da atâtea daruri, cu care să te faci cel întâiu în palaturile cele împărăteşti, iar el s-a făgăduit cu jurămînt să săvârşească ce-i va porunci. Atunci ea a zis lui: soţia cea dintâi pe care a avut-o împăratul, a făcut pe fiica aceasta nu cu dânsul, ci cu alt oarecare om cu rău nărav. Pentru aceasta, ca o naştere a desfrânării face lucruri necuviincioase şi pline de ruşine şi dacă mai mult va trăi în casă, are să umple de ruşine casa mea. Deci te rog pe tine, ia-o dimineaţă, şi îi spune cum că o duci în grădină să o plimbi, şi tu omoar-o pe dânsa, în locul cel pustiu, şi ascunde-o ca să nu audă cineva de aceasta. Şi ca semn al nemincinoasei mărturii, să-i tai mâinile ei şi să mi le aduci”.

Deci slujitorul acela s-a făgăduit că să împlinească dorinţa ei, şi s-a gătit de cu seară cu o rudenie a lui şi prieten credincios.

Iar la miezul nopţii a deşteptat împărăteasa pe fecioară şi i-a zis ei: „Du-te, Maria mea, cu oamenii aceştia în cutare loc, în care vin şi eu curând, ca să ne plimbăm”. Aşa dar a luat-o pe fecioară şi a dus-o într-un loc departe şi pustiu, unde a înţeles vicleşugul, că era din fire înţeleaptă. Deci a ridicat ochii către cer şi cu lacrimi s-a rugat zicând: „Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, altă nădejde şi ajutor nu am fără numai Darul tău, şi tu răsplăteşte celor ce mă vrăjmăşesc pe mine cu nedreptate”. Iară slugile i-au spus: „Să nu plângi şi să nu te temi că vei pătimi vreun rău de la noi”. Iar ea a zis:

„Pentru ce minţiţi? Maica mea cea vitregă m-a înşelat pe mine, şi m-a dat în mâinile voastre ca să mă omorâţi, şi nădăjduiesc spre nădejdea celor deznădăjduiţi, că are să vă răsplătească fărădelegea voastră. Ce voiţi de aici înainte? Locul este pustiu şi faceţi porunca doamnei voastre, numai vă rog să nu mă ucideţi fără de veste, ci mărturisiţi ceea ce aveţi să faceţi, ca să-mi dau, prin rugăciune, Stăpânului, duhul meu”. Iar ei i-au spus:

„Bine că ai cunoscut ceea ce are să urmeze, că aşa ne-a poruncit, şi ne-am făgăduit să te omorâm”. Iar ea a zis:

„Şi nu vă temeţi de Dumnezeu să mă ucideţi cu nedreptate? Nu ştiţi că darul Lui ca un drept Judecător nu lasă ascunsă şi nepedepsită o faptă ca aceasta, ci o va izbândi vouă, şi prea împietritei aceleia, că nici pe aceea, nici pe voi nu v-am nedreptăţit vreodată? Deci dacă voiţi să vă lăsaţi de o fărădelege ca aceasta, lăsaţi-mă pe mine în locul acesta pustiu, şi spuneţi ei cum că m-aţi omorât. Aici nu este nimeni ca să mă caute cu cele trebuincioase şi voi muri de foame, iar voi nu vă veţi pângări mâinile voastre într-acest fel de spurcată ucidere”.

Acestea şi altele mai multe zicând, cu lacrimi, le-a părut rău pentru dânsa şi i-au zis: „Nouă ne pare rău pentru tine, şi te lăsăm vie. Dar aceea ne-a zis să-i ducem mâinile tale ca să se încredinţeze pentru moartea ta şi dacă nu vom face, cuvântul ei ne va face rău. Şi chiar dacă te vom lăsa vie, fiarele te vor mânca. Iar ea au răspuns:

„Amară-mi este şi o moarte şi alta; cu toate acestea voi avea puţină mângâiere, cum că m-au mâncat fiarele, şi nu oamenii, şi veţi fi nevinovaţi şi voi de fărădelegea aceasta. Faceţi aşa pentru numele Prea Sfintei care a născut pe adevăratul Dumnezeu şi Judecătorul tuturor, ca să nu mă ucideţi. Iar fiindcă ziceţi cum că v-aţi făgăduit ei ca să-i duceţi mâinile mele, tăiaţi-le, ca să le vază şi să se bucure, şi pe mine lăsaţi-mă aici să mor de durere”. Iar ei au primit să o lase vie.

Atunci sărmana, pentru ca să scape de moarte, a pus mâinile ei pe o cracă, şi i le-au tăiat din încheieturi cu un chip îndemânatic, şi le-au dus la împărăteasa care le-a dat daruri şi dăruiri nenumărate. Iar sărmana fecioară a rămas întru durere şi chinuire neasemănată şi nu avea altă mângâiere la durerile cele prea usturătoare, numai numele Prea Sfintei, al cărei ajutor îl chema cu lacrimi şi cu credinţă. Pentru aceasta nu s-au lipsit de cerere, ci cu ocrotirea Preabunului Dumnezeu a dobândit ajutor întracest chip.

Un tânăr de bun neam, fiul unui domn bogat, vâna într-acele părţi şi cu povăţuirea lui Dumnezeu s-a dus aproape de pădurea aceea, unde auzind plânsul cel nemângâiat, a căutat până ce a aflat-o. Şi minunându-se de primejdie şi de frumuseţea ei, a întrebat să-i spună pricina, iar ea n-a răspuns nimie, mimai plângea cerând ajutor. Iar domnul acela a zis slugilor: „Vreme nu este ca să o întrebăm, ci fiindcă Dumnezeu ne-a povăţuit aici pentru ea, luaţi-o binişor să o ducem în oraşul nostru”.

Aşa dar făcând, au ajutat-o cu sârguinţă, cu buruieni şi cu feluri de doftorii, de i-au încetat desăvârşit durerile. Şi se minunau toţi ai palatului de înţelepciunea pe care o avea, şi de frumuseţea ei. Deci o întrebau pe ea de multe ori, a cui fiică este şi pentru ce i-au tăiat mâinile ei, şi n-a vrut să spună. Dar pentru bunele ei obiceiuri şi pentru faţa ei cea de bun neam şi frumoasă, a iubit-o tânărul din toată inima lui şi a zis Ducelui într-o zi: „Părintele meu, cunosc cum că mă iubeşte şi te rog să-mi faci darul acesta: Noi suntem bogaţi şi nu avem trebuinţă de lucruri.

Când voieşte cel bogat să se însoare, trebuie să nu caute alta numai femeia să-i placă. Aceasta voiu şi eu să-mi facă stăpânirea ta, ca să iau pe fecioara pe care am aflat-o în pustie; şi n-am trebuinţă pentru slujirea mâinilor ei”.

Tatăl a răspuns: „Noi putem să luăm o fiică a unui domn asemenea nouă, şi tu voieşti să o iei pe aceasta? Nu este atâta că este fără de mâini, pe cât că nu o ştim dacă nu este copil al vreunui ţăran prost, şi ne va fi ruşine nouă”.

Iar acela a zis: „Părintele meu, aceasta nu poate să fie, că frumuseţea, cunoştinţa, învăţătura şi rânduielile ei o mărturisesc din sânge împărătesc. Ci dacă ar fi şi copil al unui om mic, eu o voiesc, şi dacă nu o voi lua pe dânsa, întru adevăr îţi spun, alta nu iau şi voiu petrece viaţa mea cu tristeţe neasemănată”.

Deci văzând Ducele dorul tânărului, s-a înduplecat, şi au făcut nuntă cu bucurii prea bogate. Iar împăratul, tatăl ei, era în durere nemângâiată, neştiind unde să fie fiica lui, pentru că împărăteasa i-a spus cum că a fugit pe ascuns într-o noapte, şi nu ştie ce s-a făcut.

Şi plângea nemângâiat, având prepus (Bănuială) către împărăteasa, dar nu i-a arătat bănuiala lui până ce va cunoaşte adevărul. A trimis deci oameni în feluri de locuri ca să cerce, au scris şi poruncit să se adune domnii şi boierii împărăţiei lui, să facă alergare de cai, pentru ca să ia puţină bucurie, să nu-l omoare durerea.

Deci s-a dus porunca aceasta şi în locul unde era fiica lui. Şi vrând Ducele să încalece, nu l-a lăsat fiul lui, ci i-a zis: „Părintele meu, nu este cu cuviinţă să te osteneşti atâta călătorie, fiind bătrân; odihneşte-te, şi eu mă voi duce în locul tău, iubeşte pe soţia mea ca şi pe mine, şi dacă va naşte mai înainte de a mă întoarce eu, poartă grijă de ea”. Iar Ducele a primit, s-a rugat pentru el şi i-a mulţumit.

Deci ducându-se, a făcut cu dumnezeiasca putere atâtea fapte vitejeşti şi lupte eroice întru alergarea aceea de cai, încât toţi vorbeau despre dânsul, lăudându-l şi fericindu-l. Iar împărăteasa cea vicleană l-a poftit şi chemând pe sluga lui l-a întrebat, de unde este domnul lui, dacă are femeie şi altele asemenea. Iar sluga i-a spus ei cu de-amănuntul toate, cum că au aflat într-o pădure deasă una fără de mâini, că au luat-o şi celelalte. Mai pe urmă i-a spus ei cum că în acel ceas a venit, de la tatăl lui scrisoare, cum că femeia sa a născut doi copii parte bărbătească, şi să nu fie îngrijorat.

Atunci reaua aceea şi vicleana a zămislit cu durere, şi a născut fărădelege; a dăruit cu multe daruri pe omul acela, şi l-a rugat, când va scrie domnul lui Ducelui, să-l aducă acolo pe ducătorul de scrisoare ca să-i poruncească şi ea, iar acela s-a făgăduit ca să o facă. Şi după ce a scris tânărul răspuns tatălui său ca să aibă grijă de femeie şi altele asemenea, pecetluind scrisoarea au trimis-o cu robul. Iar acesta necunoscând vicleana meşteşugire, s-a dus la împărăteasa, care l-a ospătat cu multă îndestulare. Şi luând scrisoarea pe ascuns a scris alta, a scos pecetea Ducelui cu un chip îndemânatic şi a pus-o pe scrisoarea ei în care ea a scris acestea:

„Părintele meu, cunoaşte că această noră a ta este fiica unui om făcător de rele, şi pentru răutăţile ei i s-au tăiat mâinile. Şi copiii nu sunt ai mei; deci mă rog ţie, cum vei citi scrisoarea mea, să o omori cu copiii ei; şi până nu voi auzi de moartea ei, nu vin acolo”. Şi această vicleană scrisoare a dat-o vipera aducătorului de a dus-o Ducelui.

Care văzând cele scrise, s-a întristat şi nu se dumirea neştiind ce să facă. Aşa gândind, s-a sfătuit cu o slugă credincioasă, cum ar face. Iar acela i-a zis lui: „Să nu faci o fărădelege ca aceasta, ca să o omori, ci dă-mi-o mie, ca să o duc în locul în care am aflat-o, să o las acolo, şi Dumnezeu o va chivernisi cum va voi. Iar pe urmă mă voi duce să spun Domnului meu, cum că am făcut ce ne-a scris. Cuvântul acesta a plăcut Ducelui.

Deci luând sluga pe Maria cu fiii ei, a lăsat-o pe dânsa în pustie, şi s-a dus ca să afle pe bărbatul ei. Iar săraca şi sărmana aceea a rămas în locul acela neumblat, cu multă durere şi întristare nemângâiată, aşteptând moartea. Plângând dar şi tânguindu-se, a văzut o potecă, şi luând copiii în braţele sale, după cum putea, umbla împrejur pe drumul acela, până ce au ajuns la o peşteră, în care locuia un pustnic. Acesta văzând-o pe dânsa, a socotit cum că ar fi o nălucire a vrăjmaşului, dar când a auzit patimile ei s-a întristat şi lăsând-o pe dânsa în peşteră, s-a dus în alt loc. Şi în fiecare zi aduna rădăcini, şi din rădăcinile şi buruienile care mânca el îi aducea şi ei de o hrănea cu acelea, sau mai bine să zic, cu dumnezeiasca putere.

Au trecut aşa multe zile, până ce s-a întors bărbatul ei în ţara lui şi înştiinţându-se de cele făcute a plâns cu amar. Apoi luând slugile, a zis: „Să mergem să căutăm locul acela, şi nădăjduiesc către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care săraca o chema în ajutor, totdeauna, că după cum întâi i-a ajutat, şi acum va fi având-o păzită”. În acea noapte se arată Preasfânta în somn Mariei, şi îi zise: „Mâine vine credinciosul tău bărbat ca să te ia; şi mai multă muncă şi durere nu se va mai apropia de tine de acum înainte. Iar pentru răbdarea ta şi pentru credinţa care o ai către mine, că mă strigi întru ajutor la patimile tale, să înceteze durerile şi întristările tale, şi să se întoarcă întru bucurie”. Răspuns-a Maria: „Îţi mulţumesc, şi mă închin Ţie, Doamna mea, că nu mă laşi. Dar cum să văd desăvârşită bucurie, până când mă aflu fără de mâini? Însă nu mă deznădăjduiesc, păcătoasa, şi îndrăznesc la mila Ta, să-mi dai şi mai-mult ajutor”. Acestea zicând cu chip smerit, a auzit pe împărăteasa îngerilor că îi zicea ei: „Ia-ţi mâinile tale cu ajutorul şi darul Fiului meu şi Dumnezeu. Că cei ce mă iubesc pe mine şi nădăjduiesc sub acoperământul meu nu se vor lipsi de tot binele”. Acestea zicând, s-a aflat femeia vindecată, pentru care de bucurie deşteptându-se, văzu (o! minunile tale cele prea mari, Stăpână!) că era vedenia adevărată. Cine ar putea să spună veselia pe care a luat-o şi mulţumirile cele ce le-a făcut către Preasfânta?

Căci toată noaptea aceea a petrecut-o în rugăciuni, şi în plecarea genunchilor, zicând herelisirea îngerului, după cum avea totdeauna obişnuinţă să zică, cu evlavie şi cu umilinţă. Iar după ce s-a făcut ziuă, au auzit glasuri de oameni. Şi ieşind afară a văzut pe bărbatul ei, care, aflând-o, a plâns de bucurie. Şi a spus lui facerea de minune, arătându-i mâinile ei, pe care văzându-le el, s-a înspăimântat. Şi slăvind pe Făcătoarea de bine, s-a întors în oraş, unde a poruncit ca să se prăznuiască Preasfânta Născătoare de Dumnezeu opt zile cu veselie. Şi câţi au auzit de această minune s-au înspăimântat. După aceea cercetând Ducele despre scrisoarea cea vicleană, cine a scris-o, ca să-l omoare, i-a zis lui Maria: „Până acum am ascuns, şi nu am vrut ca să arăt cine sunt, dar fiindcă este voia lui Dumnezeu, vă spun: să ştiţi că eu sunt fiică a împăratului vostru şi câte am primit, mi le-a făcut împărăteasa. Însă Maica sărmanilor, împărăteasa cea cerească (al cărei nume este binecuvântat) m-a izbăvit de toate durerile. Nu v-am spus mai înainte, pentru ca să nu mă vadă pe mine Tatăl meu, şi să moară de durere. Dar acum fiindcă mi-a făcut atâta milostivire Maica milostivirii, trimiteţi, scrisoare până ce ne gătim şi noi să ne ducem”.

Acestea auzindu-le Ducele, care avea supărare că nu ştia pe tatăl ei, a luat multă veselie, împreună cu toţi ai palatului. Iar mai ales bărbatul ei a înălţat mâinile către cer, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeu, care m-a învrednicit ca să iau de soţie pe Doamna mea!”

Atunci i s-au închinat ei toţi ca unei împărătese, şi trimiţând scrisoare tatălui ei s-au pornit a treia zi. Iar ajungând în Franţa, i-a întâmpinat pe dânşii împăratul, care alergând, a căzut pe grumazul ei, sărutând-o cu lacrimi. Blestemata lui femeie însă s-a ascuns, pentru ca să nu o afle împăratul, dar el a cercetat cu ce-a-mănuntul până ce a găsit-o şi aprinzând foc mare în mijlocul cetăţii au ars-o de tot, încât nici os n-a rămas. Iar a doua zi a încoronat pe ginerele său de împărat. Şi venind Ducele la bucuria fiului său, cum şi toate rudeniile şi prietenii lui, au săvârşit praznic de veselie pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu. Zidind încă şi o biserică slăvită în numele ei, prăznuia toate praznicele ei; iar mai ales în ziua în care a vindecat mâinile împărătesii, făcea multe milostenii săracilor, cum şi alte multe feluri de faceri de bine, aducându-şi aminte totdeauna de prea marea facere de bine pe care i-a făcut-o Preacurata. Şi mai mult decât alte fapte bune, făcea multă milostenie. Nu se ostenea niciodată a da milostenie celor ce aveau, trebuinţă, nici lăsa vre-o slujnică a lor ca să dea cele ce erau de trebuinţă celor săraci, ci ea singură cu mâinile sale dădea, zicând: „fiindcă mâinile acestea nu sunt ale mele, ci ale împărătesei celei Cereşti, pe care pentru multa ei milostivire mi le-a dăruit, nu este de cuviinţă să se lenevească cândva la facerea de bine a robilor ei şi la milosteniile săracilor. Iar mai ales că şi bunătăţile acestea nu sunt ale mele, ci daruri ale lui Hristos, Prea Bunul Stăpân, trebuie să le împărţesc la fraţii mei cu îndestulare”. Aşadar împărăteasa cea bine cunoscătoare s-a bucurat multă vreme de împărăţia cea pământească, şi sfârşindu-se cu pace s-a dus la împărăţia cea cerească, pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin.

MINUNEA a 12-a
Pentru aceea ce şi-a scos ochii, ca să-şi păzească curăţia şi fecioria

La început, când a primit credinţa în Hristos Britania, adică Anglia, erau acolo mulţi oameni evlavioşi şi îmbunătăţiţi; şi mulţi bogaţi nu-şi măritau pe fiicele lor, ci cheltuind multă bogăţie zideau mănăstiri, şi le aşezau pe dânsele acolo, de petreceau călugăreşte.

În vremea aceea, era un boier iubitor de fapte bune, care avea o fiică de 12 ani, prea frumosă, Maria cu numele, şi vrând să o facă călugăriţă, a întrebat-o, pentru ca să-i vadă şi a ei cugetare. Deci i-a zis ei: „Dacă aş mai fi avut o copilă, aş fi dorit să o dau într-o mănăstire împreună cu jumătate din averea mea, Stăpânului Hristos, iar pe cealaltă să o mărit. Dar fiindcă te am numai pe tine, îmi pare foarte rău şi nu ştiu ce să fac din două. Însă mie mi se pare că este mai bine ca frumuseţea aceasta, pe care ţi-a dat-o prea bunul Dumnezeu, să o afieroseşti Lui decât să o strice vre-un om. Şi de vei face sfatul meu, te vei cinsti de oameni în această lume şi în ceruri de Dumnezeu”. Răspuns-a lui fecioara: „Înţelepţeşte ai judecat, o! părinte. Şi eu am socotit mai bine să iau pe Mântuitorul de Mire al meu, decât vreun boier mare şi nevrednic”.

Atunci tatăl i-a mulţumit din tot sufletul, şi în puţină vreme a dus-o într-o mănăstire de fecioare, unde erau şi alte călugăriţe. Şi cheltuind toată averea lui a zidit o biserică unde petrecea ea călugăreşte împreună cu alte călugăriţe cu fapte bune. Aduceau încă şi alţi boieri pe fiicele lor în mănăstire de şedeau până să vie la vîrsta cea după lege, când le întreba ce au să facă. Şi unele doreau viaţa monahicească şi se tundeau în monahism, iar altele cu mai puţină evlavie se măritau.

În acel timp era un domnitor, care stăpânea în ţara aceea, Ricardie cu numele, cu viaţă destrăbălată şi neînfrânată, care avea o fiică orfană de mamă, pe care a pus-o şi el în mănăstirea cea zisă. Iar stareţa a primit-o cu bucurie şi pentru ca să cinstească pe domn a poruncit de au venit toate surorile ca să-l heretisească. Între altele era şi Maria, cea zisă mai sus, care văzând împodobirea domnului, zicea în mintea ei: „Dumnezeul meu, oare să aibă acest om atâta slavă şi întru împărăţia Ta?” Iar acela dacă a văzut-o că se uita la el şi-a rănit inima de frumuseţea ei, socotind cum că şi ea tot cu acest fel de socoteală îl privise. Deci s-a rănit de un dor nevindecat, însă atunci n-a descoperit la arătare dorinţa lui din cauza celorlalte ce erau de faţă.

Dar după ce s-a dus la palatul său, a vestit stareţei ca să-i trimită pe Maria în acea seară, şi să ştie cum că şi ea de asemenea îl iubeşte. Iar stareţa s-a întristat foarte şi i-a trimis răspuns să nu facă ruşine mănăstirii; ba încă, ca un domn al cetăţii ce este, trebuia, dacă ar fi auzit cum că altul voieşte să facă un lucru necuviincios ca acesta, să-l pedepsească pe acela. Şi multe alte cuvinte plăcute lui Dumnezeu i-a răspuns. Însă acela nici într-un chip nu le-a socotit, ca un întunecat la minte de patima curviei, ci i-a poruncit a doua oară negreşit să o trimită, că îi pofteşte foarte mult ochii ei care l-au rănit la inimă când căuta la el. Şi să i-o trimită cu hotărâre, sau se va duce singur şi o va lua cu sila, făcând o mare ruşine şi pagubă neasemănată mănăstirii.

Între acestea, mai înainte de a ajunge al doilea vestitor, a întrebat stareţa pe Maria şi i-a zis: „Tatăl tău te-a afierosit aici lui Dumnezeu şi pururea Fecioara Maicii sale, cu toată bogăţia lui, şi a murit cu multă bucurie, văzând că ai sporit întru poruncile Domnului. Şi în urma mea alta nu se va face stareţă, numai tu, pentru fapta cea bună, şi pentru bogăţia ta; mă mir dar, cum ai făcut greşeala aceasta, ca să cauţi la domnitorul, care m-a vestit ca să te trimit la el şi nu ştiu ce să fac”. Iar ea a răspuns : „Maica mea, cu alt gând am căutat eu la el, însă socoteala lui a fost vicleană, gândind la lucrul cel necuviincios. Deci când va trimite a doua oară vreun om să mă laşi ca să-i dau eu răspunsul, ca să cunoşti cât dor am ca să păzesc fecioria mea”. Răspuns-a ei stareţa:

„Vezi să nu zici vre-un cuvânt aspru, să se mânie şi să strice mănăstirea”. Iară ea a zis : „Mă duc la biserică să mă rog Stăpânei, să mă lumineze ca să-i dau răspunsul cel cuviincios, şi însăşi Pururea Fecioara mă va păzi pe mine şi mănăstirea”.

Au alergat dar la ajutor cel de Sus, şi se ruga cu lacrimi înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu să o izbăvească de întinăciunea trupului. După un ceas a venit omul şi i-a zis stareţei cuvântul cel de mai sus, la care ea a răspuns: „Nu se cuvine ca eu să trimit pe cineva la păcat, ci zi ei, şi dacă va voi, îţi va urma ţie”. Deci s-au dus la biserică şi i-a zis ei cel trimis: „Doamna mea, domnul nostru a văzut frumuseţea ta şi s-a rănit atât la inimă de vederea ochilor tăi celor prea dulci, că nu află vindecare dacă nu vei veni să te vadă; dar de bună voie, ca să te facă soţia lui, să fii foarte mult cinstită, şi să te slăveşti întru această lume; iar dacă nu vei veni de voie, te va lua cu sila ca să te ruşineze în toată Britania”. Iar ea a răspuns : „Du-te afară din biserică şi aşteaptă, şi peste puţină vreme îţi voi da aceea ce doreşte Domnul tău”.

Atunci acela a ieşit bucurându-se, socotind că s-a înduplecat dorinţei Domnului său. Asemenea şi stareţa a socotit cum că s-a biruit de vrăjmaşul şi foarte s-a întristat. Însă evlavioasa mireasă a lui Hristos, ducânduse, a stat înaintea Preasfintei zicând acestea cu lacrimi:

„Stăpâna mea, bine îmi este să am ochi, ca să văd Sfânta icoana Ta, dar fiindcă aceştia m-au împiedicat pe mine văzând pe pângăritul, mai bine să-i scot pe ei, decât să-mi întinez fecioria mea, şi voi vedea eu darul tău cu ochii sufletului. Iartă-mă, Doamna mea, şi să nu mi se socotească mie întru păcat darea aceasta, că de nevoie o fac. Şi din două rele ce-mi stau înainte, mai bine este a alege răul cel mai mic”. Acestea zicând (o! bărbăţie şi vitejie!) şi-a scos amândoi ochii cu un cuţit, şi i-a pus într-un vas. Apoi a strigat pe omul cel trimis şi i-a zis:

„Fiindcă ochii aceştia au greşit domnului tău, de l-au rănit, iată cu dreptate i-am pedepsit. Şi dacă după cum ai zis pot să-l mângâie, mergi şi îi dă pe dânşii ca să ia dintru ei toată veselia şi bucuria”.

Iar acela, îngrozit, a luat ochii şi i-a dus domnului său, spunându-i cuvintele acestea. Care văzându-i pe dânşii s-a înspăimântat, schimbându-se cu dumnezeiască schimbare, şi minunându-se de fapta bună a fecioarei aceleia şi-a mutat dragostea cea trupească întru evlavia duhului. A plâns cu amar, a urât din inimă fărădelegile lui, şi umilindu-se la suflet, a adus ochii la mănăstire, de i-a pus înaintea Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu şi pe oarba acolo aproape să stea. Şi adunând pe toate surorile, le-a zis lor: „Cădeţi toate la rugăciune cu lacrimi rugându-vă Stăpânului Hristos celui Atotputernic, şi Preasfintei şi Pururea Fecioarei Maicii Lui, ca să facă milă cu sora aceasta binecuvântată, şi să o vindece pe ea, şi dacă vom avea credinţă fierbinte, ne va auzi Stăpânul; numai să nu aveţi necredinţă întru inima voastră, nici să vă îndoiţi cât de puţin; că cele ce sunt cu neputinţă la oameni, cu putinţă sunt la Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El. Şi vă rog pe voi, să nu îndrăznească vreuna să se scoale de la pământ, până ce voi săvârşi şi eu rugăciunea mea”. Aşa zicând, a pus cenuşă, nevrednicul, pe capul lui, şi căzând jos la pământ, cu capul descoperit şi cu multă smerenie, se ruga cu multe lacrimi şi tânguiri: „Doamna şi Stăpâna îngerilor, Maica Atotputernicului Dumnezeu, nu sunt vrednic să văd Sfânta icoana Ta, nici să deschid gura mea cea prea pângărită ca să te rog; că nu am lăsat nici un păcat pe care să nu-l fi făcut, întinat-am sufletul şi trupul meu şi tot pământul. Însă fiindcă Domnul Iisus Hristos S-a întrupat pentru păcătoşi, şi n-a lepădat pe desfrânate, pe tâlhari şi pe vameşi, ci i-a primit pe toţi şi la Dumnezeiasca lui înălţare de la noi te-a lăsat pe tine mijlocitoare a păcătoşilor, pe tine te pun şi eu chezaşă, Stăpâna mea, către Fiul tău cel milostiv, ca să mă întorc de la calea cea rea a fărădelegilor, şi prin pocăinţă să-mi spăl noroiul sufletului meu numai să audă darul tău rugăciunile sfinţitei stareţe şi a toatei sfinţitei frăţimi, ca să dai iarăşi ochii sfintei roabei tale acesteia, căreia eu nepriceputul i-am fost pricina de i-a scos. Şi aşa aceasta să se izbăvească de trupeasca nevedere, şi luând lumina cea prea dorită să slujească Bisericii Tale, ca şi mai înainte, iar eu, nevrednicul robul tău, să mă slobozesc de robia cea cumplită a celui viclean, care mă trage legat, nevăzut, cu lanţ de fier”.

Acestea şi altele multe zicea cu lacrimi domnitorul, iar călugăriţele de asemenea se rugară toată ziua aceea: Şi fiindcă se rugau cu credinţă şi cererea le era binecuvântată şi sfântă, pentru dragostea cea frăţească, s-a auzit degrabă rugăciunea lor. Că la ceasul vecerniei a strălucit toată biserica, şi s-a auzit un glas zicând: „Ia-ţi lumina ta cu darul Celui Născut al meu”. Atunci călugăriţa căutând în sus, a văzut pe Stăpâna cea Atotputernică stând înăuntrul Jertfelnicului, şi i-a zis ei:

„Măresc numele tău, Doamna mea, şi slăvesc darul tău”, Iar domnitorul şi toate surorile, după ce au auzit glasul, s-au sculat, dar pe Preasfânta n-au văzut-o. Însă văzând că era vindecată ceea ce mai-nainte era fără ochi, au slăvit pe Stăpâna cea Atotputernică şi i-au mulţumit, făcând priveghere de toată noaptea.

Apoi domnitorul a dat mănăstirii multe daruri şi căindu-se de păcatele lui, după făgăduinţă, nu s-a întinat mai mult, ci a petrecut viaţa cea cu fapte bune.

Apoi prea cinstita Maria s-a făcut minunată foarte în lumea aceasta pentru marea înţelepciune şi păzirea fecioriei ei. Şi toate surorile au cinstit-o mult pentru facerea de minune cea zisă mai sus şi pentru petrecerea ei cea cu fapte bune. Iar după sfârşitul stareţei, cu sfat de obşte au ales-o pe dânsa, care cu plăcere de Dumnezeu păstorind sfânta mănăstire s-a dus întru împărăţia cea cerească. Pe care o! de ar da Dumnezeu, ca noi toţi să o dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu cel fără de început al Lui Părinte, şi cu Preasfântul şi de o fiinţă Duh, în veci. Amin.

MINUNEA a 13-a
Pentru aceea ce şi-a tăiat buzele sale şi nasul, ca să-şi păzească fecioria cea făgăduită

Oarecare fecioară cu numele Efimia, fiică a unui boier bogat, a afierosit fecioria ei Preanevinovatei Maicii lui Dumnezeu, din tânără vârstă şi petrecând minunat şi cu fapte bune, niciodată n-a lipsit de la Biserică în sărbători. Şi toţi se minunau, văzând atâta evlavie la o tânără atâta de crudă, foarte frumoasă cu trupul şi cu bun chip. Iar pe cât creştea cu vârsta trupului, pe atâta se înmulţea şi evlavia sufletului.

De aceea, vicleanul drac zavistui foarte asupra păzirii fecioriei acesteia, şi a rănit către dragostea ei pe un boier prea bogat, care a cerut-o de la tatăl ei de soţie. Iar el s-a bucurat, ca să facă ginere pe un om ca acesta, şi i-a făgăduit ca să i-o dea. Însă mireasa lui Hristos cea fără de prihană, s-a împotrivit voii părinteşti, zicând că nu ar fi cu dreptate nici cu cuviinţă ca să mintă pururea Fecioarei, Născătoarei de Dumnezeu, căreia i-a făgăduit fecioria ei, şi să iubească mai mult pe un om şi pământesc, decât pe Mirele cel nestricăcios şi ceresc. Ci tatăl ei s-a mâniat şi i-a zis ei: „Rudenia lui este mare, şi tu nu eşti vrednică să iei de bărbat pe un boier atât de bogat şi de bun neam. Deci cu hotărâre voiesc ca să faci voia mea, sau te pedepsesc prea aspru”.

Văzând dar fecioara cea de bun neam socoteala tatălui său cea nestrămutată şi primejdia fecioriei ei, a intrat în dumnezeiasca biserică, şi rugându-se cu lacrimi cerea de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că să-i ajute la această nevoie, să nu-şi întineze trupul ei. Şi după ce s-a rugat multe ceasuri, socotea întru sineşi aceasta:

Fiindcă frumuseţea trupului meu este pricina ca să mint cerescului Mire şi să mă pîngăresc de om nevrednic, mai bine este să mă lipsesc de ea, nefiindu-mi folositoare şi să mă fac îngrozitoare cu chipul şi urâtă, numai să-mi păzesc curăţenia sufletului, pe care mai vîrtos şi mai mult o pofteşte Domnul, decât frumuseţea cea trecătoare”.

Aceasta cugetând şi înfierbântându-se de dumnezeiescul dor al păzirii fecioriei ei şi-a tăiat nasul şi buzele.

De îndrăzneala aceasta auzind şi văzând-o tatăl ei, s-a mâniat atâta, încât a vrut s-o omoare, însă pentru ca să nu-i dea numai o durere, dacă îi va tăia capul ei, a lăsat-o pe dânsa vie, ca să-i dea muncă pe fiecare zi. Deci după ce a bătut-o cât a vrut, a chemat un lucrător de pământ, pe care îl avea în ţarinile lui, aspru foarte şi fără de omenie, căruia a dat-o ca să o aibă ca pe o roabă, să-i facă cele mai grele şi mai defăimate slujbe şi lucruri ale ţarinii lui şi să o bată fără de milostivire când nu-i va face ascultare. Şi s-a jurat lui cum că dacă va auzi ca s-a umilit în vreo zi spre ea şi îi va face bine, sau de se va arăta milostiv cât de puţin către dânsa, îi va tăia capul lui.

Deci luând-o pe dânsa ţăranul, o necăjea şi o bătea fără de milostivire, pentru că din fire era crud şi fără de omenie. Iar mai mult pentru frica tatălui ei a pus-o la cele mai grele slujbe. Însă fecioara cea de bun neam răbda cu vitejie toate durerile, mulţumind Domnului, Care a învrednicit-o ca să se pedepsească pentru dragostea lui. Şi când voia să o bată nemilostivul acela, ea se ducea într-un loc ascuns, şi se ruga multe ceasuri cu lacrimi către Domnul, cerând de la dânsul ca să-i dea până în sfârşit răbdare şi putere. Şi cele mai multe nopţi le petrecea în metanii şi rugăciuni când avea vreme.

Robia aceasta cumplită şi aspră a răbdat-o purtătoarea de chinuri şi muceniţa păzirii fecioriei ei nu zece zile, sau o sută, ci şapte ani întregi. Şi oricare o vedeau din cei ce ştiau mai dinainte câtă frumuseţe avea, şi ce fel s-a făcut, din osteneli, din durere şi din munci, nu era cu putinţă ca să nu-l doară la inimă şi să nu lăcrămeze de nenorocirea ei.

Deci într-o noapte în care era ajunul Naşterii lui Hristos, pe când cina bărbatul acela, Efimia s-a dus pe ascuns la grajd ca să se roage, cugetând la întruparea Domnului nostru, care a primit să se facă om pentru mântuirea noastră. Iar ţăranul, văzând că lipseşte fecioara, a luat un toiag şi a alergat ca să o bată, după cum avea obişnuinţă. Deci, alergând către grajd, a văzut de departe lumină mare şi s-a temut, socotind cum că ar fi foc şi că arde casa. Iar apropiindu-se a văzut ceea ce nu era vrednic să vadă, adică pe împărăteasa cea cerească cu mulţime de sfinţi îngeri, care mângâia pe Efimia zicând

„Rabdă cu tărie prea iubita mea fiică, că pentru durerea aceasta vremelnică pe care o pătimeşti pentru dragostea Fiului meu, vei dobândi întru împărăţia Lui slavă veşnică şi neveştejită cunună. Şi pentru semnul şi cununa slavei celei mari căreia ai să te învredniceşti de la Mirele tău cel ceresc, să fii de acum vindecată la mădularele cele tăiate, cu puterea Fiului meu”.

Acestea văzându-le ţăranul acela, s-a înfricoşat şi strigând pe toţi casnicii săi, au văzut pe Stăpâna cea prea fără de prihană cu ceata ei cea cerească şi pe fecioara, cu buzele şi cu nasul, după cum a fost mai înainte; şi au căzut la pământ neputând să vadă atâta lumină. Iar după un ceas, sculându-se, a văzut numai singură pe Efimia rugându-se şi strălucind.

Deci a trimis cuvânt la tatăl ei, care a venit îndată; şi văzând-o pe dânsa vindecată s-a înspăimântat şi mulţumind Domnului a cerut iertare de la dânsa pentru necunoştinţele lui cele mai dinainte.

Apoi, cheltuind aur mult, a zidit la grajdul acela o mănăstire prea frumoasă, şi acolo a lăsat-o pe dânsa să slujească Mirelui ei celui ceresc. Care cu petrecerea ei cea cu fapte bune, a adunat şi pe multe altele. Şi bine şi minunat petrerând întru toate poruncile Domnului, cu plăcere de Dumnezeu păstorind turma cea sfântă, lăsând cele vremelnice, s-a dus la împărăţia cea nesfârşită, pe care dea Dumnezeu a o dobândi noi toţi. Amin.

MINUNEA a 14-a
Pentru tinerele cele nevinovate, cărora le-a trimis din cer cununi Stăpâna cea prea lăudată

O femeie oarecare, de bun neam şi îmbunătăţită, avea două fiice foarte frumoase pe care le sfătuia să-i urmeze ei la petrecerea cea după Dumnezeu, şi mai ales la multa evlavie pe care o avea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Iar după moartea bărbatului ei a sărăcit foarte, şi nu avea cu ce să-şi mărite fetele ei. Deci se amăra, temându-se ca nu cumva să-şi vîndă cinstea lor din pricina sărăciei. Însă având credinţă către Dumnezeu, s-a dus cu dânsele la biserică, şi stând înaintea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, au zis acestea cu lacrimi:

„Stăpâna îngerilor, Maica sărmanilor, şi ajutătoarea săracilor, în îngrijirea şi sub acoperământul tău dau, din tot sufletul meu, pe aceste două sărmane ca să le chiverniseşti; că nu pot să le păzesc eu fără de paguba sufletului şi a trupului, din sărăcia şi neajungerea mea. Şi tu, cu dumnezeiasca ta mai înainte purtare de grijă, după nemărginita ta milostivire să le acoperi, şi să le păzeşti, ca să nu-şi întineze fecioria lor”.

Acestea zicând mama ce evlavioasă a apucat mâinile fiicelor ei şi le-a apropiat de Sfântă icoană spre semn de legătură, ca să fie Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mama lor, din ceasul acela, şi ea mai mult nu. Aceasta făcând, s-a întors la casa lor.

Deci când s-au apropiat de uşă, iată un tânăr, în chipul fulgerului care ţinând o pungă plină de arginţi, îi zise ei: „Împărăteasa cea cerească îţi trimite banii aceştia ca să chiverniseşti fiicele tale”. Luându-i dar pe dânşii, acela s-a suit în ceruri, iar dânsa a căzut la pămînt cu lacrimi, mulţumind Făcătoarei de bine celei bogat dăruitoare, pentru grabnicul ajutor şi grabnica sprijineală.

Apoi cheltuind, le-au îmbrăcat pe dânsele şi le-a cumpărat cele de nevoie, ale vieţii lor.

Însă vecinii cei răi, ştiind sărăcia lor cea dinainte, le grăiau de rău şi le huleau pe dânsele cu nedreptate şi cu ruşine, osândindu-le şi zicând cum că Maica lor le-a vândut cinstea lor vreunuia din cei bogaţi şi a luat bani.

Clevetirea aceasta cumplită auzind-o evlavioasa femeie, socotească fiecare câtă durere şi necaz a suferit! Şi pe cât timpul trecea, pe atâta şi osândirea creştea, încât s-a înştiinţat de-aceasta toată cetatea. Deci mama lor, neputând să mai sufere cuvintele oamenilor, a zis fiicelor: „Duceţivă la Maica voastră cea milostivă, şi vă rugaţi bunătăţii ei cu lacrimi şi cu inimă smerită, ca să vă ajute să vă izbăviţi de gurile oamenilor şi dacă cu neîndoită credinţă vă veţi ruga, vă va auzi pe voi Maica înduratului Dumnezeu cea mult milostivă, după cum şi mai înainte ne-a auzit şi ajutat”.

Deci, ascultând ele învăţătura maicii lor s-au dus la dumnezeiasca biserică, şi au făcut după cum le-a învăţat. Şi după ce s-au rugat din destul, vărsând lacrimi, cu credinţă fierbinte, s-au întors la casa lor, nădăjduind la împărăteasa cea Atotputernică, că le va trimite ajutor din Cer, după cum s-a şi făcut. Că împărăteasa, hrănitoarea săracilor, primind smerita rugăciune, şi lacrimile, nevinovatele tinere, le-a ascultat pe dânsele şi cu minune lea ajutat întru acest chip.

La un praznic, la care era tot norodul cetăţii în Mitropolie adunat şi dădea învăţătura un duhovnic, era şi femeia cea zisă mai sus, cu fetele ei. Şi iată pe la mijlocul învăţăturii, când se ostenise duhovnicul, văzură toţi un înger preafrumos, că a intrat pe o fereastră, ţinând în mâini două cununi frumoase şi minunate, alcătuite din flori de trandafir alb şi din alte flori prea bine mirositoare, şi zise aceste cuvinte către cele două copile întru auzul tuturor: „Aceste două cununi de flori albe vi le-a trimis din ceruri împărăteasa, pentru semnul fecioriei voastre”. Acestea zicând a pus pe capetele lor cununile, şi îndată s-a făcut nevăzut. Câtă veselie socotiţi, o! ascultătorilor! că au luat fecioarele, şi câtă înspăimântare cei ce stau împrejur! A rămas învăţătura neisprăvită; a alergat Arhiereul şi boierii ca să sărute cununile cele cereşti. Şi, în scurt, tot norodul se întrecea cine să cinstească pe fecioare mai mult; şi mai pe urmă decât toate, le-au petrecut până la casa lor. Însă ele nu s-au mândrit în deşert pentru aceasta cinste ce li s-a făcut, ci cu multă smerenie au mulţumit împărătesei celei vrednice de cinste.

Iar Arhiereul şi cei mai mari boieri au cheltuit avere nenumărată, zidind două mănăstiri prea frumoase în numele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi au hotărît pe o fecioară stareţă într-o mănăstire, şi pe alta în cealaltă mănăstire. Şi petreceau ele cu aşa fapte bune şi viaţă minunată, încât multe fecioare de bun neam ale boierilor, nu numai din acea cetate, ci şi din alte cetăţi, auzind de vestea cea bună şi de petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu, au lăsat bogăţia cea curgătoare, cum şi slava cea deşartă, şi au venit la ascultarea lor. Şi atâta au crescut aceste două mănăstiri, avându-le toţi în mare evlavie, încât socotea o mare fericire cineva, dacă s-ar fi învrednicit să se numere împreună cu binecuvântata această tagmă. Iar minunatele acele două proestoase s-au săvârşit cu sfinţenie şi sfintele lor moaşte bine au mirosit; iar fericitele lor suflete s-au dus întru împărăţia cea cerească, pe care, o! de ar da Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin.

MINUNEA a 15-a
Pentru călugărul care se îmbăta

Un monah oarecare era chelar într-o chinovie, şi da vin fraţilor. Şi avea el multă evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nelipsind, niciodată de la slujba bisericii, căci era osârdnic la slujbele lui cele sufleteşti, şi nelenevos la cele trupeşti ale călugărilor, însă iubea vinul, săracul! Şi fiindcă avea slujba aceea, bea de multe ori mai mult decât alţii.

Deci, într-una din zile a cinat şi a băut atâta până când s-a îmbătat şi a căzut în aşternut. Iar în ceasul Utreniei a adormit, însă auzind toaca s-a sculat cum a putut ca să se ducă la biserică. Pentru că, după cum am zis mai înainte, el avea mult dor de cele dumnezeieşti, şi nu voia să se lipsească niciodată de adunarea cea de mântuire a fraţilor.

Deci umblând puţină depărtare de loc, cu greu mergea înainte, căci îl durea capul de beţie, însă pentru dorul pe care îl avea, se ducea. Atunci diavolul, prefăcându-se în chipul unui taur, venea înaintea lui şi se arăta cum că vrea să-l lovească cu coarnele, însă monahul nu s-a speriat şi făcându-şi cruce vrăjmaşul s-a depărtat puţin. Şi iarăşi închipuindu-se, s-a făcut câine negru şi-l împiedica ca să nu meargă mai departe, dar el făcând ca şi mai înainte, se ducea. Iar când a ajuns la poarta bisericii, s-a făcut dracul leu prea înfricoşat şi s-a pornit asupra lui să-l rupă. Atunci, arătându-se o femeie prea frumoasă a izgonit pe dracul, mustrându-l pe dânsul cu îngrozire, cum de a îndrăznit ca să facă rău robului ei.

Apoi, apucând pe monah de mână, l-a dus la chilia lui zicându-i: „Păzeşte-te de acum înainte să nu te mai îmbeţi, dacă doreşti să te mîntuieşti; mărturiseşte-ţi păcatul acesta la cutare duhovnic, şi să faci canonul care îţi va da”. Iar monahul a întrebat-o pe dânsa, cine este, de i-a făcut atâta bunătate? Iar ea a zis: „Eu sunt Maica lui Iisus Hristos!”. Acestea auzindu-le el, a căzut la pământ cu frică multă ca să i se închine, dar ea s-a făcut nevăzută.

Deci a plâns de bucurie şi s-a aflat în ceasul acela sănătos de beţie şi nevătămat. Şi mărturisindu-se cu sârguinţă şi cu dinadinsul, după porunca cea dumnezeiască, a păzit canonul şi s-a depărtat de vin, după cum se cade să facă fiecare creştin care se biruieşte de această patimă. Şi care nu se va mărturisi cu deamănuntul, să ştie că se va munci.

Toţi sunt datori să se păzească de multă băutură, ca de mare desfrânare. Deschideţi ochii voştri, cei ce iubiţi beţia, şi vă siliţi ca să vă depărtaţi de ea, pentru ca să nu vă lipsiţi de veşnica veselie şi îndulcire. Pe care, dea Dumnezeu, ca noi toţi să o dobândim, pentru rugăciunile cele bine primite ale pururea Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu. Amin.

MINUNEA a 16-a
Pentru un monah care era muncit de dracul curviei, şi s-a izbăvit prin Maica lui Dumnezeu

Oarecare monah se liniştea în muntele Eleonului, având o icoană prea frumoasă a Născătoarei de Dumnezeu în chilia lui, la care avea multă evlavie. Şi i se ruga în fiecare zi, cerând ca să-l izbăvească de dracul curviei. Că avea atâta război la această patimă, că nu-l lăsa ziua şi noaptea şi îl avea atâta biruit, încât se primejduia să cadă până şi în faptă. Deci, îndată ce se aprindea în inima lui văpaia aceea vătămătoare de suflet a spurcatei pofte, alerga la sfânta icoană, şi rugându-se cu lacrimi se prăpădea sminteala trupului.

Însă vrăjmaşul, deşi bine vedea cum cu ajutorul Născătoarei de Dumnezeu fratele se izbăvea, el nu înceta, ci totdeauna îl ispitea. Şi într-o zi, stând afară din chilie, i-au venit iarăşi viclenele gânduri. Deci, vrând să alerge către rugăciune după obişnuinţa lui, văzu cu ochii arătat pe diavolul, căruia îi zise: „Până când, vrăjmaşule al adevărului, vrei să mă ispiteşti? nu ai cunoscut socoteala mea, cum că nu mă supun? Pentru ce în zadar mă munceşti?” Răspuns-a lui diavolul: „Eu pe mulţi alţii mai îmbunătăţiţi decât tine am biruit, şi voi să te fac şi pe tine să te biruieşti mai pe urmă, căci nu mă lenevesc, nici altă slujbă n-am decât aceasta, însă dacă vei face aceea ce îţi voi zice ţie, voi înceta să te mai supăr”. Iar acela a zis: „Ce voieşti să fac?”. Răspuns-a lui dracul: „Cu înlesnire şi puţin lucru este aceea ce îţi cer ţie. Dar fă jurământ, cum că nu vei mărturisi altcuiva, şi îţi voi spune”. Iar pustnicul, ca un neînvăţat şi fără de răutate ce era, pentru dorul ca să se izbăvească de acest fel de război, s-a jurat ca să nu spună altcuiva. Deci i-a zis lui vicleanul şarpe:

„Să nu te închini mai mult icoanei ce o ai în chilia ta; scoate-o pe dânsa afară din chilie, şi eu mai mult nu te voi supăra”. Iar monahul a zis: „Mâine îţi voi da răspuns pentru aceasta”. După care dracul, făcându-se nevăzut, monahul se sfărâma cu gândurile, neştiind ce să facă din două. Şi avea multă scârbă şi muncă, mai ales pentru că s-a jurat ca să nu mărturisească nimănui. Căci diavolul cel prea viclean s-a silit să-i încuie uşa, ca să nu întrebe pe vreun dascăl care să-l înveţe despre greşeala cea mai mică.

Însă în ziua aceea a venit în munte Avva Teodor Eliotul, care om iscusit din Scripturi şi deprins în faptă din ispitele dracilor, şi câţi îl întrebau luau mare folos.

Deci ducându-se şi monahul cel zis, i-a vestit lui pricina; iar Avva l-a canonisit greu pentru jurământ, apoi i-a zis lui: „Nu ştii cum că vrăjmaşul nu scoate vreodată, pe cineva din păcat mare ca să-l arunce în cel mai mic, ci totdeauna în mai mare primejdie îl prăpăstuieşte? Care mai mare fărădelege este, decât ca să nu te închini Stăpânei cele Prealăudate? Mai mic păcat este să curveşti de mii de ori, decât să te lepezi de Născătoarea de Dumnezeu cea pururea Fecioară. Deci să nu asculţi mai mult pe vicleanul, ci o roagă pe dânsa şi ea îţi va ajuta, ca să ruşinezi pe dracul”. După care pleacă pustnicul de la Avva şi ducându-se la chilie l-a întâmpinat dracul, zicându-i: „O! Bătrânule rău, au nu te-ai jurat mie, ca să nu spui nimănui orice îţi voiu zice ţie? Să ştii că pentru că ai călcat jurământul ai să te munceşti, şi eu nu voiu înceta până în sfârşit a te ispiti”. Iar călugărul a răspuns: „Vrăjmaşule al binelui, şi preaînrăutăţitule; ori curvar de voi fi, ori jurător strâmb, nu mă vei judeca tu, ci numai Dumnezeu şi Stăpânul, Fiul pururea Fecioarei, de care zici să mă lepăd. Însă eu nu te voi asculta. Şi acum poţi să faci cu mine ce vrei; darul Ei îmi va ajuta şi mă va izbăvi de ispitele şi cursele tale”. Atunci dracul s-a făcut nevăzut, iar monahul, făcând o iconiţă mică, după chipul icoanei Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu pe care o avea în chilie, o purta cu el totdeauna. Şi de atunci n-a mai putut să-l supere vicleanul, ci a petrecut viaţa lui cu fapte bune, şi s-a învrednicit fericirii celei cereşti, pe care dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

MINUNEA a 17-a
Cum că numele cel prea cinstit al pururea Fecioarei Maria pierde şi goneşte pe draci

Într-un oraş al Coloniei, bune cu numele, era un preot ce se numea Petru, om desfrânat şi cu rău nărav, care pentru faptele lui cele necinstite şi urâte a fost spânzurat afară de casa lui. Şi o ţiitoare a lui, Aglaida cu numele, s-a înfricoşat şi îngrozit atâta când l-au spânzurat, încât a lăsat lumea, şi ducându-se într-o mănăstire s-a făcut călugăriţă. Deci după vre-o câteva zile, stând ea la fereastra chiliei, a văzut afară, într-un izvor, că sta un drac în chip de tânăr, care a sărit la fereastră ca să o răpească. Iar ea îngrozită, a căzut înapoi, şi lovindu-se cu capul de pământ, în grabă s-au adunat surorile, şi au ridicat-o ca pe o moartă, şi au pus-o în pat.

Deci după o vreme, vindecându-se puţin, a venit iar dracul şi i-a zis: „Aglaido, prea iubita mea, ce ţi-am făcut de te-ai lepădat de mine? Eu ţi-am săvârşit toate voile tale, şi tu m-ai urât. Întoarce-te la lume şi eu îţi voi da ţie de bărbat un boier bogat, ca să te învrednicesc de multe bunătăţi. Să mănânci bucate prea bune, să bei şi să ai toate voile trupului; să nu şezi aici, nepriceput-o, ca să mori mai înainte de vreme cu atâtea postiri, privegheri şi rele pătimiri”. Răspuns-a ea zicându-i: „Piei de la mine, vrăjmaşule al adevărului, că niciodată nu voi mai face voia ta, ci mai vârtos voi plânge, şi mă voi tângui pentru vremea în care ca o nepricepută ţi-am slujit ţie”.

Atunci dracul s-a făcut nevăzut, însă după puţină vreme iarăşi a venit şi tot asemenea de mai multe ori îi făcea supărare. Iar călugăriţele au sfătuit-o ca să aibă la chilia ei puţină aghiasmă, şi când va mai veni ispititorul, să o verse asupra lui şi să-l izgonescă cu semnul cinstitei Cruci. Şi aşa a şi făcut. Deci, când a aruncat aghiasmă vrăjmaşul a fugit, însă după puţină vreme iarăşi s-a întors!

Atunci o soră mai pricepută a sfătuit-o că atunci când va mai vedea pe dracul, să cheme numele Preasfintei Stăpânei noastre, şi să zică închinăciunea îngerului, adică aceasta: „Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie, Domnul este cu Tine”, şi celelalte.

Acestea zicând Aglaida către dracul, a fugit îndată cu atâta grabă ca şi cum l-ar fi gonit un fulger sau o văpaie ce l-ar arde, s-a făcut nevăzut şi mai mult n-a îndrăznit ca să se apropie de ea, nici să se mai arate cumva. Şi aşa s-a săvârşit Aglaida în mănăstirea aceea cu o petrecere plăcută lui Dumnezeu.

Deci câţi aveţi vreo ispită de la vrăjmaşii cei de gând, sau de la cei simţitori, să ştiţi că altă doctorie nu este mai folositoare, decât numele Ei cel prea lăudat şi minunat, chemat fiind cu evlavie şi cu credinţă. Amin.

MINUNEA a 18-a
Asemenea

Altă oarecare călugăriţă ce se afla într-o mănăstire, îndeletnicindu-se în posturi şi în privegheri, de multe ori a înşelat-o vicleanul, închipuindu-se în chip de înger. Şi vorbea cu ea despre felurite lucruri şi-i da răspuns la orice voia să-l întrebe.

Iar părintele cel duhovnicesc al călugăriţei aceleia, întrebând-o odată, la mărturisire, cum petrece cu aşezarea vieţuirii celei călugăreşti, ea a răspuns: „Bine, cu rugăciunea ta, părinte al meu sfinte”. Auzind el răspunsul acesta plin de mândrie, s-a scârbit şi a sfătuit-o să nu mai zică un cuvânt ca acesta, ci, de-ar face toate faptele bune, să se smerească totdeauna şi să zică cum că este păcătoasă, cum şi altele asemenea. Iar aceea a zis:

„Să ştii, părinte, că îngerul Domnului vine din cer la mine, şi mă cercetează, de aceea am zis aşa”. Însă duhovnicul, aducându-şi aminte de graiul Apostolului, care zice că îngerul întunericului se închipuieşte în îngerul luminii, i-a răspuns ei, zicând: „Când va mai veni îngerul să te cerceteze, zi-i lui să-ţi arate pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi dacă te va asculta, cum vei vedea-o pe dânsa să te închini ei zicând închinăciunea îngerească. Şi dacă va sta până ce vei sfârşi rugăciunea, Doamna noastră este, iar dacă se va pierde, să ştii că nălucirea dracului este, şi te-a înşelat pentru ca să te arunce în mare prăpastie”. Această sfătuire mântuitoare primind călugăriţa, a zis către cel ce socotea a fi înger cuvintele ce s-au zis mai sus, la care acela a răspuns:

„Destul este ţie venirea mea de faţă, că nu eşti vrednică să vezi cu ochii tăi trupeşti pe împărăteasa a toate”. Iară aceea mai mult îl ruga pe el, ca să-i facă darul acesta. Atunci s-a arătat înaintea ei o fecioară cu bun chip şi frumoasă ca o împărăteasă, căreia călugăriţa s-a închinat zicând heretisirea îngerului. Însă îndată nălucirea aceea diavolească, dacă a auzit cuvintele acelea, a pierit ca un fum şi vânt şi s-a prăpădit. Iar călugăriţa a rămas îngrozită, şi-a slăbit atâta, încât cu mare greutate şi cu multă osteneală a putut să-şi vină întru aşezarea cea mai dinainte.

Deci, când ne-ar veni vreo ispită de la diavolul, sau de la lume, sau şi de la trup, nu este altă vindecare mai folositoare decât mierea, şi decât nectarul: Iisuse Hristoase şi Maria. Şi cine le va chema cu credinţă, va afla vindecare minunată totdeauna, de toată ispita şi de toată mîhnirea, după cum mulţi cu adevărat în faptă au cunoscut. Amin.

MINUNEA a 19-a
Pentru nestorianul care a înviat

În părţile Siriei, în vremile de demult, erau mulţi pustnici, pentru că fiind locul călduros, puteau să postească, să petreacă cu necâştigare şi cu toată altă strâmtoare.

Pe vremea aceea era, între alţii, un pustnic îmbunătăţit şi om sfânt, Partenie cu numele, care avea obişnuinţă să se ducă de multe ori în muntele Sinai să se închine sfântului Rug, aducându-şi aminte de minunea care s-a făcut acolo, în chipul pururea Fecioarei Mariei.

S-a dus încă şi până la Marea Roşie, cântând troparul lui Ioan Damaschin: „În Marea Roşie chipul Miresii celei neispitite de nuntă s-a scris oarecând”, şt celelalte.

Însă odată, din cele de multe ori când s-a dus acolo, văzu un mort ce zăcea pe malul Mării; şi milostivindu-se de jalnica privire, a făcut rugăciune prea fierbinte cu lacrimi către Domnul, ca să-i ajute mortului aceluia, prin rugăciunile Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu. Şi când se ruga, deodată văzu pe mort că s-a sculat şi s-a închinat, zicând:

„Mulţumescu-ţi ţie, sfinte al lui Dumnezeu, că evlavia ta cea multă şi dragostea care o ai către Domnul, şi către pururea Fecioara, Maica lui, nu o foloseşti numai pentru tine, ci şi pe alţii mulţi a slobozit de moartea cea sufletească, după cum şi pe mine nevrednicul”.

Răspuns-a lui Partenie: „Te jur pe tine cu însuşi numele aceleia ce este Doamna lumii, să-mi spui cine eşti şi ce folos ai aflat?”. Iar acela a răspuns: „Robule al lui Dumnezeu, cu cuviinţă este ca să se propovăduiască în toată lumea lucru acesta minunat, şi mai ales facerea de minune a pururea Fecioarei Mariei, adevărata Maică a lui Dumnezeu.

Şi acum ascultă: Eu am fost rătăcit de eresul prea păgânului Nestorie şi când auzeam că se pomeneşte numele Doamnei de Dumnezeu Născătoare mă mâniam şi împotrivindu-mă ziceam că era o mare fărădelege ca să se zică unei femei Născătoare de Dumnezeu. Deci, odată am plecat pe Mare la Ierusalim, şi în corabia care eram sa întâmplat un om evlavios care auzind că sunt nestorian mă sfătuia să las eresul. Iar eu mă împotriveam lui, vrând să dovedesc ca adevărată socoteală mea; şi aşa vorbeam mult cu dânsul, împotrivindu-mă până într-atâta, încât era să ne junghiem de atâta ceartă, şi înşişi corăbierii s-au tulburat din cauza noastră. Şi mai întâi ne-au despărţit de vre-o două-trei ori, dar mai pe urmă, văzând cum că nu avem pace, nici mergere bună împreună, ne-au lăsat ca doară ne vom omorî, ca să nu le mai facem o supărare ca aceasta.

Deci, aşa luptându-ne noi, am căzut amândoi în noian şi, ajungând la fund, am văzut o femeie slăvită şi purtătoare de lumină, care l-a luat pe acela de mână, zicându-i: „Fiindcă eşti prietenul meu deoarece te-ai luptat pentru mine, eu nu te las să te înneci, ci du-te ca să te închini mormântului Fiului meu, după dorirea ta, şi la trei ani să vii la împărăţia Lui cea cerească”. Acestea zicând şi ţinându-l de mână, l-a pus la pământul cel uscat, căci marea trăgându-se înapoi s-a despărţit în două părţi, şi nu s-a apropiat de ei. După care Stăpâna a zis către mine: „Iar tu, nebunule, du-te în munca cea veşnică, unde este dascălul tău Satana, să te pedepseşti cu Nestorie, începătorul eresului, şi cu alţii care nu mărturisesc pe adevărata Născătoare de Dumnezeu şi sunt luptători ai dumnezeieştii întrupări a Fiului meu”.

Aceasta zicând, l-a luat pe acela şi nu ştiu ce s-a făcut; socotesc, după cum a zis, să-l fi dus la Ierusalim, iar pe mine m-a acoperit marea, îndată după ce a plecat Fecioara. Şi dracii cei întunecaţi luând ticălosul meu suflet l-au dus la locul cel de muncă în care am văzut mare mulţime, care cumplit muncindu-se blestema pe Nestorie, care era pricina muncii lor. Deci acolo mă chinuiam şi eu până în ceasul acesta în care mi s-a arătat femeia aceea prea slăvită şi mi-a zis: „Ieşi de aici pentru rugăciunea robului meu Partenie, şi-i spune lui să nu mai facă niciodată rugăciune pentru vrăjmaşii mei. Iar tu propovăduieşte pretutindenea munca pe care o sufăr nestorienii”. Acestea auzindu-le, mi s-a întors în trup duhul meu. Deci acum îţi mulţumesc ţie, Sfinte al lui Dumnezeu, şi mă rog ţie să mă miruieşti, că mă lepăd de spurcatul eres al nestorienilor, şi mărturisesc pe pururea Fecioara Maria, adevărată Născătoare de Dumnezeu, rugându-mă milostivirii ei să mă primească, pentru rugăciunile robului ei, ca să-i slujesc toată viaţa mea, deşi sunt netrebnic”.

Acestea auzind cuviosul s-a bucurat foarte, şi ducându-se amândoi la Ierusalim, au aflat pe blagocestivul cel mai sus zis; şi plecând împreună în pustie, au slujit câte trei Domnului până în sfârşitul vieţii lor, cu sfinţenie petrecând. Şi aşa s-au învrednicit de fericirea cea veşnică, pe care, o! de-ar da Dumnezeu noi toţi a o dobândi! Amin.

MINUNEA a 20-a
Despre Ioan Cucuzel

În marea şi întâia Cetate a lui Justinian, numită Dirahion, era un tânăr orfan de tată pe care mama lui, ca o femeie dreptcredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu ce era, l-a dat să înveţe Sfintele Cărţi.

Şi era el foarte deştept cu mintea; iar mai ales fiind un bun cântâreţ, toţi îl lăuda, zicându-i „Cucuzel” (cel cu glas îngeresc).

În vremea aceea, după cum a fost obişnuinţă pe la curţile împărăteşti, totdeauna, ca să caute pe cei mai frumos grăitori şi cu glas frumos,