În sine, B'est fest este un festival de proporţii, un festival mare care aduce nume mari la Bucureşti. Calitatea sunetului este una foarte bună, probabil şi organizarea la fel, însa muzical vorbind, calitatea festivalului per-total este una îndoielnică. Cu un Judas Priest nu se face primvară iar cu artişti care nu cântă nimic care să rămână peste timp, B'est fest nu este nici mai mult nici mai puţin decât un festival mediocru.

Am aşteptat anul acesta nişte artişti de talie pentru că speram la o creştere exponenţilă a calităţii acestui festival, mă aşteptam la o dezvaltore calitativă, mă aşteptam la ceva artişti pe care-i vezi odată-n viaţă... însă n-a fost să fie. Iar dacă organizatorii aşteaptă 75.000 de oameni...sper ca 50.000 să se ducă la Judas Priest. Nu că aş avea ceva cu restul invitaţilor, dar pur şi simplu cântă celebra muzică de kilogram de care nu mai auzi nimic peste 2-3 ani; iar asta, în cadrul celui mai cu moţ şi nu mai ştiu cum festival de muzică din România......

Este trist; mă aşteptam anul ăsta la Rod Stewart, Eric Clapton, Coldplay, Damien Rice, Noir Desir, Brian Adams, John Mayer, Paul McCartney, Jeff Beck sau Bob Dylan. E-adevărat, dacă ar fi adus la Bucureşti B'est Fest pe Bob Dylan sau Paul McCartney, mulţi ar fi rămas şocaţi, cum frate, n-au murit toţi Beatleşii? sau ia uite-l şi pe tataie ăsta care face cover-uri după Pasărea Colibri. Iar sunt rău, şi ştiu că nu e chiar aşa, dar publicul B'est Fest în mare parte ascultă ceea ce i se dă. Adică papă tot şi linge pe bot. Spune săru mâna pentru Nelly iar dacă eşti cuminte la anu vine iar. Yack.

Cu mici excepţii, B'est Fest s-ar putea difuza pe Radio 21, Kiss FM sau Pro Fm fără ca cineva din ascultătorii uzuali să observe vreo diferenţă. Şi cu asta am spus tot.

B'est fest este încă o dezamăgire din punct de vedere muzical pentru cei care ar vrea să vadă şi să asculte ceva artişti adevăraţi, nu doar fandoseli vestice.

Bestivalizaţi-vă!

Andrei

Iar când dai valenţe utilitare unor alegeri care ar trebui să se fundamenteze pe nişte crezuri puternice şi pe nişte valori de urmat în viaţă, se duce dracului tot.

Mă uitam azi dimineaţă la o caravană PDL. Vreo 10-15 maşini ( destul de pricopsite ) înhămate cămileşte cu steaguri, afişe, fulare, steguleţe, şepculeţe, care treceau pe bulevard claxonând cu toate bitonalităţile posibile, în pas de promenadă.

Ce circ! ce mascaradă împuţită! Oamenii ăia de la volan au fost aduşi acolo traşi cu lanţurile unor promisiuni mizerabile, au fost păcăliţi pe fondul propriei lor naivităţi şi poate cel mai nenorocit fapt, au fost convinşi să pună ştampila acolo unde trebuie!

Am văzut bătrâni care băgau flyere cu Votaţi-l pe Gogu în cutii poştale sau le puneau la ştergătoarele maşinilor, am văzut puşti care lipeau pe stâlpi afişe sau care urlau pe stradă nu ştiu ce imn PSD, PNL, PDL nici nu contează, am văut o groază de oameni fraieri, duşi cu zăhărelu!

Fraţilor, nu vă dă nimeni nimic pentru că lipiţi, urlaţi, vă consumaţi benzina, vă tărcaţi balconu sau maşina! Dacă vă mulţumiţi cu pixuri, pungi, şepci, tricouri, vreun milion-două dacă sunteţi ceva mai înfipţi şi veşnica recunoştinţă a celor ce vor ajunge primari sau preşedinţi, atunci daţi-i bătaie!

Dacă asta vă face fericiţi, asta faceţi!

Însă atunci când veţi vota, votaţi cu cine credeţi cu adevărat, nu cu cine v-au învăţat să votaţi! Nu merită!

Andrei

Sau poate că da, într-un fel. Poate că ar trebui să amintesc din nou de lupta mea şi a voastră. Împotriva nesimţirii. Împotriva mediocrităţii. Împotriva direcţiei de astăzi din cultura română - sic.

Şi totuşi mă miră că există atâta vrajbă în mine. Mă miră că sunt atât de pornit împotriva morilor de vânt. Mă miră că am câteva persoane pe care, dacă le-aş vedea pe stradă, le-aş spurca în cel mai suburban mod posibil.
Mă miră pentru că oameni pe care nu numai eu, ci istoria îi respectă, nu au făcut-o. Pentru că aceşti oameni au fost calmi, împăciuitori şi creştini. Şi au schimbat ceva. Poate mult mai mult decât o voi face eu sau o vom face noi vreodată. Mai mult decât ne imaginăm noi posibil. Pentru că ei ne-au creat pe noi într-un fel sau altul.

Omagiul meu merge la autorul unei rugi care ar eclipsa orice apel la lichele. Cel care mi-a marcat vizual doar copilăria şi principial întreaga conştiinţă. Vă mulţumesc Domnule.

Batiscaful conştiinţei noastre ar descoperi nişte lucruri interesante. Prin gemuleţul meu rezistent la presiuni superioare am văzut un grup de oameni care natural ar fi prieteni buni de ţinut aproape o viaţă întreagă. De mers în vacanţe în grup, de felicitat de sărbători, de pupat şi glumit la intervale homeopatic acceptabile. Cel mai greu pentru ei a fost să lucreze împreună. Ciocniri repetate şi repetitive. Discuţii despre bun-gust sau despre gustul bun al lucrurilor. Glume deplasate sau deplasatoare de simpatie sau mefienţă. Au fost de toate pentru toţi în limita aşteptărilor. Cu o încununare finală puţin seacă.

Şi îmi place să cred că odată ce nu vom mai fi colegi, vom putea reveni la a fi prieteni.

Cheers

Cheers

 În zori de mai, Volksstumm a pornit să deguste sarea şi marea, pentru prima oară anul acesta. Aventura a început pe 2 mai în staţiunea 2 mai, unde Alexandra, Andrei, Cristina şi Dani (în ordinea numelor de pe tricou) şi-au odihnit ancora. Din păcate, eu n-am reuşit să ajung, aşa că transmit de la…spatele locului.

Planul iniţial era ca, între o bere, un foc de tabără şi-un val, să punem ţara la cale pe marginea răspunsurilor primite din partea MIRA. Nu am nici o îndoială că prietenii mei vor face cu spor şi…voie bună J asta.

Între timp, eu îmi petrec week-end-ul cu domnul Kotler. Cartea de marketing social practic se autodevorează, în timp ce savurez pe îndelete-un ceai Cărtureştian. Citind, mi se trezesc acelaşi sentimente de încântare, admiraţie şi entuziasm, pe care le-am mai simţit recent, lecturând „Poziţionarea” lui Jack Trout şi Al Ries. Baza mea de date îşi îngroaşă pântecele văzând cu ochii,  mereu avidă, cum e, de campanii reuşite, idei geniale şi oameni curajoşi, hotărţi să lupte pentru ele şi să le pună în practică.

De abia aştept ca Volksstumm să se reîntregească şi să începem să unim împreună piesele puzzle-ului! Până atunci….astept, căci  

Penelopa ar putea depune marturie!

[in cazul in care se intreaba cineva, nu am primit nimic din partea celor de la Guinness J. Au spoturi faine de tot, doar!]

 Ana

Ana

Facem un mic efort de free writing ? Aflam ceva nou despre noi insine in timp ce ne autodistrugem cu cele mai tampite ganduri.

Gretos. Ameteala. Lupta ma boule. Fa ceva si nu mai sta acolo degeaba. Arati ca o loaza.

Senzatia tipica de luni la birou, dupa pranz. Stii ca ti-ai baut mintile aseara si ca nu ai apucat sa dormi pentru ca esti un trist. Parca totusi nu alcool ai baut aseara.

Mananci ca sa vomiti. Vomiti ca sa stii ca traiesti. Traiesti ca sa, STAI ! Am pierdut sirul. Ce urmeaza acum ?

Mama dracului de pisica. Ti se incolaceste de picioare, iti miauna dulce in ureche si dup-aia adoarme. Si caldura aia, caldura pe care o simti cand ti se aseaza in poala. E singurul tip de dragoste pe care ti-o ofera.

Trist. Somn. Lene. Voluptatea de a nu fi multumit de orice ai face. Scarba de a trebui sa zambesti politicos.

Cui ii trebuie sa-i fie bine cand poti sa te simti atat de nasol? Asa avem si noi o scuza ca nu ne pare rau de trecerea timpului sau de imbatranire. Ne simtim aiurea pentru ca ne este in natura sau pentru ca...d-aia ?

Muzica surda. Miscare reflex devenita spasm muscular. Roz vomitiv imprejur. A, da. Sunt acasa.

Iti trebuie muzica trista? Eu zic sa incerci sa fii trist naturel. Exercitiu actoricesc de mare rafinament dar numai asa vei afla sigur daca tristetea-ti este necesara. Sau poate e doar un fel de hobby.

Ma simt ca o umbrela colorata intr-o fotografie alb-negru

Eram abia ajuns la capitală şi încă nesigur în legătură cu tabieturile mitice. Ţin minte că m-am blocat pur şi simplu când mi-am dat seama că mai toată lumea e pasivă şi tăcută la metrou. Entuziasmul nou-găsitului m-a împiedicat să văd asta mai repede dar absolut toată lumea singură se ţinea de ceva şi încearca să tacă. Chiar şi discuţiile la telefon mi s-au părut a fi în general discrete. Evident, primul impuls a fost mândrie că am înţeles orânduiala casei. Al doilea a fost să mă întreb de ce. Abia al treilea a fost cel de răzvrătire. Şi cred că a venit în cel mai fain mod posibil.

Se făcea la un moment dat că mă perindam pe meleagurile dâmboviţene par cârtiţă. Ca orice fiu adoptiv sau natural al Bucureştiului, ochii mei se învârt ca un rotor în căutare de cărniţă de tun. Probabil pentru că e o învăţătură transmisă de la bărbat la bărbat că la metrou găseşti tot felul de motive de bucurie oculară. Şi da mă, o văd, EA E. Una dintre cele mai faine tipe din categoria kinky-librarian-wannabe pe care le văzusem vreodată. Înaltă, brunetă, ochi verzi şi alte constante din visele pornografice ale tinereţii mele. Să vezi şi să băleşti pe scurt. Atât de aproape încât mi-a rămas parfumul ei impregnat în trompă mult timp după. Şi bineînţeles tăcea.

Am să mulţumesc multă vreme draguţului de conductor care mi-a oferit ocazia de a deschide gura fără a părea că mă bag în seamă. Un prelung "urmează staţia aaa...aaa...aaa" urmat la vreo 30 de secunde de numele staţiei al acestuia mi-a dat ocazia să fac o glumă şi să-mi inund urechile cu sunetul râsului ei. Cristalin, cald, amical, vai de mine - eram îndrăgostit. Dăi şi continuă cât mai casual posibil cu alte bâlbe de-ale metroului. Mai inventează una, mai înfloreşte alta. Orice numai să o faci să râdă. Şi dă şi luptă şi luptă şi dă până când după lupte seculare care au durat aproape 4 staţii am stabilit că ea se duce la unirii şi mie mi-ar plăcea să o mai vedem. Îmi dau seama că am una din două şanse: fie o invit la o cafea acum, fie îi cer numărul de telefon. Plusez cu foarte mare neîncredere înspre un număr de telefon. Un zâmbet scurt şi puţin cumpănitor, o mână băgată în buzunar şi ştiam că sunt pe calea aleasă de către Dumnezeu. Notez conştiincios şi întreb foarte casual "Frumoasa de la metrou şi mai cum să te trec aici ?". Răspunsul a fost peste capacitatea mea a rezista. "Petronela mă numesc" şi eu am pufnit în râs.

Tot mă întreb dacă a trecut destul timp ca să fie ok să o sun. Sau ca să mai deschid gura la metrou.

Cheers

Luni însă poţi face planuri pentru l'avenir, ca să fii sigur că nu-ţi tai venele odată ajuns la birou. Aşa că marţi voi căuta să-mi tocesc bojocii pentru încă o victorie a Stelei, miercuri plec în căutarea fundului de halbă de bere şi mă aştept să-mi mai vină idei atunci. Aştept cu nerăbdare momentul în care îmi va fi suficientă o singură zi pentru a bea şi a mă consuma activ într-un colţ de stadion.

Sigur nu va fi o zi de luni...

Cheers

Nu pot afirma că am aflat lucruri necunoscute de orice marketer de rând. Ideea centrală este că în oricare dintre interacţiunile noastre fie ne vindem iar ceilalţi ne cumpără, fie cumpărăm ceea ce alţii ne vând. Altfel spus, scopul fiecărui act de comunicare presupune persuadare, dintr-un sens sau altul. Suntem suma experienţelor noastre, care ne fac să fim mai eficienţi în discursul nostru sau în acţiunile noastre. În funcţie de propriile trăiri, suntem un produs care se vinde mai bine sau mai puţin bine.

Corelată această afirmaţie cu tipurile de temperament despre care ne vorbeşte psihologia clasică, mă întreb în ce măsură ne mai exercităm factorii psihologici înnăscuţi, ca latură energică şi dinamică a personalităţii? Mai putem vorbi despre un coleric, dacă acesta este educat să se comporte ca un sangvinic, conştient fiind că acest lucru va facilita analiza tranzacţională? Îmi aduc aminte momentul în care, prin clasa a X-a o profesoară drăguţă a predat în faţa clasei din care făceam parte lecţia despre tipurile de temperament. Ne-a cerut să dăm exemple. Atunci când a trebuit sa fie exemplificat temperamentul coleric, am fost prima pe listă. Cand mi-am făcut ultimul test al personalităţii, în urmă cu trei săptămâni, a reieşit că aş fi melancolică. Părinţii mei ar spune că sunt sangvinică iar unii colegi de serviciu m-ar desemna încadra chiar în tipul flegmatic.

Concluzia ar fi că ne vindem diferit caracterul în funcţie de publicul nostru ţintă şi asta fără să fim blamaţi pentru falsitate. Suntem produse ale momentului ce se schimbă, ale grupurilor sociale care ne schimbă, ale interlocutorilor pe care îi schimbăm. Dezacordul apare atunci când constatăm că oamenii încearcă să evite schimbare mai mult decât orice alt proces firesc al existenţei lor. Să fie oare pentru că ne este teamă de felul în care va trebui să ne vindem mâine şi de interlocutorul în faţa căruia va trebui să facem asta?

Dar ştiu foarte bine că nu este indicat să vorbesc ab uno disce omnes.

Cristina

Un sentiment asemănător am avut când am coborât din maşina lui Andrei în faţa clădirii în care s-au ţinut preselecţiile pentru Olimpiadele Comunicării. Nici un stres în lume nu am avut când am salutat ştrengăreşte din priviri câteva grupuri de oameni care vorbeau tare despre cum a fost/va fi la interviuri. Nu am avut nici o emoţie când m-am aşezat pe un scaun şi am început să studiez oamenii din jur.

Am zâmbit prietenos şi puţin condescendent oamenilor de la una dintre echipe şi m-am gândit că mi-ar face plăcere să îi mai întâlnesc ca să mă prind ce mama dracu' ar fi trebuit să însemne aripioarele alea roz. Am încins o miuţă în pantofii de duminică/promenadă exact în sala de aşteptare. Am răsucit o ţigară cu alţi oameni pe balconul unde nu cred că vor mai creşte vreodată florile din ghiveci. Am şezut pe un ghiozdan în dreptul unui semn de "bine aţi venit în Vama Veche" în timp ce priveam la toată lumea din jur de parcă ar fi fost în bikini şi cu un draft în braţe. I was in the zone.

Nici chiar micile zgâmâieli primite de la juriu nu m-au descurajat. Am continuat să zâmbesc de parcă toată lumea zâmbea înapoi. Şi la un anume ceas de seară chiar am primit zâmbetul instituţional replică pe forumul OC. Echipa care sună a durere de gât s-a calificat în finală. Traiască echipa care sună a durere de gât.

Cheers

A trebuit să dospesc puţin ca să-mi dau seama cu adevărat cât de real şi personal poate să fie mesajul. Totul curge. Un fel de entropie socială. Cel mai pretenţios termen pentru "lumea noastră se duce dracu' şi n-avem idee ce să-i facem". Noi toţi vrem să ne întoarcem la copilărie, şcoală, bunici; să fi învăţat o limbă străină; să fi cântat la un instrument; să mai aibă o şansă cu iubirea vieţii lor, etc. Şi dacă ne revoltăm, dacă ne uităm în jur şi cerem socoteală, suntem luaţi drept copii/idealişti/imaturi.

Termin un ciclu proces. Vreau să ştiu că acum mai mult decât în alte ocazii pot să trec mai departe fără să regret că nu am făcut, nu am f***t sau nu ştiu ce altceva nu s-a întâmplat. Vreau să ştiu că voi putea să mă bucur de aceleaşi tâmpenii şi aceiaşi tâmpiţi şi peste ceva vreme. Vreau să ştiu că voi putea să păstrez pe cineva aproape dacă îmi voi dori. Vreau să îmi permit să fiu sincer când zic "acum nu am timp; rezolv mâine sigur".

Vreau să nu fiu considerat un ciudat pentru că vreau ce am spus mai sus că vreau.

Cheers,

Dani

Care ar fi legătura cu romanul lui Salinger ? Mă gândeam că Holden este unul dintre foarte rarele personaje pe care am avut senzaţia că ajung să le cunosc - fie şi din cărţi - şi la care regula de mai sus nu prea se aplică. A veghea de la marginea lanului de secară bieţii copii care se joacă, având grijă să nu îi lase să cadă este una dintre atât de rarele meserii care izvorăsc exact din căutarea unui scop personal în viaţă. O parabolă atât de frumoasă şi de candidă încât nu prea ai cum să o uiţi. Şi totuşi nu am apucat să cunosc pe cineva care să nu îl considere pe Holden un inadaptat/ratat.

Caută o slujbă în care să fii plătit pentru ceva ce altfel ai face gratuit. Uite asta e o provocare. NU ?

Dani

Cunoşteam Zâna, recunosc, din filmele americane, de pe vremea în care nu reuşeam să înţeleg de ce ar da cineva bani pe nişte chestii pe care nici propria gură nu le mai consideră folositoare, dar o vedeam bine înrădăcinată în pântecele Mamei Americi, peste mări şi ţări, departe de tradiţiile ţării noastre. Evident, a migrat, între timp, alături de Halloween şi Valentine’s Day, în cultura noastră lipsită de filtru şi de respect pentru propria-i identitate, deşi tot există de vreo două secole şi în cultura europeană, ce-i drept, sub forma mai puţin seducătoare de şoarece.

Întrebându-mi mama cum de a ajuns să-l viziteze Zâna şi pe frate-miu, am aflat că…nu-şi mai aminteşte foarte bine. Sau l-a auzit vorbind odată cu nişte copii la grădiniţă sau a văzut el un filmuleţ …nu putea spune cu exactitate. Bine, când am întrebat-o eu era şi destul de ocupată încercând să zămislească un răspuns inspirat la întrebarea puştiului «  Există Iepuraşul de Paşte ? »

Spirale spirale spirale…chiar şi pentru oameni cu creierul pe moaţe.

Uitaţi aici o fetiţă furioasă că n-a reuşit să-i dea ţeapă Zânei.

Zana_maseluta-17884.html

Si eu am luat ţeapă : mai are de decontat 20 de dinţi, dar nu vrea să se-arate la faţă

Ana

Voi pleca de la premisa că atâta timp cât noi, în acest moment, avem un blog şi există o persoană sau chiar mai multe care ne onorează prin citirea lui, este redundant să mă aplec măcar spre explicaţii conceptuale. O clasificare interesantă a blog-urilor, care mi-a atras atenţia prin complexitatea sa, ne-o oferă doamna Diana Cismaru.

Eu mă voi limita să punctez diferenţa dintre realizarea unui blog personal şi utilizarea blogurilor pentru a face pr sau marketing viral. Cohn & Jansen/Ashley & Holmes şi Porsche Romania au lansat noul Audi A4 oferind unui eşantion de bloggeri cunoscuţi câte o maşină pentru teste. Sigur că atunci când foloseşti spaţiul virtual pentru a oferii valoare şi reputaţie unui produs, este nevoie de o strategie bine pusă la punct.

Nu cred însă că asta se aplică şi în cazul blog-urilor personale. Pe cât de colectivă pare pagina Volksstumm, pe atât de personală este ea. Noi suntem o echipă ce are anumite valori. Valorile acestea ne fac să fim un întreg, la fel cum articolele noastre, deşi poartă amprente diferite, au o esenţă comună. Toţi scriem cu o reală plăcere. Dacă nu am fi scris pe acest blog împreună, fiecare şi-am fi transmis mesajele pe alte bloguri sau chiar prin alte canale. Faptul că suntem citiţi şi că posturile noastre sunt apreciate ne oferă o satisfacţie imensă.

La nivel general cred că fiecare persoană care are ceva de spus ar putea să scrie un blog. Iar Volksstumm crede că fiecare persoană are ceva de spus.

Prin unicitatea naturii umane, aceasta are darul de a interpreta diferit aceleaşi faţete ale realităţii. Putem face asta scriind sau citind blog-uri, pierzându-ne prin cotloanele infinite ale blogosferei. Eu nu voi recomanda nimănui să citească blog-urile mele preferate. Ar fi ca ca şi cum aş aştepta ca persoanele din jurul meu să iubească aceleaşi poezii ca şi mine. Şi sunt convinsă că fiecare persoană are poeziile şi dramele sale, pe care le scrie şi le citeşte, le comentează şi le reeditează.

Cristina

http://www.cotidianul.ro/ce_nu_vad_lunetistii-42450.html

La inceputul anilor 90, in Bucurestiul ravasit de mineri. Plutea in atmosfera angoasa minoritara a restauratiei. Se ciocneau noncivilizatiile: comunismul national pe cartela cu reformismul sovietic aprobat de KGB si indiferenta excitata a Occidentului dupa singura revolutie singeroasa din rasaritul Europei.

L-am intilnit pe ziaristul amercian Bill McPherson. El descoperea Romania cu incintare si spaima. Mai demult, pentru o serie de reportaje despre razboiul din Vietnam, trimise de la fata locului, luase un Premiu Pulitzer. Acum, pensionarul freelancer batea bulevardele cenusii ale capitalei romanesti, umplindu-si carnetele cu toate mizgalelile lumii in refacere. I se furasera, ca in ghiduri, pasaportul si portofelul si sustinea ca este talonat la fiecare pas de baietii cu fosti ochi albastri. Precum Antonia Rados de la televiziunea austriaca, era convins ca revolutia din Romania a fost cistigata, dupa ce fusese incuviintata, de vechea noua Securitate. Romania nu se afla in zona gri, ci era ea insasi un imens generator de turba.
Bill mi-a dat atunci un plic cu zeci de pagini dactilografiate, pe jumatate ingalbenite sau decolorate. Erau ciornele unor articole, trimise sau nu de la Bucuresti, de ziaristul Simon Bougin, de la ‘’Lifetime Magazine’’, intre 1944 si l947. La plecare a lasat manuscrisele in grija unui roman, care dupa 50 de ani le-a dat mai departe lui McPherson. Acesta mi-a facut cadou teancul inainte de a pleca el insusi la Washington.

Simon Bougin era tipul ziaristului american interbelic, un om cultivat si curios. Cunostea bine Balcanii si Europa. Si-a dat seama repede ca Romania aluneca inevitabil in sfera sovietica. Vorbea des cu regele Mihai, pe care-l pretuia pentru curaj si viziune, cu Visoianu, dar si cu Petru Groza, Emil Bodnaras (“geniul malefic al noii Romanii”) sau Ana Pauker. Ii frecventa pe generalii rusi si americani de la misiunea aliata. Bucurestiul, ‘’orasul cu cele mai multe taxiuri de fabricatie americana din lume, dupa NewYork‘’, se afunda incet, dar foarte sigur, in colonia ideologica sovietica. Cele mai interesante sint insa notele de calatorie la Constanta. Aceasta era cea mai mare baza militara sovietica, dupa Bucuresti. Bougin, observind situatia din teren si vorbind cu rusi, romani si americani, ajunge la concluzia ca Dobrogea era pregatita de sovietici sa devina o punte intre URSS si Bulgaria, poate chiar o noua republica sovietica. Moscova taiase oricum colturile geografiei Europei rasaritene, astfel incit sa aiba granite teritoriale comune cu toti noii sateliti. N-a fost sa fie. Dupa 60 de ani, la Constanta sint baze militare americane, Romania este un stat suveran membru in NATO si in UE.

Insistenta unui constantean, fiul unui ofiter al armatei romane, el insusi capitan de marina si ulterior, prin alegeri, presedinte al republicii, ca America sa-si deschida baze la Marea Neagra si presedintele George W. Bush sa descinda la Constanta, in aprilie 2008, este ultima veriga dintr-un lant istoric de cauze si efecte actionind accelerat si paradoxal. El merita un pic scuturat.
Am in fata fotografiile familiei ultimului tar rus in vizita de placere la Constanta, cu putin inainte de revolutia bolsevica. Se vad fetele tarului, printre care deja misterioasa Anastasia, si palidul tarevici Aleksei. Citiva ani mai tirziu au fost impuscati de comunisti, arsi si ingropati in var. In suita gazdelor, pe linga solemnul Carol si suava Carmen Sylva, il zarim si pe adolescentul Carol, viitorul rege, privindu-le galant pe marile ducese fetite. Mai tirziu, copilul teribil al monarhiilor europene pierdea fara rezistenta, ca sef al statului roman, nordul Bucovinei, Basarabia, nordul Tansilvaniei si Cadrilaterul. Dar atunci, la Constanta, era doar o zi insorita de vara, cu regi, regine, printi si printese din Rusia si Romania, intr-o manevra de curtoazie pe faleza din preajma noului Cazino.

La capatul drumului, un texan din Dallas si un roman din ‘’Popey Marinarul’’ inchid protector si glorios cercul. Stafia unui alt personaj, numit Ceausescu, i-a urmarit insa indeaproape de la Casa Poporului pina la vila din Neptun si retur.

In august 1969, PCR si-a aminat congresul, indepartind lozincile ideologice din Bucuresti, in cinstea vizitei lui Richard Nixon. Era prima vizita a unui presedinte american intr-o tara comunista. Kissinger si-l aminteste pe inaltul oaspete, intr-o acuta buna dispozitie, dupa miezul noptii, la sfirsitul intilnirii cu Ceausescu. In pijama, umblind de colo-colo in parcul imens al resedintei oficiale, Nixon si-a aprins un trabuc si i-a spus excitat consilierului de securitate nationala: ‘’Vizita noastra in Romania ii va face pe rusi mai constienti de pretul pe care-l vor plati in relatia cu noi daca incearca sa disciplineze sau sa striveasca Romania’’.
Alta secventa. Daca in 1946 Churchill constata caderea Cortinei de Fier, de la Danzig la Marea Adriatica, in iunie 2002, la Varsovia, George W. Bush anunta crearea unui nou flanc de securitate NATO, de la Marea Baltica la Marea Neagra. In aprilie 2008, aniversarea este complexa si complicata. In mod ciudat, nu doar resedintele fostului dictator comunist proamerican servesc azi drept scene ale celor mai grave rendez-vous-uri ale Occidentului, ci pina si avionul lui a devenit un fel de mesajer nemuritor al continuitatii. Un Boeing 707, de acum 35 de ani, l-a depus cu bine pe Traian Basescu la vila Nufarul din Neptun. Parcat modest linga falosul Air Force One, aceeasi batrina aeronava Carpati l-a dus pe Ceausescu la Washington, in 1972 si 1978, dar l-a si adus, pentru ultima oara, taman de la Teheran, in decembrie l989.

Istoria nu iarta gresitilor ei. Iar invingatorii de azi sint deocamdata mai buni decit invinsii de ieri. Fotografiile de familie regala romano-rusa de la 1900, invazia sovietica din l944 (o treime eliberatoare, doua treimi de ocupatie, precum procentele pro-NATO versus anti-Nato din Ucraina de azi), episodul primului Ceausescu si al ultimului Nixon, Teheran 1989 si 2008 (pe scut sau sub scut?), Traian uitind pentru o clipa de florile pentru Laura, Maria facind un semn timid cu mina, alaturi de George, in timp ce Vladimir tocmai isi incalzeste muschii, aplaudat de germani si francezi, sint imaginile acestui film, cu mai multi morti decit vii, cu mai multe amintiri decit promisiuni, care este viata noastra. Intre Est si Vest, forever.

http://www.cotidianul.ro/ce_nu_vad_lunetistii-42450.html

Dani

P.S. după ce au considerat steguleţe, fluturaşi şi postere drept materiale anarhiste şi cu potenţial inflamator, încercarea autorităţilor române de a justifica atacul barbar asupra demonstraţilor prin faptul că aceştia îi agresaseră pe ei şi pe administratorul halei este cât se poate de penibilă. O mare bulină albă pentru mass-media. Prezentarea alternativă a victimelor nu a necesitat comentarii ulterioare. Jandarmii nu au apărut - poate necesitau spitalizare - iar administratorul halei arăta ca scos din cutie. Demonstranţii AntiNATO erau încă însângeraţi. Plus că, din ipostaza de microbist activ, nu am cum să nu ştiu ce înseamnă Jandarmeria Română.

P.P.S.   prostituarea sistemului judiciar şi politic pentru 40 de arginţi vest-europeni este un mare minus la brandingul de ţară despre care vorbea Alexandra.

Dani

...pentru că nu prea înţelegi ce spun cei de la buddha bar, dar îţi face plăcere să-i asculţi

...pentru că jimmy page a cântat şi cu puff daddy

...pentru că manelele abundă cu versuri şi nu dai nici 2 bani pe ele

...pentru că există Anda Adam, Nicoleta Luciu şi alte afoane care fac rating pe diverse posturi cu semi-nuditate şi nu cu vocea

...pentru că Mozart, Ceaikowski, Rimski-Korsakov, Verdi şi alţii nu s-au născut interpreţi

...pentru că muzica înseamnă ATITUDINE

...pentru că aseara m-am simţit genial la recitalul unor prieteni fără să am ocazia să fredonez prea des

Dani

Pentru că lumea e un tablou prea colorat iar noi ne-am asumat sarcina să îndemnăm fiecare culoare să vorbească, să ţipe, să urle.

Şi, în definitiv, noi scriem despre Olimpiadele Comunicării prin fiecare post al nostru. Preselecţia, rezolvarea brief-ului, formarea echipei, sunt doar o parte din OC. Celelalte faţete aparţin fiecărei echipe. Pentru că quot capita, tot sensus.

Cristina

Vă oferim unul dintre cele mai bune exemple de marketing viral pentru a mânca sănătos.

 Se poate şi aşa. Legătura profund emoţională dintre fotbal şi cultură survolează în pace blogosfera. Enjoy

Andrei