În seara asta, HBO a programat un film românesc. "Îngerul necesar", scris şi regizat de Gheorghe Preda - un film pe care doream să îl văd pentru că citisem atâtea cârcoteli la adresa lui - şi insist, nu cronici negative, ci cârcoteli gen "iepuraşule-n-ai-şapcă", încât părea o ofertă cu adevărat tentantă.

Astfel, am avut surpriza de a mă delecta cu un film absolut special, atât ca formă, cât şi ca modalitate de construcţie. Un film teatral - prin concepţie a scenelor şi evoluţie a poveştii - dar teatral în sensul bun al cuvântului.

Voi începe cu forma. De ce? Pentru că, dacă arta românească suferă de un lucru, ei bine, acela e deficitul de formă. Avem o mulţime de filme care insistă pe sărăcăcios, pe dezolant, pe "felia de viaţă" insuficient coaptă şi roasă pe alocuri de şobolani. Suntem maeştri ai subiectelor "rupte din realitate" cu cleştele, al exterioarelor deprimante, al interioarelor sordide şi lipsite de gust. Nu putem decât să salutăm intenţia  realizatorilor - intenţie dusă,  de altfel, la bun sfârşit - de a ne oferi un film absolut desăvârşit din punct de vedere al formei. Cadru cu cadru, e impresionant de frumos - nici un fir de aţă inutil, nici un detaliu nelalocul lui. O simfonie a tonurilor de alb - simfonie a tonurilor muzicale - simfonie a nuanţelor de mai târziu.

Al doilea lucru remarcabil e structura impecabilă de farsă tragică pe care o are plotul, capacitatea desăvârşită de a gestiona absurdul şi de a-l doza perfect, muzical aproape - până la delir. Kafka, they wrote.

Filmul propune un personaj parcă născut din imaginaţia lui David Lynch - o muziciană bizară, bulimică, obsedată de curăţenie, "control freak", un amestec neobişnuit de puritate aseptică şi viscere colcăitoare. Dar o crezi. O crezi şi când face curat cu masca protectoare pe faţă, dar şi atunci când îşi spionează vecinii făcând amor. Nu îţi dai seama dacă imaginile violente pe care le are când compune sunt traume pe care le-a suferit în realitate, sau răbufniri de masochism. Eu votez pentru a doua variantă - mi se pare mai credibil pentru o "control freak" declarată, şi totodată, o ipoteză mai interesantă.

Asistăm la un concert demenţial al orchestrei respective - o combinaţie muzicală de instrumente muzicale clasice şi sunete generate de diverse unelte, secvenţă antologică - deşi mă duce puţin cu gândul la Lars von Trier, dar... dacă nu aş fi văzut Lars von Trier, mi s-ar fi părut antologică şi atât. ;)

Şi aici, începe povestea de dragoste. Farsa. Tragedia. Confruntarea de orgolii.

Femeia noastră începe să fie urmărită, filmată, pândită, căutată de un admirator secret. Nimeni nu îl cunoaşte, nu se ştie ce urmează să facă, nu se ştie ce pion va muta data următoare. Are o culoare fetiş - albastrul - fetiş al cărui potenţial simbolic este exploatat gradat - şi nu încetez să subliniez, să bolduiesc şi să italicizez cuvântul gradat, pentru că secretul suspansului constă:

1. în dezvăluirea treptată a armamentului

2. în strecurarea periodică de piste false

3. în introducerea mai multor personaje menite să pună în valoare puzzle-ul, prin atitudine - fie voit nepăsătoare şi insolentă, fie exagerat de binevoitoare

4. în introducerea unor personaje aparent fără rost - dar care suplimentează tensiunea poveştii.

Am zis "tensiune"? Ei bine, da, "tensiunea" e un cuvânt cheie al acestui film. Te înhaţă şi nu îţi dă drumul. Şi nu te ţine nici de nas, nici de corazon, ci direct de creier. Pentru că aştepţi cu nerăbdare din ce în ce mai mare soluţia rebusului "cine-o-urmăreşte-pe-doamna". Filmul mizează pe această nerăbdare, şi te serveşte cu o porţie generoasă de indicii false. Se pare că doamna e răpită - de fapt, e dusă într-un spital paradisiac, care oficial nu există. Să fie o întâmplare că spitalul poartă chiar numele regizorului? La atâta atenţie acordată fiecărui detaliu, cred că nu.

Bun. Apoi remarci faptul că poliţistul "uşor cam pervers" care se ocupă de cazul tinerei, o urmăreşte, respectiv fotografiază în draci. Aha, zici tu, ăsta e.

Ba nu. El începuse să urmărească un suspect, ba chiar îşi conturează o poveste coerentă, un potenţial făptaş... Dar nu! În momentul următor, îi vine un plic cu expeditor necunoscut, şi un set de poze care îi arată că e la degetul mic al forţei urmăritoare - indiferent care o fi aceasta.

De aici, Puzzle Movie capătă adevărate accente de comedie neagră. Cu cât eroina noastră pierde teren, cu atât "semnele" se înmulţesc. Modul în care ele apar e gândit în aceeaşi cheie absurdă, la hotarul dintre râs amar ş smulgere a părului din cap: un echilibru emoţional al contrariilor incredibil de greu de atins - darămite de menţinut! Nu vi le enumăr - vă las să vedeţi filmul.

Eram din ce în ce mai curioasă cum se poate termina un pariu atât de riscant cu absurdul... Desigur, finalul e beckettian. "Domnul Godot nu poate apărea, îşi cere scuze, dar vine mâine." Acel mâine care se amână la nesfârşit. Finalul m-a făcut să sar în sus din scaun şi să urlu "esteeeee!" Dacă n-ar fi fost aşa, farsa noastră tragică s-ar fi pierdut fie în dramoletă, fie în thrilleraş banal.

Sigur, această analiză scrisă la cald omite multe nuanţe - dar nici nu vreau să mă pierd în detalii. Cert e că "primul film suprarealist român" merită văzut. Pentru că e reconfortant de frumos şi tulburător de stresant. Şi nu se ştie niciodată ce te pândeşte la colţ...