Ieri dupa ce am citit postul Lexei de acum ceva vreme (poate se hotaraste sa scrie si ea mai des), in gand cu decizia lui Catalin, de cu o seara inainte, de a merge pe jos acasa, am hotarat ca ar fi bine sa merg si eu pe jos acasa. De la Universitate pana la Stadion Olimpia (Vitan).

I-am spus lui Mihai ca merg acasa, mi-am luat rucsacul, mi-am pus castile in urechi si am luat-o spre casa.

Cald, lume multa, masini multe, fete triste sau zambitoare, copii, catei...

Trecand prin pasaj pe la Universitate (care in perioada asta arata groaznic din cauza renovarilor care se fac acolo), am vazut o tanara domnisoara la vreo 18-19 anisori, care oprise un domn carunt :"Domnu' nu va suparati, nu-mi dati si mie 10 mii ca sa imi iau o cartela de metrou?". Mi-am adus aminte atunci de o vizita de-a mea in Bucuresti, cand venisem cu microbuzul, care opreste la Gara de Est. Nu cunosteam deloc Bucurestiul pe vremea aia, ceea ce stiam era ca trebuie sa iau masina 69 pana la liceul "Iulia Hasdeu", numia ca nu stiam unde e statia masinii. In incercarea de a afla unde este aceasta minunata statie am oprit un domn, care era cu insotit de copilul lui in carucior :"Buna ziua, nu va suparati...", la care domnul ma intrerupe :"Nu am bani!". Va dati seama ca am fost consternata de situatie si ca nu l-am mai intrebat nimic. Atunci nu am inteles ce l-a facut pe domnul respectiv sa creada ca aveam sa ii cer bani, ulterior viata din Bucuresti m-a luminat.

Mai jos de Magazinul Cocor, m-am oprit si mi-am luat floricele, 55 la numar, de la o babuta care se temea ca vine politia si ii da amenda pentru ca isi "desface" marfa in strada, fara autorizatie...

Cu floricelele frumos mirositoare in mana, cu castile in urechi, mai mult dansand decat mergand, mi-am continuat drumul prin fata magazinului Unirea. 

Super aglomerat, lume grabita, cersetori, persoane care asteptau. Am trecut indiferenta peste aceasta zona hiperaglomerata, iar in fata la Raiffeisen am vazut 3 indieni care isi vindeau muzica in strada, fara teama ca ar putea veni politia (poate aveau autorizatie :) ). Am stat pret de un minut acolo, era lume care se pozau cu ei, care le radea. Nimic interesant, mergem mai departe.

Am traversat strada, ca sa merg pe langa Dambovita. M-am oprit in mijlocul strazii sa arunc o privire spre Casa Poporului si am continuat drumul.

Mergand pe marinea Dambovitei, am vazut elevi de clasa a XII a iesiti in grup la o barfa, doamne in varsta la plimbare, un nene pescuind, am sarit sotron :D, o doamna la plimbare cu catelul...

Pana acum nimic demn de apreciat : aglmeratie, oameni nebuni, grabiti, superficiali...

Dat fiind faptul ca incepuse sa ploua de la Traian m-am urcat in 123 : aglomeratie, caldura, miros de transpiratie...Mi-am bagat nasul in floricelele mele (intre timp vazusem ca erau si putin cam ofilite) si am continuat sa ma bucur de muzica mea, uitandu-ma pe geam. Un domn la costum cu mers a la Mr. Bean, se intrecea cu masina razand :) Foarte simpatica aparitia domnului. Am zambit gandindu-ma la fericirea lui nebuna :)

Am coborat din masina la destinatie, mirosea a ploaie am traversat strada in ritmuri de dans, m-am oprit si mi-am luat tigari.

In lift m-am inprietenit cu vecinul de la etajul IV si cu strumful lui, o fetita de 7-8 anisori cu niste ochi mari, negri, foarte frumoasa.

Pisica mea a inceput sa miaune imediat cum am coborat din lift.

Ideea postului?

Bucurestiul este un oras frumos, ca toate celelalte, dar trebuie sa stim sa il privim.

Este aglomerat? Stam mult cu masina in trafic? Nici o problema : mergem pe jos, mult mai sanatos si pentru noi si pentru mediu :).

Daca mergi pe jos nu o sa te mai lovesti de aglomeratia insuportabila din masini si metrou, nu o sa mai dai peste oamenii nervosi.

Sunt constienta ca uneori e absolut nevoie de masina, asta daca stai in afara Bucurestiului, dar in interiorul orasului, masina mi se pare chiar un moft, nu o necesitate.

Nu am fost eu prea convingatoare in a-mi impune punctul de vedere, dar :) sa speram ca va veni cineva care imi va impartasi gandurile :D

Sa auzim de bine :)

 P.S. Promit sa revin si cu poze in viitorul apropiat :D
 

Veneam de la facultate si ningea. Ningea cu picuri largi şi strâmţi de apă în timp ce, pe trotoarul paralel, soarele strălucea iar domnişoare cochet îmbrăcate în fustiţe scurte şi maieuri subţiri, prin care li se vedeau sfârcurile adormite, rămâneau cu tocurile blocate în asfaltul topit de atâta căldură, reuşind să asimileze, în el, şi mici bucăţi de gânduri molestate de prea multă nuditate.

Nu mai ninsese de mult cu ploaie pe drumul meu. Deşi picurii erau ciudat de reci, nu m-am sinchisit să-mi trag ghiozdanul peste cap ci am ales să mă las purtat de voia firelor de apă cu gust acrişor pentru că, eram ciudat de fericit şi probabil aparte de indiferent. Păcat că ningea cu ploaie. Am trecut de magazinul Cocor, acolo unde rochiile de mireasă expuse în vitrinele, a căror geamuri sparte se vânduseră de mult la fier vechi, fuseseră pătate de către nişte trecători inocenţi cu picuri de cerneală roşie, şi priveam lumea ce umbla pe acelasi drum cu mine. Lume mohorâtă şi obosită, fugind sau încercând să se adăpostească sub umbrele sparte, de ninsoare.

Oare ce să fie şi cu ei? Cum să-mi explic de ce nu ar alege să treacă pe partea aialaltă? Să umble şi ei cu sau după fustiţe scurte şi maieuri transparente? Să fii fost şi ei la fel de fericiţi şi indiferenţi ca mine şi totuşi temători de apă sau rămâneau de această parte din frică de animalele din fier şi plastic ce fugeau, ca la maraton, între cele doua trotoare sau trotoaruri? Să fie oare blocaţi? Oare şi eu eram blocat? Ce bine ca nu-mi păsa.

În faţa Catedralei Catolice, cu turla prabuşită undeva prin mijlocul străzii, de pe vremea când un uriaş se jucase golf prin Bucureşti, şi cu zidurile împăienjenite de buruieni şi sălcii, a început să răsară o floare mică, cu trei petale în cinci culori, parcă indiferentă, lipsită de vreo grijă, neatinsă de picurii ninsorii ce se abătuse cu putere pe drumul meu. Am văzut-o şi i-am zâmbit. Nu o călcase nimeni până atunci. M-am aşezat încet lângă ea, am sărutat-o pe fiecare dintre cele trei petale iar apoi am zdrobit-o cu tocul pantofului şi am plecat mai departe. Nu avea de ce trăi. Cineva indiferent urma s-o calce în picioare iar ninsoarea avea, la un moment dat, de gând să-i sfâşie frumuţea aşa că eu am călcat-o cu toată dragostea pe care o putusem aduna în tocul pantofului.

Am ajuns la Universitate şi am privit spre liliecii cu cap de om ce se iubeau pe acoperisul bătrânei clădiri, planând uneori desupra străzilor pentru a mai fura câte un om pentru micul dejun de la prânz. Ar fii trebuit să trec strada dar mi-a fost frică de soarele ce dogorea şi de domnişoarele cochete de pe partea cealaltă aşa c-am hotărât să mai merg puţin până la următoarea staţie de troleibuz.

Teatrul cel mare fusese demult demolat iar în locul lui, era acum un bloc pentru oameni având ziduri transparente, astfel încât oricine ar fi vrut, ar fii putut privi spre realitatea ca un teatru pentru că, teatrul demult se stinsese nemaiputând să atingă nivelul vietii artificial susţinute de o societate mizeră în care ningea cu ploaie şi dogorea cu asfalt încins, în încercarea ei, a societăţii mamă, desigur, să dezvolte tipare aschilambrice de făpturi microscopice şi uşor de aşezat într-o vitrină lipsită de valoare.

Am ajuns în staţia de troleibuz dar primul care a venit, era plin cu oameni ce se alimentau, prin tuburi ieşite din tavanul clădirii cu care se mişcau, cu mici viermi gri deschişi la culoare dar nu strălucitori, care erau transformaţi din picurii de apa ai ninsorii. Următorul troleibuz era gol aşa că l-am luat.