Am gasit un articol foarte interesant despre ultimii ani din viata lui Eminescu, invocarea nebuniei sale pentru a-l denigra si a il opri sa scrie, deoarece era incomod si despre moartea sa.

Mi s-a parut ca suna ca o teorie a conspiratiei, in care sunt implicate nume mari ale vietii culturale romanesti precum N. Maiorescu, P. P. Carp si Macedonski. Se pare ca Eminescu nu ar fi murit de sifilis, asa cum majoritatea stiam, ci toata nebunia sa a fost inventata, un complot daca pot spune asa, pentru a il opri pe Eminescu ziaristul si pentru a ramane doar Eminescu poetul.

Se pare ca aceasta strategie a reusit. Eminescu a murit (otravit cu mercur se pare), iar opera sa ca ziarist a fost uitata, el ramanand cel mai mare POET roman, un suflet fara de pereche.

Va recomand sa cititi si voi acest articol, care este foarte bine scris si foarte documentat.

P.S. : Faza cu creierul este adevarata, doar ca nu vroiau sa-l conserve, ci sa-l analizeze in vederea examinarii sale si stabilirea mortii.

Cel mai important autor care a analizat situația creată în România secolului al XIX-lea și al XX-lea, din punct de vedere al influenței străine, a fost Titu Maiorescu. Acesta a elaborat teoria formelor fără fond, care s-a dorit a fi o explicație a stării nefaste a societății românești din acea perioadă. Criticul milita pentru introducerea reformelor europene pe un fond care să-și găsească un corespondent în viața reală. Problema consta în faptul că tinerii care reveneau în țară după lungi și entuziasmante plimbări prin țările europene, îndeosebi prin Franța, dat fiind și legătura strânsă dintre aceasta și România, deprindeau anumite obiceiuri deloc benefice implementării valorilor europene reale în societatea românească. Acest fapt îi determina pe oamenii de rând să aibă o atitudine ostilă față de noii-veniți, numindu-i zeflemitor ”filfizoni”, ”bonjuri”, ”famazoni” sau ”dueliști”. Acești indivizi, deveniți peste noapte ”europeni”, îți prezentau constituția statului dacă aveai îndoieli în ceea ce privește libertatea reală, făcând dovadă de superficialitate și lipsă de judecată obiectivă, or această bucată de hârtie nu era altceva decât o constituție europeană, mai exact belgiană, suprapusă peste realitățile românești, specifice statului român. Nu conta însă, atât timp cât ”filfizonii” se complăceau în poziția lor de reprezentanți orientali ai unei ”civilizațiuni” adevărate. Un exemplu în acest sens, chiar dacă de la un alt nivel, este Ion Brătianu, care a expediat lui Napoleon III al Franței o scrisoare în care își manifesta intenția de a dărui România ”surorii sale mai mari întru latinitate” cu tot ce ține de resursele sale. Totuși, declarația dată este într-un fel îndreptățită, având în vedere calitatea sa de diplomat, iar de aici și discursul corespunzător, dar și că francezii au fost cei care au susținut reformarea și modernizarea statului român de la 1848 încoace, cu toate că au ”sugerat” unui popor străin liderii pe care ar trebui să-i aleagă. Aceste elemente însă, acești ”turiști reveniți din vacanță”, chiar au credeau în ceea ce propagau și anume că românii ne-plimbați pe afară merită să fie desconsiderați. Să nu uităm că în România singura clasă socială adevărată o constituiau țăranii, astfel încât tinerii liberali se simțeau îndreptățiți să aibă o atitudine mai rezervată față de aceaștia categorie care, într-adevăr nu erau în ”rând cu lumea civilizată”. Pe linia acestui demers se încadrează și explicația lui Maiorescu, de altfel regăsită și în cartea istoricului Dan Ion Predoiu – Eminescu – istoric prețuit de Nicolae Iorga. 1000 de ani de interzicere a denumirilor de dac și Dacia, că vanitatea și dorința reprezentanților școlii ardelenești de a fi asociați cu cei din urmă latini ai orientului au favorizat atitudinea ”ospitalieră” a unora în ceea ce privește valorile europene cu sau fără fond. Marele scriitor și dramaturg I. L. Caragiale a surprins perfect caracterul superficial și primitiv de a judeca al ”românilor europenizați” mult prea ușor. În acest context, C. Rădulescu-Motru a formulat teoria politicianismului care se referea la cei care promovează interesele conducătorilor, în același timp intermediind relația dintre cetățenii de rând (clientela civilă) și stat, instituind o nouă formă de parazitism. Tot la Motru regăsim un concept reprezentativ în contextul teoriei formelor fără fond – pseudocultura. Prin aceasta se arată cât de ușor se poate suprapune, fenomen diferit de cel de asimilare, peste o cultură valoroasă, însă aflată într-o criză accentuată, o alta mai puternică sau pur și simplu mai ”în vogă” la acel moment. Cauzele acesteia trimit la teoria păturii superpuse, enunțată de Mihai Eminescu și care explică neajunsurile din societate prin acțiunile clasei politice alcătuite din indivizi incompetenți și parazitari.

Revenind la Maiorescu, trebuie menționat și faptul că acesta enunță pentru prima dată teoria imitației prin care argumenta că pe fondul unei educații slabe, dar și a unei pregătiri intelectuale inadecvate cerințelor vremii, ideile revoluției pașoptiste care deveniseră între timp foarte prestigioase, ba chiar ”la modă” au reușit să se impună în fața poporului român, mioritic prin definiție. Or aceste idei nu au dat naștere unor forme fără fond peste tot unde au avut influență. Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că popoarele respective le-au adaptat cerințelor și necesităților proprii. Revenind la exemplul de mai sus, aceștia ar fi prezentat în cazul unor îndoieli enunțate referitor la funcționarea libertăților declarate, în locul hârtiei pe care era trecută o constituție imitată, argumente clare, susținute prin exemple concrete.

Maiorescu nu este nici pe departe potrivnicul progresului după cum a fost acuzat de mai mulți autori, inclusiv de către Ștefan Zeletin care a enunțat teoria formelor cu fond, ca răspuns la concepțiile conservatoare, conform căreia societatea românească s-a dezvoltat perfect corespunzător cu cerințele vremii. Cel mai dur critic, însă, a fost D. Drăghicescu, cel care l-a acuzat pe junimist că ar dori păstrarea vechilor instituții românești fără a accepta nevoia de progres și modernizare. Este evident că cel dintâi nu a înțeles fondul problemei puse de Maiorescu, astfel emițând judecăți pripite față de o teorie susținută de adevărata elită intelectuală de atunci.

 Este interesant faptul că foarte mulți dintre adepții explicațiilor oferite de teoria formelor fără fond s-au remarcat printr-o activitate publică ce promova naționalismul drept cale primară pentru păstrarea identității, dar în același timp pentru a ne adapta noilor condiții și cerințe ale modernității. În opoziție cu aceștia dintâi, au activat ceilalți, care au încercat să adopte un discurs pro-european ”de umplutură”, fără a privi în adâncul problemelor care frământau cu adevărat societatea românească.

Consider că actualitatea teoriei lui Maiorescu este una mai mult decât îngrijorătoare în ceea ce privește dezvoltarea României de astăzi. Cu toate că ”franțuzismele” au fost înlocuite de ”americanisme”, nici măcar de cuvinte englezești adevărate, ne mișcăm în aceeași direcție neavând o destinație anume, fiind prinși într-un joc imitativ periculos care seamănă mai mult a hipnoză. Așa se explică foarte multe dintre fenomenele negative precum exploatarea resurselor naționale de către străini, lipsa de locuri de muncă pe poziții de conducere, migrația intensă în căutarea unui trai mai bun, chiar dacă prestezi o muncă bine-plătită dar sub nivelul propriu de competență și multe alte asemenea plăgi care au rolul de a diminua caracterul național al unui popor. Iar de aici decurg și celelalte urmări precum lipsa de solidaritate, lipsa de repere reale, competiția contra-productivă și încercările de a supraviețui în detrimentul tuturor și în pofida a tot.

Cu toate acestea, tind să cred că societatea românească va găsi o cale de a-și adapta posibilitățile propriilor cerințe, dar și viceversa. Important este să fim ancorați în realitate fără a ne ignora sinele și să ne mobilizăm resursele astfel încât să obținem un rezultat maxim.

·         Larionescu, Maria, Mărginean, Ioan, Neagu, Gabriela,  Constituirea clasei mijlocii în România, De la formele fără fond la nevoiaimperioasă a unei clase mijlocii, București, 2006

·         Larionescu, Maria, Istoria sociologiei românești-suport de curs, Teorii sociologice, Ștefan Zeletin: Teoria formelor cu fond, București, 2007

·         Stahl, Henri H., Gânditori și curente de istorie socială românească, Titu Maiorescu și criza ”Formelor fără fond”, București: Editura Universității din București, 2007

·         Coandă, Lisette, Curta, Florin, Mic dicționar de sociologie, Forma, București: Editura All, 1994

·         Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român

·         Predoiu, Dan Ion, Eminescu istoric, prețuit de Nicolae Iorga, Mileniul Întunecat (1000 de ani de interzicere a denumirilor de dac și de Dacia), București: Editura Muzeul Literaturii Române, 2007 

• Bădescu, Ilie, Sociologie eminesciană, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994.

După cum am menţionat la început, suntem exact cinci: două domnişoare completate aproape divin de trei indivizi. Locuim ca oamenii ce se respectă în căminul SNSPA din zona Băneasa, vedem foarte multe avioane şi suntem vecini de cameră. Doi locuim la camera 1, trei la camera 2 (aici de poate discuta puţin, un coechipier locuieşte cu chirie în oraş, dar pe perioada Olimpiadelor a renunţat la “confortul ocţidental” şi a întrat în “turmă”).

Deoarece ne vizităm permanent e destul de dificil, cel puţin pentru mine, să aud de foarte multe ori pe zi de la colegii din camera 2 următoarele replici: “da’ mai scrie şi tu un post pe blogul echipei” sau “n-ai scris? dar scrie ceva!” sau “să dea naiba, dacă nu scrieţi pe blog îl închid!”. Imaginaţi-vă aceste replici lovindu-mi neîncetat timpanul, scăriţa, nicovala şi ciocanul...! Am cedat şi am ajuns să scriu acest post. Următorul va fi peste alte patru zile, adică după ce coechipierii mei o să mă streseze suficient de mult “să scriu şi eu un alt post, că deh, acesta e învechit”. Nu ştiu de ce tot vor ei să intrăm în rândul lumii!

Ei, dar m-am luat cu nimicurile şi am divagat de la tema postului: o succintă prezentare a echipei noastre, dincolo de imagini.

Toţi membrii echipei Grigore şi Iordache sunt studenţi în cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative. Să nu uit, suntem mândri de profesorii noştri care ne-au călăuzit cum se cuvine şi de părinţii noştri care ne-au crescut mari şi deştepţi. În cadrul echipei, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice conduce detaşat ca număr de membri (trei), pe locul imediat următor clasându-se Facultatea de Ştiinţe Politice cu două specializări: Sociologie (1 membru) şi Ştiinţe Politice pure (1 membru). Ne-ar fi „plăcut” să avem şi un al şaselea membru din cadrul Facultăţii de Administraţie Publică, dar cum nu este posibil, îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că a făcut aşa reguli faine.

Doi dintre noi sunt Vărsători, avem un Rac ce merge numai înainte (de asta am rămas surprinşi), un Peşte care se descurcă mai bine pe uscat şi mai e şi ideolog (în apa aflăm cum se descurcă pe 1 mai în Vama Veche), şi nu în ultimul rând Leul, sociolog ca specializare.

Noi ştim să concepem o campanie de relaţii publice ca la carte, ştim să deosebim obiectivele campaniei de scopul ei, ştim să facem o cercetare urmată de un SWOT pe care să clădim campania şi, cel mai important, ştim să deosebim strategiile de tactici şi invers. (Am văzut noi din anii trecuţi că mulţi dintre voi nu ştiu să facă această distincţie, poate anul acesta o fi altfel hi-hi. Eiii, am glumit.) La baza relaţiilor publice nu punem creativitatea, ci reprezentările oamenilor, schimbarea acestora şi gândirea strategică.

De ce Grigore şi Iordache? Oficial, ei sunt întemeietorii relaţiilor publice în România, boieri de viţă din timpul lui Cuza (a se vedea http://ro.wikipedia.org). Neoficial, am prevăzut invazia numelor de tip xxxPRxx şi englezismele cool pentru acest domeniu abisal şi am dorit să fim piaristi autohtoni, cu nume autohton, pe fond autohton, căci ştiţi ce zicea marele Maiorescu: „ Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul sărăcăciosă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură.”[1]

În final, vreau să menţionez că discrepanţa dintre conţinutul postului şi titlul său este una voită şi cunoscută de autorul postului. Dacă nu e pe placul cititorilor, aceştia au la dispoziţie diverse forme de protest: înjurăturile, huiduielile, clasificarea noastră ca „persoane nongrata”, un flash mob în faţa căminului, etc

Radu P.

Formele fara fond sunt, astazi, mai proeminente ca niciodata. Cu toate ca societatea romaneasca pare sa fi evoluat considerabil in secolul care il interpune pe al nostru celui maiorescian, substanta culturii romanesti continua sa creasca in umbra esentelor.

Sa aruncam o privire asupra invatamantului din prezent. Indiferent de ideea pe care sistemul educational este fundamentat, cea a oportunitatilor egale, nu putem nega revoltatorul amalgam care s-a format la nivelul claselor sociale si intelectuale. Astazi, intr-un liceu care este considerat a fi de elita, putem intalni cea mai mare varietate de elevi. Astfel, elevii cu mult peste medie, cu un viitor intelectual promitator, sunt obligati sa coexiste intr-un mediu alterat de mediocritatile incurajate. In ceea ce priveste invatamantul universitar, lucrurile stau mult mai ingrijorator. Daca acum 20 de ani un absolvent de facultate era privit cu cea mai mare stima, astazi, acesti tineri par a fi devenit molima societatii intelectuale si spaima angajatorilor care sunt obligati sa efectueze trierea care candva era de datoria universitatilor.

Arta este un alt domeniu in care degradarea valorilor a atins un punct maxim. Daca pana acum nu demult o poezie postmodernista reprezenta expresia libera a unui poet inovator, astazi am ajuns sa citim in reviste prestigioase numeroase creatii care se pretind a fi literare. Intrebarea mea este: daca tot ce gasim azi publicat (poezii, romane etc.) reprezinta arta, ce mai ramane in afara ei?

De asemenea, jurnalistica poate fi considerata nu o forma, ci o adevarata stampila fara fond. Incercand sa te mentii la curent cu evenimentele cotidiene, si nu numai, esti obligat sa citesti in ziarele locale articole care amintesc de compunerile unor elevi mediocri de gimnaziu. Lasand la o parte informatiile eronate care se publica, greselile de gramatica si de exprimare dovedesc nivelul de pregatire a unor pseudo-jurnalisti a caror prefix a fost uitat. Daca aceasta este situatia in Bihor, atunci nici nu merita mentionata cea din Craiova. Citind nu demult un articol online al unui ziar din municipiul amintit, am ramas socata de modul de exprimare intrebuintat, asta ca sa nu mentionez subiectul articolului.

Asadar, concluzia este categorica. Formele fara fond sunt, si vor fi si de acum inainte, o rama a portretului nostru national. Starea in care cultura noastra continua sa se afle este un semnal de alarma, mereu rasunator, dar niciodata mobilizant.

Noi lucrăm cu acel material căruia Maiorescu îi spunea "materie sensibilă" -  culoarea, forma, pentru un pictor, forma, dimensiunile, spaţiul, pentru un sculptor..., şi lemnul, şi cuvintele pentru scriitori.

Noi încercăm să le punem într-o ordine sau alta pe acestea - în speţă cuvintele - să le încărcăm cu sensuri, să le dăm drumul să zboare, şi atunci spunem că am făcut poezii.

Ne jucăm cu cuvintele, de multe ori le înţepăm, le zgâriem... Mie îmi place să le mângâi, ca să le fac să mă asculte, să le vrăjesc, ca să-mi arate frumuseţea lor...

Dar cuvintele noastre sunt moarte. Când spun "pom" văd un pom. Are rădăcini, are tulpină, are coroană frumoasă, are frunze, poate are şi rod, fructe, şi îi spun "pom". Pomul meu nu trăieşte, pomul meu este trăit.

Dar Dumnezeu este acel Poet - binecuvântat să-I fie Numele! - al cărui Cuvânt este El însuşi. Şi aşa cum eu interferez cu aceste imagini... Am spus "pom", dar nu am interferat cu pomul, ci cu imaginea lui din mintea mea.

La Dumnezeu e muuult, infinit, de neînţeles de interesant. El când spune "pom", în mintea lui pomul există... El interferează cu realitatea...

continuarea aici

Termenul de Ideologie a fost forjat de către Antoine Louis Claude Destutt, conte de Tracy, ori, mai pe scurt, Destutt de Tracy, gânditor francez ce a trăit între 1754 şi 1836. Deşi Ideologia se vrea a fi distinctă de Metafizică şi Psihologie, ea nu poate fi înţeleasă decât într-o Triadă cu numitele discipline. De ce într-o asociere cu Psihologia ? Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o "ştiinţă a ideilor", ele erau însă idei achiziţionate "senzualist", aşa încât era natural ca Ideologia să se asocieze cu Psihologia. Apoi, de ce asocierea cu Metafizica ? Deoarece Ideologia reţine ideile despre efecte, nu şi despre cauzele primare, ce reveneau Metafizicii. Totuşi Destutt de Tracy însuşi plasează Ideologia printre ştiinţele exacte, reunind astfel ştiinţele umaniste cu ştiinţele exacte într-o ştiinţă a omului. Încă mai limpede mi se pare a fi ceea ce scria Destutt de Tracy în "Éléments d'idéologie" din 1801 : "la connoissance de l'entendement est proprement la science unique", "cunoaşterea înţelegerii este la modul propriu ştiinţa unică", aceasta cred că este cea mai bună definiţie care a fost dată Ideologiei de către autorul termenului. Nu-i mai puţin adevărat că Ideologia va căpăta şi puternice conotaţii peiorative. Curând, chiar din partea marelui Napoleon Bonaparte, pe care îl agasa teoria economică de tip "laissez faire" a lui Destutt de Tracy. Acesta-i motivul pentru care, oprit în 1806 de cenzura napoleoniană să îşi editeze în Franţa "Comentariul" la Montesquieu, Destutt de Tracy a fost nevoit să îl roage pe preşedintele american Thomas Jefferson, ce manifesta un interes viu faţă de "Spiritul legilor" şi împărtăşea cu de Tracy aceeaşi "Ideologie", să publice în America o versiune în limba engleză. Preşedintele S.U.A. a tradus el însuşi "Comentariul", nu ştiu dacă din plăcere pură sau dintr-o amabilitate împinsă la extrem, dar această (bună) purtare, cât şi gândirea lui aforistică, exprimând adevăruri valabile şi în lumea de azi, te îndeamnă să crezi că numai curentul jeffersonian din gândirea politică americană ne este, ab initio, favorabil.

Temele principale de discuţie ale grupului de Ideologi erau : "Cum percepem lumea ? Ce facem în esenţă atunci când gândim şi vorbim ? În ce fel raţionăm ? Care-i legătura între diversele categorii de semne şi gândire ?" Acestea sunt de altminteri chestiuni filosofice milenare, examinate cu perseverenţă şi în zilele noastre în cadrul ştiinţelor cognitive.

Ideologii au încercat să găsească o soluţie unificatoare la toate aceste întrebări. Destutt de Tracy a formulat respectivele reflecţii teoretice în perioada încarcerării sale de sub Teroare, în timpul Revoluţiei Franceze. A avut şansa să supravieţuiască, iar în deschiderea de după 9 thermidor anul II, le-a supus atenţiei amicilor săi reuniţi în salonul de discuţii filosofice al Doamnei Anne-Catherine Helvetius, supranumită Notre-Dame d'Auteuil, Madona din Auteuil. Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o ştiinţă a ideilor achiziţionate "senzualist" şi prin experiment, era natural că a fi Ideolog însemna aderenţa la tradiţia Luminilor, la stilul de gândire al unor Condillac sau Lavoisier, -amintim, el însuşi influenţat de gândirea lui Condillac în construirea discursului ştiinţific -, amândoi fiind Ideologi avant la lettre.

A fost Destutt de Tracy, Ideolog ce înţelegea perfect rolul sensibilităţii în formarea ideilor, şi un romantic ? Oricum, la fel ca poeţii romantici englezi din primul val, de Tracy a văzut şi a înţeles ce şoc distrugător, ce viitură catastrofală în cursul istoriei umane a produs Revoluţia Franceză. Din cauza aceasta, scopul generos al Ideologiei era acela ca prin transmiterea de la o generaţie la alta a ideilor eficiente, să se evite asemenea "viituri", ajungându-se la regularizarea cursului societăţii umane astfel încât omul, ca individ, să găsească aici maximum de ajutor posibil din partea semenilor săi şi în acelaşi timp minimum de obstacole virtuale dreptului său natural la fericire, fără necesitatea recursului la "răsturnări revoluţionare", (vezi Destutt de Tracy, Mémoires sur la faculté de penser, 1796).

Comunicarea Proiectului lor către societate devenea un obiectiv major pentru Ideologi. În nişte termeni româneşti frecvent vehiculaţi, ei realizează că lipsa de comunicare a Proiectului este echivalentă "încremenirii în Proiect". Din cauza aceasta, inima mişcării Ideologilor o constituie formarea individului pentru societate prin şcoală, construirea sau re-construirea învăţământului. Iar axioma rămâne valabilă în oricare ţară. Mişcarea Ideologilor este atât de legată de problema dezvoltării învăţământului la începutul secolului al XIX-lea, încât putem spune că în România cei doi fondatori de şcoală, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, gândeau la fel ca Ideologii, mai mult, că au fost primii noştri Ideologi.

Data de 3 brumar anul IV, adică 25 octombrie 1795, marca în Franţa o etapă importantă în realizarea planurilor pedagogice ale Ideologilor. Atunci a fost decretată crearea Şcolilor Centrale, "les Écoles Centrales". Ele erau destinate să înlocuiască vechile colegii, şcoli cu fundament clerical. Pe lângă supunerea faţă de Biserică, acuzaţia "ideologilor brumarişti", -sau a Ideologilor Şcolilor Centrale, cum le vom spune noi-, era aceea că în colegii se practica îndeobşte învăţarea mecanică. Spre deosebire de vinovata învăţare "par coeur" din colegii, Ideologii hotărăsc că în Şcolile Centrale învăţătura se va face urmând maxima pedagogică a "înlănţuirii cunoştinţelor", "l'enchaînement des connaissances", ceea ce însemna chiar mai mult decât o "serializare" sistematică. Aşa cum scria în circulara ministerială din 20 fructidor anul V, adică 6 septembrie 1797, adresată profesorilor, Şcolile Centrale aveau menirea să transmită noilor generaţii "l'héritage de Lumières", adică "moştenirea ideologică a Epocii Luminilor". Moştenire ce era în primul rând raţionalismul, discursivitatea. Înţelegem aşadar motivul pentru care disciplina principală de învăţământ în Şcolile Centrale era destinată formării discursului, Gramatica generală. Căci obiectul gramaticii generale este analiza tuturor formelor de discurs. Chiar Destutt de Tracy oferă acestor şcoli un fel de text-canava pentru construirea discursului, adică un text de comentat, divizat în patru volume :

Éléments d’idéologie I - l'Idéologie proprement dit, 1801

Éléments d’idéologie II - Grammaire, 1803

Éléments d’idéologie III - Logique, 1805

Éléments d’idéologie IV & V: Traité de la volonté et de ses effets, 1815.

Cărţile au continuat să apară şi după ce Şcolile Centrale fuseseră desfiinţate oficial de Napoleon prin decretul-lege din 11 floréal anul X (adică 1 mai 1802), întrucât formarea discursului a rămas în Franţa Cartesiană un obiectiv educaţional major sub toate regimurile.

Atunci când am făcut comparaţia între acţiunea pedagogică a Ideologilor şi truda de creare a învăţământului românesc de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, introduceam involuntar bănuiala că Şcolile Centrale apăreau şi în Franţa la fel ca în România, adică aproape Ex Nihilo. Ceea ce nu-i adevărat. În secolul al XVII-lea, ca să lupte împotriva Reformei, iezuiţii înfiinţau colegiile pentru instruirea copiilor burghezilor din oraşe. Faţă de învăţământul scolastic, iezuiţii veneau cu un principiu nou : Profesorii trebuie să înţeleagă caracterele elevilor, aspectul acesta fiind la fel de important pentru succesul învăţăturii ca şi cunoaşterea la perfecţie de către profesori a materiei pe care o predau. Însă Biserica rămânea stăpâna intolerantă a colegiilor care lucrau şi pentru gloria ei. Paradoxal, înalta ierarhie din l'Église catolique găseşte că pedagogia profesorilor iezuiţi, persoane activând sincer pentru l'Ancien Régime, era prea avansată, astfel că în 1762 obţine de la monarhia absolută închiderea colegiilor iezuite şi expulzarea iezuiţilor !

Totuşi, ca un principiu, instituţia însăşi a colegiilor rămânea în Franţa. Şi, cu toată sinceritatea, privind acum spre colegii, e greu să spui despre calitatea învăţământului pe care îl ofereau că era altfel decât excelentă. Colegiile au construit şi ele măreţia reală şi absolută a Franţei, absolutiste sau nu. În colegiile deschise de benedictini şi oratorieni se predau, cu mare grijă pentru detaliul aplicativ, ştiinţele pozitive. Mai erau colegiile pentru instruirea ofiţerilor, unde se învăţau de asemenea ştiinţele exacte, însoţite de lucrări practice şi de studiul limbilor vorbite în ţările înconjurătoare. De altminteri în aceste şcoli se vor forma excepţionalii ofiţeri ai Revoluţiei Franceze, în primul rând Napoleon Bonaparte, legendar printre oamenii simpli şi pentru ştiinţa de carte pe care o acumulase în şcoala militară, în speţă la Colegiul din Brienne. Astfel se poate constata că, spre deosebire de România, unde au intervenit când fanarioţii, când cazacii ruşi, când revoluţionarii unguri, când infatuaţii bolşevici de extracţie golemică, -perfecţi în eficientizarea Răului-, când pur şi simplu neaoşul "neam prost" ajuns la putere prin PCR, în Franţa a existat, certamente, o continuitate a învăţământului de calitate. Sediile Şcolilor Centrale departamentale se găseau chiar în clădirile colegiilor Vechiului Regim, -iată excepţia care confirmă regula : o Şcoală Centrală instalată în castelul de la Versailles !-, după cum sediile Liceelor înfiinţate de Napoleon în 1803 erau chiar în Şcolile Centrale pe care tocmai le desfiinţase, iar profesorii liceelor napoleoniene rămâneau aceiaşi profesori ai Şcolilor Centrale formaţi prin (şi pentru) lucrarea Ideologică. (În diverse departamente, Şcolile Centrale se vor desfiinţa doar când vor fi create condiţiile pentru înfiinţarea Liceului ; astfel în Ardèche Şcoala Centrală îşi va înceta activitatea abia în 1804, iar Şcoala Centrală din Aveyron reuşeşte să funcţioneze până în 1808). Continuitatea mai este mărturisită de faptul că însuşi limbajul folosit de Ideologii ce activau în sistemul Şcolilor Centrale fusese achiziţionat de ei ca elevi în vechile colegii. Iată de pildă un excerpt din discursul unui oficial din Isère pronunţat pe data de 30 fructidor anul VII (adică 16 septembrie 1799) : "Vous mettrez de l'ordre dans vos idées; vous acquerrez cette précision, cette justesse philosophique qui rachète la sécheresse du sujet par la netteté des conceptions", adică "Veţi pune ordine în ideile voastre ; veţi câştiga acea exactitate filosofică şi precizia aceea care compensează ariditatea subiectului prin tăietura clară a concepţiilor". Discurs de excepţie, ţinut totuşi de un funcţionar din provincia franceză în faţa şcolarilor şi profesorilor de la Şcoala Centrală din Isère, în urmă cu mai bine de două sute de ani ! Deci înainte chiar de proverbiala "vreme a lui Pazvante", adăugăm noi, pentru a face o comparaţie mai de înţeles cu situaţia românească.

De unde ar fi venit acea capacitate "de a pune ordine în idei" prin învăţământul în Şcoala Centrală ? Din studiul gramaticii ! În şcoala românească textul unei asemenea gramatici care îndruma spiritul spre discursivitate apare, tipărit, abia în 1828. Să reamintim, înfiinţarea şcolii de la Sfântul Sava, unde studiul gramaticii ocupa o poziţie centrală în cadrul lecţiilor predate de profesorul Ioan Eliade Rădulescu, duce după zece ani la apariţia primului text tipărit şi comprehensiv de Gramatică românească. Astfel şcoala de la Sfântul Sava avea un statut "ideologic" foarte asemănător cu al unei Şcoli Centrale. Însă şcoala de la Sfântul Sava a însemnat, incontestabil, mult mai mult decât o simplă Şcoală Centrală departamentală franceză. De altminteri sistemul pedagogic complet al Ideologilor nu se limita la Şcolile Centrale. Căci mai exista Şcoala Normală şi Institutul Naţional, cadoul făcut de Napoleon Ideologilor. Indrăznesc să spun că, aşa cum a fost gândită de Gheorghe Lazăr, şcoala de la Sfântul Sava ar fi urmat să devină o sinteză a celor trei tipuri de instituţii în Ţara Românească.

Deşi spiritul ideologic "des Écoles Centrales" este prezent în România începând cu anul 1818, când apare prima oară la noi denumirea oficială de Şcoală Centrală, care nu însemna, ţin să subliniez, "şcoala din centrul oraşului" ? Odată cu venirea la Craiova a lui Ioan Maiorescu, -format româneşte la gimnaziul real din Blaj, "Mica Roma" din Ardeal-, ia fiinţă în 1831 prima Şcoală Centrală din România. În cunoscutul tablou al lui Theodor Aman, "Hora Unirii la Craiova", se poate vedea cum arăta sediul ei. Cu Şcoala Centrală, oraşul îşi recăpăta, cel puţin în idee, statutul de a doua capitală a Ţării Româneşti. Venind la Craiova cu un doctorat în teologie luat la Viena, putem bănui că Ioan Maiorescu a aflat despre Ideologia Şcolilor Centrale prin filiera spiritualităţii germane, extrem de sensibilă la mişcarea ideilor noi dincolo de Rin. La Şcoala Centrală din Craiova, profesorul Ioan Maiorescu a predat "stilul scrierii", intim legat de chestiunea construirii discursului. Astfel, prin specializarea sa în disciplina formării discursului românesc, prin care vreau să zic discursul în Limba Română, Ioan Maiorescu poate fi socotit cel de al treilea Ideolog român, după Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu. În educaţia pe care o va da în familie, probabil că în acelaşi respect faţă de duhul raţional îl va creşte şi pe fiul său, Titu Maiorescu. De altminteri, la o atentă judecată, naturaleţea talentului maiorescian de construire a discursului, critic sau politic, sugerează faptul că ea vine dintr-o învăţătură dobândită în familie. Prin discursivitatea paradigmatică a lui Titu Maiorescu, chiar dacă se vroia într-un mod hotărât anti-bonjourist, spiritul Junimii reprezenta, într-o formă nouă, Ideologia Şcolilor Centrale în România. Atunci când Eugen Lovinescu spunea, caracterizându-l pe Titu Maiorescu : “La răspântiile culturii române veghează, ca odinioară, degetul lui de lumină : pe aici e drumul”, el descria de fapt Proiectul şi sursele lui venind fără liniaritate, numai din naşterea personalităţilor româneşti care înţeleg diverse aspecte ale Metafizicii, din Epoca Luminilor. Ciudat cum, fără ca noi, românii, să fi cunoscut privilegiul unui veac XVIII metafizic şi enciclopedist, "degetul de lumină" al lui Titu Maiorescu ne arată că, la orice răspântie, drumul nostru trebuie să treacă prin paradigmele civilizaţiei europene instituite în secolul XVIII. Nu ne explicăm aceasta decât prin faptul că, latentă şi fără ostentaţie, "ideologia brumaristă", adică Ideologia difuză a Şcolilor Centrale, a lucrat şi în România.

Într-un fel, stagnarea nedumerită la o răspântie ori alta este pentru civilizaţia românească semnul definitoriu al "încremenirii în Proiect". Sigur, "încremenirea" înseamnă poate şi oprirea prudentă în obscuritatea ce a rezultat din pierderea celui mai preţios timp, Veacul de Lumină, furat de "gospodarii" fanarioţi care au înălţat exclusiv limba grecească în Principatele române. Trecerea de răspântie, depăşirea "încremenirii", se poate face cu "mai multă Lumină", însă mai e vreme pentru această mişcare întru luciditate ? Nici măcar Ioan Eliade Rădulescu, românul care a lucrat cel mai mult şi eficient la Proiectul civilizaţiei neamului nostru, nu credea că mai avem timp. Mi-e teamă că Şcoala Centrală în Limba Română, care a sosit la noi prin gândurile europene ale lui Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, îşi va închide definitiv porţile în secolul XXI. Dacă el va fi extrem de incongruent cu veacul XVIII european, aşa cum se anunţă, această incongruenţă va antrena inevitabil şi demolarea Proiectului românesc.

Titus Filipas 

Ce simt romanii cand vorbesc despre Eminescu?

Marea majoritate nu simte nimic sau aproape nimic, dovada fiind ignoranta si dezinteresul cras fata de cultura si tot ceea ce o reprezinta, la mai bine de 86 % din populatia tarii. Acestea sunt datele oferite de un recent sondaj de opinie si realitatea nu ne face deloc mai optimisti.

Ce simte cealalta parte?

Cel mai adesea, doar chestiuni formale, Eminescu a ajuns sa fie o notiune abstracta, asa cum este Luceafarul, a carui frumusete, atat de departata, nu misca pe nimeni.Cati dintre cei care se simt aproape de Eminescu stiu cu adevarat cate ceva?

Care este semnificatia zilei de 28 iunie 1883?

Eminescu a fost declarat nebun.

Dar ce se mai intampla in tara si in Bucuresti?

-         Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu Romania

-         Germania ameninta Romania cu razboiul – conform scrisorii adresate de Bismark lui Carol I

-         Se defiinteaza Societatea Carpatii, care milita pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara,

-         Sunt expulzati Emil Galli, directorul ziarului L,Independence Roumaine si Zamfir C. Arbore, ziarist si prieten allui Eminescu

-         Se porneste procesul ardelenilor. 

Practic, intelectualitatea romaneasca trebuia redusa la tacere in problema Ardealului si a odiosului tratat cu Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul fusese negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre Junimisti in frunte cu Carp si era sustinut fara comentarii de catre Maiorescu. 

De multi ani se vorbeste, si din ce in ce mai serios, despre circumstantele mortii lui Eminescu, niciodata lamurite, niciodata aduse la lumina si spuse cu glas tare.

A fost ucis Eminescu?

A fost ucis de sau cu stirea lui Maiorescu?

Ce dezastru pentru literature romana! 

Macedonski scria in Literatorul :

Un X…pretins poet acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum…

L-as plange daca-n balamuc

Destinul sau n-ar fi mai bun

Caci pana ieri a fost nauc,

Si azi nu e decat nebun. 

Sarmana literatura romana! 

Grigore Ventura ( un oarecare), care incercase discreditarea lui Eminescu – vezi episodul Baia Mitrasewski – "sare in ajutorul" lui Eminescu atacandu-l pe Macedonski care spune, la randul sau, ca epigrama nici vorba sa se adreseze lui Eminescu, bla, bla, bla. 

Sarmana literatura romana in care naclaiesc niste insi lipsiti de demnitate! 

Eminescu era perfect sanatos si totusi era declarat nebun, se faceau chete pentru asigurarea medicamentatiei si internarea sa de urgenta in sanatoriu, se publicau versuri intr-un volum niciodata aprobat de insusi Eminescu si se facea o separare clara si fara echivoc intre poet si jurnalist. Personalitatea imensa a unuia dintre cei mai mari romani era distrusa cu premeditare criminala. Si, in umbra unui asemena gest stau nume precum Maiorescu sau Macedonski!

Sarmana literatura romana!  

Nu stiu daca pot interveni cumva in programa scolara, nu cred ca pot sa interzic copiilor mei sa invete despre Maiorescu sau Macedonski, daca scoala le-o cere, dar eu am sa-mi fac datoria sa le spun ce au facut acesti oameni, ce inseamna criminala lor participare la discreditarea si omorarea lui Eminescu.Opera lor este importanta, fara doar si poate, dar, ghinionul lor, au fost contemporani cu Eminescu si au crezut ca pot fi mai presus decat el.

Nu inteleg de ce Academia Romana tace in mod atat de vinovat!

E treaba lor daca vor sa fie complicii unei asemenea ticalosii.Eu am sa spun copiilor mei si oricui va dori sa ma asculte ca nu poti pune intotdeauna semnul egalitatii intre valoarea  artistica si cea umana.Cunosc foarte multe exemple in acest sens, iar Maiorescu si Macedonski sunt doua dintre ele. Dar cat de nefericite!  

Am sprijinit asezarea unei statui a Eminescului la Gorbanesti, acolo unde circula o neasemuit de frumoasa legenda, am sprijinit infiintarea unui parc Eminescu in jurul statuii si organizarea unor actiuni culturale. Dar, de fiecare data cand se apropie 15 ianuarie si cand ar trebui sa ne gandim cu bucurie la ceasul ivirii Marelui Poet, ma apuca o tristete ca de sfarsit de lume, caci, ca si in Sfanta Zi a Craciunului, la Nasterea Mantuitorului, ma gandesc la monstruozitatea unui Iuda, la crucea insangerata, la tristetea si neinchipuita sfasiere a Pastelui.

Pentru literatura romana, Pastele a cazut in 28 iunie 1883.   

Mihai Malaimare

Ce simt romanii cand vorbesc despre Eminescu?

Marea majoritate nu simte nimic sau aproape nimic, dovada fiind ignoranta si dezinteresul cras fata de cultura si tot ceea ce o reprezinta, la mai bine de 86 % din populatia tarii. Acestea sunt datele oferite de un recent sondaj de opinie si realitatea nu ne face deloc mai optimisti.

Ce simte cealalta parte?

Cel mai adesea, doar chestiuni formale, Eminescu a ajuns sa fie o notiune abstracta, asa cum este Luceafarul, a carui frumusete, atat de departata, nu misca pe nimeni.Cati dintre cei care se simt aproape de Eminescu stiu cu adevarat cate ceva?

Care este semnificatia zilei de 28 iunie 1883?

Eminescu a fost declarat nebun.

Dar ce se mai intampla in tara si in Bucuresti?

-         Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu Romania

-         Germania ameninta Romania cu razboiul – conform scrisorii adresate de Bismark lui Carol I

-         Se defiinteaza Societatea Carpatii, care milita pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara,

-         Sunt expulzati Emil Galli, directorul ziarului L,Independence Roumaine si Zamfir C. Arbore, ziarist si prieten allui Eminescu

-         Se porneste procesul ardelenilor. 

Practic, intelectualitatea romaneasca trebuia redusa la tacere in problema Ardealului si a odiosului tratat cu Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul fusese negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre Junimisti in frunte cu Carp si era sustinut fara comentarii de catre Maiorescu. 

De multi ani se vorbeste, si din ce in ce mai serios, despre circumstantele mortii lui Eminescu, niciodata lamurite, niciodata aduse la lumina si spuse cu glas tare.

A fost ucis Eminescu?

A fost ucis de sau cu stirea lui Maiorescu?

Ce dezastru pentru literature romana! 

Macedonski scria in Literatorul :

Un X…pretins poet acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum…

L-as plange daca-n balamuc

Destinul sau n-ar fi mai bun

Caci pana ieri a fost nauc,

Si azi nu e decat nebun. 

Sarmana literatura romana! 

Grigore Ventura ( un oarecare), care incercase discreditarea lui Eminescu – vezi episodul Baia Mitrasewski – "sare in ajutorul" lui Eminescu atacandu-l pe Macedonski care spune, la randul sau, ca epigrama nici vorba sa se adreseze lui Eminescu, bla, bla, bla. 

Sarmana literatura romana in care naclaiesc niste insi lipsiti de demnitate! 

Eminescu era perfect sanatos si totusi era declarat nebun, se faceau chete pentru asigurarea medicamentatiei si internarea sa de urgenta in sanatoriu, se publicau versuri intr-un volum niciodata aprobat de insusi Eminescu si se facea o separare clara si fara echivoc intre poet si jurnalist. Personalitatea imensa a unuia dintre cei mai mari romani era distrusa cu premeditare criminala. Si, in umbra unui asemena gest stau nume precum Maiorescu sau Macedonski!

Sarmana literatura romana!  

Nu stiu daca pot interveni cumva in programa scolara, nu cred ca pot sa interzic copiilor mei sa invete despre Maiorescu sau Macedonski, daca scoala le-o cere, dar eu am sa-mi fac datoria sa le spun ce au facut acesti oameni, ce inseamna criminala lor participare la discreditarea si omorarea lui Eminescu.Opera lor este importanta, fara doar si poate, dar, ghinionul lor, au fost contemporani cu Eminescu si au crezut ca pot fi mai presus decat el.

Nu inteleg de ce Academia Romana tace in mod atat de vinovat!

E treaba lor daca vor sa fie complicii unei asemenea ticalosii.Eu am sa spun copiilor mei si oricui va dori sa ma asculte ca nu poti pune intotdeauna semnul egalitatii intre valoarea  artistica si cea umana.Cunosc foarte multe exemple in acest sens, iar Maiorescu si Macedonski sunt doua dintre ele. Dar cat de nefericite!  

Am sprijinit asezarea unei statui a Eminescului la Gorbanesti, acolo unde circula o neasemuit de frumoasa legenda, am sprijinit infiintarea unui parc Eminescu in jurul statuii si organizarea unor actiuni culturale. Dar, de fiecare data cand se apropie 15 ianuarie si cand ar trebui sa ne gandim cu bucurie la ceasul ivirii Marelui Poet, ma apuca o tristete ca de sfarsit de lume, caci, ca si in Sfanta Zi a Craciunului, la Nasterea Mantuitorului, ma gandesc la monstruozitatea unui Iuda, la crucea insangerata, la tristetea si neinchipuita sfasiere a Pastelui.

Pentru literatura romana, Pastele a cazut in 28 iunie 1883.   

Mihai Malaimare

Pe la mijlocul secolului în care trãim, predomnea în limba si literatura românã o tendenþã semieruditã de latinizare, pornitã din o legitimã revendicare nationalã, dar care aducea cu sine pericolul unei înstrãinãri între popor si clasele lui culte. De la 1860 încoace dateazã îndreptatea: ea începe cu Vasile Alecsandri, care stie sã destepte gustul pentru poezia popularã, se continuã si se îndeplineste prin cercetarea si întelegerea conditiilor sub care se dezvoltã limba si scrierea unui popor.

Fiind astfel câstigatã o temelie fireascã, cea dintâi treaptã de înãltare a literaturei nationale, în legãturã strânsã cu toatã aspirarea generaþiei noastre spre cultura occidentalã, trebuia neapãrat sã rãspundã la douã cerinþe: sã arete întâi în cuprinsul ei o parte din cugetãrile si simþirile care agitã deopotrivã toatã inteligenta europeanã în artã, în stiintã, în filozofie; sã aibã, al doilea, în forma ei o limbã adaptatã fãrã silã la exprimarea credincioasã a acestei amplificãri.

Amândouã conditiile le realizeazã poezia lui Eminescu în limitele în care le poate realiza o poezie liricã; de aceea Eminescu face epocã în miscarea noastrã literarã.