„«Dans aucun autre pays on ne peut voir chose pareille» , écrivait un expert an art sacré[1]. «Vu de l’extérieur, chaque église est un pièce de décor charmante, qu’il faut admirer dans son cadre vert et blanc – vert de la pelouse sur laquelle s’élève l’église, blans de l’enceinte et des constructions monastiques qui forment une cadre rectangulaire autour de l’église[2].»

«La peinture extérieure constitue ce que la Moldavie a produit de plus personnel et de plus original[3].»

[...]Les murs extérieures de ces églises[4] sont peints depuis la corniche jusqu’aux fondements de fresques aux couleurs vives. Les intempéries et le climat extrêmement dur de la Haute-Moldavie n’ont pas réussi à détruire ces fresques. Les couleurs y sont aussi vives qu’au moment de leur création , il y a quelques siècles. Ces cinq églises célèbres ne sont pas les seules. Tout les deux ou trois kilomètres, on trouve un monastère, un oratoire, un skite, une grotte d’ermite. Sur un rayon d’environ cent kilomètres, il y a des trésors d’art religieux comme dans un musée. Vers l’ouest, s’élève la chaîne bleue des Carpates. Elle est comme une iconostase. Sur le versant oriental de cette montagne, s’élèvent, dans les forêts de sapins, les monastères placés  presque les uns à côté des autres, commes les icônes dans une église byzantine. Ce sont de monastères de Neamt, Agapia, Varatec, Secu, Putna, Harlau, Baia, Probota, Suceava, Patrauti, Radauti, Rasca, Dolhesti, Bistrita, Slatina, Mislauti, Horaita, Valeni, Pangarati, Dragomirna, Dobrovat, Balinesti et Parhauti.

Obştea numără peste 25 de monahi şi fraţi care muncesc, se roagă şi săvârşesc slujbe de o frumuseţe deosebită. Aşezământul vechi imită mânăstirea Cozia veche din apropiere. Slujbele se ţin în lăcaşul cel nou, ridicat între 1893 şi 1901 de episcopul Gherasim Timuş, lăcaş ce poartă hramul "Schimbării la faţă".

Schitul Turnu a fost întemeiat de cuvioşii sihaştri Daniil duhovnicul şi Misail naccalnicul ( egumen), ale căror chilii săpate în stâncă se văd în curtea mânăstirii.

 [gallery]

 • vezi imaginile mărite la flickr

Mânăstirea Turnu în "Amintirile unui pelerin"

min. 6:25

până la min. 1:40

· Mânăstirea Turnu (2)

Film publicat pe YouTube de Octavian . Mulţumiri!

Film de Viorel Frangulea şi Bogdan Ciociu

22min

[googlevideo=http://video.google.com/videoplay?docid=6306498319178954136&q=dionisie+ignat&total=1&start=0&num=10&so=0&type=search&plindex=0]

«Împărăţia lui Dumnezeu, după cum zice Sfânta Scriptură, se sileşte şi silitorii o dobândesc pe ea. Să nu ni se pară greu să executăm ceea ce ne hotărăşte Ortodoxia.»

«Noi înşine ne-am făcut răi în sufletul şi inima noastră.[...] dacă am ţine cu stricteţe hotărârea sfintei Biserici -e cea mai uşoară cale pentru mântuire. Ce greutate este, după cum spune Sfânta Scriptură, să ai dragoste?! E greutate?! Nu! Să iubeşti pe toţi cei dimprejurul tău! Şi-atunci sufletul tău se apropie de Dumnezeu , că Dumnezeu dragoste este şi dacă eşti cu Dumnezeu toate greutăţile ţi se par uşoare.»

«Am o bucurie mare, pentru că a fost un timp aici, în Sfântul Munte, din 1926, '25, până la 1975, când nu a intrat român în Sf.Munte; nici cu închinatul, nici ca să rămână în Sf.Munte să se facă călugăr, şi-aşa s-au împuţinat locaşurile româneşti[...]. Acum iar este un ajutor al lui Dumnezeu, este liber să vină oricine în Sf.Munte să se închine şi unii din cei care vin rămân aici ca să se pustnicească spre slava lui Dumnezeu şi slava neamului nostru românesc.»

«Orice ai face tu, om, oricâte invenţii ai făcut... îs bune...sigur că-s bune, dar dacă este fără de Dumnezeu- nimic nu e bun!»

«Cât putem, să ne agonisim în vistieria faptelor celor bune! O rugăciune dacă ai făcut-o cu credinţă, să ştii că a primit-o Dumnezeu! O cruce dacă ai făcut-o cu frica lui Dumnezeu, ai pus-o în vistieria faptelor bune; când te vei duce, le găseşti înaintea Scaunului Dumnezeirii[...]. Să ne osârduim cât putem, pentru că Împărăţia Cerurilor se sileşte.»

«[...]Chiar un german a venit înainte să se facă drumurile în Sfântul Munte[...] :  "-Părinte, eu am mulţi ani de când vin în Sfântul Munte, cu toate că nu sunt ortodox, dar sunt creştin; am cutreierat toate mânăstirile şi la Aton sus mă duc şi stau o noapte acolo şi am o bucurie sufletească. Şi merg pe jos, aceea e bucuria mea, pentru că aici atâta amar de ani, atâtea sute şi mii de părinţi sfinţi au sfinţit cu sângele şi cu sudorile lor până şi pietrele...Când merg prin Sfântul Munte eu zic aşa, că merg printr-un Rai pământesc."»

≡ Fotografii şi scurtă biografie a părintelui Dionisie Ignat : pe site-ul editurii Teognost

     » Deja nu îi mai spun pelerinaj ;se vede că mi-a scăzut credinţa.

16 septembrie 2007, duminică,Râmnicu-Vâlcea

Toată noaptea am petrecut-o la calculator, făcând primii paşi cu Wordpress. Cred că a fost o idee bună. Îmi place să public pe net, interfaţa este plăcută. Poate fi un mare pas pentru organizare.

Nu am reuşit să ajung la ora 6 la autogară, mi-am mai făcut de lucru şi am ajuns pe ultima sută de metri, în jur de ora 8, am luat autobuzul spre Cheia ca şi unic călător; pe parcurs, au mai urcat doar câteva persoane. Era duminică şi foarte puţin trafic în oraş sau pe şosea; relaxant. Într-o oră am ajuns  la marginea satului Cheia, capătul liniei şi mi-am luat rămas bun de la şofer urmând să fiu prezentă în acelaşi loc la 17:15, singura cursă cu care mă puteam întoarce în acea zi.

Am plecat în grabă de acasă (întotdeauna păţesc aşa, nu îmi planific bine timpul, întotdeauna mai apare ceva în ultimul moment sau nu îmi găsesc un lucru -am probabil prea multe, deşi nu toate bune şi folositoare; trebuie să fac ceva în privinţa asta, o spun cu ruşine) şi din păcate nu mi-am găsit ceva important: o bluză groasă de trening , pentru că în zonă era răcoare.

Şi am pornit spre schitul Iezer, cu gândul că o să mă încălzesc pe drum dacă merg mai repede şi că, oricum, va mai creşte temperatura. Drum forestier *** , linişte, susurul apei, câteva maşini care m-au depăşit; am cules flori (minunate) pe care mă gândeam să le păstrez aşa cum făceam în copilărie, cum am învăţat la botanică, ca într-un ierbar. Totuşi, cred că nimic nu poate egala descoperirea lor în mers, felul cum îţi atrag atenţia, cum se mişcă în bătaia vântului; sunt atât de frumoase când le priveşti mai îndeaproape! E bine să ne găsim timp şi starea potrivită pentru a ne bucura de ceea ce a lăsat frumos Dumnezeu în natură. Mulţumesc celor care m-au învăţat să fac asta şi mă îndeamnă mereu să văd partea frumoasă, lucruri mirifice peste care deseori trecem cu vederea, preocupaţi de prea multe griji, interese, gânduri apăsătoare şi necazuri.

 Pe drum am întâlnit două troiţe din câte îmi amintesc. Una mai nou construită, cu un loc frumos amenajat împrejur, loc de popas şi reflecţie. Iar cea de a doua: în locul numit "Crucile Moşilor", unde sunt înmormântaţi peste 300 de călugări vieţuitori ai schitului Iezer care au fost ucişi de soţul ungur al uneia din fiicele domnitorului Mircea Ciobanul şi Doamnei Chiajna pentru un vas cu aur ce fusese îngropat la schit -refăcut de domnitor- spre a fi folosit pentru o ulterioară renovare. Schitul a fost atunci dărâmat, aurul-furat şi călugării-ucişi; în memoria lor, sătenii credincioşi au cioplit în stâncă trei cruci, după cum aflăm din cartea arhimandritului Veniamin Micle (Sfânta Mânăstire Bistriţa)  despre Sfântul Schit Iezer şi viaţa sfântului Antonie de la Iezer. Nu am identificat crucile; acolo este o mică troiţă şi un panou unde sunt descrise amănunte despre semnificaţia locului.

Am ajuns la Iezer, am întrebat la pangar de maica Eufimia pe care o cunoşteam din copilărie, de pe vremea când mergeam la bunici, la Cotmeana, în Argeş, unde dânsa era ghid. S-a întâmplat să fie şi ziua dânsei şi era într-adevăr acolo, în biserică, unde se slujea Sfânta Liturghie. Am asistat la slujbă, am stat apoi la masă (ceea ce nu prevăzusem, dar a fost binevenit) şi maica m-a invitat să rămân peste noapte. Am acceptat, a fost foarte bine, căci locul este foarte frumos şi aşa am putut merge şi a doua zi la schitul Pahomie.

Am depănat amintiri cu maica, am citit, am fost la slujbe, am reuşit să trimit un SMS acasă abia din vârful dealului din spatele mânăstirii, loc frumos cu câţiva pomi fructiferi;i-am anunţat că nu mă întorc în acea seară. Acolo sus pe deal este un loc de închinare acoperit, un spaţiu plăcut şi frumos îngrijit la depărtare de lume. Am stat de vorbă şi cu alte tinere maici la început de monahism; maica Eufimia ne-a povestit pe scurt viaţa sfântului Ioan Rusul, sfânt despre care nu ştiu foarte multe, dar la care am auzit că multă lume are evlavie; eu nu am auzit decât anul trecut de acest sfânt. Abia acum am început să citesc mai multe; am primit în dar şi cartea cu viaţa, minunile, Paraclisul, Acatistul şi slujba Sfântului Ioan Rusul editată de Mânăstirea Crasna.

 Am adormit repede seara; cred că eram obosită şi aerul era-cum se spune- tare.

17 septembrie 2007, luni, schitul Iezer 

M-am trezit devreme, am mers la slujba de dimineaţă, mi s-a oferit să mă întorc în Râmnic cu o maşină, dar am zis că merită să merg măcar până la schitul Pahomie, iar la chilia Cuviosului Antonie oricum voiam să ajung. Maica şi-ar fi dorit să mergem împreună şi până la schitul Bradu ( este în apropiere, nu am fost niciodată acolo, îmi amintesc că am întâlnit măicuţe de acolo pe drumul spre Pătrunsa, în ziua hramului, Cuvioasa Paraschiva).  Am plecat cu câteva merinde şi haine groase de la maica Eufimia. Am pornit la drum pe la ora 9 şi jumătate. Drumul este simplu, nu prea sunt posibilităţi să te rătăceşti. Câteva maşini şi lucrători forestieri pe drum; unele maşini opresc şi se oferă să te transporte. Spiritul locurilor. De mare folos mi-ar fi fost la întoarcere, când , din păcate, nu s-a mai nimerit să treacă nici o maşină. Drum frumos, pădure, vreme superbă. Am adunat câteva flori de pe marginea drumului, asta până la intrarea în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa , unde este şi o troiţă recent construită la bifurcaţia dintre drumul care merge spre cabana Cheia  şi cel pe care se ajunge la schitul Pahomie, mai sus în munte la schitul Pătrunsa , de unde se coboară spre satul Bărbăteşti. Acolo, la intersecţie: un câine rătăcit ,nu ştiu de unde apărut. Am stat puţin să mă uit pe panoul de prezentare a Parcului aşezat acolo. Un panou foarte bine făcut, cu reguli, localizare, hartă, informaţii utile (Salvamont etc.), floră, faună, monumente. Sunt o mulţime de schituri,biserici şi mânăstiri pe teritoriul lui. Animale sălbatice? Sunt. Urşi, lupi, râşi ş.a.m.d. Dar nu cred că-i periculos dacă nu te afunzi prea tare în pădure. Însă sunt oameni curajoşi şi de-ai locului, am auzit că sunt şi pustnici în zonă. Dumnezeu să îi păzească şi să ne păzească şi pe noi prin rugăciunile lor.

 Nu am avut apă la mine, dar sunt destule izvoare cu apă de munte pe drum. La un fir de apă ce cobora pe o stâncă, cineva a găsit o soluţie foarte ingenioasă pentru călătorul însetat. Atât de simplă, dar atât de ingenioasă! M-a fascinat. Se iau două bucăţi de lemn subţiri. Unul în formă de furcă (furculiţă), care se aşază vertical în pământ cu furca în sus şi altul care se taie longitudinal pe jumătate şi se scobeşte, apoi se fixează cu un capăt la firul de apă şi cu celălalt: în furculiţă.  Aşa mai merge să îţi astâmperi setea!

În sfârşit, am ajuns la Pahomie după vreo două ore şi jumătate de drum de la plecarea de la Iezer  şi bineînţeles că primul lucru pe care l-am făcut a fost să urc câţiva paşi  la Izvorul Frumos, până în dreptul postamentului pe care e ridicată o cruce pe care "stă răstignit Hristos". Meditaţie. Locul este minunat. De la izvorul cu apă rece, cristalină, de munte se apovizionează şi schitul pentru nevoile curente. Am intrat în biserică, m-am închinat şi am lăsat la una din icoane micul buchet de flori culese pe drum, am lăsat şi un pomelnic şi am cumpărat câte ceva de la pangar. Autoservire. Biserica este mică, dar foarte frumoasă. O prefer construcţiilor noi. Biserica datează de pe la 1520, ctitor fiind un călugăr pe nume Pahomie (vel stolnicul Popa Postelnicu sau marele ban Barbu Craiovescu, ctitor şi al mânăstirii Bistriţa din apropiere, după alte surse istorice), care a muncit împreună cu Sava haiducul la ridicarea ei sub stâncă. Să mai fie un aşa loc în lume?!

Prin bunăvoinţa doamnei Constanţa Bunuşiu-Dumitrescu care se ocupă de site-ul ecălăuza , am adăugat  nişte imagini cu schitul şi Izvorul Frumos. Nu am avut aparat de fotografiat. Izvorul Frumos este surprins de la distanţă  într-o imagine inedită şi trebuie să vă bucuraţi de arhitectura şi locaţia bisericii schitului!

Nu era prea mare forfotă acolo.  Părinţii călugări lucrau la bucătărie sau în "gospodărie". Am căutat o sticlă mică de plastic în care să iau apă pentru întoarcere. Nu am găsit, dar am fost invitată la masă. Un tânăr ardelean robotea de zor în bucătărie ; copil crescut la orfelinat, cu o voce bună (mi-a spus că a cântat şi la Patriarhie, în Bucureşti) şi pare-se isteţ şi descurcăreţ, cu nădejde la Dumnezeu. Mi-a oferit ciorbă şi pilaf, care au fost nemaipomenite. Am stat de vorbă, au mai venit vizitatori cu prinoase pentru mânăstire; şi dânşii au fost poftiţi la masă. Am mai purtat apoi discuţii duhovniceşti cu un candidat la călugărie de prin părţile Buzăului, cu fratele cel tânăr şi un alt părinte. Aşteptam să coboare cineva de la Pătrunsa pentru a mă întoarce la Iezer cu dânşii, cu maşina, mai rapid. Mi s-a spus că aş putea să înnoptez la schit şi tare m-ar fi tras inima să mai rămân pentru slujbe, pentru loc, atmosferă, linişte, citit sau doar contemplare şi liniştirea gândurilor. Mi-a atras atenţia un părinte mai vârstnic care se plimba agale şi în care mi s-a părut că regăsesc preotul acela de care vorbeşte părintele Calciu, un părinte care îţi uşurează necazurile şi este o binecuvântare. Însăşi simplitatea vieţii monahale şi depărtarea de lume este o uşurare, dar lupta de abia de acum începe. Ispite de orice natură -adică lucruri care ne tulbură- sunt pretutindeni. Importante sunt cunoaşterea de sine şi lupta cu părţile noastre negative, lupta cu tot ceea ce ne separă de Dumnezeu; o spun îndrumătorii duhovniceşti.

Ora 15:30. Plec înapoi spre Iezer pentru că nu a venit nici o maşină dinspre Pătrunsa şi vreau să prind slujba de la Iezer şi eventual să prind o maşină spre Vâlcea. Nici o şansă să treacă de data aceasta vreun vehicul cu care să ajung mai curând la Iezer.  Aşa că ajung în vreo 2 ore, după ce m-am pus bine în mişcare şi am căpătat o febră musculară. Lipsă de exerciţiu.

Slujbă. Masă. Discuţii. Nu sunt hotărâtă dacă plec spre Vâlcea sau mai rămân o noapte la Iezer. Mi se oferă găzduire cu bunăvoinţă. Merg împreună cu sora Georgiana, de curând intrată la mânăstire, către chilia cuviosului Antonie.

 Se merge prin pădure -se urcă puţin- şi sunt bucuroasă că sunt însoţită de o soră de la mânăstire. Ajungem într-un loc mai deschis. O poiană. O minunăţie. Peştera se zăreşte ceva mai sus. ( Imagine ©2007 ecălăuza ). Se spune că acolo mai ajung animale sălbatice, dar avem încredere în Dumnezeu şi în harul locului şi nu zăbovim până după înserare. Urcăm încet, povestim. Locul e minunat şi oferă o panoramă deosebită către Buila-Vânturariţa. "Ajunşi în Poiana Peşterii,pelerinii găseau de multe ori pe Cuviosul Antonie tăind copaci, stivuind bolovani sau plivind grădina, dar prin aceasta, sfinţenia vieţii sale nu a fost umbrită.[...] A săpa cu dalta şi ciocanul o bisericuţă şi chilie în stâncă înseamnă efort, stăruinţă şi nădejde nestrămutată în ajutorul lui Dumnezeu, susţinute de puterea rugăciunii. Pentru realizarea lor a muncit trei ani, zi de zi, iar noaptea o petrecea în privegheri neîntrerupte şi rugăciuni fierbinţi, însoţite de lacrimi izvorâte din inimă.[1] ". Gândul mă duce acum şi la chilia săpată de părintele Arsenie Boca la izvorul văii Sâmbăta pe la 1943 pe care am vizitat-o de două ori anul trecut. Dar să nu deviez de la subiect. Conform aceleiaşi monografii din care am citat, cuviosul Antonie s-a născut în 1628 în nord-vestul Greciei din parinţi aromâni binecredincioşi, comercianţi. În 1648 se stabileşte la Râmnicu Vâlcea, unde exista o colonie de negustori  aromâni, s-a căsătorit şi a avut cel puţin un fiu pe care l-a îndrumat către preoţie. S-a ocupat tot cu comerţul, ca şi părinţii săi şi avea în centrul preocupărilor sale şi viaţa religioasă. La 64 de ani alege viaţa monahală. Numele de Antonie este numele primit la călugărie; nu se ştie cum se numea înainte. A avut dorinţa de a merge în muntele Athos, însă, sfătuit de episcopul Ilarion, se stabileşte la schitul Iezer, pe atunci pustiu, dar aşezat într-un loc nemaipomenit prin frumuseţe şi linişte. Cu ajutorul donaţiilor lui, schitul a fost refăcut. A urmat acolo viaţa monahală şi probabil cu binecuvântarea lui Antim Ivireanul se retrage mai târziu în pustie, izolat în pădurea din apropiere.

.....................

.....................

 Ca să vă faceţi o idee,dacă încă nu aţi ajuns la faţa locului,  puteţi vizualiza imagini şi panorame virtuale cu biserica principală şi peştera.

Nu mică mi-a fost mirarea să găsesc pe Internet un articol despre acest loc semnat Floriana Jucan, o personalitate controversată, dar care-surprinzător, cred, pentru cei mai mulţi- mărturiseşte şi dă încurajări spre credinţă(!). Articolul  se  numeşte "În Peştera Sfântului Andrei" . Revista sa ( Q Magazine) are o rubrică de Religie .

Îmi amintesc că acolo am participat la o Sfântă Liturghie, am vizitat peştera şi am căpătat nişte Sfaturi duhovniceşti pe care voiam să le împărtăşesc.Nu am aflat cine le editează; le-am mai întâlnit (sau ceva asemănător) şi la alte mănăstiri. Sunt sfaturi simple, dar de care se pare că trebuie să ni se reamintească şi pe care trebuie să le primim cu suflet curat.

SFATURI DUHOVNICEŞTI-Peştera Sf.Andrei