“Ca fiecare tanar plin de ravna pentru Domnul, aveam si eu planurile mele si mi-era frica ca nu cumva El sa mi le schimbe. Mergand pe drum, ma gandeam ca Domnul s-ar putea sa-mi schimbe roata vietii si, atunci, ce se va alege de mine?

Amarat, imi raspundeam ca voi face ce va voi Domnul, pentru ca eu, cu planurile mele, imi sunt dusman, pe cand Dumnezeu, cu planurile Lui, imi este prieten. Cu El traiesc, fara El ma distrug.

In acest timp de apasare sufleteasca si de nepotrivire intre gandurile mele si cele ale lui Dumnezeu, mintea mea a fost luminata de cuvintele “jertfa arderii de tot.” Nicodata nu meditasem pana atunci la acest subiect. Aceasta jertfa este prima si cea mai importanta din toate jertfele. Dupa ea urmeaza jertfa de mancare, de inchinare, de ispasire, de multumire si cea de vina. Aceasta inseamna ca in viata mea vine mai intai predarea totala in bratele lui Dumnezeu, fara sa pastrez nimic pentru mine.

Lectia era “tare”. Am inchis repede locul unde erau scrise aceste randuri si am mers mai departe printre holde. “Trebuie sa dau Domnului tot ce am si toate planurile mele pe care mi le-am facut.”

Eram necajit. “De ce am deschis Biblia tocmai acolo? Nu ar fi trebuit sa citesc”, ma gandeam. “Aici a fost gresala mea.” Dar in mine totul suna din nou: “Trebuie sa dau totul!” ... Daca nu am predat totul?”

Mergeam mai departe si auzeam aceeasi voce in mine: “Toata inima, toate planurile, toata casa, toata viata, toate sunt ale Domnului si toate trebuie predate Lui.”

Scanteia divina a aprins constiinta mea asa de tare incat simteam ca ard in flacari. Si, cine poate sa arda in flacari fara sa fie ... ars?”

Imi amintesc ca tatal meu l-a intrebat odata: “Cum te mai impaci cu Ada?” Dupa ce a ingaduit unui zambet sagalnic sa-i cuprinda toata fata, Nichifor a raspuns: “Vasile, Dumnezeu s-a uitat pe toata intinderea pamantului si a zis: “Cui pot sa o dau pe Ada?” Intr-un tarziu, m-a vazut pe mine si a spus: “Am sa i-o dau lui Marcu, ca el este tare si poate sa o duca!” Daca Dumnezeu a crezut ca eu sunt in stare, nu pot tocmai eu sa-L contrazic. O duc foarte bine cu Ada!”

Nu se putea ca un astfel de destin sa aiba o casatorie ca a tuturor celorlalti oameni ... Dar, haide-ti iarasi sa-l lasam pe dansul sa povesteasca:

“E vorba despre calauzirea in casatorie si vreau sa va povestesc despre casatoria mea.
Ajunsesem la o varsta destul de inaintata, la 37 de ani, si Domnul inca nu imi aratase sotia aleasa de El pentru mine. Vedeam cate o fata credincioasa, simpatica si-L intrebam:

- “Aceasta este, Doamne ?”

- “Nu”, venea raspunsul.

“Nu” la una, “nu” la a doua, “nu” la a douazeci si doua. Ce o fi oare? Simteam ca Dumnezeu nu avea in plan sa ma lase neinsurat. Dar de ce intarzia asa de mult?

Am plecat la Iasi, sa predic la adunarea de acolo. In timpul predicii am vazut printre surori o fiinta trista, amarata si neagra de suparare. Dupa predica, am ramas cu vreo doi frati si am vorbit cu fata, indemnand-o la rugaciune. Ea s-a rugat:

- “Doamne, fa sa mor chiar acum.!”

- “Slaba rugaciune!” am spus eu, sculandu-ma de pe genunchi. Cere iertare de la Domnul Isus pentru asemenea cuvinte!

Ne-am rugat din nou si tanara a izbucnit in lacrimi, cerand iertare de la Dumnezeu pentru nesocotirea voiei Lui, pentru nepasarea fata de El si fata de Biserica Lui. S-a despietrit si s-a eliberat. Apoi eu am plecat in drumul meu si ea in drumul ei.

A doua zi, fara sa fixam vreo intalnire, ea a venit la sora la care gazduiam, desi nu stia ca sunt acolo. iarasi ne-am rugat impreuna. Dupa aceea m-am intors la Bucuresti, unde eram pastor.

A mai trecut un timp si eu am plecat la Constanta, la mare. Si iata ca ma nimeresc in acelasi vagon cu aceeasi fata.

Mergea si ea tot la Constanta, cu o prietena care o invitase acolo. Am vorbit mult cu ea, pe tren. Era foarte incapatanata si gasea tot felul de motive ca sa ma contrazica. Ma miram si eu: fata nemaritata si totusi nu cauta sa ma castige. Ce o mai fi si asta? Ma miram foarte mult.

La Constanta ne-am intalnit iarasi la adunare, apoi ea s-a intors la Iasi. Atunci am intrebat pe Domnul cu teama:

- “Doamne, o fi aceasta sotia mea?”

- “Da, Ada va fi sotia ta!” am auzit o voce cu glas tare.

M-am tot gandit: “Poate ca Domnul vrea s-o ingrijesc; poate ca moare curand”, pentru ca tusea in luna August si parea a fi foarte bolnava de tuberculoza. “Poate ca n-are cine s-o ingroape”, mi-am mai spus, caci era din Basarabia si familia ei era toata acolo.

Multe m-am gandit pana ce m-am hotarat sa-i scriu. Mai scrisesem eu scrisori la fete, dar nici una n-a mers asa de usor ca aceasta. Intre altele i-am scris ca “de dragoste nici nu e vorba”, dar ca am vazut ca a suferit mult si ca va putea sa ajute fetele care trec prin suferinta; si ca aceasta va fi spre gloria Domnului. Asa a si fost.

Am plecat la Iasi si in doua zile s-a facut casatoria. De altfel eram invitat la Iasi ca sa oficiez o casatorie si m-am gandit ca vor fi doua in loc de una; dar, cand am ajuns acolo, cealalta casatorie se stricase. Fratii sopteau intre ei: “Saracul fratele Marcu, n-a stiut ca s-a stricat casatoria si a venit degeaba!”

Dar eu, dupa ce am predicat, am pus doua scaune langa amvon, am chemat pe batranul bisericii, i-am dat actele de casatorie si l-am rugat in soapta sa oficieze casatoria noastra. Am facut semn viitoarei sotii sa vina in fata amvonului si sa stea pe scaun, langa mine. Spre imensa mirare a celor de fata, batranul bisericii a exclamat:

- “Cum, asa, ca din cer?”

- “Da, chiar din cer”, am raspuns eu.

Si iata, asa s-a facut casatoria noastra. Apoi am trimis o telegrama la Bucuresti, anuntand ca m-am casatorit la Iasi.

Cand fratele Jean Staneski, responsabilul bisericii, a anuntat casatoria sorei Voitcu Ariadna, nimeni n-a reactionat, pentru ca nu stiau ce urmeaza. Dupa o pauza, fratele Jean a continuat: “ ... cu fratele Marcu Nichifor.”

S-a facut zarva mare in biserica, nu se mai oprea galagia, mirarea, intrebarile.

Mai tarziu, fratii m-au mustrat pe mine, pastorul lor:

- “De ce nu ne-ai spus? Toti fratii ti-ar fi facut daruri mari de nunta.”

- “Da si dupa aceea ar fi trebuit sa nu va mai fac nici o mustrare, ci numai sa va lingusesc!” Si am ramas in saracie, dar cu Domnul ca Sprijin permanent, ca Ocrotitor in toate greutatile prin care am trecut. (Idem, pag. 35-38).”

Iata doua exemple din marturiile fratelui Marcu:
“Inca nu era amiaza, iar eu aveam de terminat niste lucrari urgente. Deodata, am simtit ca trebuie sa parasesc lucrul si sa merg in partea de miazanoapte a orasului. Eram sigur ca Dumnezeu ma trimite acolo. Domnul ma zorea, dar eu tineam mortis sa-mi termin lucrul. Calauzirea fiind urgenta, m-am sculat in picioare, m-am imbracat, am incuiat usa si am plecat.

Mergeam repede pe drum, ca sa rascumpar din timpul pierdut. Domnul era cu mine si stiam ca voi ajunge la tinta, desi nu stiam unde merg. Mergeam pe dibuite si totusi eram dus cu mare precizie. Domnul nu greseste in calauzire. Nu-mi era teama ca voi gresi adresa, pentru ca Domnul era cu mine si Domnului nu-I era frica.

Ma bucuram pentru ca in calauzirile directe, precise si urgente se ascunde multa bucurie. Nu degeaba vorbeste apostolul Pavel despre “Carul de biruinta” (2 Cor. 2:14), pentru ca in acest car toate se termina cu bine. Domnul conduce acest car si El nu poate falimenta.

Dupa scurt timp, ma aflam la patul unui tanar bolnav, incarcat de pacate si faradelegi. Isi recunostea pe deplin starea si tocmai aceasta ii producea deznadejdea cea mai mare. Cauta, zbuciumandu-se din greu, vreo lumina in intunericul vietii sale, care incepea sa se uneasca cu intunericul vesnic, dar nu gasea nimic. Din intuneric se scufunda in si mai mare intuneric. De durere si de suparare scrasnea amarnic din dinti, se invelea cu patura peste cap si nu vorbea nimic.

Dar Cel ce vede totul l-a vazut si l-a cercetat. Cand a auzit despre mantuirea minunata, lumina cereasca a inceput sa se scurga in sufletul lui. A stat linistit, apoi, mirat, m-a intrebat:

- “Cum? Si eu ... pot fi spalat de pacate?”

- “Da, i-am zis, sangele lui Isus Christos te spala de orice pacat. Pacatele tale nu vor mai fi asupra ta, ci asupra Lui (Isaia 53:6).

- “Atunci, roaga-te pentru mine”, mi-a spus el.
Pacea si seninatatea i-au umplut sufletul. Cei din familia lui au ramas uimiti de schimbarea ce s-a facut in viata lui.

Acesta a fost unul din cazurile rare cand unul, in ceasul al unsprezecelea, a primit mantuirea. Inainte ca sa vina sudorile reci ale mortii, sangele lui Isus Christos a trecut peste el, spalandu-i pacatele. Peste cateva zile a murit. Si, daca toata activitatea mea de un an, ar fi fost marginita de Domnul numai la cazul acesta, nu as fi indeajuns de vrednic ca sa-I multumesc.” (Idem, pag. 7)

“E greu sa fii tanar si credincios. De multe ori m-am gandit: ce bine ar fi sa fiu mai in varsta, mai asezat.

Dar uneori ma fortez sa tin focul fericirii in mine si nu pot. Sunt prea mic pentru fericiri asa de mari. Aseara, de pilda, eram asa de plin de bucurie, atata fericire ma coplesea! Pentru ca prezenta lui Dumnezeu se aratase dincolo de punctul ei obisnuit. Ceea ce am simtit eu Ii placea si lui Dumnezeu si mie. Si totusi este greu sa porti atata fericire ca tanar. De aceea sunt eu vesel si bine dispus si cateodata fac cate o zburdalnicie si rad cu pofta. Nu ma mai pot stapani de atata voiosie si fericire care clocoteste in mine!

Odata, i-am spus gazdei mele: “Nu stii pe nimeni care ar vrea sa scape de o constiinta murdara? Nu stii nici un suflet care ar vrea sa fie mantuit?”

Nu mai puteam suporta puterile spirituale care se adunasera in mine. Trebuia sa le eliberez, sa le las sa iasa prin mine. Cautam un pacatos si nu-l gaseam. Parca ardeam. Aveam in mine puteri pe care nu le puteam tine. Oceanul harului ma coplesea, se revarsa prin mine. Ce fericire!

El mi-a dat atunci un pacatos batran, copt in pacate, caruia i-am marturisit despre dragostea lui Dumnezeu, si el L-a primit pe Mantuitorul sau.” (Idem. pag. 12)

Cand a deschis ochii, se astepta sa vada un Marcu suparat sau macar jignit ... Mare i-a fost insa surpriza cand Marcu l-a luat in brate si, printre hohote homerice de ras, l-a sarutat, zicand: “Multumesc, multumesc tinere. Aveai o sansa sa te rogi pentru tine si tu te-ai rugat pentru mine. Multumesc frumos! Foarte putini oameni se roaga Domnului ca sa-mi dea si mie intelepciune. Foarte buna rugaciune! Multumesc ^matale! Domnul sa te asculte!”

Imi aduc aminte de fratele Marcu ori de cate ori aud rugaciuni “neslefuite”. Dansul era alergic la rugaciunile de parada si ne punea adesea sa ne mai rugam inca o data, daca rugaciunea noastra i se paruse lipsita de sinceritate sau de traire reala. Iata cateva perle de rugaciuni care ar fi fost apreciate foarte mult de fratele Marcu. Le-am cules sub titlul “Caci nu stim cum trebuie sa ne rugam”:

“Doamne, Tu stii precis ca sunt ispitit. Te rog sa ma tii teapan sa nu alunec ...” si “Doamne, Tu stii destul de bine ce pacatos sunt eu ...” sau “Doamne, habar n-ai Tu ce pacatos sunt eu!”

Motivul a aparut totusi sub forma unei posibile calatorii pe urmele fratelui Marcu Nichifor, de la Piatra Neamt la Borca si de la cheile Bicazului , de-a lungul cascadelor cristaline pana in valea carierei de piatra si apoi peste munti, la Damuc.

Urmele pe care le lasa un om in amintirea celor din jur sunt cea mai adevarata carte de vizita a sa. Am cules pentru posteritate cateva din marturiile celor care l-au avut cativa ani printre ei si i-au simtit influenta sfintitoare.

Costel Dupu, convertit si crescut de fratele Marcu, l-a avut ca mentor si in anii de inceput ca pastor in bisericile din judetul Neamt. Intr-o calatorie misionara la Borca, localitate facuta celebra de Ion Creanga in "Amintirile .." sale, umblarea peste munti, pe drumuri forestiere l-a obosit neobisnuit de mult pe fratele Marcu, asa ca acesta s-a oprit si a spus: "Mai Costelus, hai sa ne rugam sa ne trimita Domnul o masina sau un tractor, ca nu mai pot merge mai departe. S-au rugat acolo, in mijlocul pustietatii de verdeata, neauziti decat de brazii fosnitori si de pasarile din ramuri. Drumurile erau neumblate de luni de zile. Iarba crescuse in voie si nu se vedeau nici un fel de urme de roti.

Dupa zece-cincisprezece minute, fratele Marcu s-a uitat dojenitor la Costel si i-a spus: "Spune drept: asa-i ca nu te-ai rugat cu credinta? Hai sa ne mai rugam odata si, de data asta, mai sincer si mai cu credinta. Spune-i Domnului daca ti se pare greu si lasa-l pe El sa raspunda. S-au mai rugat deci inca o data, de data aceasta, marturiseste Costel, si cu ceva credinta din partea lui. N-au apucat sa spuna bine : "Amin" si dincolo de linistea padurii, ca un murmur inganat morocanos de un motor care-si incerca puterile la deal, s-a si anuntat venirea unui camion de la lucrarile forestiere. Dumnezeu il cunostea foarte bine pe fratele Marcu. Lucrau de multa vreme impreuna si minunile rugaciunilor ascultate devenisera de mult semnele unei intovarasiri binevoitoare.

Alta data, drumul spre Borca s-a curmat in desisul padurii din cauza noptii care se coborase parca pe neasteptate. Sau poate ca fiind singur, fratele Marcu s-a lasat furat de frumusetea naturii sau de dulceata partasiei cu Domnu Isus din viata lui intensa de rugaciune. Sigur este ca odata cu intunerecul s-a coborat peste munti si un aer racoros si umed, care te patrundea pana la oase. Erau ultimele zile ale toamnei si de dupa culmi, iarna isi trimetea deja solii zgribuliti sa-i anunte apropierea. Dupa un obicei invatat de demult, fratele Marcu s-a invelit in haine si s-a culcat intr-un ghemotoc de muschi si de licheni. Doar ochii si-i pastra la vedere, sa priveasca bolta instelata pana ce somnul tragea peste zare cortina grea a genelor obosite. Dintr-o data, linistea a fost rupta de zgomotul unor unor pasi mici si vreascuri rupte. De dupa un palc de brazi s-au ivit ca doua lumini fosforescente ochii unui lup singuratec.

"M-am gandit ca mi l-a trimis Dumnezeu ca sa nu fiu singur si i-am zis: "Sezi si matale aici si odihneste-te".

Parca vrajit, lupul s-a culcat langa o radacina.

"Nu stiu ce a facut dumnealui, ca atunci cand m-am sculat eu, plecase. A fost mai harnic decat mine si s-a sculat mai de dimineata".

Fratii din Piatra Neamt mi-au povestit o alta intamplare: gata sa plece la Bucuresti cu acceleratul, fratele Marcu a insistat sa mai petreaca cateva minute in rugaciune cu gazda.

"Nu-i vreme, frate Marcu! Pierdeti trenul! Trebuie sa plecam imediat la gara!"

"Lasa matale trenul! Este vreme si pentru el. Mai intai sa ne rugam Domnului si El va purta de grija."

Cand am plecat de acasa, dupa ceasul nostru, trenul tocmai plecase din gara. Soseaua este insa paralela cu calea ferata si fratele Marcu a iesit inaintea trenului, facandu-i cu mana sa se opreasca. De cand suntem noi, nu s-a auzit ca un accelerat sa opreasca dupa ce a apucat sa plece din statie. De data aceea insa ... a oprit si Marcu Nichifor s-a urcat linistit in primul vagon. Noi n-am facut cercetari sa aflam ce a gandit mecanicul. Poate ca s-a gandit ca este ceva pe linie si cineva a fost trimis inainte ca sa-l opreasca, poate ca a gandit altfel ... Ce este insa sigur ca am vazut acceleratul oprind pentru un sfant care L-a cinstit pe Dumnezeu cu rugaciunea sa.

Am pus-o jos langa o treapta si m-am dus. Domnul s-a tinut de cuvant si am gasit geanta exact unde o lasasem. Bucuros, am multumit Domnului, ridicand-o de jos si punand-o alaturi de mine pe policioara ghiseului. Pana sa ma scotocesc prin buzunare si sa platesc m-am intors cu spatele la geanta. Cand am dat s-o iau, nu-i! Mi-o furase cineva chiar de langa mine.

Crezusem ca pot pazi singur geanta. Multumisem Domnului pentru paza lui parca spunand: "Multumesc ca ai vazut de ea cand am fost plecat. De acum o pazesc eu insumi. Am gresit, ce mai! Mai bine Ii spuneam Domnului sa continue sa aibe El grija si de geanta mea si de ... mine".

"Auzi, nea Victore, tocmai m-am intors de la o nunta din Ardeal, unde-am fost invitat. Ce sa-ti spun, pe acolo "dumnezeul lor e pantecele". Oamenii sunt bogati si au pus pe masa de toate. Parca n-am vazut niciodata atata mancare la un loc. Nu stiam ce sa le predic la masa. Ei voiau neaparat sa le spun si ceva la masa. M-am rugat Domnului si auzi ce inspiratie mi-a venit. Le-am spus ...
"Dumnezeu a facut bostanul gol pe dinauntru. Dar porcul nu s-a plans niciodata. N-a spus de fel ca este prea groasa sau ca e patata sau ca este dovleacul cam necopt. Dumnealui s-a pus mereu pe mancat, gemand doar din cand in cand, asa ca de placere si a multamire. Pentru om, Dumnezeu a indesat cu pumnul miez in pepene, bostan sau lubenita, cum ii spuneti dumneavoastra pe aici. Tai pepenele si te repezi direct in bunatatea de la mijloc. Cu toate acestea, omul nu-i multamit nici macar cat porcul ... Ba ca-i coaja prea groasa, ba ca-i prea patata, ba ca nu-i chiar asa de dulce, ba cutare, ba cutare ...

Mare pacat nemultumirea asta a noastra si cartirea noastra de fiecare zi. Mare pacat ca uitam sa-i multamim Domnului si sa i-o spunem cu voce tare.
Ce zici, nea Victore? Nu-i asa ca am avut dreptate ? Ce spui imneatale ?"