martori « WordPress.com Tag Feed

Să vezi și să crezi!

Maria Arama — Sat, 10 May 2008 17:04:26 +0000

Marșul Solidarității Presei din 8 mai 2008! Eveniment de zile mari. Ce folos că se vorbește atâta despre acesta. Ca să crezi acestor vorbe, trebuie să mai și vezi cu ochii tăi, nu? Pentru cei care nu au fost martori ai evenimentului, priviți filmulețul.

Continuare a Trilogiei (4)

psihedelicul — Tue, 08 Apr 2008 21:48:38 +0000

Printzu', după cum am spus, îl privea pe Ion cel din catafalc cu ochi înceţoşaţidelacrimi.com, în sensul că durerea lui era la fel de mare ca acoperirea domeniului .com: era o durere mondială. "Mondială" sincer vorbind, iar nu cu aluzie la porecla de Bercea Mondialu' pe care Mircea The Witness i-o dăduse Plodului în vremurile statuisto-mochetiste. Mihai avu pentru un moment pe figură o expresie a unor sentimente amestecate: un început de râs sălbatic, amestecat cu o încruntare ce reprima râsul, dar şi cu o oarecare melancolie. Stelu' se gândea cum ar fi fost dacă, printre oamenii de la priveghi, s-ar fi găsit şi Psihedelicul. "Ar fi fost destul de probabil, bă Ioane", gândea Pârtzu' Întunericului în clipa ceea, "ca priveghiul tău să se fi transformat în... mâncare de spanac" (adică într-o bătaie de joc). "Da, bă, Noxule... Psihedelicu' mai mult ca sigur nu s-ar fi abţinut şi ar fi început un stand-up comedy show, chiar aici, la căpătâiu' tău. Poate chiar te-ar fi făcut personaj de film - aşa, mort, cum eşti... Poate, Ioane... dacă nu l-ar fi atins senilizarea... Greu e, bă, clăparule, cu bătrâneţile ăştea..." Şi Mishu lăsă să-i iasă un oftat uşor ca firul ce mângâie fusul de "la revedere", atunci când se desprinde de pe el.

- Îl vedeţi pe-ăsta? Ăsta o să ne-ngroape pe toţi... rânji cineva, arătând spre Mishu. Şi aici, Printzu' se întoarse cu ştaif spre vorbitor - aşa, ca Al Pacino (cu un aer monumental în neajutorarea lui)... deşi fără să vrea:

- Eh, acu', şi tu, Bogdane... A murit Vali, a murit Ion... Eu cât s-o mai duc?

- Bă... nu ştiu, da' de-atunci, de pe scenă, când te-ai dat tu mort, m-ai lăsat aşa, cu impresia că ai păcălit moartea şi că n-o să treacă pe la tine prea curând.

- O fi, mă, Ozzy... O fi...

The Prince mai stătu ce mai stătu, apoi se furişă pe uşa care scârţâi precum coardele chitarei Reghin atunci când Psihedelicul se apucase să înveţe primele acorduri (nu reuşise mare lucru, fiindcă avea un manual .pdf, dar, la 5 minute după ce învăţa un acord, se pomenea citind altceva). Mihai îşi puse basca pe cap şi plecă, uşor-uşor, la cimitirul unde aveau să-l îngroape pe clăpar. Afară, era un soare atât de... Johnson's Baby, încât Plodu' simţi nevoia să fedoneze ceva dintr-un cântec al Black Code-ului timpuriu: "I've seen people dying too young"... Johnson, adică numele firmei de cosmetice, nu al vocalistului AC/DC - şi aici Mishu îşi aduse aminte de formaţia australiană, cât de tare îi influenţase pe ei, martori şi nu numai, să încropească formaţia Deltamistic. Printzu' zâmbi înduioşat atunci când îşi aminti ce îi povestise Psihedelicul: odată, la ronduri, primprejurul teatrului, Romy venise cu o chitară, îşi mutase ceasul pe mâna dreaptă şi începuse să gâdile a "Thunderstruck" gâtul instrumentului, uitându-se când la degete, când la ceas: "Uite, bă, aşa face Angus Young când se dă el şmecher". Plodu' se gândi cu tristeţe la Castela - ce avea să se facă ea acum, că Ion îşi luase lumea-n cap? Lumea cealaltă, adică. Femeia Noxului, oricâte bârfe ar fi ieşit pe seama ei, nu mai era de mult ţărancă: îi priise viaţa de oraş, chiar dacă se născuse din părinţi ogoreni prin definiţie, prin excelenţă şi prin excrescenţă (păreau răsăriţi din ogor ca tebanii din colţii monstrului). Pe urmă, lui The Prince îi veni în minte o altă imagine: Romy, Psihedelicul, Mike Nazarov şi Edy Talent (un pokemon pe care Mircea îl poreclise astfel după numele de scenă al unui manelist), tot acolo, la ronduri, încercând să pună pe muzică nişte versuri proaspăt scrise de Vali. Textierul, mai în gumă, mai în perios, se temea că o să moară tânăr, că n-o să apuce să vadă "scrisul istoriei", cum zicea el, referindu-se la scrisul care apare la sfârşitul unui film. Ceilalţi începuseră să râdă, iar Romy îi dăduse un răspuns aşa, neaşteptat ca un refugiu montan:

- Bă... trăieşte repede, mori tânăr şi lasă în urmă un cadavru frumos.

Pe Mishu îl încercă un râs-plâns aşa, ca de sfârşit de trinitate martorească. Dar nu se opri decât ca să miroasă teiul:

- Bine e, bă, Noxule, să mori în mai...

Studiul 12

Essential — Sun, 30 Mar 2008 08:19:00 +0000

S - Solia celui de-al treilea inger = indreptatirea prin credinta - mantuirea este un dar, nu se castiga prin nici un efort.

D - Destinul nostru va fi hotarat dupa fapte: ce am facut, ce am neglijat sa facem - Ecuatia: primim indreptatirea prin credinta => suntem socotiti neprihaniti => suntem mantuiti => apar roadele Duhului (faptele bune) => purificarea vietii, sfintirea caracterului

L - Isus intai i-a mustrat pentru necredinta lor (impietrirea inimii), abia apoi i-a trimis in misiune (faceti ucenici din toate neamurile) - Semnele care ii vor insoti pe cei care vor crede: "vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşa." (Marcu 16:17-18 )

M - Temelia Evangheliei: credinta + har = iertare.

Mi - marirea credintei ucenicilor prin: dovezi fizice si dovezi scripturistice ("Atunci le-a deschis mintea ca sa inteleaga Scripturile" - Luca 24:45) - Scripturile sunt fundamentul credintei noastre.

J - Ucenicii sunt martorii lui Isus => marturie despre moartea si invierea lui Isus spre iertarea pacatelor noastre.

V - Mantuirea nu poate fi cumparata prin nici o fapta buna. Nu avem nici un merit.

Continuare a Trilogiei (3)

psihedelicul — Thu, 20 Mar 2008 22:00:03 +0000

Deşi Ion fusese acuzat în multe rânduri de pokemonism, a avut parte de o moarte pe cât de neobişuită, pe atât de "old school". Pusese, săracu', "T.N.T.", de la AC/DC şi, înainte să sară în pat, pe Castela, se mişca precum stripperul şi cânta " 'Cause I'm T.N.T., I'm dynamite". Acum, trebuie să avem multă răbdare ca să ni-l imaginăm pe The Nox, la 70 de ani, gras, zbârcit şi libidinos, dând din corp ca Transfăgărăşanul din curbe. Când se pornise a îşi face datoria, ceva s-a rupt în el, iar Castela a văzut, cu groază, cum Johnny îşi dă ochii peste cap, chiar la capătul ei. Discreţia (pe care am avut-o până acum, nu glumă!) nu ne permite să spunem ce s-a întâmplat după aceea. Cert este că, peste câteva ore, Ion zăcea pe catafalc ca Lenin în mausoleu, iar Mishu The Prince stătea pe scaun, cu ochii pierduţi - trinitatea martorilor nu se mai ţinea decât într-unul dintre ei. Printre puţinii oameni care stăteau pe-acolo, oglinda - dacă nu ar fi fost acoperită - i-ar fi văzut pe Mircea The Witness, pe Romy The Guitar Tamer, pe Bogdan Ozzy şi pe Costy XBC (Ex-Black Code). Costy şi Mircea îşi refăcuseră Black Code-ul, păstrând o slabă legătură cu Ion şi cu Mihai (mai mult prin Vali şi prin Romy), acuzându-i de îngâmfare:

- Bine, bă... Sunteţi voi mai cu moţ... Vreţi s-aveţi formaţia voastră... Bine...

- Hai, bă, Mihai - încerca Mircea să calmeze lucrurile -, de dragu' vremurilor bune...

- Nu, mă... Deja am vorbit cu ăsta, am făcut rost de oameni... Nu...

- Bă, da' ce? Credeţi că numai voi o s-aveţi succes? se enerva Noxu'. Lasă, Costy, că şi noi avem sânge-n noi... Hai, mă, Printzule, în studio, să-nregistrăm!

Şi plecau.

Bogdan oscilase multă vreme, ca acul metronomului, dar, în cele din urmă, a rămas cu Black Code-ul cel nou, ca inginer de sunet. Nu se pricepea să cânte la nici un instrument, dar terminase Automatica şi a făcut ca formaţia cu care lucra să rămână în istorie pentru calitatea sunetului, instalaţiile şi soluţiile de care avea parte în situaţii de criză.

De când murise Psihedelicul, iar Deltamisticul se oprise din cântat, lui Costy îi părea rău că se certase cu martorii, aşa că începuse să-i viziteze mai des, ba chiar făcuse un turneu cu numele "God Knows What Will Come", în memoria formaţiei şi a impresarului ei.

Acum, stătea pe scaun, cu faţa în pumni, şi se gândea. Lângă el, şedea Romy, cu mâinile tremurânde:

- Mai ţii minte, bă, Costy, ce wedgie le făceam ăstora doi, la Mocheta - lu' Ion şi lu' Vali?

- I-am rupt chiloţii lu' Ion.

Şi-ncepură să râdă până când pe Romy-l apucă tusea.

- Nu mai ai mult nici tu, rânji Costy.

- Tu vorbeşti, mă...

Acum, era rândul Mishului să-i privească pe cei din jur şi să stea aproape să plângă. Ideea de formaţie pornise de la Mocheta, din zilele în care Mike şi Ion veneau cu telefonul mobil, puneau AC/DC şi începeau să îl imite pe Angus Young. Atunci, lui Mihai nu îi rămânea altceva de făcut decât să intre cu vocea, reînviind, pentru câteva clipe, imaginea lui Bon Scott sau a lui Brian Johnson când era tânăr. Vremuri erau ălea... Psihedelicul nu făcea nimic, că nu se pricepea la cântat - el doar stătea pe trepte, cu punga de chipsuri într-o mână şi cu sticla de Cola în cealaltă, admirându-i şi încercând să priceapă de ce nu se preda aşa ceva în şcoli.

- Highway to Hell... se pomeni Mishu şoptind, privind la figura lumânărie a lui Ion.

Continuare a Trilogiei (2)

psihedelicul — Fri, 07 Mar 2008 14:32:10 +0000

Formaţia Deltamistic şi-a încheiat activitatea după 40 de ani de la apariţie, adică o dată cu începutul de ramolire a Psihedelicului. Un an mai târziu, Veta îi punea lumânarea în formă de colac pe mâini. După aceea, ceilalţi doi martori se întâlneau la câte unul dintre ei acasă (erau prea bătrâni pentru o statuie) şi se uitau cu nespusă durere unul la celălalt:

– Unde e, mă, ăla?

– L-a mâncat pământu'...

– Prea devreme, Ioane... Prea devreme...

– De, mă, Mishule... Aşa i-a bătut lui pendula...

– Mai ţii minte, Ioane, cum stăteam noi la Mocheta şi martoream pe-acolo? şi, aici, Mihai dădea din deget, cum fac bătrânii ca să sublinieze frumuseţea vremurilor de altădată. Ăăă... ce bine era atunci, zâmbea larg Printzu', ca în timpurile statuisto-mochetiste. Gestul cu degetul îl avea de mult, la puţin timp după ce Vali plecase din Craiova – îl învăţase de la Mircea – şi îl lăsase pe Johnny cu o figură întrebătoare şi privind în gol: "Bă, Psihedelicu' chiar a plecat?". Cam aşa se uita Ion şi acum, numai că întrebarea era însoţită de o durere ce se insinua din ce în ce: "Bă, Mishule, martoru-ăla chiar a murit?"

John se uita la Mishu şi-i venea să plângă. Aşa cum Syd Barrett fusese diamantul cel nebun al Pink Floyd-ului, Mihai Bercea fusese diamantul cel nebun al Black Code-ului şi, mai târziu, al Deltamisticului. Acum, diamantul nu mai făcea altceva decât să îşi trimită ultimele sclipiri de după ochelarii cu rame verzi precum bobiţele acelea din gardurile vii, cu care se băteau ei altădată la statuie. "Ultimele" – cel puţin, aşa gândea Ion. N-avea de unde să ştie că Printzu' mai avea să trăiască 29 de ani. Nici Ion nu se simţea bătrân, dar, de când cu moartea lui The Psychedelic, avea o ciudată impresie că viaţa îi merge pe nisipuri mişcătoare.

– Mai fumezi, mă, Stelule? rupse Ion tăcerea, încercând să zâmbească atunci când pronunţă vechea poreclă a lui The Prince.

– Da... Tu?

– Eu nu... Da' am început să beau cafea.

– Să nu-ţi crească tensiunea, Ioane...

– Mai contează?

Apoi, după o pauză:

– Mai ţii minte, bă, Plodule, cum vă ameninţam eu pe voi că mă sinucid?

– Hehehe...

– Ce emo eram...

– Acu', se sinucise ăsta...

Iar tăceau. Noxu' se uita în jur, cu ochi mari şi neajutoraţi, cu expresia timidă a unui copil care se află într-o casă nouă.

Ion nu a devenit niciodată dependent de cafea, dar, în cei şase ani cât a trăit după moartea lui Vali, a băut suficient de multă încât să aibă discuţii cu doctorul:

– Domnu' Ionescu, v-am mai spus şi vă mai spun: NU MAI BEŢI ATÂTA CAFEA! Vreţi s-ajungeţi pe năsălie, domne?

The Nox lăsa capu-n jos – ce să mai zică?... Rămânea tăcut. Tăcut a fost şi când a avut parte de ultima îmbrăţişare cu soţia sa: nu a scos decât un icnet – ultimul...

Continuare a Trilogiei (1)

psihedelicul — Sun, 02 Mar 2008 15:28:21 +0000

Peste cei trei martori, timpul nu a trecut ca un tăvălug, întrucât nu i-a aplatizat şi nu i-a făcut una cu pământul, adică una cu lumea comună. Martorii şi-au păstrat farmecul până în ultimele clipe (şi, chiar dacă unii ar obiecta că Psihedelicul, prin senilizarea lui, a devenit lamentabil, el, Vali, îşi plănuise (nu e bine spus "moartea") "murirea" până în ultimul detaliu (de mult, înainte chiar de a o cunoaşte pe Veta), astfel că, dacă ar fi putut privi în urmă în timp ce murea, ar fi fost încântat cum corpul îi căpăta înfăţişarea mortuară în somn, cum îi pica mâna pe marginea patului şi cum gura i se deschidea şi incepea să-i atârne-ntr-o parte. De asemenea, Printzul, chiar dacă începuse să înnebunească – fiind convins că va apuca a doua venire a lui Hristos pe pământ –, a avut parte de o admirabilă revelaţie cu patru ore înainte să sucombe: o mare betonieră în care se învârteau, amestecându-se, vieţile tuturor celor trei martori – şi în care, bineînţeles, viaţa lui rezista mai mult. Să nu uităm: Noxul trăise 70 de ani, Printzul, 94, iar Psihedelicul, 66. Că Printzul avusese o revelaţie cu o betonieră nu e mare lucru. Izbitor este faptul că, la 3 zile după aceea, cenuşa lui se găsea la MRR din Bucureşti, strada Martorilor, numărul 3, o urnă chiar în formă de betonieră, sub care scria ceva, indescifrabil de mâna mai tinerei sale soţii italience. MRR, adică Muzeul Rockului Românesc, nu mârâitul pe care îl scotea Mishu în ultimii ani atunci când vedea la televizor pe vreun neavenit care parodia un rocker.). Vremea, deci, i-a călcat pe martori nu ca un tăvălug, ci ca nişte picioare de oameni desculţe şi curate strugurii în boturile cele mari, scoţând vinul din ei şi "sucul", savoarea, din Nox, Prince 'n' Psychedelic. Apoi, aceeaşi vreme i-a maturizat, făcându-i vin din must, şi i-a înnobilat, învechind vinul. E adevărat că damigenele acelea din sticlă erau scuturile pe care ei şi le-au pus în raport cu lumea, dar moartea a dat cu piciorul în ele, spărgându-le, ca un agent federal în butoaiele cu alcool ale contrabandiştilor. Au murit, totuşi, fără ca vinul să se oţetească.

Nox, Prince 'n' Psychedelic: trilogia martorilor de la statuie şi Mocheta

psihedelicul — Wed, 06 Feb 2008 17:22:13 +0000

Intro

Dacă cineva s-ar fi paraşutat în spatele Mercurului (singurul magazin cu cinci etaje din Craiova), pe una dintre platformele din zona altui magazin, Mocheta, ce se găsea la parterul blocului-turn de pe-acolo, ar fi văzut o seamă de „roacheri” care stăteau, beau Cola, mâncau chipsuri, fumau, ascultau rock la mobil şi vorbeau. Bere nu prea ţineau la ei, din cauza comunitarilor – acea încrengătură a poliţiştilor ai cărei membri puteau fi lesne numiţi „mentori”, întrucât, în general, frecau menta. Am spus „roacheri”, iar nu „rockeri”, fiindcă nu aveau mai nimic în comun cu rockerii serioşi, de aceleaşi vârste cu ei, din anii ’90, cu precădere cei de la începutul deceniului aceluia, rockeri peste care sufla şi fluiera vântul schimbării (atât prin sine, cât şi prin gura lui Klaus Meine, vocalistul de la Scorpions) şi care aveau crize de identitate şi îşi puneau întrebări existenţiale, nu ca aceştia de care este vorba, pe care îi rodeau lucruri de genul „câte corzi are bassul lui Robert Trujillo, de la Metallica”. Nu toţi erau aşa. Mai cu seamă trei dintre ei: unul ce zicea din orgă sau din chitară, altul care cânta din gură şi scria versuri de caterincă, şi al treilea, care povestea câte-n lună şi în stele, spunând, uneori, monologuri comice, care îi veneau pe loc – ceea ce americanii numesc „stand-up comedy show”. Erau trei martori, adică trei oameni (noţiunea era valabilă şi pentru fete, deşi mai rar aplicabilă) care, chiar dacă vedeau că se întâmpla ca fetele să se dea la ei, nu aveau tupeul suficient ca să se bage cu ele, ci doar stăteau şi priveau. Conceptul de „martor” fusese introdus de altul, Mircea, el însuşi făcând parte din acea categorie.

Se întâmplase să existe în Craiova anilor 2005 şi 2006 o formaţie de rock progresiv, numită Black Code, în care omul cu orga (Johnny The Nox) şi omul cu vocea (Mishu The Prince) cântaseră. Mircea (Mircea The Witness, pentru că era prototipul martorului craiovean) cânta la chitară armonică. Într-o zi, când formaţia urma să apară la un post TV local, Mircea îi zisese lui Mishu:

– Bă, Mihai, acolo, când o să cânţi, să te mişti şi tu – să nu stai ca martoru’!

Şi, fiindcă Mircea folosise de prea multe ori expresia de mai sus, fusese poreclit „Mircea Martoru’ ”, iar, mai apoi, porecla se extinsese asupra lui Johnny, a lui Mihai şi a lui Vali, omul cu vorba lungă de care am pomenit: „martoru’ de Ion”, „martoru’ de Mishu”, „martoru’ de Vali”.

Pe aceiaşi oameni i-ar fi văzut paraşutistul şi dacă ar fi aterizat la mica statuie ce stătea în curtea bisericii din zonă, la câţiva paşi de Mocheta. Le-ar fi aflat acolo tot pe fiinţele de la Mocheta: nu pentru că ar fi fost ubicue (departe de noi gândul acesta!), ci pur şi simplu fiindcă amorţeau de atât şezut pe treptele de deasupra magazinului.

Oameni erau şi ei – atât doar că erau martori cei trei de mai sus. Unul era Nox (de Grădina Botanică, deci botanist – om care pune botu’), altul era Printz (al Martorimii Craiovene), iar al treilea era Psihedelic (de Lascăr Catargiu, cartier de manelişti, în care abia dacă găseai zece rockeri.)

Johnny The Nox

...n-avea altă treabă, cât era ziua de rotocoală, de la răzvrătitul soarelui până la dospitul lunii şi înapoi, decât să stea şi să zgândăre chitara, din ce în ce mai suprarealist, din ce în ce mai sâcâitor, din ce în ce mai sâsâitor, din ce în ce mai al şarpelui, într-un loc cu un aspect şi cu o toponimie devastate de prisma războaielor şi a feluritelor stăpâniri care trecuseră peste bietul colţ de lume, prismă prin care privea ochiul din triunghi, ochi clar, fără urmă de vinişoare, deşi nu dormea niciodată, motiv pentru care vedea tot, deci şi pe Johnny The Nox, care, de ceva timp, îşi lăsase unghiile să crească întrucâtva, ca să sune mai bine coardele, dârdâite ca un om sub zăpăcirea plastică a unui curent electric prea mare pentru pielea lui, subţire ca un ac de pin care miroase nu la comandă, ci mai degrabă la frondă, aşa cum îi şade bine unui verde faţă de un gri, fie el din asfalt, fie din vreun zid sau din plasticul plasei cine ştie cărei trecătoare care purta pe faţă un desen parte de satisfacţie că primise chenzina, parte de nostalgie că se duseseră toţi banii, că îi făcuse praf într-un magazin ce se chema "mall", dar căruia putea foarte bine lumea să îi zică "depou", fiindcă aici opreau toţi acei cărora experienţa le înscrisese în codul genetic deprinderea de a schimba macazul, sub acţiunea banilor din buzunar, spre locul de dezmăţ al mâinilor care dau şi iau, loc de dezlănţuire a părţii apetente din om, adică aceea care spune „vreau”, aşa cum spusese şi în Johnny, atunci când văzuse chitara la magazin, şi, când el dusese mâna la buzunar, îl simţise de plastic, semn că „Pokemon”, romanul pe care-l scrisese, avusese succes la public, fapt ce îl făcuse pe The Nox să uite ironia celui mai bun prieten al lui, Lynx „Psihedelicul” Holloway, care-i spusese că, prin cuvântul „Pokemon” (adica "Pseudorocker"), John, în fond, se autocaracteriza, fază la care Noxxie sărise să-l bată pe Holloway, dar acesta, vrând să se facă tobar, avea în el reflexe mai argintii, mai argint-vii, de fapt, şi reuşise să se ţină departe până ce John se calmase şi nu se mai strâmbase ca Meat Loaf, ci îşi recăpătase faţa de bun creştin, chiar dacă „creştin” însemna, pentru el, credinţa în Chris Rea, lucru pe care lumea îl bănuia la fel de puţin precum bănuia Johnny în acele momente că avea să devină personaj literar, altceva, adică, decât un clăpar care să ştie şi chitară, la care exersa el acum cu atâta înfrigurare, cu atât freon, cu atât fierbeton zăngănitor în sufletul lui mai apropiat, totuşi, de Ecuator decât o trestie de apă sau decât o sticlă nedesfăcută de dopul care îi pecetluieşte aerul plin de noapte de mai şi de ecouri din Joe Satriani, pentru că trebuie spus că, dacă în ceea ce priveşte chitara, John îl avea ca idol pe meşterul Joe, în partea cealaltă, la orga cu clape clănţăninde ca nişte capre, băiatu-l proslăvea pe jupân Chris, care îi dăduse de mic microbul clapelor, ce se înfăţişau albe şi negre, unsuroase ca o proteză dentară proaspăt scoasă din gura unei babe care o năclăise cu balele ei precum cele ale unui melc pripăşit în veranda casei de la Osica de Sus, acolo unde avea Ion ţara, şi unde nu se găseau oameni ca el, care să aprecieze un sunet de chitară duios ca untul care se întinde leneş şi prăvalnic pe pâine, pâine la care se gândea şi clăparul nostru acum, dar îi era lene să se întindă până la uşă, şi, de acolo, până în bucătărie sau până unde aveau să îl ducă paşii, altădată bocăniţi precum cei ai unui locotenent de artilerie de odinioară, atunci când vedea o fată care, cu frumuseţea ei, ar fi topit tot praful de puşcă din obuze, şi în faţa căreia locotenentul s-ar fi cocoşit mai dihai decât cocoşul unui revolver Browning încrustat cu cele mai de Olimp vrednice scene de luptă cu şerpi, balauri, aspide, hidre, lei, vasilisci şi alte fiare demne de pus în bestiare, care bestiare nici că s-ar mai fi scris dacă nu ar fi vieţuit nişte oameni cărora să le sece sufletul la gândul că atâtea şi atâtea legende s-ar putea pierde în negura timpului, mai negură decât cea de pe ecranul televizorului, pe care Johnny îl stinsese, fiindcă nu mai arăta în acele zile decât trombe de praf, cenuşă şi fum, urcând şi coborând ca nişte speranţe de pace în acel război nedesluşit de sumbru pentru cei ce aveau să îşi zbiere intrarea în lume, mai mult sau mai puţin oameni, trăgând mai mult ori mai puţin ponoasele a ceea ce avea să intre în gura istoriei drept lucrul care i-a întors omenirii privirea spre glod...

Mishu The Prince

Probabil că vă întrebaţi ce caută în opera mea un text despre Mishu The Prince. Ce – veţi spune – un membru al fostului Black Code (respectiv Johnny The Nox) nu ajungea? Nu, oamenilor! Puteţi să vă aşteptaţi şi la texte despre Costy, Nicole sau chiar Mircea The Witness (mai pe scurt, Martoru’), cel care, atunci când se tundea, semăna, aşa, cu ochelarii de soare şi cu chitara în mână, cu un Carlos Santana fără de mustaţă.

Mishu, în schimb, era un caz aparte. Să ne imaginăm un Jimi Hendrix alb, nu buzat, cu părul nu chiar aşa de mare, cu zâmbet larg şi cu perciuni ca două picioare de pod, şi vom avea imaginea lui Mihai Bercea, Printzu’/Pârtzu’/Plodu’/Stelu’ Întunericului, apreciat, în general, ca „martor” (aică unul timid cu fetele – în aceeaşi accepţiune ca în cazul lui Mircea), până şi de către Maria Creatza, rezervată de felul ei, de care le plăcuse, în vremuri diferite, şi lui Mihai, şi lui Vali „Psihedelicul” Busuioc, acesta din urmă trecându-i numărul de telefon în agendă sub numele de „Maria Hot” – fază la care Plodu’ se stricase pe el de râs, în plină stradă, de se uita lumea la ei. Le plăcuse celor doi de Maria – nu-i vorbă –, dar, fiind amândoi martori, nu se dăduseră la ea.

Dacă, în grupul de prieteni mai martori sau mai tupeişti, şi prietene mai bune ori mai naşpete, fostul vocalist Black Code purta galeria de porecle expusă mai sus, la locul de muncă, el se chema, pompos, „profesor doctor docent Mihai Bercea, ilustru membru fondator al Institutului de Lingvistică pe Verticală „Fi” din Craiova”. „Fi”, adică litera grecească „fi”: Φ. Întemeiat în anul 2020, de Mihai Bercea şi Lynx „Psihedelicul” Holloway, Institutul ajunsese, în doar 4 ani, să aibă 33 de membri plenari (printre care şi Ion „Clăparu’ ” Ionescu – zis şi Johnny the Nox) şi 8 membri corespondenţi.

Mishu şi Ion, Stan şi Bran ai rockului craiovean, s-au cunoscut undeva în oraş. Să nu vă închipuiţi că a fost ceva de genul: „Bună! Eu sunt Ionuţ. Pot să-ţi fac cinste cu un suc?”, pentru că ar fi poponaut din partea voastră şi la fel de poponaut ar fi fost din partea celor doi Bonnie şi Clyde doljeni.

Mishu este al doilea din seria martorilor de la statuie, care statuie era un fel de agora a celor din categoria sus-amintită. Aici, se adunau fel de fel de rockeri, punkeri, pokemoni şi chiar rapperi şi îşi fumegau gândurile ori le înecau în Cola sau, mai rar, în bere – în cazul acesta, cu ochii în patru, să nu se ivească vreun comunitar de poliţist ori chiar preotul care locuia la câţiva paşi de statuie, în aceeaşi curte a bisericii în care se găsea ea.

Plodu’ era un soi de James Bond al Craiovei, şi, când spuneau „Bond”, apropiaţii lui se gândeau la două aspecte: atât la acela că Printzu’ era capabil să adune informaţii şi să îi ţină piept lui Johnny, de două ori mai puternic decât el, cât şi la celălalt, că principala lui fantezie erotică era bondage-ul.

Revenind la Mihai (pe care Mircea The Witness îl poreclise „Bercea Mondialu’ ”, căci aducea puţin a manelist): în momentul în care l-a întâlnit pe John, trebuie spus că The Nox, stând pe o treaptă a soclului statuii, cânta paşnic, la o orgă cu baterii, acel suav cântec al Irisului care se cheamă „Somn Bizar”. Printzu’ Întunericului şedea în altă parte a soclului, alături de Mircea şi de Bogdan Ozzy (alt martor), vorbind şi făcând blow unor ţigări care se excitau şi deveneau roşii, scoţând un fum unduitor precum o cadână tânără, foarte tânără, poate chiar prea tânără, şi, eventual, gotică, aşa cum îi plăcea Mishului.

Atunci când Johnny The Nox (pe numele lui adevărat, adevărat biblic şi adevărat a-nviat Ioan Alexandru Ionescu), un clăpar ca oricare altul din constelaţia Proxima Centauri, a început să streseze clapele, Mihai Bercea-Hendricea a ciulit urechea. Dar când Ion a dat drumul la voce, aşa cum, mai demult, Dumnezeu i-a dat drumul lui Iona din burta peştelui, Pârtzu’ s-a sculat, s-a dus la el şi i-a grăit aceste vorbe de zăbavă:

– Băî!...Cristi Minculescu n-avea un ardei iute băgat în fund atunci când cânta asta! Ia fii atent aici...

Şi s-a apucat Stelu’ să cânte...Şi a cântat, şi a cântat, şi a cântat, de se uita Noxu’ la el ca la o frunză de cannabis uscată de soare şi bătută de vânt. Aşa s-au cunoscut aceste două somnităţi ale muzicii cu distors din Bănie (somnităţi bizare chiar), şi în acest fel şi-a făcut Plodu’ intrarea în marele cazan în care fierb la foc mărunt dătătorii din cap de la statuie.

Dacă existau oameni care strâmbau din nas şi dădeau dovadă de scepticism, susţinând că rockul românesc ducea lipsă de vocalişti buni, îşi înghiţeau vorbele, ascultâdu-l pe Mishu. Când ziceai „Mishu The Prince”, adresai o invocaţie tuturor soliştilor vocali care existaseră până la el şi care parcă îi transmiseseră calităţile lor. De aceea, nu este de mirare că, odată, la Mocheta, aproape de statuie, atunci când cânta Mihai, lui Vali The Psychedelic i se păruse că auzea un zvon de glasuri, care mai aspre, care mai mângâietoare, toate făcute pe măsura acestei muzici de ieri, de azi şi de mâine, care se cheamă rock şi pe care nimeni nu are cum să o ştirbească în esenţa ei, esenţă mereu capabilă de renaştere, mai mult sau mai puţin din cenuşă, cu mai mult sau mai puţin tam-tam, dar întotdeauna în chip sărbătoresc, cu o bucurie solară, la fel ca la Woodstock, ba chiar şi înainte, la Liverpool, ori în faza incipientă, la Graceland. Iar cine a prins această esenţă, cine a intrat în rezonanţă cu ea, nu poate fi în nici un caz pokemon, ci unul care a înţeles că, dacă vrea să fie purtător al unei renaşteri a rockului, nu trebuie să facă altceva decât să intre în dialog cu chitara clasică, cu simpla (dar nu „biata”!) chitară clasică, elementul din rock cel mai aproape de sufletul omului de la munte care stă lângă vatră cu chitara şi îşi întinde sufletul pe cele şase coarde ale ei, năluciri lungi, subţiri şi tremurânde ca luna privită prin fumul unui foc ce face lemnele să trosnească, trosnet de la care un baterist bun are de învăţat cam tot atât de multe lucruri câte se cuprind în cuvintele Genezei: „SĂ FIE LUMINĂ!”.

Vali The Psychedelic

Filmul despre viaţa lui Vali The Psychedelic ar fi putut începe cu o imagine de ansamblu asupra cartierului său natal. Dar nu a început deloc – cel puţin, nu în acel mai 2007 –, fiindcă Vali nu ajunsese atunci nici regizor, nici scenarist, nici măcar cameraman; la sfârşitul primăverii lui 2007, el era doar martor, la statuie şi la Mocheta, deplasându-se, ca toată martorimea de acolo, dinspre statuie înspre Mocheta şi invers, ca un semn vital, ca o dovadă că respiră – alta decât dacă cineva i-ar fi scufundat în petrol, ca să vadă dacă fac bulbuci.

Ceea ce în filosofia antică greacă se numea „ataraxie” (adică o stare de perfectă linişte sufletească, obţinută prin detaşarea de frământările lumii) la Psihedelicul nostru cel de toate halucinaţiile, se găsea sub formă de miserupism. Totuşi, în acel început de mai al anului 2007, miserupismul dispărea, treptat, sub incidenţa unei multitudini de factori psiho-competitivo-educaţionali. Cu alte cuvinte, omul nostru începea să fie cu morcovu-n fund de-o palmă, căci se apropiau bacalaureatul şi admiterile la facultate. Perspectiva lui Vali aspura examenului de la sfârşitul liceului se schimbase: iniţial, el crezuse că bacu’ e ca flaku’ – trage în tine până te doboară din starea ta aeriană, precum, odinioară, flakurile (tunuri antiaeriene germane) în Al Doilea Război Mondial. Apoi, după ce revenise cu picioarele pe pământ, Psihedelichiorul (numit aşa întrucât, odată, băuse singur cam trei sferturi dintr-o sticlă mare de Garrone Cherry, încât abia mai vedea) se asemuia cu un amerindian care îşi scoate cleiul din ureche şi o lipeşte de calea ferată a timpului, ca să audă examenul venind. Şi, bineînţeles, încearcă să îi ţină piept cu un blocaj, un zid, ceva.

Poreclele celor trei martori-tartori aveau „orogeneze” diferite. Johnny, sentimental până la siropozitate („siro-”, nu „sero-” – oricât de ironizat ar fi fost Ion, nimeni nu îi dorea răul, pentru că, în definitiv, era ionul lor hidroniu şi pokemoniu), şi-a spus „The Nox”, motivând că, la romani, nox-ul era un fel de boală şi că el, la rândul lui, purta o profundă suferinţă în suflet. Deşi se pare că „Nox” era numele roman al lui Nyx, zeiţa grecească a nopţii, nicidecum ce spunea Ion.

Pe Mishu, l-a intitulat Ion cândva, cu o caldă ironie, „Prince Of Darkness”. Dar acelaşi Ion, sesizând discrepanţa dintre ideea (chiar dacă numai ironică) de prinţ al întunericului şi înfăţişarea cvasimanelistică a vocalistului Black Code, i-a zis, simplu: „Pârtzu’ Întunericului”, iar, mai apoi, prin extensii, întinderi, entorse şi luxaţii de imaginaţie, „Plodu’ Întunericului” şi „Stelu’ Întunericului”.

Cu Vali, lucrurile au stat altfel. El nu a purtat nici un titlu de nobleţe: nu a fost nici duce de Valois, nici conte de Halva, nici marchiz de Mucava. În vara anului 2006, în vacanţă, s-a trezit, într-o dimineaţă, cu urechile ţiuindu-i a Pink Floyd din perioada de început, în care cântau rock psihedelic pur. De remarcat, însă, că martorul în cauză se dezvelise de cearşaf în timpul nopţii, căci fusese prea cald. Căldura, deci, îl afectase şi îşi spunea cuvântul prin sonorităţile floydiene. Ca urmare, omul a stat mai toată ziua aceea sub influenţa sonorităţilor şi şi-a schimbat id-ul de messenger în „psihedelicul”, iar porecla i-au dat-o şi au popularizat-o membrii fostei formaţii Black Code. Totuşi, Vali nu avea nici o tangenţă cu drogurile; nici măcar nu fuma. O fi fost el inert, dar inerţia presupunea şi instinctul de autoconservare.

Etimologic vorbind, Vali îşi merita porecla de „Psihedelic”. Ţinând cont de cele două etimoane greceşti („psyche” = ”minte”; „delos” = „manifest”), personajul de faţă îşi dovedea cât putea de des şi sub un unghi cât mai solid (în sensul geometric al cuvântului) imprevizibilitatea şi loopingul în gândire, tinzând către condiţia de om-manifest, aşa cum Mishu The Prince tindea către omul-cal troian (purtând în el aproape toţi vocaliştii însemnaţi ai rockului românesc şi străin), iar Johnny The Nox tindea către omul-şampon, deoarece era 3 în 1, ca şamponu’ („Flush, Wash ’n’ Go”): era mare, gras şi...deştept într-un mod atât de complex, încât, dacă cineva ar fi reuşit să îl descifreze, ar fi pus bazele unui curent filosofic (ionosofia, clăparontologia) ori, cel puţin, ar fi scris o carte („Pokemonadologia”) sau ceva asemănător. Oricum, dacă ar fi apărut un curent de gândire legat de Ion ca vaca de pripon, acest curent l-ar cam fi tras pe la urechi pe Mishu, care ar fi deschis gura şi ar fi prăvălit cuvânt către John:

– Ioane, închide uşa aia, că intră veacu’ peste noi!

Vali scria, şi scria din dorinţa de a se face cunoscut, de a ieşi în faţă ca păduchele. Iar atunci când scriitura lui presupunea existenţa unor personaje, martorul le construia cu sau fără ironie, dar cu o bucurie de zile mari, arătându-le lumii cu sentimentul sus-amintit, precum cel al unui tată, care îşi arată lumii copilul, zicând: „Ecce copilu’...ăsta...puer!”. Vali scria, Ion scria, Mishu avea idei, dar nu prea scria, iar Psihedelicul îl tot bătea la cap să scrie tot ce îi trecea prin minte, toate ideile care pribegeau sau făceau transhumanţă prin spaţiul carpato-danubiano-pontic al minţii Printzului Mishu von Dunkelheit, adică „Mishu de Întuneric”. Iar dacă cineva – e puţin spus „s-ar fi încumetat” – ar fi avut tupeul şi abnegaţia celor care fac bungee jumping şi s-ar fi apucat să scrie o lucrare de istorie literară a creaţiilor martoreşti de la statuie, ar fi ieşit ceva cu numele gen „Istoria literaturii craiovene martoreşti: de la siroposul Ion, la sucitul Vali, trecând prin momentul Mishu The Prince”. Văzând lucrarea tipărită, Mishu ar fi spus, în stilul lui definitoriu, încolţit din Purgatoriu ca un cuţit dezosatoriu:

– LOL.

Psihedelicul ar fi rânjit, dar Johnny The Nox ar fi făcut ochii cât cepele şi, „scuipefiat”, s-ar fi repezit la Vali:

– Ia uite, bă, Psihedelicule, e Ion în carte!

Ca în ziua aceea în care văzuse, într-un mic supliment de ziar, scos de nişte colegi de an cu el, un articol în care era şi personaj, şi fotografiat:

– Ia uitaţi-vă, bă, e Ion la ziar!

Vali rânjise şi îl întrebase cam într-o doară:

– Nu dai o bere pe tema asta?

Dar Ion pusese botu’ şi chiar făcuse cinste cu o bere. Fusese – aşa cum el însuşi mărturisea (în general, nu numai atunci) – botanist.

Într-o zi, Mishu The Prince, acea Mata Hari a statuii, l-a zărit venind către ei pe Vali The Psychedelic, păşind în pantaloni cargo şi în bocanci, de parcă ar fi venit de pe front, deşi era pacifist şi nu tolera războiul armat decât în jocurile pe calculator.

Din reflex, Bercea Mondialu’ îşi făcu probă de sunet:

– Vine Psihedelicu’.

Moment în care un tricou cu Rammstein se desprinse dintre martori şi îl trase după el pe Johnnie Walker-The Nox, care merse către The Psychedelic cu paşi mari, de parcă ar fi pus porumbi.

– Aaa!...Ce faci, bă, Psihedelicule? N-ai mai dat nici un semn de viaţă!

Şi, dintr-o cordialitate care ar fi dereglat aparatul de EKG, Ion îl luă în braţe pe Vali şi începu să-l bată pe spate ca pe un covor, moment în care Vali, din cauză că nu avea o poziţie favorabilă, nu putu să facă altceva decât să îl strângă pe Ion de sfârcuri, până când acesta îi dădu drumul, iar după aceea, stătea şi îşi freca mameloanele, încât Mishu iar slobozi voroavă:

– Ce-ai, Ioane? Eşti Chippendale?

– Tu vorbeşti, mă, Mishoila?

– Bine că eşti tu mare masculă!

Dar cearta fu întreruptă de Monica Balls, o fată care observă că Pshedelicul scosese o bancnotă de zece lei noi, ca să cumpere nişte Cola şi ceva de mâncare din Primăvara, un magazin de sub Mocheta:

– Bani! Vreau şi eu!

– Ce eşti dispusă să faci pentru ei? zâmbi Vali generos, străduindu-se să nu pară tendenţios.

– Să-l omor pe Ion.

– Neah... N-ai avea unde să deversezi ditamai deşeu’.

– Eu deşeu, mă?

– Tu, tu! De când tot zici că-ţi faci formaţie!

– Păi, dacă nu găsesc oameni...

– Nu găseşti...
– Da' ce te mănâncă pe tine de formaţia mea?

– Păi, vreau să vă scriu texte, bă, fraiere!

– Ăău, ău...vai de capu' tău!

Dar cearta celor doi martori fu întreruptă de o bufnitură venită de undeva de jos, totuşi, nu din tenebre, ci de la muncitorii care renovau centrul Craiovei. Dar, fiindcă erau prea inerţi, martorii şi fetele care erau cu ei rămaseră pe loc, pierzând firul certei, întrerupt din cauza zgomotului ca de clopot uriaş ce venise de jos în sus ca o minge scufundată în apă.

Şi, apropo de clopot: la sfârşitul săptămânii aceleia, pe messenger, Johnny l-a zdruncinat pe Vali the Psychedelic, spunându-i că se spânzură din cauza depresiei. A doua zi, luni, Vali stătea, ca tot martorul, la Mocheta, pe trepte, în spatele balustradei de beton ca o tăblie, ca şi cum s-ar fi pus la adăpost de viziunea vijelioasă a bacului, când îl auzi pe Romy, Malvictus The Guitar Tamer (aşa se gândise el să i se scrie pe cruce: „Malvictus The Guitar Tamer”), zis şi „Nea Ibanez” (de la chitara lui cu care se dădea ciumeg):

– De ce nu mai vine Ion?

Pe Psihedelic îl apucă durerea de cap, amintindu-şi de ziua dinainte.

– A zis că se spânzură...

– Iar se spânzură? îşi dădu Printzu’ ochii peste cap.

– Păi, ce, a mai zis treaba asta?

– Aoleo...N-am eu păr în cap de câte ori ne-a ameninţat el că se sinucide!

– Mă...ştii cum e Ion, spuse Monica, fata care se oferise să-l omoare. Una-două, „nimeni nu mă place, aşa c-o să mă spânzur sau o să-mi tai venele”.

– Păi, de ce? întrebă Vali, care începea să îşi schimbe impresia despre clăpar.

– De emo ce e, de-aia!

– Bă, să nu se sinucidă până nu-mi aduce-napoi pana de la chitară! conchise Romy.

– ...Au, fi-ţ-ar capu-al dreacu’, Ioane! izbucni Psihedelicul, căci tocmai îl văzu pe Ion venind. Vru să îi sară la gât, dar Jean Le Clabar (adică Ion Clăbaru’) sosea c-o sticlă de Cola de doi litri.

Psihebelicul – căci, dacă respingea războiul armat, nu avea nimic împotriva celui psihologic – ardea de nerăbdare în vara anului 2006 să plece la Bucureşti, la facultate, unde să adune doi-trei rockeri şi să încropească un grup de umor gen Vacanţa Mare veche (din anii în care trăia Dan Sava), dar mai puţin vulgar şi purtând respect pentru rockerii care într-adevăr merită. Astfel vroia el să demonteze ideea cum că rockerii nu au umor. Dar astea toate, la Bucureşti, căci în Craiova nu avea să mai stea decât un an şi vreo trei luni.

În mai 2007, din acel an şi vreo trei luni, nu au rămas decât cinci luni, un bacalaureat şi trei admiteri la facultate. Şi un miserupism în descreştere.

Coda

Să întrebăm timpul din mers (mersul lui cu bocanci ţintuiţi, uneori chiar şenilaţi – faţă de mersul nostru în botoşei) ce s-a ales de cei trei martori: Johnny, Mishu şi Vali, înainte să devină oale şi ulcele. Dacă îl vom prinde într-o dispoziţie bună, el va sta de vorbă cu noi şi ne va spune că fiecare şi-a îndeplinit visul – vis născut în orele şi în pauzele de la liceu şi rumegat la statuie şi la Mocheta.

Dacă s-ar fi întâlnit, după mulţi ani de la acel mai 2007, undeva, în Bucureşti sau în vreun oraş străin, cei trei martori n-ar fi stat pe gânduri, ci ar fi făcut o îmbrăţişare de grup, cu pupături băloase pe obraji şi cu palme tari pe spinare. După care, s-ar fi privit lung unul pe altul (dar nu ca în expresia lui Mircea – „a te uita ca martoru’ ” –, ci, mai degrabă, „a te uita ca viţelu’ la martoru’ nou”) şi s-ar fi strigat între ei:

– Ce mai faci, bă, Ioane?!

– Ce mai faci, bă, Mishule?!

– Ce mai faci, bă, Psihedelicule?!

Dar nu s-ar fi oprit de taină-n drum, ci s-ar fi dus, ca tot rockeru’, într-un bar, sau, ca tot statuisto-mochetistu’, intr-un magazin, ar fi cumparat bere la greu şi s-ar fi ascuns undeva unde să nu-i vadă comunitarii. Şi acolo ar fi început fiecare să depună mărturie (adică „martorie”) despre existenţa sa.

Cam aşa ar fi stat lucrurile şi dacă s-ar fi întâlnit numai doi dintre ei:

– Ce mai faci, bă, gogule?! Ce mai ştii de ăla? Tot martor?

Faza e că niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva, fiindcă cele trei entităţi-terebentităţi au vieţuit toate în acelaşi oraş – au ţinut una de alta ca surdu’, orbu’ şi mutu’ – în toată vremea cât au fost în viaţă toate trei, mai puţin o perioadă de doi ani în care au fost câte doi: 2007-2008: Vali în Bucureşti, la facultate, Ion şi Mihai în Craiova; 2008-2009: Vali şi Mihai în Bucureşti, la facultate, Ion în Craiova. Apoi, a venit şi John în Bucureşti, la facultate, iar trisomia...ăsta...trifagia...ăăă...trilogia...trinitatea, de!...s-a refăcut. „Trinitate” (cuvânt care se pare că a fost cândva „triunitate”), întrucât cei trei alcătuiau o unitate, fiecare fiind o ipostază a martorului de la statuie şi Mocheta.

Johnny The Nox a reuşit – e drept, după muncă „transpiduă” (aşa zicea Psihedelicul, amintindu-şi de prima oară când auzise cuvântul „asiduu” şi crezuse că vine de la „a asuda”) – să compună un cântec atât de nu-mă-uita pentru iubita lui (pe care o chema Castela, dar care arăta chiar bine şi era orăşeancă, deşi purta nume ţărănesc), încât aceasta a înţeles cu ce fel de om trăia şi a început să i se adreseze lui John cu „dude”, ca semn de respect şi de afecţiune perene. Ion a trăit mult timp cu Castela, şi tot cu ea a murit, pe la vreo 70 de ani: a făcut infarct în timp ce se îmbina cu ea perpendicular, ca două scânduri la muchia unei cutii. După moartea lui Ion, Castela s-a cam dus de la unu’ la altu’, ca bila de pinball, dar, la un moment dat, a nimerit un părinte văduv, care i-a vorbit, între două spovedanii sub sutană, despre Biblie, despre Dumnezeu, despre viaţa monahală şi alte cele... Acu’, se pare că Castela luase ceva din botanismu’ lu’ Ion, fiindcă a pus botu’ la vorbele popii şi s-a călugărit, sub numele de Fevronia. Dar, o dată cu ea, au intrat în mânăstire poveşti despre trecutul ei, aflate pe cine ştie ce căi, astfel că maica Fevronia a devenit neoficial cunoscută ca maica Hormonia. Femeia lui Ion nu era italiancă, aşa cum se poate deduce din numele ei, care nici măcar nu se scria cu doi „l”, dar de care ea, totuşi, era mândră şi pe care îl dădea drept italian cui pufnea în râs auzindu-l. O chema aşa pentru că se născuse la ţară, din nişte părinţi cât se poate de ogoreni, înfrăţiţi cu pământul ca coţofana cu bivolul sau ca dopul cu sticla, iar numele ei izvorâse dintr-un fel de suprarealism rural. Se născuse la ţară, dar nu trăise prea mult acolo, dintr-o cauză oarecare. Pe la 5 ani, mă-sa şi ta-su îi puneau puţin vin în pahar (uneori şi bere; ţuică, însă, nu), ca să ştie ce gust are alcoolul şi să nu o apuce pofta băuturii când o fi mare. Într-o zi, părinţii au plecat, ca oamenii, la câmp şi au lăsat-o pe fetiţă cu a bătrână. Asta, bunica, s-a dus puţin până la poartă, că o chemase cineva. Timp în care Castela n-a avut de lucru şi a luat sticla cu vin din frigider. Când s-a-ntors muma de la poartă, a găsit-o pe-a mică ţeapănă, căzută cu faţa-n jos. „Îu!Îu!Îu!”. S-a strâns lume, au venit ăia de la câmp, s-a făcut tămbălău. Tatăl era s-o ia la bătaie pe soacră-sa, că n-avusese grijă de Castela; mama freca fetiţa cu sare şi cu oţet pe la tâmple, ca să-şi revină; omu-său a chemat salvarea; a venit salvarea, dar n-a venit singură – a venit cu televiziunea. Au făcut ăia reportaj, au dat la televizor; au sărit în sus cei de la Protecţia Copilului. Au venit cu mandat şi le-au luat-o pe Castela ş-au dus-o la oraş, la Buzău, într-o casă de copii, pân-au găsit o familie de-a-nfiat-o.

Mishu, Printzu’ Bântunericului, s-a vâzut, până la urmă, vocalist într-o formaţie care, pe cât de neobişnuit nume purta (Deltamistic, numele ochiului în triunghi, simbol al divinităţii), pe atât de mare succes a avut. Într-o seară, în timpul unui concert de lansare a unui album, Mihai cânta ceva al cărui refren era „Shoot me! Shoot me! Shoot me!”. La un moment dat, abia ce apucase el să cânte al doilea „Shoot me!”, că s-a auzit din sală o împuşcătură de pistol, iar vocalistul a căzut lat. Romy, chitarisul solo, le-a zis paznicilor să caute făptaşul, dar Mishu tot pe podea zăcea, cu coliva-n piept, cu braţele desfăcute ca un agent de circulaţie, de ziceai că-i răstignit pentru ortorocksie – ca să răscumpere păcatele rockerilor. Oamenii din public aveau mutre ca nişte demonstraţii de analiză matematică („bucoanaliză”, cum zicea Ion), însă membrii trupei („trupei”, nu „crupei”) s-au apropiat de corpul Mishului, Printz de Mântuneric – se mântuise cu el. Ş-odat-a-nceput Ion să bocească:

– Berceo!...Scoal’ la deal, Berceoooo!...Scoal’, că mă-ntreabă lumea de tine, Berceoooo, Berceo!...Cum te duseşi tu, Mishule, şi rămase statuia fără tine, Mishuleeeeeeee!!!...

Fiindcă trebuie spus că, deşi nu mai vieţuiau în Craiova, cei trei martori din industria muzicii (Psihedelicul era textier şi impresar) tot la o statuie se adunau.

Tocmai când Ion începuse a plânge de-a binelea, iar ceilalţi Deltamistici stăteau în picioare, cu capetele plecate, respectând momentul (pentru că, deşi poate părea grotescă, situaţia era cât se poate de emoţionantă), se auzi cineva:

– Bă, nu mă mai flegma atâta-n ureche, lol!

Şi Mishu îşi reluă, liniştit, locul la microfon, iar ceilalţi, la instrumentele lor şi continuară firesc cântarea cu „Shoot me!”, în clocotul sălii: unii de bucurie, alţii râzând, o parte uluiţi, iar restul furioşi de farsa jucată.

Mishu The Prince a trăit mult – 94 de ani –, dar, pe la 80, s-a retras la Palermo, unde avea o vilişoară, împreună cu baba lui în format A4. Căci a bătrână murise de vreo opt anişori, iar Stelu’ se plictisea singur, aşa că a vândut cam toate casele din România şi s-a tot dus în Sicilia, unde şi-a găsit o creştină care să aibă grijă de el, dar şi care să îi toarne un copil, un an mai târziu, copil ale cărui prime cuvinte au fost „tă-te-n câtu’ ’tichei!” („dă-te-n gâtu’ sticlei!”).

Plodu’ a apucat prohodnica vârstă de 94 de ani, iar în ultimii şase ani, probabil din cauza soarelui puternic sau a vârstei, a început să creadă că îl uitase moartea şi că urma să prindă a doua venire a lui Hristos pe pământ.

Vali The Psychedelic s-a văzut, în sfârşit, regizor şi scenarist de film şi a făcut ceva de să stea mâţu-n coadă. Nu era nici primul, nici ultimul lui film – era doar apogeul. „A mai făcut el filme, da’ nici în halu-ăsta de bune!” zicea Printzu’, privindu-l pe Psihedelic ca pe o chitară Gibson a cine ştie cărui chitarist celebru. Laudele din partea criticilor de film şi nu numai a lor nu au întârziat să apară, însă Vali se simţea stingherit, mai mult flatulat decât flatat în faţa atâtor metenele şi nu l-au uns pe suflet decât părerile celor doi critici la care ţinea ca la argintul viu, ce poate oricând să îţi scape printre degete: Johnny şi Mishu.

Johnny:

– Bă, Vali...tu cre’ că şi moartea o să ţi-o pui să joace după cum vrei tu ş-ai s-o şi filmezi...

Mishu:

– Martorie totală, bă, Psihedelicule!!! (Aşa zicea el – „martorie” – când îi plăcea ceva.) Le-ai arătat la toţi ce-nseamnă film...şi i-ai îmbogăţit pe vânzătorii de floricele de porumb.

– Păi?

– Păi, la cât de prins eşti în film, tu, ca spectator, nu mai ţii cont câte pungi cu popcorn bagi în tine!

Pe la 65 de ani, Vali a început să dea semne de ramolisment. Iar când acest lucru a devenit clar, temându-se ca, din ramolit, să nu devină înnămolit, la scurt timp după ce împlinise 66 de ani, Psihedelicul a pus o pantă între lumea de aici şi cea de acolo, o pantă pe care scria "fenobarbital", deci un pumn de somnifere. Avea o soţie, Veta – prietenii îi ziceau Vetuţa, dar, fiindcă era sâsâită, ceilalţi doi martori făceau bâză de ea – „Vetusa”-„Vetuza”-„Ventuza”, cu oarecare invidie, că se lipise de Psihedelic ca ventuza de geam. Copii n-avea, pentru că îi era oroare în primul rând de substanţele cu care trebuie sa intri în contact la un bebe, ca să nu mai vorbim de răbdarea şi stresul ca să-l creşti. Cam acelaşi lucru gândeau şi ceilalţi doi, dar se pare că, după ce plecase din România, Mihai simţea nevoia să-i zică şi lui cineva „tată”, chiar dacă elaborat, dar nu fără afecţiune: „tată, dă-te-n gâtu’ sticlei!” Veta l-a înmormântat creştineşte pe Lynx, a ţinut doliu după el şi i-a făcut pomeni timp de şapte ani, după care s-a aciuat pe lângă Mishu The Prince, dar, după cum s-a văzut, s-a prăpădit după un an, devenind doar o poză în format A4.

La vreo doi ani de la moartea Printzului, copilul lui (acela care-l dădea-n gâtu’ sticlei, atât în pruncie, cât şi mai apoi) s-a dus în Craiova, ca să vadă şi el locurile unde martorise ta-su. Mocheta nu mai era (prelungiseră Mercurul acolo unde altădată erau scări şi platforme), dar statuia era la fel ca pe vremea Mishului – mică şi neagră pe soclul ei gri, în jurul căruia stăteau alţi „roacheri” (ceva mai serioşi decât cei de pe vremea Plodului), din care, probabil, aveau să se desprindă alte existenţe despre care să se scrie ceva cam la fel de puţin probabil ca

„Nox, Prince ’n’ Psychedelic:

trilogia martorilor

de la statuie şi Mocheta”.

Ludovic Orban - a gresit domne'

caragiale — Tue, 18 Dec 2007 11:59:27 +0000

Imi este mila de musiu Orban si de cum este el "linsat mediatic"...

Ce a aparut in presa:

Orban a avut acident.
Musiu a asteptat 3 ore in frig sa vina politia (cu toate ca sectia de politie Cotroceni este la 100 de metri).
Nu a sunat la 112 (dupa ce saptamana trecuta a testat sistemul).
Nu au fost victime.
A fost un accident banal.
Orban a declarat accidentul dupa mai bine de 30 de ore (in prealabil a negat acest lucru).
Orban este sanctionat contraventional (suspendare permis + puncte) (in contextul in care legea sugereaza dosar penal)

Ce s-a intamplat in realitate (via Gramo):

Ludovic Orban cobora in viteza conducand un Audi si masina a derapat. A intrat intr-o masina parcata regulamentar si intr-un pieton.
Masina parcata a fost proiectata intr-un magazin, dupa ce in prealabil a rupt stalpii de protectie de pe marginea soselei.
Domnul Ludovic Orban a plecat sa duca victima la spital. Martorii spun ca el conducea sub influenta alcoolului. Aceeasi martori mai spun ca Domnul Orban nu o sa se mai intoarca la locul accidentului. O sa trimita o alta persoana care sa spuna ca a condus masina la momentul respectiv.

Poze si alte detalii despre realitate vs. manipulare din presa aici...