Am urmărit de-a lungul ultimilor ani transformările de politică socială din România si din tările „democratice”, anume din Europa occidentală si America de Nord. Am urmărit dezvoltarea conceptului de „corectitudine politică” (political corectness) impus prin lege în tările vestice si pe cale a fi implementat si în tara noastră.

Ce este „corectitudinea politică”? Putini români stiu ce înseamnă această alăturare de cuvinte. Pe scurt, „corectitudinea politică” este acel punct de vedere, acel mod oficial de a privi lucrurile determinat prin lege. Este opinia oficială despre anumite categorii si evenimente sociale.

Prin lege si în toate comunicările publice, unii indivizi, numiti „stiintific” minorităti, ajung să se bucure de un tratament special si chiar de anumite drepturi. După LS89 (Lovitura de Stat din 1989), pentru tiganii din România s-a inventat un cuvânt nou, considerându-se probabil că termenul de tigani ar fi jignitor. Asa a apărut cuvântul rom, plural romi, împreună cu etnia romă, comunitatea romă etc. La rândul lor, pederastii au început să se bucure de drepturi si de o lege împotriva discriminării.

Tot prin lege sau prin canalele mass media supuse autoritătilor, anumite evenimente nationale si internationale sunt descrise într-un anumit fel. Astfel, agresiunea Statelor Unite si ale acolitilor lor (denumiti pompos „comunitatea internatională”) împotriva Irakului este chipurile o interventie legitimă pentru înlăturarea de la putere a unui dictator sângeros si dăruirea democratiei mult oprimatului popor irakian.

În România, după modelul legislatiei din Occident, cine contestă în public Holocaustul este pasibil de pedeapsă penală. În Occident (Germania, Franta, Canada, etc.), cine contestă cifra oficială a victimelor evrei este imediat catalogat ca fascist si intră la închisoare. La fel pătesti si dacă contesti versiunea oficială a Holocaustului.

Prin lege, românilor le-a fost interzisă comemorarea Maresalului Ion Antonescu. Eu, asemenea multor români, cred că Maresalul a fost un mare Român. Pe lângă el, politicienii actuali sunt niste păduchi.

În campania electorală din noiembrie 2004, canalul de televiziune OTV a fost amendat pentru că invitatul său, Gigi Becali, a declarat într-o emisiune că îl admiră pe Corneliu Codreanu, conducătorul Miscării Legionare. (Si eu îl admir pe Corneliu Codreanu.)

După LS89, publicatia Academia Catavencu făcea glume pe seama presupusei homosexualităti a lui Năstase Adrian. Punând botul la fondurile UE privind combaterea discriminării, Academia Catavencu ne „monitorizează” acum împreună cu Fundatia pentru o Societate Deschisă ca să ne măsoare „extremismul”, „fanatismul” si „fascismul” fată de pederasti si tigani. Comediantul Ioan T. Morar a devenit "analist".

În preajma alegerilor din noiembrie 2004, câteva asociatii/fundatii au realizat un studiu privind nivelul intolerantei la români. Au constatat că 40% dintre români nu doresc să existe pederasti în tara lor. Asociatiile respective si-au manifestat "îngrijorarea" privind un grad asa mare de intolerantă la români, anuntând că vor prezenta rezultatele studiului noilor autorităti, "pentru îmbunătătirea cadrului legislativ". Cu alte cuvinte, se încearcă schimbarea prin lege a gândurilor si atitudinilor românilor.

Problema apare atunci când asemenea legi devin aberante si chiar un instrument de a-i acuza pe cei care nu se înregimentează gândirii oficiale. În timp ce românii manifestă o respingere aproape organică fată de poluarea vizuală si materială cauzată de tigani, precum si fată de pederasti (probabil că românii au cele mai multe cuvinte pentru această „minoritate sexuală” – poponar, pârtar, pidosnic, pederast, sodomit, curist etc.), în Occident cine are curajul să-si exprime o părere critică la adresa acestor minoritari, riscă să suporte rigorile legii. În Europa occidentală si în America de Nord, cu precădere în Canada, noua legislatie aplică eticheta de extremism, fanatism, discriminare, fascism, oricărei opinii negative fată de asemenea comportamente. Conform legislatiei canadiene, esti pasibil de închisoare pentru prezentarea publică a unui punct de vedere contrar homosexualitătii. De pildă, acum doi ani un bărbat din Toronto a fost amendat cu suma de 5.000 de dolari pentru că a publicat în ziar un anunt de trei rânduri cu versetele din Biblie care condamnă homosexualitatea. Legea respectivă a fost modificată în 2004. Pedeapsa pentru asemenea „infractiune” este acum închisoarea.

Având de partea lor legea, campaniile de propagandă ale activistilor pederasti îi numesc pe cei care critică pederastia „homofobi” si „fascisti”. În România, asociatia „Noua Dreaptă", care se pronuntă împotriva homosexualitătii si pentru eradicarea manifestărilor antisociale ale tiganilor, este prezentată tot mai des în termeni de „neofascism” si „neonazism”. Sigur, stim că Italia fascistă si Germania nazistă au avut... probleme cu pederastii si cu tiganii, dar de aici si până la a acuza de fascism un om căruia nu-i plac homosexualii e drum lung.

Nici mie nu-mi plac homosexualii si nici ce fac ei, asa cum nu le plac nici marii majorităti a românilor. De asemenea, nu-mi plac furturile din buzunare, înjurăturile si mizeria pe care o fac tiganii. Am căutat si găsit pe internet opinii foarte diferite de cele oficiale în privinta Holocaustului. Am găsit chiar un studiu stiintific care demonstra nu numai că în acele încăperi nu au fost niciodată gazati oameni, dar că nici nu s-ar fi putut face asa ceva acolo !

Asa am aflat că sunt... fascist. O colegă de serviciu – o persoană foarte asezată si linistită de altfel – când aude de tigani, îi vine să scoată pistolul si să tragă. Având în vedere că locuieste în cloaca de la Bucur Obor (Bucuresti), o înteleg.

Un coleg de serviciu s-a întors de la Paris. Unul dintre cele mai „impresionante” lucruri văzute acolo a fost un negru care se pisa ziua-n amiaza mare la un copăcel de pe un mare bulevard parizian. Un alt punct de referintă al sejurul său a fost metroul parizian, cu amprenta specifică pusă de negri asupra lui. Probabil că colegii mei ar intra la categoria „nazism”.

O asemenea situatie si etichetă mă amuză, dar mă si întărâtă. Mă întărâtă asa cum mă întărâtă orice încercare de impunere a gândirii oficiale. Mă împotrivesc acestei „corectitudini politice” a cărei introducere se încearcă si în România, si îndemn pe toti românii, pe toti „fascistii” din această tară, să ia atitudine si să combată gândirea unică impusă de sus.

Bogdan Mateciuc, 4 ianuarie 2005

Motto: “Când se ridicã sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”

Conştiinţa că sunt membru al Bisericii, cu toate păcatele şi patimile mele, dar cu datoria de a mărturisi ceea ce învaţă Biserica de 2000 de ani şi a apăra adevărul, mă face a lua atitudine în faţa valurilor de otravã si venin ale dusmanilor Bisericii.

Datoria unui crestin e sã mãrturiseascã adevãrul. Cu orice primejdie. «Martir» se derivã, de altfel, tot din «martor». Curajul acesta al mãrturiei adevãrului, chiar cu pretul martirajului, lipseste cu desãvârsire ierarhilor nostri celor buni. Ei uitã cã Apocalipsa spune: «si îi voi scuipa pre ei din gura mea, fiindcã au fost cãldicei».

Si mai uitã un lucru: cã bunãtatea lor este, în orice caz, un ghimpe în ochiul celor rãi; si cã, pânã la sfârsit, dacã nu se apãrã si dacã nu apãrã Biserica, tot la mãnãstire - coborâti din scaun - vor sfârsi. Dar, atunci, de ce sã nu riste a cãdea din scaun mãrturisind adevãrul? si-ar mântui cel putin sufletul; pe când asaﾅEvident însã, “nu poti impune nimãnui sã fie erou” (Nae Ionescu).

Iata ca lupii s-au aratat urland si distrugand totul in cale. Cand Sf Marcu al Efesului aparase Ortodoxia la sinodul filo-catolic de la Florenta, 1438-1439, imparatul si ceilalti episcopi au strigat contra lui. La urma s-a dovedit ca el aparase, de fapt, Ortodoxia, si nu ceilalti. Pe atunci poporul era in majoritate covarsitoare drept-credincios si au reactionat dur impotriva compromisului ierarhilor. In cazul ierarhilor apostati Corneanu-Sofronie a fost aplicat principiul iertarii, ca si cum ar fi vorba de o cadere intr-un pacat oarecare. De ce nu s-a aplicat acelasi principiu si ieromonahului Daniel de la Tanacu, ce sta si azi in inchisoare? De ce mitropolitul Corneanu a fost alaturi de pastorul Franklin Graham, in zilele de 4-6 iulie, deci inainte de Sinod si la invitatia speciala a mitropolitului? S-au intalnit si s-au imbratisat ortodocsi alaturi de cultele: baptist, penticostal si crestin dupa Evanghelie, alaturandu-se si biserici independente de tip “carismatic”. Conform declaratiei lui Samuel Tutac, festivalul s-a bucurat si de sprijinul mitropoliei Banatului si in special, al mitropolitului Nicolae.

In sfarsit, fapta iertarii fiind consumata, era de asteptat un minim bun simt din partea dusmanilor Bisericii, ei obtinand ceea ce au vrut si dand apa la moara credinciosilor simpli de a se impartasi pe la altii pentru ca iata, chiar un mitropolit ortodox s-a impartasit cu ereticii si n-a patit nimic, nu?

Ne-am fi asteptat ca limbile cele viclene sa-si roada in tihna osul bucuriei momentane din tot acest compromis si sa nu mai arunce cu noroi in dogmele Bisericii si in aparatorii ei.

Iata ca s-au si aratat ateii, masonii si liber-cugetatorii intelectuali care denigreaza pe singurul ierarh ce s-a dovedit ortodox intocmai ca Sf Marcu, intr-o avalansa de acuzatii din cele mai fanteziste, rau-voitoare si cu atac direct la persoana.

Trebuie sa se stie ca n-a fost vorba sa fim alaturi de IPS Bartolomeu - nici nu se stia cati vor fi pentru si cati contra caterisirii - ci alaturi de adevarul Bisericii, de randuiala stabilita de Sinoadele Ecumenice si toti Sf Parinti. Era vorba sa aperi Ortodoxia si sa aplici canoanele respective, nu sa “tai capetele” vinovatilor, cum s-a afirmat. Un episcop ce a slujit si s-a impartasit cu ereticii, se cateriseste si se afuriseste. Daca da dovada de pocainta si indreptare, se primeste in Biserica inapoi. Dar ca episcop nu mai poate sluji, caci s-a facut vanzator de Hristos. Cei ce au aparat gesturile de apostazie n-au adus nici un argument teologic, nici unul! Doar ideea de iubire platonica de relativizare a dogmelor si canoanelor, paralel cu lupta de clasa impotriva “fundamentalistilor” de ortodocsi. Pai, de ce nu aveti iubire si intelegere si fata de acestia, tovarasi intelectuali?

Inseamna ca toti Sfintii Parinti care au anatematizat pe eretici au fost fundamentalisti. Sau catolicii de astazi nu mai sunt eretici, cum spun intelectualii nostri? Sigur ca, din moment ce n-au renuntat la ereziile lor, ba chiar au adaugat alte rele si mai mari, dupa Conciliile I si II Vatican (1871, 1965) nu se poate spune ca nu mai sunt eretici. Ba chiar au propus spre beatificare - trecerea in calendarul lor in randul “fericitilor” - pe cei doi papi ai Conciliilor: Pius IX - care a inventat dogma infailibilitatii papale si a oficializat dogma eretica a Imaculatei conceptii – si papa Ioan XXIII care a ridicat la rang de Euharistie persoana papei - in potir se afla Hristos si papa impreuna (cf. Dogmatica ortodoxa, Zagrean-Todoran, Cluj, 2000, p.289-citate traduse din scrierile catolice italiene).

In spatele campaniei murdare ce ataca Biserica Ortodoxa si slujitorii adevarati, se afla trei categorii, cum am scris mai sus: ateii, masonii si liber-cugetatorii. Iata cateva exemple:

1). Andrei Badin, ateu convins, un varf de lance care activeaza alaturi de anticrestini si antiromani pentru dizolvarea statului national unitar roman si a sufletului romanesc. Iata ce se scrie pe situl ateilor din Romania, al carui membru este:

- “Biblia: Atentie! Aceastã carte este o compilatie eterogenã de pasaje de fictiune si mitologie fãrã valoare filosoficã si pe alocuri respingãtoare moral. Orice asemãnare cu o doctrinã coerentã si inteligibilã este pur accidentalã”

- “Bine ati venit! Va aflati pe cel mai mare forum romanesc dedicat libertatii de constiintaﾅ”

2). Adrian Avarvarei: “La Cluj sub obladuirea Mitropolitului turnator Anania se pune la cale refacerea unor structuri ale extremei drepte interbelice. El insusi legionar, mai apoi tortionar la Aiud, colaborator al Securitatii, trimis ca agent in Statele Unite pentru a distruge Episcopia Ortodoxa anticomunista de la Vatra Romaneasca (Michigan), Anania a strans in jurul sau cam toata pleava extremei drepte reactionare. De la fratii Roncea pana la grupul de la Scara sau cei din gruparea Rost”.

- pe acest forum al ateilor, Petre Tutea este facut “dezaxat”, “medalia prostimii”:

- Adrian Avarvarei semneaza pentru scoaterea icoanelor din scoli, alaturi de altii precum Cristian Pirvulescu - Asociatia Pro Democratia, Emil Moise - Ombudspersons for National Minorities Gabriel Andreescu - Centrul de Studii Internationale, Laura Grunberg - Societatea de Analize Feministe, Romanita Iordache - ACCEPT, Smaranda Enache - Liga Pro Europa, Renate Weber - deputata in Parlamentul European.

In spatele actiunilor pro-ecumeniste si antiortodoxe se afla aceiasi oameni care au cerut scoaterea icoanelor din scoli, renuntarea la denumirea de Biserica Ortodoxa - “Biserica nationala” (ceea ce de drept si de fapt este din punct de vedere teologic, istoric, national si moral), scoaterea religiei din scoli sau renuntarea la traditiile bisericesti sub motivul invechirii si ca nu mai sunt la “moda”.

Despre Badin mai aflam ca

- este “un baiat care a facut turul redactiilor, dat afara de peste tot, cam slab la minte, trecut si pe la SIE”. Iar atacurile lui Badin impotriva IPS Bartolomeu, pline de ura si nimic adevarat. Usor ar putea fi actionat in justitie pentru calomnie, minciuna si atac la persoana. Dar il lasam la Judecata lui Dumnezeu care nu va fi ingaduitoate cu aceste clase de joasa speta umana.

Iata ca pentru orice cadere este si ridicare, dar faptul ca cel incriminat de Badin a dat dovada de atatea ori de demnitate, curaj si marturisire, ca pastor al Bisericii, ne indreptateste sa-i iertam toate. Ce-ar fi fost daca lui Petru i s-ar fi amintit mereu de lepadarea de Hristos si ar fi fost improscat cu ura si venin? Ce-ar fi fost ca lui Pavel sa-i fi raspuns mereu crestinii ca a fost un criminal si persecutor anticrestin, ca a participat la uciderea primului martir crestin, Sf. ArhidiaconStefan, si ca din cauza asta sa nu mai vorbeasca si sa nu scrie nimic? Ce-ar fi fost ca Maria Egipteanca sa nu fi fost canonizata din cauza trecutului ei de prostituata timp de 17 ani?

Pe adresele tovarasului Badin sta acest fragment din Einstein, ateul: “Cuvântul Dumnezeu nu este pentru mine nimic mai mult decât expresia si produsul slabiciunilor umane, Biblia o colectie de legende onorabile, dar totusi primitive, care sunt în orice caz cam puerile. Nici o interpretare, oricât de subtila, nu poate schimba asta (pentru mine)”. (Albert Einstein, 3 ianuarie 1954, scrisoare catre Eric Gutkind).

3). Cristian Badilita, intelectual rafinat care traduce Sfintii Parinti din greaca, traduce Biblia in volume groase, cu comentarii, dar care scrie contra propriei Biserici. Un caz jalnic de intelectual ratat cu diploma speciala de ajuns in iad, daca mai crede in existenta lui.

Iata ca tov. Badin e generos si-i ofera loc pe adresa lui de ateu convins, acestui traducator al Bibliei, pentru a-si varsa murdariile din suflet, denigrand credinta in care nu crede de fapt. Iata ce spune Badilita despre “secta ortodoxisto-securisto-comunista”: “Eu insumi, din 1990 incoace frecventez bisericile greco sau romano-catolice, impartasindu-ma in ele, pentru ca nu vad, personal, netrebnciul de mine, ce m-ar impiedica sa o fac? Spuma de la gura unor pseudocalugari maglaviteni?”; “am intalnit cam multi, prea multi, «drept-credinciosi-ortodocsi», vajnici aparatori ai Traditiei clapauge de la 1880 incoace, scaparatori de tunete si fulgere antipapa, antivatican (enfin, placa de la 1054 incoace)”.

“Secta ortodoxista” este formata din mai toti calugarii din Romania si din toate tarile, inclusiv din Muntele Athos.“Secta” asta este formata din toti sfintii care au marturisit adevarul, parintii Sinoadelor Ecumenice pe care spune dl Badilita ca i-a citit. Este formata din toti duhovnicii nostri mari care au vorbit contra ecumenismului si a catolicismului eretic: Sf. Paisie de la Neamt, Sf. Ioan Iacob Hozevitul, Arsenie Boca, Cleopa Ilie, Ioanichie Balan, Gh. Calciu, Dumitru Staniloae, Iustin Parvu, Arsenie Papacioc, Petroniu Tanase, Dionisie de la Colciu (Athos), pustnicul Proclu. Daca Ceausescu a tinut in palma un aparat represiv de securitate, parintele Cleopa se spune ca a tinut in palma poporul roman in acele vremuri prin credinta lui (predica IPS Bartolomeu la inmormantarea duhovnicului). In timpul comunismului s-au dat cei mai multi sfinti pe pamantul nostru care ies la iveala prin minuni si moaste asteptand canonizarea Sinodului. In fata lui Dumnezeu ei sunt marii marturisitori ai neamului romanesc. Este rusinos pentru noi ca la ora actuala in Ucraina si Rusia exista o actiune de cunoastere a celor din inchisorile din Romania, ca rusii si ucrainenii stiu mai multe lucruri despre sfintii din inchisorile comuniste de la noi, decat stie dl Badilita si cei asemenea lui despre aceasta “secta ortodoxista” si “fundamentalista”.

Din marturiile unor cunostinte aflam ca la ora actuala Rusia vuieste la adresa sfintilor nostri. Acesti “extremisti-ortodoxisti” sunt cei ce n-au facut compromisuri de dragul ecumenismului, al pierderii identitatii nationale, al ideii ca nu conteaza ce religie ai, caci Duhul armonizeaza totul intr-un ghiveci de flori amestecate cu mizerii, ci au ajuns in randulﾅ sfintilor alaturi de ceilalti marturisitori care s-au impotrivit: Constantin Brancoveanu si fiii sai - li se taie capetele pentru ca n-au vrut sa treaca la mahomedanism, in fata ambasadorilor statelor catolico-protestante ale Europei care asistau pasiv - frumoasa dovada de dragoste crestina a catolicilor pentru domnitorul ortodox (!), apropo de dragoste; ierarhi ai Transilvaniei ca Ilie Iorest, Sava Brancovici, Iosif Marturisitorul al Maramuresului, preoti ca Ioan din Gales, Moise din Sibiel sau tarani simpli ca Oprea Miclaus care au murit pentru credinta lor ortodoxa, nu pentru ecumenism. Ne amintim ca acesti oameni au fost persecutati tocmai de acesti catolici(zanti) care vorbesc azi despre dragostea nivelatoare de adevar. Ba chiar fruntasii ardeleni greco-catolici, cu care se lauda azi unii ca au introdus limba romana in Ardeal, au fost persecutati de mai marii lor.

Pe 24 iunie 1794 Gheorghe Sincai - baron si director al tuturor scolilor greco-catolice din Transilvania - a fost intemnitat ca un iobag un an de zile, 1794-1795, sub acuzatia ca este seful unei conspiratii, ca intentioneaza sa-l ucida pe episcopul greco-catolic Ioan Bob si ca ar fi adapostit un dezertor din armata imperiala. Toate cele trei acuzatii erau de natura sa-l duca pe un om simplu pe esafod destul de repede. In timpul interogatoriului a fost lovit in repetate randuri, fiindu-i scosi doi dinti. In urma interogatoriului care n-a putut dovedi nimic, Sincai a fost intemnitat la Aiud - fiind tratat in continuare ca un iobag: legat in lanturi de o caruta, tinut in obezi, fara posibilitatea de a primi vizita rudelor sale. Procesul lui Sincai a inceput abia pe 4 decembrie 1794, cand a fost acuzat de conspiratie si de intentia de a-l omori pe episcopul greco-catolic Bob, fiind ceruta pedeapsa cu moartea. De altfel episcopul Ioan Bob avea sa scape si de restul reprezentantilor Scolii Ardelene: lui Samuil Mincu i s-a inscenat un proces sub acuzatia ca ar fi intentionat sa obtina pe cai necurate scaunul episcopal, Petru Maior a fost fortat sa paraseasca Blajul, iar Ion Budai Deleanu a fost silit sa se refugieze la Lvov. Cu totii au scris si vorbit impotriva catolicismului care se dovedea o mare minciuna pentru romanii ardeleni si un mijloc de imbogatire a ierarhilor uniti. Iata ce a facut “dragostea” papistasa chiar membrilor ei, in timp ce noi alergam la aceeasi inselare de acum 300 de ani.

4). Teodor Baconski, gentlemanul intelectual care zice ca l-a adus pe papa in Romania - cand, de fapt, lui Andrei Scrima i se datoreaza acest lucru! - ne surprinde cu tonul vehement cu care scrie la adresa “fundamentalistilor” ortodocsi, uitand ca din acestia fac parte un Staniloae, un Cleopa Ilie, un Iustin Parvu sau Arsenie Papacioc. Sigur ca este o onoare sa fim pusi in randul “extremistilor si fanaticilor” alaturi de acesti titani ai credintei ortodoxe pe langa care toti acesti “democrati ai drepturilor omului” sunt bieti randasi si viermi. Cine isi mai aduce aminte azi de Alexandru Grama, contemporanul lui Eminescu, care a incercat sa-l desfiinteze in scris pe marele poet? Asta sa se intrebe si dl T.B. inainte sa intre in jocul dusmanilor Bisericii din care loc zice ca si el face parte.

“Sper ca BOR sã nu se lase confiscatã de asemenea cohorte milenariste… De asemenea personaje dispuse sã demonizeze modernitatea, în vreme ce utilizeazã Internetul pentru a le solicita naivilor tot soiul de «adeziuni“ inchizitoriale».

Dar care e substratul veninosului memoriu de la care am pornit? Acela cã putem fi oricît de ignoranti, agresivi la modul sectar ori anacronic izolati de vremurile noastre: ceea ce conteazã e “norocul” de a ne fi nãscut români-ortodocsi, dublã înzestrare capabilã sã ne garanteze mântuirea! Ei bine, mi-e imposibil sã «ader» la asemenea neghiobii esentialiste… Nu pot admite cã greco-catolicii români sunt eretici, ca sã nu mai pomenesc infernul rezervat romano-catolicilor, protestantilor, musulmanilor, evreilor sau budistilor… ” Dilema Veche

Un raspuns foarte pertinent l-a dat Mircea Platon:

“Nu as întreba dacã nu as fi observat cã, în ultimul timp, singurii eretici denuntati ca atare, fãrã irenism si fãrã dragoste frãteascã, în paginile Dilemei din ce în ce mai vechi sunt ortodocsii care vor sã-si apere adevãrurile de credintã si legionarii (vezi articolul dnei Anca Manolescu). Ce e eretic si milenarist la legionari si nu e la proiectul utopic al UE? Ce e eretic la niste credinciosi care vor sã-si pãstreze nesmintitã învãtãtura de credintã? si ce nu e eretic la niste eseisti care sãptãmânã de sãptãmânã ne îndeamnã la ecumenism si ne vorbesc în duh gnostic de unitatea esentialã a religiilor?… Problema naturii eretice a învãtãturii de credintã catolice nu a survenit într-o dezbatere politicã, ci într-una teologicã. si acolo trebuie sã rãmânã… A fi român-ortodox nu e un “noroc”, asa cum ironic scrie dl Baconsky, ci e voia lui Dumnezeu pe care noi avem datoria sã o facem. Petitionarii nu luptã pentru un drept, ci pentru a nu li se lua o îndatorire: aceea de a-l urma pe Hristos, pe calea sfinteniei, dupã putintã…”

Daca nu poate admite dl. Baconski realitatea ca greco-catolicii romani sunt eretici, e problema dansului personala, ceea ce nu inseamna ca e adevarata. Si mai tradeaza cel putin necunoasterea dogmelor gresite preluate totalmente de uniti, daca nu chiar lipsa de bun simt. Sau intre timp o fi disparut termenul de eretic?! (pe ce temei?).

5). Andrei Plesu, maestru in ironii cu iz de nevinovatie:

“Oameni care s-au deprins sã fie obedienti cu “superiorii” pânã la slugãrnicie au prins curaj. Ies în stradã, lipesc afise, scriu la gazetã, fac declaratii amare. O sã fim vânduti papistasilor, o sã ajungem sã cersim în latineste pe strãzile Vestului eretic, o sã ne pierdem chipulﾅ “îndrãznesc sã spun cã si conducãtorul sãu de doctorat (al PF Daniel), P. Prof. Dumitru Stãniloae (care, cu ocazia sustinerii tezei, a vorbit, prin contrast, despre “preotimea fãrã culturã teologicã” ca fiind vinovatã de “îndepãrtarea poporului credincios de Bisericã”) si “nasul” sãu de cãlugãrie, P. Ilie Cleopa, ar fi fost, astãzi, printre sprijinitorii lui”.

Despre aceasta ultima afirmatie nu se poate sa nu radem copios, daca n-am sti ca cei doi mentionati au fost luptatori aprigi impotriva ecumenismului, nici urma de sustinere a ideilor de impartasire comuna cu eterodocsii, de unire prin Euharistie, de relativizare a credintei cea una! Cat de intoarsa pe dos este aceasta afirmatie a lui Plesu! Daca ne amintim, intr-unul din ultimele interviuri, parintele Staniloae a vorbit foarte virulent despre ecumenism, dar si despre unii intelectuali tineri pe atunci care se numeau crestini dar erau straini de credinta. I-a descris bine Parintele Staniloae mai ale spe Liiceanu, cand a zis “ca-i tare strain de credinta”:

“Liiceanu cred cã-i tare strãin de credintã. A venit Liiceanu odatã la mine, mi s-a pãrut cã vine sã intre într-o legãturã spiritualã si sã-mi cearã niste studii. Da’ în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea sã publice, zice:

-”Eu vreau sã public câte o lucrare despre fiecare filosof si despre fiecare religie.”

” - Si de ce asta?”

” - Pãi, ca sã-i cunoastemﾅ”

” - Pãi mi se pare cã îi prea cunoastem, cã nu ne cunoastem pe noi, si cred cã ar trebui sã ne cunoastem pe noi mai mult”.

Si a plecat fãrã sã intre în discutie cu mine despre colaborare….

Intelectualitatea românã de astãzi s-a îndepãrtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare cã e cea mai îndepãrtatã intelectualitate de credinta poporului. Ispita Occidentului, stitiﾅ Poate cã stând multã vreme în legãturã cu fanariotii, la mijlocul secolului XIX, debarasându-se de ei s-au aruncat în bratele unei Frante care era atee.

“Trebuie sã atacãm intelectualitatea aceasta înstrãinatã de ortodoxie!”

Ce gândire are Occidentul fatã de gândirea pe care o avea poporul nostru de la sate? Catolicismul sustine cã în tainã nu e energia necreatã, ci cã e o gratie creatã; atunci Hristos nu este în tainã si ca urmare au venit sectele si au spus: “ce ne mai trebuie taine?”. si au rãmas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe când tainele te unesc, sunt aceleasi, si noi suntem o unitate pentru cã avem tainele si pentru cã le cunoastem. Poporul cunoaste tainele toate. Intelectualii nu mai recunosc nici o tainã, parcã stiu tot. Trebuie sã atacãm intelectualitatea aceasta înstrãinatã de ortodoxie si chiar foarte dur. si pãrintii bisericesti au fãcut asta. Au atacat pe Arie, au atacat pe necredinciosi. si Pavel îi atacã. Trebuie sã vorbim împotriva necredintei. Nu stiu nimic. Trebuie sã recunosti taina, fiecare lucru, chiar lucrul material, este o tainã, cu atât mai mult o persoanã este o tainã. De aceea, Ortodoxia a pãstrat crestinismul de la început, mai vechi decât catolicismul, si a pãstrat sentimentul acesta al tainei. si ce superficialitate trãiesti când mergi prin orasele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, si ce sentiment avea în suflet tãranul când fãcea o fântânã! Cãci el stia cã dincolo de astea, toate sunt o tainã mare! Pe când ãstia cred cã nu mai e nimic decât atâta - tehnica aceasta…

…Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizeazã credinta adevãratã. De ce sã mai stau cu cei care au fãcut femeile preoti, care nu se mai cãsãtoresc, iar în America, Anglia si alte tãri au legiferat homosexualitatea?”

Spuneti-ne si noua, domnule A. Plesu: un om care a spus aceste cuvinte, ar putea fi de acord cu gesturile ierarhilor apostati Sofronie - ce a sfintit Agheasma Mare alaturi de cel unit, si Corneanu - care s-a impartasit cu catolicii??

Mai amintim despre dl Plesu ca in timpul mandatului sau de ministru de externe, in revista domniei sale, Dilema, s-a inceput o campanie de distrugere a lui Eminescu. “Procesul demitizãrii a început odatã cu deschiderea democraticã ce a urmat revolutiei din decembrie 1989. Dacã în timpul comunismului, o criticã adusã operei eminesciene te transforma în dusman al poporului, acum era permis totul. Eminescu putea fi etichetat ca reactionar, xenofob, conservator, antisemit, nationalist, paseist etc. De altfel, un numãr întreg al revistei Dilema (nr. 25/1998) prezintã spectacolul de idei al purtãtorilor unui complex de frustrare, sãpãtori la rãdãcina mitului, între care si T. O. Bobe si M. Cãrtãrescu, ale cãror scrieri ies cu vãditã pregnantã din mantaua lui Eminescu. Deh, numai demitizând suntem postmoderni, demitizarea e la modã, numai asa suntem paneuropeni, numai asa locuitori ai satului planetar. încercând sã ia în stãpânire gestica si limba de lemn-solemn a postmodernismului, multi autori si-au fãcut o ocupatie din producerea de zgomote, de valuri si vãlurele, chiar provocarea de furtuni în pahare cu apã, care le întrec opera. Astfel, mecanismele demitizãrii, nu trebuie cãutate în fortele ratiunii, ci în orgoliul autorilor, care nu suportã alti idoli înafarã de ei însisi. Astãzi, zisa lui Iorga de acum saptezeci de ani, cã suntem un popor mic si avem nevoie de mituri, nu mai are valoare. Sunt preferati legendarii de carton, vedetele de câteva zile, “bãsici de spumã într-un secol de nimic” (Eminescu): speakerite de televiziune, analisti politici, fotomodele, solisti de muzicã prea usoarã si efemerã” (Daniel Corbu).

Frumos gest de aparare a unui episcop apostat dar in acelasi timp de ura si demitizare in propria revista, a poetului national! Pacat de cartile foarte frumos scrise, cum este cea despre ingeriﾅ S-or fi scarbit si ei…

6). Mai sunt si alti intelectuali ce sustin ereziile ierarhilor apostati si lovesc in “fundamentalistii” de ortodocsi, asemenea lui Iuda, Iulian Apostatul si alte nenumarate cozi de topor din istoria crestinismului. Nimic nou sub soare. Amintim doar pe Horia Roman Patapievici, V. Tismaneanu sau Gabriel Andreescu, mare luptator pentru drepturile maghiarilor din Romania, ale catolicilor si ale tuturor minoritatilor de orice natura, dar luptator impotriva romanilor si a Bisericii Ortodoxe. Cred ca e cel mai dur ca stil dintre toti scriitorii “specializati” la ora actuala in aruncarea cu pietre la tot ce avem scump in tara asta.

“In România, partea cea mai consistentã, cea mai eficace si mai periculoasã a atitudinilor extremiste a luat forma hipernationalismului/ultranationalismului.Una dintre întrebãrile standard cu privire la extremism este dacã avem de-a face cu un extremism «de dreapta» ori «de stânga». Aceastã întrebare este de douã ori relevantã în cazul României. în ultimele sale decenii, comunismul românesc a îmbrãcat haina national-comunismului, între atitudinile sale anti-maghiarismul jucând un rol tactic bine elaborat”.

Virulenta sa este poate fi asemanata cu virulenta lui Eugen Turcanu de la Pitesti, ce folosea cele mai odioase metode de reeducare sau spalare pe creieri a detinutilor si transformare intr-un om “nou”, comunist. Cam asta doreste si dl Andreeescu: pierderea oricarei urme de identitate nationala si religioasa. Anti-maghiarismul este vazut ca o manifestare a national-comunismului de astazi, uitand ca insusi comunismul a fost adus de straini printre care la loc de cinste stau maghiari. Dar, de unde a dedus ca a-ti iubi patria inseamna national-comunism sau ca a-ti iubi patria inseamna anti-maghiarism sau ca Romania este cea mai periculoasa tara in atitudini extremiste, sovine, rasiste, xenofobe, aceasta este o enigma si o minciuna pe care numai dl Andreescu o poate dezlega. cand tara ajunge la indemana tuturor strainilor si a minoritatilor si cand credinta stramosilor nostri este terfelita in toate mojiciile posibile, este cel putin dubios sa afirmi ca tocmai noi suntem “extremistii”. Ce mai vreti de la noi, dle Gabriel Andreescu? Sufletul??

Asta nu se poate da. Tocmai pentru aceasta suntem numiti extremisti…

D-na Mirela Corlatan e suparata ca invitatia patriarhului Aleksei al Rusiei in Romania s-a dovedit a fi o stire falsa, pentru discreditarea Inaltului Bartolomeu. (Cotidianul). Stimati detractori de serviciu, pentru voi nu e bine nicicum: daca vine Aleksei, il faceti securist pe ierarhul nostru. Daca nu mai vine Aleksei, il faceti ca lipsit de cuvant pe acelasi ierarh. “Propunerea revocatã de a-l invita în România pe Patriarhul Moscovei îl asazã pe îPS Bartolomeu în aceeasi categorie moralã cu îPS Nicolae, cel pe care îl dorea exclus din Sinod”.

Bun raspuns i-a dat un cititor la acest articol in spatele caruia stau alte personaje dubioase de pe la ziarele anticrestine din tara: “Cand vad ca unii complet neavizati si nechemati se apuca sa scrie si sa arunce cu piatra, ei, neprihanitii, ma apuca un sentiment de dezgust si mila. Dezgust pentru fapta Mirelei si mila pentru ce va patimi ea pentru pacatele astea ale ei. Articolul e unul scris la comanda, si dupa dictare”.

In incheiere un fragment ditr-o cuvantare a IPS. Bartolomeu:

“CE ne oferã Europa?”

“Dacã ne-am confruntat cu Rãsãritul bolsevic, de data aceasta ne îndreptãm cu fata cãtre Occidentul european (care se autodefineste drept ‘Europa’ însãsi si care ne invitã sã intrãm în ea, ca si cum noi n-am fi fost niciodatã europeni). Ne e greu sã fim tratati ca niste primitivi, cu toatã sãrãcia noastrã, uitându-se cã dacã suntem astã zi sãraci si înapoiati datoritã comunismului, este si prin faptul cã Occidentul ne-a livrat, aproape gratuit, acestuia. Lucrurile acestea sunt stiute. Cred cã Apusul nu are dreptul sã ne umileascã, asa cum a încercat si încearcã; fãrã sã fac politicã, trebuie sã subliniez atitudinea tot mai demnã a tãrii noastre în acest context european. Nu asteptãm spiritualitate din Occident, pentru cã nu o are.

Uneori suntem tratati ca niste ‘balcanici’, uitându-se cã suntem la nordul Dunãrii si, cã, geografic, nu facem parte din Balcani. Ei, si dacã am face? Alexandru Paleologu spune cã, la urma urmei, chiar dacã am fi balcanici n-ar fi nimic rusinos în asta. Platon, Aristotel si Sofocle au fost balcanici. Iar eu as adãuga: toatã doctrina teologicã a lui Toma d’Aquino s-a sprijinit pe Aristotel, pe un balcanic. Iar dacã este vorba de civilizatie, ar trebui sã ne amintim cã, în jurul anului 1000, bazileii si principesele Bizantului aveau bãi de marmurã, în timp ce curtenii lui Carol cel Mare se scãrpinau de pãduchi si râie. Asadar, dacã este vorba de o Europã, si anume de adevãrata Europã, noi am avut întotdeauna viziunea si trãirea ei. Europa este sinteza gândirii elene, a spiritualitãtii crestine si a civilizatiei romane. Este singura Europã pe care o recunoastem, dar si cea care ni se refuzã” (fragment).

Între părinţii cu viaţă aleasă ai vremii de acum se numără şi Părintele Visarion de la Borleşti - Roznov (judeţul Neamţ), un nevoitor îmbogăţit cu multe virtuţi, iubitor îndeosebi al negrijei şi înstrăinării. Bătrânul, blând şi cuminte, dar când învăţăturile Sfinţilor Părinţi sunt primejduite, aprig şi nebiruit, se nevoieşte tăcut, retras, neştiut, pe-o coamă de deal, într-o chilie ponosită, ridicată din propriile osteneli, îndărătnicindu-se parcă să mărturisească faptul că mai presus de proiecte, strategii şi eficienţă se află pronia lui Dumnezeu, în “mâinile” căreia Părintele şi-a pus întreaga vieţuire.

Îl cunoşteam de ceva ani, bănuiam că ajunsese la mari măsuri duhovniceşti, însă vizitându-l deunăzi în sihăstria de pe culmea dealului, am fost adânc impresionat de lipsa aproape cu totul a oricărui element lumesc, împotriva căruia duce parcă un război, cumpănind între aversiune şi dispreţ faţă de cele ce încântă ochiul şi amăgesc sufletul. Îmbrăcat sărăcăcios, chiar neglijent, purtând pe creştet un fes sintetic asemeni părintelui Anatolie din cunoscutul film “Ostrovul”, încălţat cu nişte resturi de papuci, vechi de când lumea, Părintele Visarion aminteşte de monahismul necunoscut chiar şi celor care merg pe la mânăstiri, un monahism certat cu convenţiile lumeşti, nu doar ca organizare, ci mai ales ca duh. De altfel, Bătrânul chiar mărturisea că îl obosesc noile orientări ale monahismului, lucrurile prea exacte şi ordonate edilitar, prea multă administraţie şi stricteţe lumească, peste tot forme şi măsuri simetrice etc., lămurindu-mă că el pe toate le lasă “aşa cum sunt, mai natural”. Legat de acestea, între altele, Părintele Visarion ne-a povestit despre pustnicul Nicodim Grosu de la Tarcău, care i-a fost părinte duhovnicesc, cât de mult îl folosise cu felul său de vieţuire : la fereastră, în loc de sticlă avea folie, soba rudimentară, zidită din pietre de râu, rareori cunoştea focul, în loc de pat – o scândură neşlefuită, “într-un colţ câteva cărţi duhovniceşti întregeau tot confortul”. Uşa, acoperită tot cu folie, spartă în partea de jos, pentru a face loc pisicii, completa întreg decorul…

Contrar părerii majorităţii că astfel de deprinderi “urâte” reprezintă pe omul neştiutor, “sărac cu duhul” şi “ignorant”, pustnicul Nicodim fusese profesor de ebraică, greacă şi latină, deţinând o vreme funcţia de decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, însă dorul după traiul smerit şi anonim îl face să părăsească aceste privilegii, socotindu-le deşertăciuni. Pe acest părinte cu viaţă sfântă (neiubit de ierarhii şi teologii modernişti, laolaltă cu alţi mari Părinţi) l-a avut Părintele Visarion povăţuitor. Astfel, după cum duhul Sfântului Proroc Ilie odihnea asupra urmaşului său, Sfântul Proroc Elisei, duhul Părintelui Nicodim se face simţit în vieţuirea Părintelui Visarion de la Borleşti. De aceea nu ne mirăm de darurile duhovniceşti cu care este împodobit, daruri care strălucesc pe chipul său ostenit, încercat, subţiat de nevoinţe. Contrastând cu vârsta, peste 80 de ani, ochii vioi cercetează atent chipul pelerinilor, învăluindu-i cu o privire în care locuiesc neclintite dârzenia, înţelegerea, iertarea, dar şi o anumită căldură a încurajării, încredinţându-te că părintele s-a împărtăşit tainic şi oarecum pe viu din cele ce scapă simţurilor. Acest sentiment e întărit şi de observaţia că părintele ascunde o bucurie care parcă „dă să iasă afară”, un fel de bucurie strunită cu grijă şi precauţie, fierbând undeva în ascunzişul firii. Vioiciunea duhovnicească a părintelui, lucrare a Sfântului Duh, se face simţită şi în sprinteneala cu care răspunde frământărilor contemporane, legate de secularizare, de integrarea în structurile europene, de ecumenism, catolicism etc., lămurind în chip simplu şi smerit orice nedumeriri. Am observat că părintele solicită şi primeşte din partea creştinilor diferite materiale pe aceste teme, pe care, spre deosebire de oficialii Bisericii, le ia foarte în serios, acordându-le un deosebit interes, raportându-le întotdeauna la învăţăturile Sfinţilor Părinţi. În duh, străin de poftele omeneşti, pustnicul este la curent cu evenimentele, nici ignorându-le sentenţios, nici absolutizându-le panicard.

Deşi Părintele Visarion nu se impune în Ortodoxia contemporană ca mare personalitate duhovnicească, de care lumea ortodoxă şi neortodoxă ar trebui să ţină seama (asemenea marilor părinţi precum Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Arsenie Papacioc etc.), pentru că nu se înscrie în standardele publice misionare ale bisericii, ba dimpotrivă, am putea spune că, în contextul sărăciei duhovniceşti actuale şi al convenţionalismului ce macină creştinismul românesc, Bătrânul, la fel ca Sfântul Ioan Botezătorul, este pentru noi „glasul celui ce strigă în pustie”. Numele lui nu va rămâne în memoria posterităţii ca un ctitor de locaşuri sfinte, fondator de aşezăminte filantropice, deschizător de mari idealuri în folosul comunităţii, obiective accesibile şi rău credincioşilor, necredincioşilor, ateilor, masonilor ş.a.m.d., ci ca un smerit, neştiut trăitor în Hristos, purtându-şi „fără zgomot” crucea propriilor patimi numai de Dumnezeu ştiute. Văzându-l, parcă am înţeles mai bine sensul cuvintelor rostite de un pustnic din Pateric, care, întrebat de nişte filosofi ce lucruri mari face el în pustie, le-a răspuns că nu face nimic, decât că îşi păzeşte inima de cugete spurcate, adică de tot gândul şi simţirea omenească, străine de voia lui Dumnezeu. Într-o lume închinată progresului şi eficienţei, idealuri antihristice cărora s-au raliat şi unii întâistătători ai Bisericii şi chiar o bună parte dintre duhovnicii de pe la noi, a refuza să te implici în marile prefaceri sociale, adică nefăcând nimic la vedere pentru a lupta nerisipit/neamestecat cu patimile sufletului, e o atitudine vecină cu nebunia. Cel ce păşeşte pe această cale – exceptând o anumită categorie de creştini – va fi blamat ori dispreţuit de popor şi mai mult de intelectuali şi de teologii Bisericii, învrednicindu-se de epitete precum: egoist, leneş, iresponsabil, prost, nebun, rătăcit, eretic etc. Legat de aceasta, îmi amintesc cum unul din părinţii cu mare faimă în Moldova cu mulţi ani în urmă, după ce i-am spus că vreau să trec pe la Tarcău pentru a-l cunoaşte pe Părintele Nicodim cel din pustie, mă sfătuia să renunţ la acest gând, motivând că „vieţuind singur în pădure, nu are ce să-ţi spună”, afirmând că „pierde vremea, în loc să ajute lumea”. Nu l-am ascultat şi n-am regretat… (Între timp, părintele acela a ajuns la concluzia că lumea preţuieşte din ce în ce mai puţin implicarea monahilor în vieţuirea socială şi i-a sfătuit pe ucenici să se aşeze cât mai departe, la loc liniştit, pentru a se dedica rugăciunii şi negrijei, confirmând aşadar atitudinea Părintelui Nicodim!).

Nu de mult, un preot din părţile Neamţului mi-a spus că fuseseră chemaţi cu toţii la protopopiat pentru a li se comunica participarea obligatorie la un proiect finanţat din exterior pentru înfiinţarea unor ferme zootehnice. Nebănuind consecinţele duhovniceşti ale acţiunii, preoţii se felicitau entuziasmaţi că participă la construirea lumii trecătoare. Dar oare cum vor mai propovădui vieţuirea în sărăcie, simplitate, părăsirea grijilor vieţii, lepădarea de cele lumeşti, specifice vieţuirii în Hristos, dacă ispitiţi de marile programe europene vor sluji intereselor duhului lumii, cu alte cuvinte nihilismului anticreştin? Porunca Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca, pentru că de acestea se îngrijesc păgânii” este părăsită de mulţi, începând de la vârf. Am insistat asupra acestui amănunt, pentru a înţelege cât de importanţi sunt, în actuala conjunctură, oamenii precum Părintele Visarion, care a lăsat toate pentru împărăţia lui Dumnezeu, împărăţie despre care Domnul Iisus Hristos ne-a spus că nu este din lumea aceasta. Dacă din punct de vedere social, pustnicul din Borleşti nu face nimic, evitând cu desăvârşire tentaţia ieşirii în public, fie ea şi „creştină”, vieţuind smerit la „marginea lumii”, el veghează asupra propriilor patimi, mângâie duhovniceşte pe cei ce îi trec pragul. Altfel spus, fără „flash-uri” şi distincţii electorale, Părintele face misiune după criterii uitate de Biserica oficială. Mesajul său pentru omenirea actuală este acesta: „Lăsaţi orice preocupări străine, vieţuiţi în smerenie, simplitate şi pocăinţă, pregustând din bunătăţile veacului ce va să fie!”

Apropiindu-se de mormînt şi glasul celui îngropat auzindu-l, degrabă l-au dezgropat şi, aflînd pe mortul acela viu, s-au îngrozit de spaimă. Şi l-au întrebat pe acela, vrînd să ştie, ce i s-a întîmplat lui şi cum a înviat? Iar acela, neputînd să le spună de multă plîngere şi tînguire, îi ruga pe dînşii ca să-l ducă la robul lui Dumnezeu, episcopul Tarasie; şi-l duseră la acela. Iar episcopul trei zile îl sili să-i spună ce a văzut acolo. Şi abia a patra zi a putut grăi.

Deci, cu multe lacrimi, a spus aceasta: Eu, pe cînd muream, am văzut nişte arapi stînd înaintea mea, a căror vedere era foarte înfricoşată şi, văzîndu-i pe aceia, sufletul meu se tulbura. Apoi am văzut doi tineri foarte luminoşi şi a mers sufletul meu în mîinile lor şi, îndată zburînd de la pămînt, ca şi cum ne suiam în văzduh, spre înălţime, am aflat vămile cele ce străjuiesc suirile şi opresc pe tot sufletul omenesc. Şi la fiecare vamă pentru deosebit păcat întreabă, una pentru minciună, alta pentru zavistie, iar alta pentru mîndrie; şi fiecare păcat are pe ai săi întrebători în văzduh. Şi am văzut într-un sicriaş, ce se ţinea de îngeri, toate lucrurile mele cele bune şi, luînd din acelea îngerii, le cumpăneau cu lucrurile mele cele rele şi astfel am trecut vămile. Iar cînd ne-am apropiat de porţile cereşti, am sosit la vama desfrînaţilor şi m-au oprit acolo străjerii şi-mi scoteau toate trupeştile mele lucruri cele de des-frînare, pe care le-am făcut din copilăria mea şi pînă acum.

Şi mi-au zis îngerii cei ce mă duceau: “Pe toate păcatele cele trupeşti ce în cetate le-ai făcut, ţi le-a iertat Dumnezeu, de vreme ce te-ai pocăit de acelea”. Şi mi-au zis potrivnicii mei: “Tu, după ieşirea din cetate, la satul acela ai păcătuit cu femeia plugarului tău”. Şi auzind aceasta, îngerii n-au aflat nici un lucru bun, ca să mă răscumpere din păcatul acela şi, lăsîndu-mă pe mine, s-au dus. Deci, apucîndu-mă viclenele duhuri şi vătămîndu-mă, m-au pogorît jos şi, desfăcîndu-se pămîntul, m-am pogorît, fiind purtat prin nişte intrări înguste şi prin oarecare crăpături strîmte şi necurate, pînă la cele mai dedesubt temniţe ale iadului, unde sufletele păcătoşilor sînt încuiate în întunericul cel veşnic şi unde nu este viaţă oamenilor, ci muncă veşnică şi plîns nemîngîiat şi nespusă scrîşnire a dinţilor.

Acolo totdeauna strigă cu glas mare, zicînd: “Amar nouă, amar! Vai, vai!” Şi nu este cu putinţă a spune primejdiile celor ce sînt acolo, nici nu se pot povesti muncile şi durerile acelora pe care acolo i-am văzut. Aceia gem din inimă şi nimeni nu se milostiveşte spre dînşii, plîng şi nu este cine să-i mîngîie, se roagă şi nu este cine să-i asculte sau să-i izbăvească. Şi eu am fost închis cu dînşii în locurile acelea întunecoase şi în strîmtoare m-au pus, plîngînd şi tînguindu-mă cu amar, fiind ţinut de la al treilea ceas pînă la al nouălea.

După aceea am văzut puţină strălucire şi doi îngeri care veniseră acolo şi am început a-i ruga cu dinadinsul să mă scoată din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc lui Dumnezeu. Şi mi-au zis îngerii: “Fără vreme te rogi, pentru că nimeni de aici nu iese, pînă cînd va fi învierea tuturor”. Iar eu cerînd şi rugîndu-mă şi făgăduind a mă pocăi, a grăit un înger către celălalt: “Făgăduieşti pentru el că se va pocăi, precum spune el, din toată inima?” Şi a zis celălalt: “Mă făgăduiesc”. Şi am văzut că acela i-a dat mîna. Atunci, apucîndu-mă, m-a scos de acolo pe pămînt şi m-a adus la trupul meu. Şi mi-a zis: “Intră de unde te-ai despărţit”. Eu am văzut sufleteasca mea fire, ca un mărgăritar strălucind, iar trupul cel mort era ca nişte tină neagră şi mă îngreţoşam să intru în el. Şi mi-au zis îngerii: “Nu se poate să te pocăieşti, decît numai cu trupul cu care ai greşit”. Iar eu mă rugam, ca doar să nu intru în trup. Deci îngerii mi-au zis: “Intră, iar de nu, apoi iarăşi te vom duce acolo de unde te-am luat!”

Atunci am intrat şi am înviat şi am început a striga: “Miluiţi-mă!” Deci i-a zis sfinţitul Tarasie: “Gustă bucate”. Şi nu voia să guste, ci, umblînd din biserică în biserică, cădea cu faţa în jos, mărturisind lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu suspinuri păcatele sale şi zicea către toţi: “Vai celor ce greşesc, căci munca cea veşnică îi aşteaptă! Vai celor ce nu se pocăiesc, pînă ce au vreme! Vai celor ce-şi spurcă trupul lor!”

Deci a petrecut Taxiot după învierea sa patruzeci de zile şi, curăţindu-se prin pocăinţă, şi-a cunoscut ceasul sfîrşitului său mai înainte cu trei zile şi s-a dus către Dumnezeul Cel preamilostiv şi iubitor de oameni, Care pogoară în iad şi ridică şi tuturor le dăruieşte mîntuire, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.

din Logos.md

Cazul Iorga

Nicolae Iorga a fost asasinat la ordonul lui Stalin?

Devenit inca din 1876 jurnalist, Eminescu era poate cea mai vehementa voce care dorea unirea tarii-mama cu Ardealul, incurcand itele celor care doreau o alianta militara cu Germania si Austro-Ungaria. Ca multi alti jurnalisti, Eminescu a intrat in vizorul politiei politice si a devenit o problema si o afacere de stat. Cariera sa de ziarist incepe la „Curierul de Iasi“, urmand, apoi, din 1877, sa activeze la „Timpul“, unde, din 1880, Eminescu devine redactor-sef si redactor pe politica. In calitate de jurnalist, Eminescu critica vehement Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, isi acuza colegii ca participa la infiintarea unor institutii bancare in scop de specula, sustine ca apropierea de Imperiul Austro-Ungar nu este nici posibila si nici recomandabila. Eminescu era dedicat complet luptei pentru Romania, amendand atat liberalii, cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in probleme arzatoare ale timpului. Maiorescu nota la acea vreme ca „Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba“. Stapan pe sine si cu o „neobisnuita caldura sufleteasca“, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator „iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse“.

Incomod chiar si pentru prietenii apropiati
In scurt timp, Eminescu devine incomod chiar si pentru apropiati. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Ambasador al liberalilor la Viena, Petre P. Carp are, printre altele, sarcina de a-l reduce la tacere pe Eminescu. Intr-o scrisoare trimisa lui Titu Maiorescu, acesta ii atrage atentia: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!“ Maiorescu protesteaza insa, in noiembrie 1881, Eminescu este inlocuit de la conducerea „Timpului“, retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe jurnalist chiar in ziarul pe care acesta il condusese.

In 1882, Eminescu participa la fondarea Societatii Carpatii, care isi propunea sa sprijine orice „intreprindere romaneasca“. Adevaratul scop avea, insa, in vedere situatia romanilor din Imperiu. Considerata subversiva de catre serviciile secrete vieneze, organizatia este atent supravegheata. Aici sunt infiltrati agenti, dar si in redactie. Manifestarile organizate de Societatea Carpatii ingrijorau, in mod deosebit, reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romånia. Societatea era un adevarat partid secret de rezerva, cu mii de membri, care milita fatis pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.

Ziaristul Eminescu, urmarit de servicii secrete straine
Ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, scria, pe 7 septembrie 1882, intr-o nota informativa pentru ministrul Casei imperiale si ministrul de externe din Viena ca „Societatea Carpatii a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a urmat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica“. In nota se mai arata ca Societatea dorea sa coopteze studenti transilvaneni de nationalitate romana, care studiau in Bucuresti, pentru a contribui la formarea opiniei publice in favoarea unei „Dacii Mari“. Dintr-un alt raport transmis ministrului de externe austro-ungar Kalkony, in care se vorbea despre o adunare a Societatii, aflam ca un redactor al ziarului „Bukarester Tageblatt“ si spion austriac, Lachman, urmarea foarte atent tot ce intreprindea Eminescu. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, spunea ca „Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea «iridenta» a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute“.

Necesitatea inlaturarii sale din viata publica
Eminescu continua sa combata si o facea furibund. Critica maghiarizarea numelor romanesti din Transilvania, dar si pe Carol I pentru ca nu se impunea. Condamna „mica intelegere“ dintre conservatori si liberali, iar asta i-a adus si mai multi dusmani. Posibilitatea ca Eminescu sa devina parlamentar, cum obisnuia sa se intample cu multi jurnalisti ai vremii, ar fi fost una nefasta pentru puterile externe Romåniei, pentru ca ar fi putut genera un curent politic ostil si, implicit, neconvenabil intereselor acestora. In acea perioada, Austro-Ungaria rupe relatiile diplomatice cu Romania pentru 48 de ore, Germania ameninta cu razboiul, prin Bismark, care trimite o telegrama lui Carol I, iar Societatea Carpatii este desfiintata. Pe 28 iunie ar fi trebuit semnat tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Acesta prevedea ca tara noastra sa se orienteze politic, in primul rand, spre Austro-Ungaria si interzicea orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii era anihilarea revendicarii Ardealului de catre Bucuresti. Pana la urma, tratatul va fi semnat in septembrie 1883.

28 iunie 1883, zi fatidica pentru marele poet
Conspiratia asasinarii fizice si morale a lui Eminescu rabufneste tot la data de 28 iunie 1883, cand au loc o serie de evenimente ciudate, menite sa fabrice nebunia eminesciana. In canoanele vremii, a fi declarat nebun insemna indepartarea definitiva din viata publica si, automat, ducea la destituirea celui atins de boala. Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se inventeaza povestea unei boli venerice, se insista pe activitatea sa poetica si mai putin pe cea de jurnalist. Sotia lui Slavici ii trimite lui Maiorescu un billet prin care il instiinteaza ca „domnul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau“. In acea zi, Eminescu se afla la baia publica Mitrasewschi, in compania lui Grigore Ventura, care-l provoaca la o discutie aprinsa pe acesta, pentru ca imediat sa cheme politia pentru „a ridica un nebun“. Eminescu este salvat de prietenii sai apropiati, Secaseanu si Ocaseanu, care-l calmeaza si-l duc acasa. A fost totusi gasit si internat la ospiciu. Politia ii sigileaza casa, iar Maiorescu ii ridica toate manuscrisele si documentele. Ziarul „Romanul“, cu care poetul se afla in polemica, scrie la data de 1 iulie 1883: „Aflam cu sincera parere de rau, ca dl Mihai Eminescu, redactor la ziarul «Timpul», tanar plin de talent si inzestrat, un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav.“

Calvarul trece prin multe tari
Urmeaza o serie de internari in diferite sanatorii din tara si strainatate. Este otravit lent cu mercur, sub pretextul tratarii asa-zisei boli venerice de care suferea – sifilis – , este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, dar poetul se incapataneaza sa nu moara. Un an mai tarziu, Ioan Slavici scria ca „repausul medicamentos sustinut cu indarjire de Mihail Eminescu, pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta, l-a adus in tara sanatos“. Eminescu insusi, dornic sa reintre in presa, citea stiri despre boala lui. Se revolta spargand vitrinele librariilor sau luandu-si propriile volume de versuri de pe rafturi pentru a le arunca in noroi, calcandu-le in picioare. Un astfel de episod a avut loc pe 8 noiembrie 1886, urmat fiind de internarea sa, ca alineat psihic, la Manastirea Neamt. I s-a mai adus acuzatia ca se lua de femei pe strazile Iasiului, ca le atingea din mers sau ca le apuca de turnura rochiei. Nu putem afla niciodata daca aceste lucruri au fost adevarate. Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea continuand sa scrie in ciuda tuturor.

«Pacientul» se insanatoseste radical
Intors in casa surorii sale Henrietta, in 1887, este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos psihic. Pe 13 iulie, Eminescu, insotit de sora sa si de un medic din partea locului, Grigore Focsa, ajung la Iasi. A doua zi, la ora 11, are loc un consult medical la care asista dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, col. dr. Otremba, medic sef al Corpului IV Armata, dr. Rigler, dr. C.Bottez si dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui Eminescu nu este deloc alterata si ca „trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ceea ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifesta la picioare“. Eminescu este deci sanatos psihic si capabil de a crea.

Ziarist din nou, primeste lovitura finala
In 1888, Eminescu ajunge la Bucuresti insotit de Veronica Micle, care-l scosese din casa Henriettei. In Capitala, poetul isi regaseste vocatia de jurnalist colaborand sub pseudonim cu mai multe ziare si reviste. Pe 13 ianuarie 1889, Eminescu scrie un articol ce va zgudui gurvernul, facandu-l pe Guna Vernescu sa demisioneze, rupand o coalitie fragila a conservatorilor cu liberalii. Destul de repede insa, se va afla faptul ca autorul articolului este „bietul Eminescu“. Este cautat, gasit si internat din nou, in luna martie, in sanatoriul doctorului Sutu. La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros ii cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pentru pacientul Mihai Eminescu. Titu Maiorescu, Dem Laurian, Stefan Mihailescu, I.L. Caragiale, I. Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu au fost convocati si au depus la sectia a doua a tribunalului un proces verbal: „Boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si randuirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa poata ingriji de intretinerea interzisului“. Acesta a fost redactat in intregime de catre Maiorescu, semnat (pe 12 iunie 1889), iar doctorii Sutu si Petrescu au depus un raport medico-legal in sprijinul procesului verbal, ce continea un interogatoriu destul de controversat de eminescologii moderni. Trei zile mai tarziu, Mihai Eminescu isi gaseste sfarsitul, subit si foarte suspect. In acel moment, de fata s-a gasit doctorul Vines, care, in 1926, povestea ca Eminescu s-a asezat pe pat, iar „peste cateva minute cade intr-o sincopa si moare imediat“. Dupa cum se stie, varianta oficiala a mortii poetului este dementa paralitica.

Cauzele mortii,contestate de medici moderni
Punand cap la cap toate dovezile stranse timp de mai multi ani, Ovidiu Vuia scrie un articol in ziarul „Libertatea“ editat la New York, in mai 1987. „Concluziile mele ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste o suta de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica“. Pe 16 iunie 1889, la o zi dupa deces, lui Eminescu i se face autopsia. Raportul care exista la Academie, dar care nu este semnat, arata ca, dupa autopsie, creierul lui Eminescu avea 1.495 de grame, exact ca si al poetului Schiller, insa, uitat pe fereastra, la soare, acesta nu a mai putut fi examinat de catre Gheorghe Marinescu, asistent la acea vreme al lui Victor Babes. Marinescu spune ca circumvolutiunile creierului erau bine dezvoltate, insa starea de descompunere a organului nu i-a permis efectuarea unei examinari profunde. De asemenea, autopsia mai arata ca inima, ficatul si rinichii erau intr-o stare deplorabila. Rinichii albi si modificarile suferite la ficat sunt caracteristice unui grave intoxicatii cu mercur.

Argumentele ipotezei
Eminescu era perfect sanatos in perioada 1886-1887 pe când se afla la Manastirea Neamt. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte, marturie fiind si actele de bucatarie ale manastirii, intocmite de poet, precum si faptul ca atunci a creat poezii ca „ De ce nu-mi vii?“ etc.

In ultima perioada a vietii sale, cei care l-au intâlnit spun ca era apt si dornic de munca, vorbesc despre nenumaratele note si scrieri ale jurnalistului. Pe când, daca ar fi suferit de paralizie sau de abulie, Eminescu nu ar mai fi simtit nevoia sa creeze. In buzunarul de la haina pe care o purta in momentul mortii, se aflau scrise de mâna, poeziile „Viata“ si „Stelele in cer“.

Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cât si recidiva corespund unei psihoze maniaco-depresive, in amândoua cazurile parasind spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale.

Inca din Renastere se stia ca tratarea sifilisului cu fumigatii de mercur, dupa cum scria Benvenutto Cellini, avea efect doar in tratarea bolii doar in stadiul primar sau secundar, mai putin in cel tertiar, si deloc in sifilisul localizat cerebral.

Supradozajul medicamentos a jucat un rol important in evolutia bolii poetului. Interesarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresie mentala, halucinatii si insomnie.Dupa cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica: „I-a aparut o stare deliranta, cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare normale), tulburari grave sfincteriene“. Aceste simptome sunt explicate prin injectiile cu mercur pe care le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu urmari grave secundare.

Autopsia evidentiaza ca rinichii poetului erau albi, iar ficatul era modificat, caracteristice pentru o intoxicatie cu mercur. Creierul sau, lasat pe un pervaz la soare, câteva zile, nu a fost niciodata evaluat de catre exigentul Victor Babes: „Creierul mi-a fost adus de la Institutul Sutu intr-o stare de putrefactie care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor“.

Liliana Levinta, Patricia Marinescu

Citiţi şi De ce a fost asasinat Eminescu

De curând am vizionat filmul „Îngerul digital”, un documentar făcut de niște tineri ortodocși sârbi pornind de la problema CIP-urilor (dispozitive de identificare prin radiofrecvență - RFID), fabricate de o companie americană (denumirea ei este „Îngerul digital”), și destinate marcării și urmăririi cetățenilor.

Filmul tratează din perspecivă duhovnicească ortodoxă această temă, precum și altele cu care se află în strânsă legătură: masoneria, pecetluirea cu codul de bare, OZN-uri, existența iadului, venirea lui antihrist, apoi despre poporul sârb, despre Sodoma și Gomora și, în final despre avort. Trebuie să vă avertizez că filmul este bulversant, destinat unui public matur.

Pe de altă parte, reprezintă și una din foarte puținele astfel de documentare și o inițiativă lăudabilă a creatorilor săi. Vă doresc vizionare plăcută!

[googlevideo=http://video.google.com/videoplay?docid=2104042274449664707&hl=en]

Pentru o analiză mai amplă a documentarului intrați pe blogul lui Laurențiu Dumitru.

De asemenea, filmul poate fi descărcat aici.

Mi-am luat inima în dinţi şi mi-am făcut o programare la ginecolog. Plină de emoţie aşteptam în sala de primire sperând să nu fiu însărcinată. Stăteam şi mă gândeam: Ce voi face eu la 19 ani cu un copil? Cum mă voi descurca, nu eram în stare să mă întreţin pe mine, aveam o şcoală, nişte prieteni. Urma să pierd tot. Pentru ce, pentru un ţânc? Ajung pe masa de consultaţie şi tremuram toată. Doctorul s-a uitat la mine şi zâmbea. Mi-a spus: „Stai liniştită că nu este nimic grav! Nu ai nicio problemă, eşti doar însărcinată. Felicitări!”

În acel moment totul a început să se învârtă cu mine şi mi s-a făcut rău. Ce era să îi spun prietenului meu, când doar la o mică discuţie, fiind nesiguri de acest lucru, a ţipat? Dar ce să le spun părinţilor mei? Se vor îngrozi, au crescut o fată cum au putut ei mai bine şi eu să le fac o asemenea surpriză neplăcută! Primul meu gând a fost avortul! Pentru mine nu exista altă alternativă. M-am întors apatică în sala de primire să-mi iau jacheta. Câteva femei vorbeau despre avort. Discuţia era rece, aspră, agresivă. Nenumărate întrebări mi-au trecut prin cap. Mă îngrozeam de durerea pe care o urma să o simt, auzisem şi eu că este insuportabil şi, în acele momente, regretam din tot sufletul că mă aflu în acea situaţie. Apoi, capul meu devenise ţinta a sute de întrebări. Oare nu e o fiinţă care simte ca şi noi? Îşi dă oare seama că nu e iubită, ba e chiar urâtă? Simte durerea ca şi noi? Nu are şi ea dreptul la viaţă?

Dintr-o dată am devenit nesigură. Am părăsit încăperea şi am coborât scările. Din greşeală m-am împiedecat şi am căzut pe caldarâm. Spre surprinderea mea, a început să-mi fie teamă pentru ce ar fi putut să mi se întâmple, pentru copilul meu. Tremurând, m-am sprijinit de zid. Am conştientizat că simţeam ceva anume pentru copilul meu. Îl iubeam! Am tras adânc aer în piept. Hotărârea mea era deja luată şi de neclintit: voi păstra copilul.

Le-am povestit părinţilor mei, mama a făcut o criză de nervi, iar tata era distrus. Îmi era atât de ruşine încât nu puteam ridica capul din pământ. Prietenul meu m-a părăsit. Mi-a spus că nu este pregătit să devină tată. Un mitocan. Credeţi că eu eram pregătită pentru toate aceste transformări? Bineînţeles că nu. Asta este, am acceptat situaţia, la fel ca şi părinţii mei. Nu aveam altă posibilitate, iar ei nu mă puteau abandona. Mă iubeau prea mult şi eram singura lor fată, cea pentru care a muncit o viaţă.

Acum stau împreună cu ei şi pot spune că ne descurcăm. M-am angajat, îmi pot întreţine fetiţa, însă viaţa mea a fost schimbată total. Dezamăgirea a lăsat o urmă adâncă în sufletul meu, o urmă care m-a făcut să îmi pierd încrederea în cei din jur. Câteodată stau şi mă gândesc că am făcut o greşeală păstrând copilul, însă, uneori, mă uit în ochii ei şi realizez că ea este sufletul meu. O iubesc enorm.” Gina Rotaru

Acest documentar a fost realizat de un grup de crestini ortodocsi din Serbia si este deocamdata singurul film care trateaza acest subiect dintr-o perspectiva duhovniceasca ortodoxa.

Filmul este tradus in limba româna, cu subtitrarea integrata in fisierul video.

Descarcati de aici: Ingerul digital

Vizionati filmul online

[googlevideo=http://video.google.com/googleplayer.swf?docId=2104042274449664707&hl=en&fs=true]

Am vazut azi “Ingerul digital”. Filmul e inspaimantator, mai ales la sfarsit. Nu-l recomand celor cu inima slaba. Incepe vorbind despre o firma din America in care angajatii pot lucra doar daca au implantat un cip, si primesc prin injectare, un cip mai mic decat o moneda, si mai subtire decat o pasta de pix. Apoi vorbeste despre masonerie, despre salutul “cornut” pe care il arata conducatorii lumii si chiar papa. Vorbeste despre poporul sarb si despre Kosovo, despre aparetenta lui Bush si a tatalui sau la clubul “craniu si oase”, un club masonic dintr-o facultate (!), despre dorinta de a se alege un conducator al uniunii europene, care, desigur, va fi sprijinit de masoni si care va fi antihristul.

Apoi, vorbeste despre pecetea (semnul de bare) cu care vor fi inscriptionati oamenii, pt a putea vinde si cumpara. E dat exemplul magazinului Metro, care, pt, inceput permite cumparatorilor sa aiba o cartela si nu poti lua nimic de la ei fara cartele metro.

Vorbeste despre OZN, despre masonii care l-au ucis pe regele Alexandru. Auzisem si eu de unele chestii, insa ce spune la sfrasit m-a ingrozit: niste cercetatori, oameni de stiinta s-au pus sa sape un tunel de 14 km sub pamant; au sapat si au observat ca burghiul deodata merge cu viteza mare, adica se invarte mai repede. S-au oprit din sapat si au coborat microfoane inauntru. Doreau insa sa faca tot felul de calcule: misacrile trestre, magma, temperatura pamantului. Au ascultat… si au auzit glasuri! Au auzit glasuri omenesti, strigate,… iadul… si cercetatorii s-au oprit. Aici e un fragment in care sunt redate acele glasuri… dar mi s-a facut frica si am dat sonorul incet! Mai spune ca Lenin a dat ordin sa fie distrusa Arca lui Noe de pe muntele Ararat. Arata secvente cu arca lui Noe. Apoi, arata urme ale cailor si carutelor faraonului ramase pe fundul Marii Rosii. Iar la sfarsit vorbeste despre copii ucisi prin avort, cu imagini ingrozitoare. M-a infiorat… La astfel de filme e bine sa te rogi in gand tot timpul (Ramona P.)

sursa: Altermedia si Blogul lui Laurentiu Dumitru

Înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române,

Prea cuvioşi şi prea cucernici părinţi,

Cinstiţi fraţi creştini ortodocşi,

Actele de apostazie de la dreapta credinţă ale mitropolitului Nicolae Corneanu şi ale episcopului Sofronie au creat o puternică reacţie din partea trupului Bisericii lui Hristos, atât la noi, cât şi în Sfântul Munte Athos şi în alte părţi ale lumii. Este poate evenimentul care a marcat cel mai puternic viaţa Bisericii noastre în ultimii 50 de ani. Între cele mai semnificative acţiuni întreprinse cu această ocazie credem că se înscriu scrisoarea părinţilor români de la Muntele Athos (vezi anexa 1), memoriul comunităţii tuturor mânăstirilor Sfântului Munte (vezi anexa 2) şi memoriul Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român (vezi anexa 3), semnat de 56 de asociaţii şi fundaţii şi de peste 100 de mănăstiri şi parohii. Toate aceste documente au fost adresate Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel şi membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Trei sunt motivele pentru care ne-am îngăduit să vă trimitem acest material:

1. În primul rând, credem necesară o astfel de informare în condiţiile în care cea mai mare parte a presei româneşti (cu câteva excepţii lăudabile) a procedat în raport cu acest eveniment asemănător modului în care presa comunistă înţelegea să reflecte realitatea. Adică: despre ceea ce nu convenea politicii partidului nu se pomenea nimic în mass-media, ca şi cum nici nu ar fi existat. Aceasta pentru a nu se ridica semne de întrebare în popor, pentru a nu se crea un for de conştiinţă şi opinie, pentru a nu se răspândi atitudinea potrivnică regimului. Astfel că cel mai important eveniment din viaţa Bisericii şi a societăţii româneşti din ultimii ani, eveniment care a antrenat opinia a câteva zeci de mii de români, a unei părţi reprezentative din Biserica neamului, s-a reflectat aproape exclusiv în reţelele virtuale ale internetului, un fel de catacombe ale zilelor noastre, reduse din păcate şi acestea, în unele cazuri, la condiţia de ghetou.

Din păcate, nici centrul de presă Basilica al Patriarhiei Române nu a făcut excepţie de la acţiunea de ocultare mediatică a poziţiei pe care partea vie şi activă a trupului Bisericii noastre a avut-o în faţa atacurilor date Ortodoxiei. Cum să ne explicăm faptul că vocea majorităţii asociaţiilor care îndeplinesc la nivelul lor lucrarea misionară a Bisericii în ultimii 18 ani, dar şi glasul mânăstirilor care se roagă ziua şi noaptea „pentru pacea a toată lumea…“, „pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici…” nu au nici un ecou, nici o rezonanţă pentru cei care afirmă că reflectă fidel realitatea din viaţa Bisericii Ortodoxe Române?

Oare această agenţie de presă nu este întreţinută cu multă jertfă chiar de acest popor care este dispreţuit prin desconsiderarea care i se arată? Dacă credinţa ortodoxă şi poporul dreptcredincios român nu sunt exprimate prin agenţia de presă, televiziunea şi ziarele Patriarhiei Române - căci despre obiectivitate mediatică nici nu se poate vorbi -, ce grup sau centru de interese ar trebui acestea să reprezinte? Mai este oare îndreptăţită impozitarea forţată a parohiilor mitropoliei Munteniei şi obligativitatea preoţilor de a achiziţiona şi distribui ziarul Lumina?

2. Un alt motiv al comunicării noastre îl constituie constatarea faptului că războiul dus astăzi împotriva Bisericii Ortodoxe a dobândit o nouă dimensiune: vizează în special alterarea învăţăturii de credinţă a Bisericii, tocirea conştiinţei dogmatice până la acceptarea, corect politică, a ereziei drept un alt adevăr de credinţă, a bisericilor eretice şi schismatice drept adevărate Biserici ale lui Hristos, alte manifestări ale Bisericii Celei Una. Acest război se duce atât din exterior cât şi din interiorul Bisericii prin cei care au ajuns la pragul de a împărtăşi o cugetare străină de învăţătura Bisericii Ortodoxe.

3. În fine, motivul principal care ne-a determinat să vă scriem aceste rânduri îl constituie însuşi evenimentul cristalizării unei conştiinţe ortodoxe a mădularelor vii ale Bisericii, a laicatului ortodox român în principal. Este vorba de reacţia spontană şi firească a poporului ortodox animat de acelaşi Duh Sfânt, oameni care constată cu durere batjocorirea Bisericii şi a credinţei. Acesta se poate spune că este poporul despre care vorbeşte Enciclica patriarhilor de la 1848 când aminteşte: „Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi.”[1]

Aşadar, poate pentru prima oară în istoria modernă a României, laicatul ortodox îşi defineşte în mod clar punctul de vedere, propria identitate, nu alta decât aceea de parte semnificativă a trupului Bisericii care în întreaga tradiţie ortodoxă a jucat un rol esenţial în istoria ei. Numai în romano-catolicism poporul a fost complet anulat şi condus dictatorial de casta conducătoare a cardinalilor, în esenţă de însuşi papa ca simbol al suveranului absolut - pontifus maximus. În Ortodoxie, sobornicitatea înseamnă comuniunea deplină cu Hristos şi în Hristos a întregului Trup al Bisericii - episcopi, preoţi şi credincioşi, comuniune manifestată, în acelaşi timp, ca egalitate la nivelul episcopal şi ca părtăşie a fiecărui credincios la viaţa în Hristos, întrucât rămâne în întregul Trupului. Sobornicitatea îşi află expresia cea mai fidelă în Soboarele Ecumenice, în cadrul cărora Sfinţii Părinţi, ierarhi adunaţi întru Adevăr, formulează dogmele credinţei luminaţi de Duhul Sfânt, astfel încât ei pot să constate la final: „părutu-s-a Sfântului Duh şi nouă“. Despre lucrarea harului în toate mădularele Bisericii dreptslăvitoare, „împăratul cuvintelor”, Sfântul Vasile cel Mare, spune: „Duhul Sfânt este întreg în fiecare şi întreg pretutindeni”.

Pentru o conştiinţă ortodoxă este o datorie şi o obligaţie a lua atitudine (bineînţeles, ripostând din interiorul Bisericii) când adevărul de credinţă este primejduit: „Creştinii prin botez primesc nu numai obligaţia de a-şi păstra credinţa întru care s-au botezat, dar şi să o mărturisească şi să o apere de duşmani şi să lumineze pe fraţii rătăciţi. Această obligaţie constituie mai mult decât un drept al fiecărui creştin. (…). In acest sens mirenii, cu sau fără voia ierarhiei, trebuie să-şi îndeplinească obligaţia, exercitându-şi dreptul de a vesti cuvântul, de a învăţa, iar dacă cineva i-ar opri să-şi exercite acest drept, este cazul a asculta mai mult de Dumnezeu decât de oameni“[2].

Iată câteva dintre principalele repere ale reacţiei pe care Laicatul Ortodox Român a avut-o până în prezent în contextul tentativelor de alterare a învăţăturii de credinţă a Bisericii:

- Douăzeci şi cinci de asociaţii şi fundaţii ale laicatului ortodox român au alcătuit memoriul privind apostazia de la dreapta credinţă a mitropolitului Nicolae Corneanu şi a episcopului Sofronie Drincec. Memoriul a fost depus împreună cu o scrisoare de intenţie în data de 2 iulie la cancelaria Sfântului Sinod cu numărul de înregistrare 5001.

- În numai patru zile numărul instituţiilor semnatare ale memoriului a ajuns la 56 de asociaţii şi fundaţii şi peste 100 de mănăstiri şi parohii din BOR. Ultima depunere a semnăturilor a fost făcută în preziua începerii lucrărilor Sfântului Sinod, cu numărul de înregistrare 5261.

- În aceeaşi seară de 7 iulie, reprezentanţii asociaţiilor iniţiatoare au înmânat la peste 30 de ierarhi din Sfântul Sinod memoriul însoţit de lista cu semnături şi de epistola comunităţii tuturor mănăstirilor Sfântului Munte Athos şi de o altă scrisoare de intenţie (anexa 4). Din păcate unii dintre episcopi au refuzat să primească dosarul respectiv, făcându-se că uită pe cine reprezintă în forul suprem al Bisericii Ortodoxe Române. Aceiaşi episcopi au considerat mai potrivit să profereze blesteme împotriva semnatarilor memoriului şi a celor care îl înmânau, sub motivul că aceştia încalcă legea dragostei şi a iertării creştineşti, cerând judecarea arhiereilor apostaţi potrivit Sfintelor Canoane ale Bisericii (este vorba în principal de PS Corneliu Bârlădeanu, care şi-a dovedit cu prisosinţă dispoziţia de a aplica legea iubirii în cazul părintelui şi al maicilor de la Tanacu).

- În urma Sfântului Sinod al BOR, asociaţiile care au iniţiat memoriul au declarat că respectă Hotărârea Sfântului Sinod de a-i ierta pe cei doi ierarhi în condiţiile în care aceştia vor respecta rânduiala pe care a pus-o Biserica în astfel de situaţii: mărturisirea publică şi în scris a Credinţei Ortodoxe, odată cu lepădarea cugetării eretice care i-a condus la apostazie (anexa 5).

Cu nădejdea că acest lucru se va întâmpla cât mai curând, vă asigurăm de respectul şi dragostea pe care vi le purtăm în Hristos, de rugăciunile noastre pentru ca Dumnezeu să vă întărească şi să vă lumineze în apărarea dreptei credinţe, temeiul mântuirii noastre.

Asociaţiile şi fundaţiile Laicatului Ortodox Român iniţiatoare ale Memoriului referitor la apostazia de la dreapta credinţă a Mitropolitului Nicolae Corneanu şi a Episcopului Sofronie Drincec.

Azi, 16 iulie 2008, la prăznuirea Sfântului Sfinţit Mucenic Antinoghen şi a Sfinţilor Părinţi de la primele şase Sinoade Ecumenice

P.S. Cu o proximă ocazie, pentru că nu este suficient de bine cunoscut contextul în care s-a născut mişcarea Asociaţiilor Laicatului Ortodox din România, intenţionăm să descriem pe scurt firul evenimentelor principale care au urmat actelor de apostazie de la dreapta credinţă ale mitropolitului Nicolae şi ale episcopului Sofronie.

“- Parinte, diferitele miscari, protestele ce se fac de crestini au vreun oarecare rezultat?

- Prezenta crestinilor este marturisire de credinta. Cineva poate ajuta mai mult cu rugaciunea, dar tacerea lui o vor exploata ceilalti si vor spune: ‘Cutare si cutare n-au protestat, prin urmare sunt de partea noastra, sunt de acord cu noi’. Daca nu incep unii sa loveasca raul, adica sa mustre pe cei care smintesc pe credinciosi, se va face mai mare rau. Astfel se vor intari putin cei credinciosi, dar vor fi impiedicati putin si cei care lupta Biserica. Biserica nu este corabia lor cu care sa faca plimbari, este corabia lui Hristos. Acestia sunt de blamat. Singurul lucru care ii intereseaza este sa aiba salariu mare, masini de lux, sa alerge la distractii…(…)

Iar cu filmele hulitoare pe care le prezinta vor sa-si bata joc de Hristos. O fac ca sa spuna: ‘Acesta a fost Hristos, dar (abia) acum va veni Mesia‘ si apoi il vor prezenta pe <<Mesia>> al lor [Antihrist, nota noastra]. Intr-acolo merg. (…) Au intrecut limitele. S-au facut reclamatii ca filmul “Ultima ispita” [al lui Martin Scorsese] loveste in religie si procurorii au spus: ‘Nu-i nimic‘. Astfel de blasfemii nu s-au auzit niciodata. Pentru noi, protestul impotriva filmului aceluia hulitor a fost marturisire de credinta. Desigur ca prin toate aceste blasfemii se face si un bine, se separa graul de neghina; se cerne lumea. (…)

Am intrebat pe un duhovnic cu lucrare sociala, cu o gramada de fii duhovnicesti, etc.: ‘Ce stii despre acel film hulitor?’ ‘Nu stiu nimic‘, mi-a raspuns. Nu stie nimic si este intr-un oras mare. Unii ca acestia adorm lumea. O lasa asa, ca sa nu se intristeze, ci sa se distreze. Nu cumva sa spui ca va fi razboi, sau ca se va face a Doua Venire pentru care si trebuie sa ne pregatim, ca nu cumva sa se mahneasca oamenii. Ca unele batrane care spun: ‘Nu vorbi despre moarte, sa vorbesti numai de bucurii si botezuri’, ca si cum nu le-ar astepta moartea. Astfel simt o bucurie falsa. (…) Altii iarasi, din… <<bunatate>> spun: ‘Ereticilor nu le spuneti ca sunt in ratacire, ca sa le aratam dragoste‘ Si asa pe toate le niveleaza. Dacă aceştia ar fi trăit în primii ani ai creştinismului, n-am fi avut nici un sfânt. Atunci spunea creştinilor:“Aruncă numai tămâie în foc şi nu te lepăda de Hristos!” Dar n-au primit; “Fă-te numai că arunci!”. Nici aşa n-au primit.; “Nu vorbi despre Hristos şi du-te liber în altă parte”. Dar nici pe asta n-o primeau. Astazi vezi o lume fiarta“.

(Din: “Trezire duhovniceasca“)

***

“Este trebuinţă de discernământ. Sunt momente când nu trebuie să vorbim, şi momente când trebuie să mărturisim cu îndrăzneală crezul nostru, pentru că suntem răspunzători dacă nu vorbim.

În aceşti ani grei fiecare dintre noi trebuie să facă tot ce este omeneşte posibil şi ceea nu se poate face omeneşte, să lase în seama lui Dumnezeu; Astfel vom avea conştiinţa liniştită că am făcut ceea ce am putut face. Dacă nu vom reacţiona se vor scula strămoşii noştri din morminte“.

(Din: “Nevointa duhovniceasca“)

• SUFERINTELE UNUI SFANT

• Cuviosul Paisie Aghioritul si cele doua rani opuse ale Bisericii de azi: ecumenismul si stilismul
• Avem nevoie de reforma in Biserica?
• Epistolă plină de durere a Cuviosului Paisie Aghioritul despre tulburarile din Biserica - EXTREM DE ACTUAL SI PENTRU NOI, ACUM!
• “Sa nu facem un crestinism dupa masura noastra!”
• Cuviosul Paisie despre folosul ce se dobandeste dintr-o prietenie duhovniceasca si despre vatamarea mediilor si tovarasiilor lumesti
• Cuviosul Paisie Aghioritul: “LUMEA ARDE. PRICEPETI ASTA?”
• Cuviosul Paisie Aghioritul despre oamenii sensibili - cuvinte de mangaiere si de intarire a nadejdii
• Cititi Cuviosul Paisie Aghioritul - toate cuvintele extrase din invataturile sale de pe RAZBOI INTRU CUVANT

Cititi si:

• Vrem noi cu adevarat sa ne mantuim?

din Razboi intru cuvant

Interviu cu parintele Stefan Nutescu de la Schitul Lacu (cunoscut pentru traducerile si editarile in limba romana ale Cuviosului Paisie Aghioritul si a altor parinti sfinti greci) - preluat din ziarul ZIUA de astazi, 5 iulie:

Parintele Staret Stefan Nutescu, de la Schitul Lacu, de la Sfantul Munte Athos, a acordat un interviu ziarului ZIUA cu privire la scandalul din sanul Bisericii Ortodoxe Romane:

- Părinte stareţ, in urmă cu cateva săptămani, monahii romani din Sfantul Munte Athos au trimis către Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane un memoriu in care se atrăgea atenţia asupra consecinţelor extrem de grave pe le are pentru viaţa Bisericii impărtăşirea Mitropolitului Nicolae Corneanu cu greco-catolicii. Zilele acestea, pe adresa Sfantului Sinod au sosit adeziuni pentru acesta in timp ce peste 50 de asociatii ale Laicatului Ortodox Roman, dar si manastiri din Romania au semnat si inaintat catre cancelaria Sfantului Sinod un alt memoriu, prin care cer respectarea sfintelor canoane si caterisirea acestuia. Cum explicati aceasta situatie, de pro si contra?

- Ortodoxia trece prin momente deosebit de grele şi lucrul acesta il intuiesc şi il trăiesc cu “neliniştea cea bună” toţi cei care sunt mădulare vii ale Bisericii. In istorie, ori de cate ori a fost primejduită dreapta credinţă, monahii, preoţii şi mirenii şi-au părăsit cele ale lor pentru a mărturisi cu cuvantul şi cu viaţa pentru Hristos. Apostazia de la credinţa ortodoxă a mitropolitului Nicolae Corneanu şi a episcopului Sofronie primejduieşte astăzi viaţa Bisericii mai mult decat aspra prigoană comunistă, fiindcă acum insăşi invăţătura de credinţă, temeiul mantuirii noastre, este pusă in pericol.

- Da, dar părerile sunt impărţite. Sunt şi persoane care consideră o nedreptate pedepsirea mitropolitului Corneanu.

- Nu ştiu dacă aceste persoane fac parte din Biserică sau, chiar dacă sunt botezaţi ortodox, sunt străini complet de cugetarea Bisericii Ortodoxe. Canoanele Bisericii şi intreaga tradiţie ortodoxă consideră ca foarte mare păcatul impărtăşirii cu ereticii sau cu schismaticii, similar uciderii sau adulterului. După canoanele 45 şi 46 apostolice, pedeapsa pentru cei ce săvarşesc acest păcat este foarte clară: afurisirea, adică scoaterea din comuniunea Bisericii, in cazul mirenilor, şi respectiv caterisirea, adică depunerea din treaptă, in cazul clericilor.

- Nu credeţi că pedeapsa este prea aspră?

- Biserica este foarte chibzuită in tot ceea ce randuieşte. Ea nu pedepseşte ca să se răzbune, după cum fac de obicei oamenii, ci ca să vindece pe cel bolnav sau ca să impiedice imbolnăvirea şi a celorlalte mădulare ale sale. Cand doctorii văd că s-a cangrenat piciorul şi nu mai poate fi vindecat, il amputează pentru a salva viaţa omului. Aceasta este afurisirea. Nu doctorul a cangrenat piciorul, ci doar a constatat cangrena şi l-a tăiat. Tot aşa, nu Biserica ii aruncă de la sine pe cei care apostaziază, impărtăşindu-se cu cei din afara ei. Ea numai constată că aceştia singuri s-au exclus, s-au instrăinat. Mitropolitul Nicolae, cand s-a impărtăşit cu greco-catolicii şi a spus că-l consideră pe papă drept cap al Bisericii, şi-a afirmat alegerea. Avem aceeaşi situaţie tristă şi in privinţa episcopului Oradiei. După cum “calcă”, ei pot deveni - Doamne fereşte! - episcopi greco-catolici, insă aşa nu mai pot rămane arhierei ortodocşi in continuare.

- Şi totuşi astăzi, cand se vorbeşte atata despre deschidere şi toleranţă, nu credeţi că Biserica ar trebui să facă o anumită derogare de la Canoane?

- Vedeţi dumneavoastră, canoanele nu sunt nişte simple convenţii omeneşti. In ele sunt cuprinse legile dumnezeieşti după care se călăuzeşte Biserica. De altfel, nu inţeleg de ce lumea lesne acceptă să respecte convenţii omeneşti, dar intampină o mare greutate cand e vorba să facă ascultare de cele randuite nouă de Insuşi bunul Dumnezeu, prin gura plină de Duh Sfant a Sfinţilor Lui. Noi monahii, dacă ieşim in lume şi circulăm cu maşina, respectăm regulile de circulaţie, pentru că altfel putem accidenta pe cineva. Tot aşa şi cei care intră in Biserică trebuie să respecte semnele de circulaţie ale acesteia pentru a se putea mantui. Acestea sunt Sfintele Canoane, randuite nu prin hotărarea arbitrară a oamenilor, ci prin descoperire dumnezeiască. Insuşi Duhul Sfant ne-a indicat aceste căi pe care putem ajunge la Dumnezeu. In afara lor, primejdia de a ne pierde sufletul este foarte mare şi nu-i este ingăduit nimănui să le incalce. Cu atat mai mult cand este vorba de dogme, unde, după spusa Sfinţilor Părinţi, nu există iconomie, adică pogorămant. Nu incape targuială. Fericitul Iacob Ţalichis, un mare duhovnic al veacului trecut, obişnuia să spună ucenicilor săi: “Pot să-mi taie capul, eu ceea ce am primit de la Părinţi aceea ţin pană in cel mai mic amănunt“.

- De curand, Mihai Frăţilă, auxiliar al Arhiepiscopiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, afirma că actul mitropolitului Corneanu nu incalcă canoanele, din moment ce Biserica Catolică nu este nici schismatică şi nici eretică, căci anatemele au fost ridicate, iar tainele au fost recunoscute reciproc.

- Dacă ar fi să ne luăm după ideile acestui catolic, ar insemna că unirea s-a realizat deja şi că insuşi papa a fost recunoscut deja drept cap infailibil al Bisericii Ortodoxe. Ne miră cum astfel de neadevăruri pot să circule nestingherite in presa din Romania, inducand pe credincioşi in eroare. Ar trebui ca teologii să dea răspuns la astfel de afirmaţii greşite. Se ştie, de pildă, că aşa-zisa ridicare a anatemelor de către patriarhul Atenagora nu implică in nici un fel Biserica. A fost doar un act demonstrativ, personal, condamnat de intreaga Biserică Ortodoxă la vremea respectivă. Cum să ridici anatemele dacă nu s-a renunţat la erezie? Mai mult, şi cei ce se unesc cu ereticii intră negreşit sub anatemă. Acestea sunt lucruri foarte grave, foarte serioase. Cat despre recunoaşterea Sfintelor Taine, nici nu poate fi vorba. A spus-o foarte clar şi părintele Stăniloae intr-o lucrare tradusă şi in greceşte, intitulată “Pentru un ecumenism ortodox“. Iar in Dogmatica sa spune atat de frumos şi de clar: “Biserică, in sensul deplin al cuvantului, este numai Biserica Ortodoxă.” Ei, unde s-au mai pomenit Sfinte Taine in afara Bisericii?! Am citit undeva că şi părintele Viorel Ioniţă, reprezentantul BOR in Consiliul Mondial al Bisericilor, a spus că nu sunt valabile tainelor catolicilor. Şi totuşi, Biserica Catolică este numită “Biserică soră“… Biserica este una. Nu mărturisim aşa in simbolul de credinţă? Această denumire de “soră” vrea să arate o apropiere mare, dar in fapt incearcă să ascundă prăpastia care ne desparte. Noi folosim intr-adevăr termenul pentru Bisericile Ortodoxe ale Serbiei, Greciei, Rusiei, dar asta tocmai pentru faptul că sunt “surori intru credinţă”, iar ele impreună, dar şi fiecare in parte formează “Una, Sfantă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Biserica este Taina lui Dumnezeu. Un stareţ roman cu viaţă sfantă de la Sfantul Munte, Părintele Dionisie de la Colciu, obişnuia să spună: Adevărul este Ortodoxia. Adevărul este Biserica. Biserica este Hristos. O singură cale de mantuire există.

- Cel mai puternic argument in favoarea gestului lui Corneanu al Banatului şi a episcopului Sofronie este - ca să-i citez pe admiratorii săi - “primatul dragostei“. Dragostea pe care trebuie să o avem pentru catolici greco-catolici şi pentru celelalte confesiuni şi religii…

- Se amestecă lucrurile, se confundă planurile: una este dragostea pe care o avem pentru oricare făptură a lui Dumnezeu, mai cu seamă pentru omul făcut după chipul Său, şi altceva este toleranţa inţeleasă ca dragoste cu orice preţ faţă de credinţele străine Ortodoxiei. Pentru credinţă se cuvine să-mi jertfesc şi viaţa, dar şi pentru aproapele, adică pentru orice om pe care-l intalnesc. Vedeţi randuiala lui Dumnezeu? Cine iubeşte cu adevărat doreşte să impărtăşească adevărul şi celuilalt şi moare pentru a nu intina Adevărul. Dragostea inţeleasă in sensul ecumenismului sincretist este cu totul altceva. Noi trebuie să-i iubim pe toţi oamenii, dar nu şi credinţele lor rătăcite, eretice, căci asta ar insemna să dorim unirea in minciună cu eterodocşii. Poate că asta se şi aşteaptă de la noi, ortodocşii?! Impărtăşirea, deci comuniunea cu cei de altă credinţă, este socotită de Tradiţia Bisericii desfranare duhovnicească şi e pedeps