„Cele ce la oameni sunt cu neputinţă, la Dumnezeu sunt cu putinţă”, spunea Domnul nostru Iisus Hristos ucenicilor Săi acum două mii de ani. Astăzi, lucrurile stau puţin diferit : „Cele ce la Dumnezeu sunt cu neputinţă, la oameni sunt cu putinţă”.

Dacă în trecut era cu neputinţă ca ortodocşii să se înfrăţească cu necredincioşii, răucredincioşii, ateii şi înşelaţii sub orice înfăţişare s-ar fi ascuns – în vremea noastră credincioşii, din considerente umanitare, se dovedesc mai îngăduitori decât… Dumnezeu. Nu fac excepţie nici slujitorii Sfântului Altar. Într-o convorbire telefonică, o credincioasă, aflată în America, mărturisea că părintele paroh de acolo a oficiat un parastas în memoria cunoscutului artist Florian Pitiş. Când unii creştini, contrariaţi de acest fapt, au luat atitudine, explicându-i părintelui (slujitor în parohia « Sfânta Cruce » din Alexandria, fostă a Părintelui Gheorghe Calciu) că răposatul pomenit era mason, acesta a replicat senin : „Nu contează, că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii”, îndemnându-i să fie iertători şi milostivi şi afirmând că „nimeni nu ştie ce a fost în sufletul lui atunci când a murit” (sau cum informează comunicatele oficiale „a trecut în nefiinţă”). Oare părintele nu ştie că a fi mason nu e totuna cu a fi creştin? Oare preoţii care au oficiat înmormântarea lui Pitiş trebuie să fie catehizaţi pentru a fi lămuriţi că slujirea la căpătâiul unui mason nu e o lucrare ortodoxă? Acest fapt este înţeles de la sine, de tot creştinul fără studii şi doctorate, prin simţirea lucrurilor în duh ortodox. Se pare că unii păstori ai Bisericii au de străbătut cale lungă până vor ajunge la măsura ortodoxă a lucrurilor, situându-se sub nivelul păstoriţilor. Sau poate că aşteaptă „ordine de sus”, după cum argumenta în faţa reporterului unul dintre slujitorii la înmormântarea artistului.

Nu putem fi mai milostivi decât Dumnezeu fără a călca rânduielile lui Dumnezeu, prevăzute în Sfânta Scriptură şi în hotărârile Sfinţilor Părinţi. Mila fără adevăr este înşelătoare, mincinoasă, drăcească. Întotdeauna mila trebuie strunită de adevăr, pentru a nu ne face vrăjmaşii lui Dumnezeu. Nicicând Dumnezeu nu a iertat necondiţionat, „liber”, fără restricţii, doar „din milă”, fără a pune în spatele păcătosului poveri. Aceste poveri sunt adevărul şi pocăinţa. Cunoscând întru adevăr păcatele noastre, ne pocăim. Fără adevăr nu cunoaştem nimic despre noi înşine: nici păcatul, nici pocăinţa, nici iertarea. Aşadar, cum vom putea fi iertaţi, dacă nu ne-am pocăit, pentru că n-am cunoscut adevărul despre noi înşine? În masonerie nu există conceptul de pocăinţă, pentru că nu există nici cel de păcat, aşa cum este el definit în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Un mason se poate considera cel mult needucat, neinstruit, indisciplinat, nepriceput etc., însă niciodată păcătos. Astfel, „venerabilul” se va afla întotdeauna departe de pocăinţa creştină, fără de care nu poate fi iertare, nici mântuire. Ne putem închipui un mason spunând : „Sunt un păcătos”? Sigur că nu ! Ni-L putem închipui pe Dumnezeu iertând - doar pentru că „trebuie să avem milă” - pe un astfel de om care, considerând că nu e păcătos, nu-şi cere iertare ? Hotărât, nu !

Atunci de unde această „milă”… supra-dumnezeiască în sânul Bisericii? Cu siguranţă din pierderea adevărului din vieţuirea creştină! Numai aşa se explică de ce astăzi, mai mult ca oricând, lipseşte, după cum au proorocit Sfinţii Părinţi cu privire la vremurile de pe urmă, duhul mărturisirii. Cuviosul Părinte Serafim Rose era adesea întristat, uneori chiar înspăimântat, de rătăcirea creştinilor de la adevăr, văzând în aceasta dovada de netăgăduit a apostaziei dinaintea venirii Antihristului. Pentru aceasta, cerea, în rugăciunile sale, ca Dumnezeu să descopere oamenilor adevărul.

Ne întrebăm cum s-ar comporta adepţii „milei fără adevăr” cu aceia care ar încerca să-i lipsească de drepturile biologice, civile, cetăţeneşti? I-ar ierta, aşa cum au procedat de-a lungul istoriei toţi mucenicii şi cuvioşii nealipiţi de cele trecătoare, însă neiertători în chestiunile de credinţă, ori, apelând la dreptate şi adevăr, i-ar chema în tribunale? S-ar arăta deopotrivă de milostivi şi de îngăduitori cu propriii vrăjmaşi după cum se arată cu duşmanii Bisericii? Noi credem că nu, ci conform mentalităţii „drepturilor omului”, ar pretinde pedepsirea neîntârziată a făptaşilor. Aşadar, suntem „mărturisitori” şi iubim adevărul atunci când nevoile şi interesele noastre sunt primejduite, iar când rânduielile Bisericii sunt neglijate ori batjocorite, răsplătim cu milă. Grav e că această „cale a compromisului” (Părintele Serafim Rose), specifică mentalităţii ecumeniste, care din „dragoste” şi „compasiune” fără adevăr, îngăduie în Biserică atitudini echidistante – se dovedeşte, pe zi ce trece, tot mai bătătorită de păstori şi păstoriţi.

Cât de uşor se cade astăzi în ispită, slujind lui Dumnezeu în forme neortodoxe, străine de adevăr şi de învăţăturile Sfinţilor Părinţi! „Există astăzi în cugetele multora un duh care pune piedici aproape tuturor celor care se angajează pe calea nevoinţelor duhovniceşti. Mă întreb câteodată, aproape cu disperare, dacă mai există cineva care se poate salva din ghearele vremurilor noastre, libere şi facile. În ce babilonie poate să se afle viaţa Bisericii! Dar cu răbdare şi fermitate putem ieşi nevătămaţi” (Părintele Serafim Rose).

Sursa

Din BIBLIA ANANIA - Vechiul Testament
[ 4Rg ] Cartea a Patra a Regilor
[ Cap. 4 ]    CAPITOLUL 4
Minunile lui Elisei.

8    Se făcea ziuă când Elisei a trecut la Şunem b. Acolo se afla o mare doamnă, care l-a poftit la masă. Şi a fost că oridecâteori venea în cetate, el se abătea să mănânce acolo.

9    Şi a zis femeia către bărbatul ei: „Iată, acum ştiu că om sfânt al lui Dumnezeu este acesta care întotdeauna trece pe la noi.

10    Hai să-i facem deasupra, într'un loc anume, un foişor c, şi să-i punem acolo pat şi masă şi scaun şi sfeşnic; şi va fi că oridecâteori va vrea el să intre la noi, să meargă de-a dreptul acolo“.

11    Şi a venit ziua când el a intrat acolo; şi s'a dus în foişor şi a dormit în el.

12    Şi a zis către Ghehazi, servul său: „Cheam-o la mine pe această Şunamită!“ Acela a chemat-o, iar ea a stat în faţa lui d.

13    Iar el i-a zis aceluia: „Spune-i: - Iată, tu ai făcut atâtea pentru noi!; dar eu ce pot face pentru tine? Nu cumva ai nevoie de o vorbă pe lângă rege sau pe lângă căpetenia oştirii?“ e Iar ea a zis: „Eu mă bucur de pace în mijlocul poporului meu“. f

14    Atunci el a zis către Ghehazi: „Atunci, ce trebuie să fac pentru ea?“ Iar Ghehazi, servul său, a zis: „Dacă e ceva..., ea nu are nici un copil, iar bărbatul ei e bătrân“.

15    Atunci el a zis: „Cheam-o!“ Acela a chemat-o, iar ea a stat lângă uşă. Iar Elisei i-a zis:

16    „La anul pe vremea asta, vie fiind, vei ţine în braţe un fiu“. Dar ea a zis: „Nu, domnul meu, n'o amăgi pe roaba ta!“

17    Şi femeia a zămislit şi a născut un fiu la vremea şi în ceasul pe care i le spusese Elisei.

18    Şi copilul a crescut. Şi a fost că atunci când el s'a dus la tatăl său, la secerători,

19    a zis către tatăl său: „Capul meu... capul meu...“. g Iar acela i-a spus unei slugi: „Du-l la mama lui!“

20    Şi l-a dus la mama lui; iar el a dormit pe genunchii ei până la amiază, şi a murit.

21    Ea l-a urcat şi l-a aşezat pe patul omului lui Dumnezeu, apoi a încuiat casa şi a ieşit. Şi l-a chemat pe bărbatul ei şi a zis:

22    „Trimite-mi o slugă şi un asin şi voi alerga la omul lui Dumnezeu şi mă voi întoarce“.

23    Iar bărbatul ei a zis: „De ce să te duci la el astăzi, nefiind nici lună nouă, nici sâmbătă?“ Dar ea a zis: „Fii pe pace!“

24    Şi a pus şaua pe asin şi i-a zis slugii: „Hai, repede, porneşte, şi să nu mă opreşti din mers până-ţi voi spune eu!“ h

25    Astfel a mers ea şi a venit la omul lui Dumnezeu, pe muntele Carmel. Şi a fost că dacă Elisei a văzut-o venind, a zis către Ghehazi, servul său: „Iat-o pe Şunamita!

26    Aleargă acum în întâmpinarea ei şi spune-i: Eşti pe pace? pe pace ţi-e bărbatul? dar copilul, e pe pace?“ Iar ea a zis: „Pe pace“.

27    Şi a venit la Elisei pe munte şi s'a prins de picioarele lui; iar Ghehazi s'a apropiat s'o dea la o parte, dar Elisei i-a zis: „Las-o, căci sufletul din ea e tare întristat, iar Domnul mi-a ascuns-o şi nu mi-a spus“.

28    Şi ea a zis: „Cerut-am eu fiu de la domnul meu? Dimpotrivă, am zis: - Nu mă amăgi!...“. Atunci Elisei a zis către Ghehazi: „Încinge-ţi mijlocul, ia toiagul meu şi mergi;

29    şi de vei întâlni pe cineva, să nu-i dai bineţe; şi de-ţi va da cineva bineţe, să nu-i răspunzi; şi să pui toiagul meu peste faţa copilului“.

30    Dar mama copilului a zis: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău dacă te voi lăsa!“ i Atunci Elisei s'a ridicat şi a mers după ea.

31    Ghehazi însă a mers înaintea ei şi şi-a pus toiagul pe faţa copilului, dar n'a fost glas, şi nici auz j. Aşa că s'a întors să-l întâmpine şi i-a zis: „Copilul nu s'a ridicat“.

32    Şi a intrat Elisei în casă; şi, iată, copilul era aşezat, mort, pe patul lui.

33    Şi a intrat Elisei în casă şi a încuiat uşa după ei amândoi şi I s'a rugat Domnului.

34    Şi s'a suit ăpe patî şi s'a culcat pe copil şi şi-a pus gura pe gura lui şi ochii pe ochii lui şi palmele pe palmele lui; şi s'a plecat peste el, iar carnea copilului s'a încălzit.

35    Şi s'a întors şi a umblat prin casă încoace şi încolo; apoi s'a suit şi s'a plecat peste copil până de şapte ori, iar copilul şi-a deschis ochii.

36    Elisei a strigat către Ghehazi şi i-a zis: „Cheam-o pe această Şunamită!“ Acela a chemat-o, ea a intrat la el, iar Elisei i-a zis: „Ia-ţi copilul!“

37    Atunci femeia a intrat şi i-a căzut la picioare şi i s'a închinat pân' la pământ; şi şi-a luat copilul şi a ieşit.

Preluat de AICI

Din volumul:
Anton Pavlovici Cehov - POVESTIRI ORTODOXE,
Editura CATHISMA, Bucuresti 2008

trad. Ierom. Savatie Bastovoi

Cazacul

Arendaşul satului Nizy, Maxim Torciakov, un moşier de mijloc, se întorcea cu tînăra sa nevastă de la biserică şi ducea un cozonac proaspăt sfinţit. Soarele încă nu se arătase, dar răsăritul de acum se rumenea ca aurul. Era linişte... Pitpalacul1 cînta al său: „Hai să bem! Hai să bem!", iar departe, deasupra dealului zbura un vultur. In rest, în toată stepa, nu se vedea nici o fiinţă vie.

Torciakov mergea şi se gîndea că nu este o sărbătoare mai bună şi mai veselă decît învierea lui Hristos. Era căsătorit de puţină vreme şi acesta era primul Paşte pe care îl făcea împreună cu soţia. Oriunde ar fi privit şi orice ar fi gîndit, toate i se păreau luminoase, pline de bucurie şi fericire. Se gîndea la gospodăria sa şi găsea că totul este în bună rînduială, că po­doaba casei este astfel încît de alta nici nu avea nevoie, că toate sînt îndestulătoare şi bune; privea la soţie şi ea i se părea fru­moasă, bună şi blîndă. Il bucurau şi zorile la răsărit, şi iarba fragedă, şi brişcă lui hurducată şi scîrţîită, îi plăcea pînă şi vulturul care scutura greoi din aripi. Iar cînd, pe cale, intră în crîşmă şi bău un păhărel, el deveni şi mai vesel...

-   S-a zis: mare este ziua aceasta! - zicea el. înseamnă că este mare! Să vezi, Liza, acuşi soarele va începe să joace. La fiecare Paşte joacă! Şi el se bucură, ca şi oamenii!

-           El nu e viu, observă soţia.

-           Păi, pe el sînt şi oameni! – strigă Torciakov. Zău că sînt! Mie mi-a poves­tit Ivan Stepanîci -- pe toate planetele sînt oameni, şi pe Soare, şi pe Lună!
Adevărat... Dar poate că savanţii spun minciuni, necuratul îi ştie! Stai puţin, nu cumva e un cal! Chiar aşa!

La jumătatea drumului spre casă, la Bîrna Strîmbă, Torciakov şi soţia sa văzură un cal înşeuat, care stătea nemişcat şi mirosea pămîntul. La marginea dru­mului stătea pe pirostrii un cazac roşcat şi, aplecîndu-se, îşi privea picioarele.

-  Hristos a înviat!  - strigă către el Maxim.

-   Adevărat a înviat! - răspunse caza­cul, fără să ridice capul.

-     Unde mergi?

-     Acasă, la odihnă.

-     Atunci de ce stai aici?

-     Aşa... m-am îmbolnăvit... Nu mai am putere să merg.

-     Dar ce te doare?

-     Totul mă doare.

-     Hm... Ia necaz! Toţi oamenii sărbă­toresc, iar tu boleşti! Poate e mai bine să te duci în sat sau la han decît să stai aici!

Cazacul îşi ridică ochii şi îi măsură din priviri pe Maxim, pe nevasta sa şi calul.

-     Veniţi de la biserică? - întrebă el.

-     De la biserică.

-     Iar pe mine m-a prins sărbătoarea pe drum. Nu mi-a dat Dumnezeu să ajung. Acum m-aş porni şi m-aş duce, dar putere nu am... Voi, ortodocşilor, poate-mi veţi da, ca unui drumeţ, o bucăţică de pască sfinţită, să mă înfrupt!

Pască?   -   întrebă   Torciakov.   Se poate... Aşteaptă, acuşi...

Maxim căută repede prin buzunare, privi la nevastă şi zise:

-   N-am cuţit, n-am cu ce să tai. Dar să o rup nu-mi dă mîna, voi strica toată pasca. Asta, da problemă! Caută, poate ai tu cuţit?

Cazacul, cu ultimele puteri, se ridică şi se îndreptă spre şaua sa după cuţit.

-  Iaca ce v-a trecut prin cap! - zise supărată nevasta lui Torciakov. Nu te voi lăsa să strici pasca! Cum s-o duc tăiată acasă? Şi cine a mai văzut să faci Pastele în stepă! Du-te la ţărani în sat şi acolo o să te înfrupţi!

Femeia luă din mîna bărbatului pasca învelită într-un şervet alb şi zise:

- N-o dau! Se cuvine a şti rînduiala. Asta nu e o chiflă, ci pască sfinţită şi este păcat să o rupi fără socoteală.

-  E, cazacule, nu te supăra! – zise Torciakov şi începu să rîdă. Nu mă lasă femeia! Bun rămas, drum bun!

Maxim smunci hăţurile, şuieră şi brişca plecă cu zgomot mai departe. Iar nevasta încă mai îndruga că a tăia pasca înainte de a ajunge acasă e păcat şi ne-orînduială, că toate trebuie să aibă locul şi vremea lor. Spre răsărit, colorînd norii pufoşi în diferite nuanţe, străluceau pri­mele raze de soare; se auzi cîntecul ciocîrliei. De acum nu unul, ci trei vulturi, la depărtare unul de altul, zburau dea­supra stepei. Soarele începu să încălzească şi în iarba fragedă au început să trosnească greierii.

Indepărtîndu-se mai mult de o verstă, Torciakov se uită în urmă, privind insistent în depărtare.

- Nu se vede cazacul... - zise. Ce ghi­nionist, 1-a apucat bolitul pe drum! Nu-i necaz mai mare: să vrei să mergi, şi să nu ai putere... Te pomeneşti că moare pe cale... Nu i-am dat pască, Lizaveta, dar cred că lui ar fi trebuit să-i dăm. Doar şi el vroia să se înfrupte.

Soarele răsări, iar dacă a jucat sau nu, Torciakov nu mai băgă de seamă. Tot drumul pînă acasă el tăcu, se gîndea la ceva şi nu-şi lua ochii de la coada neagră a calului. Nu se ştie de ce fu cuprins de tristeţe şi în pieptul lui nu mai rămăsese nimic din bucuria sărbătorii, de parcă nici nu fusese.

Ajunseră acasă şi ciocniră ouă roşii cu muncitorii; Torciakov iarăşi se înveseli şi începu să vorbească, dar de îndată ce se aşeză la masă şi toţi luară cîte o bucată de pască sfinţită, el privi posomorît la nevastă şi zise:

-           N-am făcut bine, Lizaveta, că nu i-am dat cazacului să se înfrupte.

-           Ciudat mai eşti, zău! - zise Lizaveta şi ridică mirată din umeri. De unde ai luat moda asta ca să împrăştii pasca sfinţi­tă pe drum? Ce, asta-i chiflă? Acum e tă­iată, stă frumos pe masă, poate să mă-nînce cine vrea, chiar şi cazacul tău! Ce, crezi că-mi pare rău?

- E aşa cum spui, dar mie îmi pare rău de cazac. El e mai rău decît un orfan sărman. Pe drum, departe de casă, bolnav...

Torciakov bău jumătate de pahar de ceai, şi mai mult nu mîncă şi nu bău nimic. De mîncat nu voia să mănînce, cea­iul îi părea fără gust, ca iarba, şi îl apucă iarăşi tristeţea.

După masă s-au dus să se culce. Cînd, peste vreo două ore, Lizaveta s-a trezit, el stătea la geam şi privea în curte.

- Te-ai trezit de-acum? - îl întrebă soţia.

- Nu mă ia somnul... Eh, Lizaveta, of­tă el, l-am supărat pe cazac!

-    Iarăşi tu, cu cazacul tău! Ce te-a apucat? Dumnezeu cu el!

-    El l-a slujit pe ţar, poate că şi-a vărsat sîngele, iar noi ne-am purtat cu el ca şi cu un porc. Ar fi trebuit să-l aducem pe bolnav acasă, să-l hrănim, iar noi nici măcar o bucată de pîine nu i-am dat.

- Aha, să te las eu să strici pasca! Şi încă sfinţită! Tu să o fi stricat-o cu cazacul tău, iar eu să fi crăpat apoi de ruşine acasă! Ce deştept eşti!

Maxim plecă încet de lîngă femeie în bucătărie, înveli în şervet o bucată de pască şi cinci ouă şi se duse în şopron, la muncitori.

- Cozma, lasă acordeonul, îi zise unu­ia dintre ei. Pune şaua pe murg sau pe Ivancic şi pleacă repede la Bîrna Strîm-bă. Acolo e un cazac bolnav, lîngă cal, să-i dai astea. Poate că nu a plecat încă.

Maxim se înveseli iarăşi, dar, aşteptîndu-l pe Cozma cîteva ore, nu mai rab­dă, puse şaua pe cal şi porni în întîmpi-narea lui. Il întîlni chiar la Bîrnă.

-     Cum e? L-ai văzut pe cazac?

-     Nu e nicăieri. Cred că a plecat.

-     Hm... Ce poveste!

Torciakov luă de la Cozma legătura şi plecă mai departe. Ajungînd în sat, îi în­trebă pe ţărani:

-  Fraţilor, n-aţi văzut un cazac bolnav, cu calul? N-a trecut pe aici? E roşcat, slab, călare pe un cal murg.

Ţăranii se uitară unii la alţii şi ziseră că ei nu au văzut nici un cazac.

- A trecut pe aici poştaşul, asta e si­gur, dar ca să treacă un cazac sau altci­neva - nu am văzut.

Maxim se întoarse acasă la prînz.

Nu-mi iese cazacul ăsta din cap, şi pace! - îi zise el nevestei. Nu-mi dă pace.
Eu mă tot gîndesc: dacă Dumnezeu a vrut să ne ispitească şi ne-a trimis un în­ger sau vreun sfînt în cale, în chip de cazac? Doar există aşa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mîhnit un om.

Ce te tot legi de mine cu cazacul tău? - strigă Lizaveta, pierzîndu-şi răbdarea. Te-ai lipit ca smoala!

Tu nu eşti bună, să ştii..., îi zise Maxim, privind insistent la faţa ei.

Era pentru prima oară după nuntă cînd el vedea că nevasta lui nu este bună.

Lasă să nu fiu bună, strigă ea şi izbi supărată cu lingura, însă nu voi ajunge să împrăştii pasca sfinţită la toţi beţivii!

Nu cumva cazacul era beat?

Era beat!

Cum ţi-ai dat seama?

Era beat!

Eşti o proastă!

Supărîndu-se, Maxim se ridică de la masă şi începu să-şi certe tînăra nevastă, zicîndu-i că este nemilostivă şi proastă.

- Să crape cazacul tău! Lasă-mă în pace, holeră, cu cazacul tău puturos, că de nu, mă duc la tata!

De la nuntă aceasta era prima ceartă a lui Torciakov cu nevasta sa. Pînă seara umblă el prin curte tot gîndindu-se la nevastă, gîndind cu ciudă că ea îi părea acum rea şi urîtă. Ca dinadins nu-i ieşea din cap nici cazacul şi lui Maxim i se năzăreau ba ochii lui mari, ba glasul, ba mersul...

- Eh, am mîhnit un om! - bolmojea el. L-am mîhnit!

Seara, cînd se întunecă, fu cuprins de o tristeţe de nesuportat, aşa cum nu mai avusese niciodată - măcar spînzură-te! De tristeţe şi de necaz pe femeie se îmbată, aşa cum se îmbăta odinioară, cînd nu era căsătorit. La beţie el spunea vorbe murdare şi strigă la nevastă că are o faţă rea şi urîtă şi că mîine o va alunga la tată-su.

Dimineaţă, după sărbătoare, vru să se dreagă şi se îmbată iar.

Aşa a început declinul.

Caii, vacile, oile şi păsările au început încetul cu încetul să dispară din curte, datoriile creşteau, nevasta devenea ne­suferită... Toate aceste necazuri, spunea Maxim, s-au abătut asupra lui din cauză că avea o nevastă rea şi proastă şi că Dumnezeu S-a supărat pe el şi pe nevasta lui din pricina cazacului bolnav. El se îmbăta tot mai des şi mai des. Cînd era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar cînd era treaz bîntuia prin stepă, aşteptînd să-i iasă în cale cazacul...

1887

De aceeasi autoare puteti citi astazi: Profetul Zaharia, dand click aici.

Stiri Lacasuri Ortodoxe 7 iunie (ciresar) 2008

Natura umană este aşa. Nu facem nimic gratis, vrem să vedem că ajutorul nostru a meritat osteneala, vrem să vedem că este apreciat, indiferent în ce fel.

Oricum, subiectul acesta începe să îşi piardă rostul, pentru că nici 40% din populaţie nu mai oferă ajutorul cuvenit nowadays.

Voi reveni curând cu acest subiect!

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.
Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre.
Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.
Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?
Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?
Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?
Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.
Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau;
Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.
Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?
El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.

(Din Sfânta Evanghelie după Matei)

Accentua aceasta şi ieromonahul Savatie Baştovoi - că atunci când vedem săracii - îl vedem de fapt pe Hristos care ne cere milostenii.

Sfanta Mucenita Filofteia a trait in sec. al XIII-lea, in sudul Dunarii. Nu se stie cu exactitate daca provenea din neam de romani sau de bulgari. A fost martirizata la doar 12 ani de tatal sau. Moastele sale se afla la Curtea de Arges de la sfarsitul sec. al XIV-lea. In sedintele Sinodului BOR din 1950, s-a decis generalizarea cultului Sf. Filofteia de la Arges, pomenita la 7 decembrie. In traditia populara este numita Poitra lui Nicolae.

"Aceasta icoana a fost zugravita ca semn de multumire intru cinstirea numelui, faptelor si minunilor faptuite de Sfanta Filofteia familiei... A adus vindecari intr-un mod absolut miraculos, mi-a adus spor in casa, recunoasterea oficiala in arta iconografica... Acestea toate si multe altele stau marturie ca si astazi cei ce se apropie de racla cu moastele Sfintei si cu inima curata ii cer ajutorul nu raman neascultati si fara de ajutor" (Calin Bogatean)

De peste 600 de ani, Tara Romaneasca este vegheata de Sf. Mucenita Filofteia, aflata la Curtea de Arges. Binefacerile sale sunt nenumarate. Tamaduitoare de boli, aparatoare impotriva incercarilor vietii, aducatoare de ploaie, protectoare a animalelor, dar si a viilor, patroana a copiilor si a tinerilor... Iata doar cateva dintre ele. Despre viata ei scurta, de doar doisprezece ani, se stiu multe. Viata sa a fost repede alcatuita de cei care au cunoscut-o, probabil in special datorita minunilor pe care le-a savarsit imediat dupa martiriul sau.

Un copil inchinat lui Dumnezeu

Despre Sfanta Filofteia se stie ca a trait la inceputul sec. al XIII-lea, la sud de Dunare, in orasul Tarnovo. Acest oras era in acea vreme capitala Taratului romano-bulgar. Nu se poate afirma cu exactitate de ce nationalitate era. Datorita vitregiei timpurilor, s-au inregistrat mai multe migratii ale locuitorilor de pe cele doua maluri ale Dunarii. Unii reveneau la locul de bastina, altii ramaneau in satele adoptive. Chiar si intemeietorii Taratului romano-bulgar, fratii Petru si Asan, erau doi romani stabiliti in Tarnovo. Sfanta filofteia s-a nascut in jurul anului 1206. Numele sau se traduce prin "iubitoare de Dumnezeu". Acest lucru l-a demonstrat scurta ei viata.

Urmatoare poruncii iubirii

Mama Filofteiei a fost o crestina evlavioasa, care a invatat-o iubirea de Dumnezeu si de aproapele, milostenia, postul si rugaciunea. A murit insa de tanara, lasand-o pe Filofteia orfana la o varsta frageda. Pentru a face fata greutatilor pe care le presupunea cresterea unui copil, tatal sau a decis sa se recasatoreasca. Traditia spune ca noua sotie nu era un om al rugaciunii si al milosteniei. Nici cu Filofteia relatia nu era foarte buna, mai ales cand fetita se ducea la biserica, se ruga si isi arata marinimia sufletului. A inceput sa o persecute, trimitand-o la diferite munci grele. In acelasi timp, se pare ca incerca sa il intarate si pe tata impotriva copilei sale.

Martirizata la doar 12 ani

Una dintre indatoririle Filofteiei era cea de a-i duce mancare tatalui ei, care muncea la camp. Pe drum insa, intalnindu-se cu oamenii saraci, care ii cereau macar un coltisor de paine, nu o lasa inima sa treaca nepasatoare mai departe. Astfel, ea le dadea din mancarea tatalui sau. Lucrul s-a repetat, astfel incat tatal, ramanand mai mult flamand, si-a certat sotia. Aceasta insa s-a aparat, spunandu-i ca Filofteia este vinovata, caci imparte mancarea la saraci. Manios peste fire, tatal s-a pus la panda si, surprinzand-o pe Filofteia in timp ce facea milostenia obisnuita, a aruncat spre ea cu barda ce o purta la brau. Tanara Filofteia a fost grav ranita la un picior. In urma acestei rani si-a incredintat sufletul Domnului, la varsta de doar 12 ani. Era in anul 1218.

Trupul facator de minuni

Inspaimantat de fapta sa, tatal a incercat sa ii ridice trupul, pentru a o inmormanta. Dar Dumnezeu a proslavit-o, iar trupul ei a devenit atat de greu, incat nu l-a putut clinti, desi a chemat si pe alti oameni in ajutor. Ingrozit de aceasta minune, l-a chemat pe Arhiepiscopul de Tarnovo. Acesta a venit insotit de un alai de preoti si credinciosi, citind mai multe rugaciuni de dezlegare, pentru a putea duce trupul Sfintei in catedrala din Tarnovo. Sinaxarul spune ca, nedorind sa mearga acolo, trupul s-a lasat greu ca prin minune. Astfel, ierarhul a inceput sa rosteasca numele mai multor orase, aflate de o parte si de alta a Dunarii. Cand a fost pronuntat numele Cetatii de Arges, trupul s-a facut dintr-o data usor, Filofteia aratand in ce casa dorea sa fie dusa.

Aducerea la Curtea de Arges

Istoria arata insa ca moastele Sf. Filofteia au fost duse initial la Tarnovo, unde au ramas pana in anul 1393. In acel an, Taratul bulgar a fost ocupat de turci, care au si ars orasul. Pentru a le feri de profanare, moastele au fost duse la Vidin, unde au stat putin timp, probabil pana in 1396. Dupa infrangerea armatelor crestine la Nikopole, crescand amenintarea turca, moastele au fost oferite domnitorului Tarii Romanesti, Mircea cel Batran (1386-1418). Acesta le-a asezat in vechea ctitorie domneasca, cu hramul "Sf. Nicolae", de la Curtea de Arges, pe atunci catedrala mitropolitana. In acest fel se explica si alegerea zilei de 7 decembrie drept zi de pomenire (imediat dupa ziua hramului). Dupa construirea noii biserici de catre Neagoe Basarab, sfintita la 15 august 1517, moastele au fost asezate aici a doua zi, cand s-a facut si proclamarea canonizarii Sf. Ierarh Nifon al Constantinopolului (prima canonizare la noi).

Ocrotitoare a romanilor

Moastele au ramas la Curtea de Arges pana in 1893, cand, datorita starii avansate de degradare a bisericii, au fost mutate in bisericile "Sf. Gheorghe" si "Adormirea Maicii Domnului" - Olari, din aceeasi localitate. In timpul primului razboi mondial, datorita mutarii frontului in apropierea acestei localitati, moastele au fost duse in paraclisul Manastirii Antim din Bucuresti. Dupa terminarea razboiului, au fost readuse la Curtea de Arges, iar din 1949 se afla in paraclisul acestei manastiri. Pelerinii care au trecut de-a lungul timpului pe la racla Sf. Mucenite Filofteia au lasat marturii atat despre numeroasele minuni care se savarseau aici, cat si despre evlavia de care se bucura in randul credinciosilor de pretutindeni. Datorita acestei cinstiri deosebite, in sedintele Sinodului Bisericii Ortodoxe Romane din 28 februarie 1950 s-a decis generalizarea cultului Sf. Mucenite Filofteia in intreaga tara. ?

Casa romaneasca a Sfintei Filofteia

Biserica "Sf. Nicolae" Domnesc de la Curtea de Arges este cel mai vechi monument pastrat in Tara Romaneasca. Constructia a fost inceputa de domnitorul Basarab I, dar, trecand la cele vesnice in 1352, lucrarile au fost continuate de urmasii sai, Nicolae Alexandru si Vladislav Vlaicu. Biserica uimeste prin dimensiunile mari pentru epoca sa, poate si fiindca a fost destinata sa fie catedrala mitropolitana. Stilul este cel bizantin de cruce inscrisa, caracteristic dinastiei bizantine a Comnenilor, iar pictura impresioneaza prin sobrietate. In biserica se mai pot vedea si unele picturi ulterioare, apartinand stilului brancovenesc. In apropiere, in sec. al XVI-lea, domnitorul Neagoe Basarab a construit actuala Catedrala episcopala.

Racla in care se afla moastele Sfintei Filofteia a fost restaurata in anul 2004. S-a drapat lemnul cu catifea rosie, s-au aurit piesele din argint, s-a reaurit capacul, s-au schimbat piciorusele de sprijin, confectionate din aluminiu. In plus, s-au inlocuit bucatile deteriorate din lemnul de chiparos, pastrandu-se totusi inscriptia: "Acest sicriu de chiparos s-au facutu de Hagji Ioan Pitis din Ploiesti la a treia venire a sfintelor moaste in Ploiesti in trei ani pe randu. Prin rugaciunile savarsite de norodu la intampinarea sfintelor moaste Dumnezeu s-au milostivitu si in acesti trei ani 1867, 1868 si 1869 si au fost foarte multa abundenta in rodirea pamantului."

Poitra lui Nicolae

Intrucat Sf. Nicolae se bucura de o importanta deosebita in cadrul panteonului popular, si sarbatoarea sa este una pe masura. Ea dureaza trei zile, incepand din ajun (5 decembrie) si se prelungeste pana a doua zi, pe 7 decembrie. Ciuda sau Poitra Sf. Nicolae este astfel cea de-a treia zi de praznuire a Sfantului. Sf. Filofteia este considerata ocrotitoarea copiilor si a tinerilor, si in special a fetelor, pe care le ajuta sa se casatoreasca si sa aiba o viata linistita. Considerata o sora indepartata a Sf. Ilie, cinstirea ei constituie o garantie a ploilor manoase de peste an. De altfel, Sf. Filofteia este numita "aducatoarea de ploi". Istoria consemneaza mai multe procesiuni cu moastele Sfintei pe timp de seceta, iar traditia spune ca prin mijlocirea ei in fata lui Dumnezeu a plouat, iar roadele au fost bogate. Sarbatoarea Sf. Filofteia se tine si pentru a fi feriti de diferite boli si necazuri atat noi, cat si animalele noastre. Chiar si viile sunt protejate de mana sau de filoxera in urma rugaciunilor Sfintei Filofteia.

Blestemul Sfintei Filofteia: Pentru a nu se imparti moastele, mitropolitul Cosma a rostit un blestem: "Cosma, Milostiv Bogin - cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop Mitropoliei Ungrovlahiei/ Fiindca ne instiintam smerenia Noastra cum ca/ din Sfintele Moaste ale Sfintei Mucenite Filotheii, ce se afla in Biserica Domneasca/ din orasul Argesu, s-ar fi risipindu in mici/particele. Iata dar, poruncim cuviosiei/ tale Arhimandrite chir Parthenie, Igumen Argesului, sa le pecetluiesti intr-un saculetu de bogasin nou lasandu-i afara numai mana cea dreapta pentru sarutarea norodului. Si asa pecetluite sa le/ asezi in sicriu. Si sa stie fiescare/ sa se fereasca a nu cuteza sa ciupeasca/ cat de putin din sfintele moaste, ca am pus blestem asupra cui/ a cuteza a sa atinge/ sa ia. Intra-a acesta si chip sa urmezi/! Si sa fii blagoslovit! 1791, mai 10"

Sfanta Mucenita Filofteia
Aceasta frumoasa stalpare, purtand roduri vrednice de Imparatia Cerurilor, Sfanta Filofteia fecioara, s-a nascut in marea cetate Tarnavo, din parinti crestini cu credinta, bulgari de neam, plugari cu mestesugul si simpli cu cunostinta. Dupa ce copila a ajuns la varsta cea primitoare de invatatura si, dupa ce a semanat in inima sa si in sufletul ei cel primitor samanta faptelor bune, a fecioriei si a milosteniei, ca din rod se cunoaste pomul, maica ei s-a mutat catre Domnul. Iar copila, ramanand lipsita de maica cea fireasca si avand intru inima sa intiparite invataturile primite de la ea, inteleptind-o pe dansa Duhul Sfant, a inceput cu osardie a lucra faptele bune cele incepatoare. Adica, a merge la biserica, a asculta Sfintele Scripturi cu luare aminte, a posti, pazindu-si neintinata fecioria cea trupeasca si cea sufleteasca, miluind pe cei saraci, saturand pe cei flamanzi, adapand pe cei insetati si imbracand pe cei goi; impodobindu-si prin aceasta, candela sufletului sau, agonisindu-si undelemn in vasul ei si gatindu-se pentru intrarea in camara Mirelui ceresc, ca fecioarele cele intelepte. Si toate aceste fapte bune le savarsea Sfanta cu mare statornicie si rabdare, nebagand in seama ispitele si necazurile pricinuite de uratorii binelui, dupa cela ce zice: "Gatitu-m-am si nu m-am tulburat a pazi poruncile Tale."

Deci, dupa ce a murit mama Sfintei, tatal ei si-a luat alta femeie si, fiindca mai totdeauna se intampla ca mamele de al doilea nu iubesc pe fiicele vitrege, aceasta s-a intamplat si Fericitei. Ca mama vitrega, vazandu-i milostivirea si alte fapte bune ale ei, indemnata de uratorul binelui, diavolul, ii facea necazuri neincetate, batand-o, parand-o tatalui ei si pornindu-l spre manie. De multe ori, Fericita, vazand pe saraci si flamanzi si biruita fiind de milostivire, isi da hainele ei si le impartea si din bucatele, pe care mama vitrega i le da, sa le duca la tarina, la tatal ei. Pentru fapta aceasta, el de multe ori o batea fara mila, pana ce, in cele de pe urma, a patimit si moartea din mainile lui.

Mergand ea, dupa obicei, in toate zilele, sa duca bucate tatalui sau, fiind el cu plugul la tarina, ii ieseau mereu inainte saracii si flamanzii, care, stiindu-i milostivirea si asezarea sufeltului ei cel iubitor de saraci, ii cereau milostenie, iar Fericita, neavand altceva sa le dea, le impartea din bucatele ce le ducea tatalui ei si ii hranea. Acestea facand-o ea multe zile si tatal sau, ramanand flamand, a certat pe femeia lui, cere l-a incredintat ca totdeauna ii trimite bucate deajuns, inca si de prisos, ci diavolul a pus in mintea tatalui ei, sa pandeasca pe Fericita, ca sa vada ce face cu bucatele. Deci, el mergand la un loc indemanatic sa o pandeasca, in vremea in care stia ca vine Fericita cu bucatele, si vazand cele ce facea fiica sa, s-a aprins de manie si biruindu-se de patima si dragostea cea parinteasca uitand-o, s-a pornit asupra ei. Si, neingaduind mania cea draceasca, sa o apuce de cosite, dupa obiceiul sau, ca totdeauna, si sa o bata pana isi va stampara fierberea maniei sale dobitocesti, de astadata, pana sa ajunga la dansa, a asvarlit in ea cu barda lui cea plugareasca, pe care o purta la brau si, lovind-o, a ranit-o la picior si, indata, o, minune, Fericita si-a dat sfantul ei suflet in mainile lui Dumnezeu.

Iar sfantul si feciorescul ei trup, ramanand pe pamant si inca sange din piciorul cel taiat curgand, cu slava cereasca a stralucit, incat se lumina si locul cel de prinprejur. Iar ticalosul tata, vazand intamplarea, a fost cuprins de spaima si de cutremur: una, ca s-a facut ucigas al fiicei sale, iar alta, din pricina stralucirii slavei celei dumnezeiesti, care se revarsase imprejurul sfintelor ei moaste; ca vrand sa ridice sfantul ei trup, nu cuteza sa se atinga, inca nici sa se apropie de dansul.

Deci, a alergat in cetate si a spus arhiepiscopului si celor mai mari ai cetatii, toate pe rand, precum s-au intamplat si ca acum trupul Fericitei zace pe pamant si ca este proslavit de la Dumnezeu cu lumina cereasca. Aceasta auzind-o, arhiepiscopul si cei mai mari ai cetatii, precum si din popor, au alergat, cu faclii si cu tamaie si cu rugaciuni, si, vazand neprihanitul trup stralucind cu acea dumnezeiasca lumina, s-au minunat cu totii si au proslavit pe Dumnezeul minunilor, Care si acum, in vremile noastre, proslaveste pe robii sai, care implinesc cu nevinovatie sfintele Lui porunci. Apoi, vrand sa ridice sfantul ei trup dupa porunca arhiepiscopului si sa-l duca in cetate, nicidecum n-au putut, ca Dumnezeu, vrand sa proslaveasca cu minune pe roaba sa, a ingreuiat ca o piatra de moara trupul ei.

Deci, cunoscand ei ca in alta parte voieste Sfanta sa se duca, au inceput a-i vorbi ca si catre o fiinta vie, pomenindu-i cetatile, manastirile, bisericile cele de peste Dunare, si cele de aceasta parte de Dunare si nicaieri n-a voit, iar cum a pomenit de Biserica Domneasca, cea din Targul Argesului, indata s-a usurat mai mult decat greutatea ei cea fireasca si, intelegand toti ca acolo este voia lui Dumnezeu si a Sfintei a merge, indata au instiintat, prin scrisori, pe Radu Voda, cel poreclit Negru (ce care si biserica a fost zidita), despre toate aceste. Deci, voievodul, cand a aflat, fiind tara si poporul sau cu niste odoare de mult pret, ca acestea, indata, cu mult alai, cu faclii si tamaieri, cu multa evlavie, mergand la Dunare, a adus sfintele ei moaste si le-a asezat in biserica domneasca, cea zidita de dansul, in orasul Argesului.

Iar dupa ridicarea, in anul 1517, a manastirii Curtea de Arges, de catre binecredinciosul Voievod Neagoe Basarab, cinstind moaste ale Sfintei Filoteia, au fost asezate in manastire, unde si pana in ziua de astazi se afla nestramutate, dupa atatea schimbari de vreme, de robii si de tulburari, dand tamaduiri la tot felul de boli, celor ce alearga cu credinta la dansa. Cu ale carei rugaciuni, Dumnezeu sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi.

Acatistul Sfintei Filofteia

Filofteia - Sfanta Mucenita !

(7 decembrie)

Rugaciunile incepatoare :

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.

Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Condacele si Icoasele

Condacul 1 :

Ca ceea ce din pruncie jertfa fara prihana te-ai adus lui Dumnezeu, prin fapta buna, Filotee preafericita, Celui ce din pantecele maicii tale te cunostea pe tine, ceea ce te-ai aratat podoaba fecioarelor si locuitoarea camarii celei de nunta, vrednica esti de lauda ! Pentru aceasta cantam tie : Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Icosul 1 :

Plecand acum genunchii inaintea Facatorului tuturor si mainile tinzindu-le catre Cuvantul Cel mai inainte de veac, iertare gresealelor noastre cerem, putere de cuvant, luminare si pricepere mintii noastre, ca sa laudam nevointele si vitejiile fericitei Filofteea si catre dansa sa graim cu caldura unele ca acestea :

Bucura-te, Filofteea, cea din rau tata nascuta;
Bucura-te, ca de mama credincioasa ai fost crescuta;
Bucura-te, trandafirul rasarit din maracine;
Bucura-te, ca tot timpul bun miros reversi din tine;
Bucura-te, ca in lume ai fost blanda mielusita;
Bucura-te, ca a ta mama ti-a fost buna pastorita;
Bucura-te, porunca sfanta, cu desavarsita minte;
Bucura-te, ca de mica ai mers pe caile sfinte;
Bucura-te, ca in chinuri ti-a fost totdeauna traiul;
Bucura-te, ca rabdarea te-a facut sa castigi raiul;
Bucura-te, ca necazuri suferit-ai multe foarte;
Bucura-te, ca de Domnul te-ai preamarit dupa moarte;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 2 :

Mutandu-se din viata aceasta vremelnica, binecredincioasa maica ta, te-a lasat pe tine la toata lipsa plinitoare si mostenitoare faptelor ei celor bune, pe care urmandu-le, ai cantat lui Dumnezeu neincetata cantarea : Aliluia !

Icosul 2 :

Frica si cutremur ne cuprinde pe noi, cei intunecati la minte, ca nu ne pricepem de unde vom incepe a-ti aduce tie laude, fecioara, sau care cantare iti vom canta, sau cu ce cununi te vom incununa; dar indraznind, pentru rugaciunile tale cele catre Dumnezeu, cu inima umilita cantam tie acestea :

Bucura-te, odraslirea cea in Tarnov rasarita;
Bucura-te, cea de Domnul in rai acum rasadita;
Bucura-te, aurora cu raze stralucitoare;
Bucura-te, stea cereasca ce luminezi ca un soare;
Bucura-te, ca in lume te-a hranit cereasca raza;
Bucura-te, ca prin tine crestinii se lumineaza;
Bucura-te, ca pe tine te-am castigat bogatie;
Bucura-te, ca povata ne-ai dat cum sa urmam tie;
Bucura-te, ca prin tine am primit hrana cereasca;
Bucura-te, pilda celor ce vor sa se mantuiasca;
Bucura-te, calauza sufletelor celor drepte;
Bucura-te, indreptarul fecioarelor intelepte;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 3 :

Auzind tu, fericito, glasul Evangheliei Domnului, care fericeste pe cei milostivi, tare l-ai intiparit in inima ta si cu atata credinta l-ai primit si atata l-ai iubit, incat cu infocata si dumnezeieasca ravna aprinzindu-te, cu insutite osteneli si cu sarguinta multa ai cantat lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 3 :

Multa purtare de grija ai avut in cugetul tau pentru saraci, fericita Filotee, pentru ca ravneai ca sa nu ramana nici unul nemiluit din cei ce asteptau de la tine milostenie, nici un flamand sa nu se duca nesaturat, nici un gol neimbracat, nici un mahnit nemangaiat; pentru care, laudandu-te, cantam tie acestea :

Bucura-te, comoara milei, cea-n veci nedesertata;
Bucura-te, imbracarea celor goi fara de plata;
Bucura-te, celor flamanzi paine buna, hranitoare;
Bucura-te, celor straini casa adapostitoare;
Bucura-te, izbavitoare a celor primejduiti;
Bucura-te, alinare a ranii celor scarbiti;
Bucura-te, celor cazuti grabnica sprijinitoare;
Bucura-te, la nevoie fierbinte folositoare;
Bucura-te, feciorie, cu milostenie-nsotita;
Bucura-te, tinerete, cu viata-mbunatatita;
Bucura-te, mangaierea celor ce se roaga tie;
Bucura-te, ca prin moarte ai ramas deapururi vie;
Bucura-te, Fiiotee, fecioara prealaudata !

Condacul 4 :

Vazandu-te pe tine vrajmasul firii omenesti ca te-ai apucat de lucrarea ei savarsirea faptei celei bune si mai vartos de fapta care fi-va laudata in ziua Judecatii, a socotit sa te impiedice pe tine ca oarecand pe Eva in rai, dar n-a putut, caci neincetat cantai lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 4 :

Ca viforul s-au pornit asupra ta uratii si spurcatii diavoli si ispitiri fara de numar ti-au adus, ca prin multimea si greutatea ispitelor sa te intoarca pe tine de la o lucrare ca aceasta. Dar tu, fericita, fiind intemeiata pe Hristos, Piatra cea din capul unghiului, tare i-ai sfaramat pe ei; drept aceea vrednica esti a te cinsti cu acestea :

Bucura-te, fericito, cea de fapte bune plina;
Bucura-te, ca prin chinuri te-ai imbracat cu lumina;
Bucura-te, desfatarea maicii tale iubitoare;
Bucura-te, diadema a-nteleptelor fecioare;
Bucura-te, prunca sfanta a Domnului urmatoare;
Bucura-te, milostiva, cea de saraci iubitoare;
Bucura-te, ca pe diavol tu l-ai umplut de rusine;
Bucura-te, ca satana a fost biruit prin tine;
Bucura-te, ca credinta ai avut in Hristos, tare;
Bucura-te, ca rasplata dobandit-ai prin rabdare;
Bucura-te, vitejie, in trup de copil lucrata;
Bucura-te, biruinta, de Duhul Sfant insuflata;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 5 :

Vifor de urgie mare a pornit tatal tau cel intunecat la minte si impietrit la inima, sufland cu ingroziri si cu chinuri asupra ta, fericita Filotee; dar n-a putut sa te clinteasca, pentru ca intemeiata erai pe Piatra credintei, Hristos, pe care tu, preainteleapta fecioara, stand, lui Hristos, Celui ce te intarea pe tine, ai cantat : Aliluia !

Icosul 5 :

Cine din pamanteni poate sa spuna cu deamanuntul chinurile tale cate ai suferit de la tatal tau cel intunecat la cuget, si de la mama ta vitrega ? si ce minte poate sa priceapa rabdarea ta, intru toate cate ai patimit ? Drept aceea, minunandu-ne de viata ta cea mai presus de fire, te laudam cu fericiri ca acestea :

Bucura-te, cea de Domnul pentru mila randuita;
Bucura-te, ca mult fost-ai de tatal tau chinuita;
Bucura-te, ca adesea fost-ai si crunt biciuita;
Bucura-te, ca pe spate si pe obraz ai fost lovita;
Bucura-te, caci chinuri grele si batai ai indurat;
Bucura-te, ca pe toate cu tarie le-ai rabdat;
Bucura-te, ca-n trup rani, ca Hristos ai suferit;
Bucura-te, ca din cale nimica nu te-a clintit;
Bucura-te, ca in toate bucuroasa ai patimit;
Bucura-te, ca si viata pentru Domnul ti-ai jertfit;
Bucura-te, ca de Dansul esti acum in cer marita;
Bucura-te, ca luat-ai cununa nevestejita;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 6 :

Cand tu, preafericita Filotee, imparteai hrana saracilor, atunci satana, ca si la Iuda, a pus in mintea tatalui tau gand rau si ucigas; ca pandindu-te pe tine din loc ascuns si vazandu-te hranand flamanzii, indata s-a umplut de draceasca manie si a zvarlit in tine cu barda cea plugareasca; si ranandu-ti piciorul indata ti-ai dat sufletul in mainile lui Dumnezeu, de care bucurandu-te tare, ai cantat : Aliluia !

Icosul 6 :

Inger s-a trimis atunci din cer ca sa lumineze trupul tau cel fecioresc, mucenita Filotee; si venind, a stat nevazut si a inceput a grai catre tine :

Bucura-te, mucenita, cea de tatal tau ucisa;
Bucura-te, ca dand mila, catre Domnul esti trimisa;
Bucura-te, ca rabdarea te-a suit la inaltime;
Bucura-te, ca de-aproape vezi pe Preasfanta Treime;
Bucura-te, ca de Domnul esti aleasa si primita;
Bucura-te, ca de Dansul esti in rai salasluita;
Bucura-te, ca de-a pururi porti luminata cununa;
Bucura-te, ca in ceruri stai cu dreptii impreuna;
Bucura-te, ca ai parte intre sfintele fecioare;
Bucura-te, ca de slava te-ai facut mostenitoare;
Bucura-te, ca in ceruri esti de-a pururi desfatata;
Bucura-te, ca-n tot timpul de noi esti binecuvantata;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 7 :

Zacand trupusorul tau cel curat pe pamant si inca singe din piciorul tau cel taiat curgand, cu stralucire cereasca a fost inconjurat, incat si locul cel dimprejur s-a umplut de lumina; si aceasta vazand ticalosul si ucigasul tau tata, cu spaima infricosandu-se, a alergat in cetate si a spus cele ce a vazut, ca nu stia intunecatul sa cante : Aliluia !

Icosul 7 :

Alergand fecioarele dimpreuna cu mamele lor la locul unde erai ucisa, ca sa te vada pe tine, fericita Filotee, si vazand cu ochii lor stralucirea luminii care te inconjura, minunandu-se intru sine, au inceput a te lauda, zicand :

Bucura-te, Filotee, inteleapta si preabuna;
Bucura-te, ca esti noua sora scumpa si cununa;
Bucura-te, ca in ceruri s-a proslavit al tau nume;
Bucura-te, ca lumina esti fecioarelor in lume;
Bucura-te, ca la Domnul ti-a fost inima de mica;
Bucura-te, ca iubindu-L, de chinuri nu ti-a fost frica;
Bucura-te, ca spre bine mult ai fost sarguitoare
Bucura-te, ca in toate intreci pe alte fecioare;
Bucura-te, ca pe Domnul L-ai castigat acum mire;
Bucura-te, ca gusti de-acum a raiului indulcire;
Bucura-te, ca in ceruri te avem mijlocitoare;
Bucura-te, ca la Domnul ne esti calda rugatoare;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 8 :

Auzind arhiepiscopul Tarnovei cele spuse de tatal tau, indata, cu dregatorii cetatii si cu tot clerul si poporul a venit la tine; si vazand trupul tau stralucind de lumina, cu frica au cantat lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 8 :

Tot orasul Tarnovei si satele dimprejur au alergat la locul ce stralucea, fecioara Filotee; si vazand minunea care s-a savarsit intru tine, dimpreuna cu arhiepiscopul ti-au impletit cantari, zicand unele ca acestea :

Bucura-te, a Tarnovei lauda nestricacioasa;
Bucura-te, sfant vlastar din maica binecredincioasa;
Bucura-te, crinul fraged din gradina lui Hristos;
Bucura-te, floare alba cu nevestejit miros;
Bucura-te, chip al milei si al dragostei crestine;
Bucura-te, viata scurta invesnicita prin mult bine;
Bucura-te, ca prin trude esti mutata intre sfinte;
Bucura-te, ca gusti raiul care l-ai dorit fierbinte;
Bucura-te, ca acolo ti-ai gasit pe maica buna;
Bucura-te, ca te veselesti cu dansa impreuna;
Bucura-te, ca podoaba Biserica te castiga;
Bucura-te, ca tot omul te lauda si iti striga :
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 9 :

Stransa fiind toata multimea popoarelor imprejurui tau, cu frica s-au apropiat de tine, vrand sa te ridice de la pamant; dar vazand greutatea cea mai presus de fire a trupului tau, toti s-au umplut de mirare si cu spaima au cantat lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 9 :

Intelegand popoarele ca nu-ti este voia sa te ridice de la pamant, cu nedumerire se uitau unii la altii; apoi, luminati fiind de sus, au inceput sa numeasca toate manastirile si vazand ca vrei sa mergi la biserica din Curtea de Arges, au inceput a grai tie :

Bucura-te, ca tu insati ti-ai hotarit locuinta;
Bucura-te, ca prin Domnul ti s-a implinit dorinta;
Bucura-te, ca departe s-a vestit al tau sfant nume;
Bucura-te, ca viata ti s-a cunoscut in lume;
Bucura-te, fericito, tu preascump al nostru rod;
Bucura-te, ca te-asteapta Radu Negru Voievod;
Bucura-te, ca mergi astazi sa lucrezi in Romania;
Bucura-te, ca departe ti-ai intins apostolia;
Bucura-te, ca poporul vine voia sa-ti plineasca;
Bucura-te, iubitoare de Tara cea Romaneasca;
Bucura-te, ca romanii te-au cistigat bogatie;
Bucura-te, ca de-a pururi si noi iti vom canta tie :
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 10 :

Daca s-a dat stire lui Radu Negru Voda ca vrei sa vii in Tara Romaneasca, cu lacrimi de bucurie a laudat pe Dumnezeu si luand multime de popor a alergat catre Dunare intru intampinarea ta; si vazandu-te de mult popor petrecuta, a cantat lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 10 :

Primit-a Domnul Tarii Romanesti, Radu Negru Voda, cu mare bucurie si evlavie cinstitele si sfintele tale moaste si laudand pe Dumnezeu, a grait catre tine asa :

Bucura-te, Filotee, mucenita preacinstita;
Bucura-te, cea de Domnul, tarii noastre daruita;
Bucura-te, voitoarea noastra cea de prea mult bine;
Bucura-te, ca pamantul ni s-a luminat prin tine;
Bucura-te, ca noi astazi te primim ca pe un soare;
Bucura-te, ca in juru-ti versi raze mangaietoare;
Bucura-te, ca la Arges ti-ai ales locas in lume;
Bucura-te, ca poporul iti cinsteste al tau nume;
Bucura-te, ca podoaba fi-vei Bisericii vesnic;
Bucura-te, frumusetea si stalpul si cel puternic;
Bucura-te, pazitoare a credintei stramosesti;
Bucura-te, mandra floare a gradinii romanesti;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 11 :

Faclie purtatoare de lumina te avem pe tine, fecioara Filotee, ca luminezi toata Biserica din Tara Romaneasca si izvorand buna mireasma, neincetat reversi tamaduiri celor ce alearga cu credinta la racla sfintelor tale moaste ! Pentru aceasta lui Dumnezeu, Celui ce Te-a preamarit pe tine, cu neincetate multumiri cantam : Aliluia !

Icosul 11 :

Avand noi sfintele tale moaste pe pamantul nostru ca pe o comoara nepretuita, ne umplem de sfintenie si privind la dansele ca la o lumina cereasca, cu frica si cu cutremur cantam tie acestea :

Bucura-te, ca tu insati ti-ai ales aceasta tara;
Bucura-te, ca la Arges moastele ti se asezara;
Bucura-te, Filotee, sfanta noastra bogatie;
Bucura-te, ca mari daruri ti-a harazit Hristos tie;
Bucura-te, stralucirea credintei celei crestine;
Bucura-te, indulcirea celor ce vin catre tine;
Bucura-te, lecuirea bolilor nenumarate;
Bucura-te, datatoare de puteri si sanatate;
Bucura-te, rugatoarea cea pentru noi cu caldura;
Bucura-te, ca prin tine spre noi Domnul se indura;
Bucura-te, ca tot omul din ajutoru-ti apuca;
Bucura-te, ca pe nimeni nu-l lasi mahnit sa se duca;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 12 :

Auzit-am, fecioara Filotee, viata ta cea dumnezeiasca, vazut-am si minunile tale si indulcindu-ne de facerile tale de bine ce arati noua in toate zilele, credem si indraznirii tale catre Dumnezeu. Drept aceea, lui Hristos, Celui ce te-a marit pe tine, din inima Ii cantam : Aliluia !

Icosul 12 :

Laudam nevointele tale, Filotee fecioara, cinstim patimile, marim indelunga-rabdarea ta, fericim sfantul tau sfarsit, cantam barbatia ta cea neinvinsa ce s-a aratat in trupul tau cel tinerel si crud; si privind toate ostenelile vietii tale care te-au preamarit pe pamant si in cer, unde acum locuiesti, te rugam, fa pomenire si de noi, cei ce alergam la racla sfintelor tale moaste, ca, izbavandu-ne de toata nevoia si imparatiei cerurilor facandu-ne partasi, sa te laudam pe tine, graind unele ca acestea :

Bucura-te, cea la Tarnov in Bulgaria sfintita;
Bucura-te, cea de ceruri romanilor daruita;
Bucura-te, ca acum locuiesti la inaltime;
Bucura-te, ca in lume savarsesti minuni multime;
Bucura-te, ca stai vesnic intre cetele marite;
Bucura-te, ca prin tine mila Domnul ne trimite;
Bucura-te, ca vezi fata Ziditorului a toate;
Bucura-te, ca prin tine din primejdii El ne scoate;
Bucura-te, ca solia-ti are trecere la Domnul;
Bucura-te, ca-ti asculta rugile pentru tot omul;
Bucura-te, ca esti noua ajutor intru primejdii;
Bucura-te, ca pe tine te avem stalp al nadejdii;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

Condacul 13 :

( acest condac se zice de trei ori )

O, intru tot laudata si mult milostiva mucenita Filotee, primind multumirea noastra cea saraca si aceasta putina rugaciune de acum, de toate relele ne pazeste, pace lumii mijloceste, de vrajmasii cei vazuti si nevazuti ne mantuieste si ne apara pe noi de vesnica osanda, ca dimpreuna cu tine, lui Hristos Dumuezeu sa-I cantam : Aliluia !

O, intru tot laudata si mult milostiva mucenita Filotee, primind multumirea noastra cea saraca si aceasta putina rugaciune de acum, de toate relele ne pazeste, pace lumii mijloceste, de vrajmasii cei vazuti si nevazuti ne mantuieste si ne apara pe noi de vesnica osanda, ca dimpreuna cu tine, lui Hristos Dumuezeu sa-I cantam : Aliluia !

O, intru tot laudata si mult milostiva mucenita Filotee, primind multumirea noastra cea saraca si aceasta putina rugaciune de acum, de toate relele ne pazeste, pace lumii mijloceste, de vrajmasii cei vazuti si nevazuti ne mantuieste si ne apara pe noi de vesnica osanda, ca dimpreuna cu tine, lui Hristos Dumuezeu sa-I cantam : Aliluia !

Apoi se zice iarasi Icosul intai

Plecand acum genunchii inaintea Facatorului tuturor si mainile tinzindu-le catre Cuvantul Cel mai inainte de veac, iertare gresealelor noastre cerem, putere de cuvant, luminare si pricepere mintii noastre, ca sa laudam nevointele si vitejiile fericitei Filofteea si catre dansa sa graim cu caldura unele ca acestea :

Bucura-te, Filofteea, cea din rau tata nascuta;
Bucura-te, ca de mama credincioasa ai fost crescuta;
Bucura-te, trandafirul rasarit din maracine;
Bucura-te, ca tot timpul bun miros reversi din tine;
Bucura-te, ca in lume ai fost blanda mielusita;
Bucura-te, ca a ta mama ti-a fost buna pastorita;
Bucura-te, porunca sfanta, cu desavarsita minte;
Bucura-te, ca de mica ai mers pe caile sfinte;
Bucura-te, ca in chinuri ti-a fost totdeauna traiul;
Bucura-te, ca rabdarea te-a facut sa castigi raiul;
Bucura-te, ca necazuri suferit-ai multe foarte;
Bucura-te, ca de Domnul te-ai preamarit dupa moarte;
Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata !

si Condacul intai

Ca ceea ce din pruncie jertfa fara prihana te-ai adus lui Dumnezeu, prin fapta buna, Filotee preafericita, Celui ce din pantecele maicii tale te cunostea pe tine, ceea ce te-ai aratat podoaba fecioarelor si locuitoarea camarii celei de nunta, vrednica esti de lauda ! Pentru aceasta cantam tie : Bucura-te, Filotee, fecioara prealaudata.

D.M

Ne adresăm către Tine cu o rugăminte, mai bine zis cu o propunere, de a face un bine.
- Ce anume ?
- A ajuta un copil orfan, oferindu-i UN DAR - o mică bucurie de Crăciun.

Mântuitorul ne învaţă: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”

Deci să fim şi noi milostivi faţă de cei care au nevoie de ajutorul nostru, ca şi ei să aibă bucuria de sărbătoarea Naşterii Domnului. Măcar în acestea clipe să fim alături de ei, să simtă ei că nu sunt singuri. Să ajutăm copii care dintr-o anumită cauză au rămas fără mângâiere şi îngrijire părintească.

Milostenia trebuie neapărat să o aibă creştinul, pentru că faptele de binefacere sunt cele mai răsplătite. Dai bunuri pămantesti şi dobândeşti comori cereşti; faci bine trupului şi se răsplăteste sufletul; ajuţi omul şi împrumuţi pe Dumnezeu. Nimeni n-a ajuns sărac făcând milostenii, ci dimpotriva milostenia face din sărac om bogat şi bun. Virtutea milosteniei se arată în faptele iubirii creştine.

În ajunul sărbătorilor de Crăciun administraţia şi membrii Portalului tineretului ortodox din Republica Moldova LOGOS.MD au iniţiat campania caritabilă DARURI DE CRĂCIUN.
Toate bunurile şi sumele de bani colectate vor fi donate copiilor Gimnaziului-Internat din satul Napadova (r. Floresti).

Nu ezita faptul de a produce un eveniment fericit in viata unui om, mai ales că el este încă copil!
Ajută şi vei fi ajutat!
Bunul Dumnezeu să Vă răsplătesca pentru acest gest frumos!

Detalii:

Gimnaziu-internat are o nevoie de noptiere; inventar sportiv; materiale şi jocuri pentru ocupaţie, dezvoltare logică şi a creativităţii copiilor.
Pe langă milostenia trupească, vom pune accentul şi pe milostenia sufletească (cărţi de rugăciuni, iconiţe, cărţi duhovniceşti, materiale audio cu povestiri şi pilde ortodoxe).
Pentru transmiterea bunurilor şi a mijloacelor băneşti (după posibilitatea fiecăruia) puteţi alege una din următoarele metode:

1). Direct să transferaţi banii prin banca la contul de mai jos al Gimnaziului-Internat:

Rechizitele bancare ale Gimnaziului Internat s. Năpadova

pentru venituri C.F. 147823
Cont Trezorerial venituri 440100312990100
Banca de Economii S.A. fil.17 Floreşti
BECOMD2X617

Puteţi contacta pe Doamna Svetlana, Director Gimnaziului Internat s. Năpadova: tel. (+373) 250-52202

2). Vom colecta ajutorul în cadrul unor intalniri săptămanale. Locul şi timpul vor fi actualizate periodic.

Prima intalnire va fi duminica aceasta 25 noiembrie intre orele 15:00-16:30 la “Bucataria FAIN moderna” (care se gaseste după “Pani Pit” - intre Muzeul de Arte Plastice şi Teatrul de păpuşi “Licurici”). În caz de nu ne gasiţi, telefonaţi la numere de mai jos.

Pentru mai multe informaţii puteţi intra pe Forumul Tinerilor Creştini-Ortodocşi din Moldova.

De asemenea puteţi contacta pe:

Victor (administratorul LOGOS.MD)
tel. mob. (+373) 69077990
email: info@logos.md
ICQ #: 8-705-323

Alexandru
tel. mob. (+373) 68270276
email: alexle1357@yahoo.com
ICQ #: 207-017-343 (luni-vineri 08:00-17:00)

Viorel
tel. mob. (+373) 68003569
email: viostil@mail.ru

DESPRE UN COPIL ÎNDĂRĂTNIC

Îmi pare rău că micuţa este capricioasă, însă e prea devreme pentru a prevesti rele pornind de la acest fapt. Poate că se va schimba pe neaşteptate... Să ştiţi că îndărătnicia vesteşte deseori o voinţă tare, iar asta nu-i o trăsătură rea. Trebuie să aveţi însă înţelepciunea de a o înrâuri în aşa fel ca ea să nu bage de seamă că i se porunceşte şi să facă ceea ce doriţi Dumneavoastră ca din proprie iniţiativă. Domnul să vă dăruiască pricepere.

De ce asemenea cruce, întrebaţi ? Ca să vă smerească şi să alunge gândurile de trufie. Pe deasupra, ca să vă amintiţi mai des cât de îndărătnici suntem noi înaintea Domnului atunci când în locul voii Lui ne supunem propriilor pofte şi cât de neplăcut este acest lucru lui Dumnezeu.

DESPRE SEVERITATEA ÎN EDUCAREA COPIILOR

Trebuie să iau apărarea orfanei... Nu este totdeauna nevoie de pedeapsă, ci mai ades trebuie mustrare. Este o metodă mai blândă şi mai sigură. Severitatea necurmată n-aduce nici o bucurie. Sigur, nu trebuie arătată nici indulgenţă nepotrivită, dar şi severitatea trebuie amestecată cu căldura dragostei... Sunt încredinţat că aşa veţi şi face.

DESPRE ATACURILE DE PANICĂ LA COPII

Îmi pare rău pentru micuţă. Staţi cu ea atunci când apare criza de teamă sau puneţi noaptea patul ei mai aproape de al Dumneavoastră, în nici un caz nu trebuie pedepsită. Aici e vorba de un simţământ care apare fără voie.

DESPRE PREGĂTIREA COPILULUI PENTRU SCOALĂ

M. se pregăteşte să meargă la şcoală. Bineînţeles, trebuie să se familiarizeze cu viaţa de şcolar, şi timpul se va scurge pe nesimţite. Nu o speriaţi cu şcoala, ci zugrăviţi-i totul în aşa fel încât ea să vadă acolo raiul pe pământ şi să înceapă să năzuiască spre şcoală. Stăruiţi asupra faptului că trebuie doar să fie ascultătoare şi să nu se lenevească în privinţa învăţăturii, să înveţe tot ce i se predă... Aceasta va fi o bună pregătire pentru ea.

POVAŢĂ CĂTRE CINEVA
CARE A LUAT SPRE CREŞTERE
UN COPIL SĂRAC

Graba cu care a fost primit copilul, care-i pe jumătate orfan deocamdată, arată că această hotărâre a ieşit din adâncul inimii, fără nici o înrâurire dinafară. Lucrul în sine este vrednic de laudă: datorită lui poate fi lăudată şi inima care a luat o asemenea hotărâre.
Ce reiese de aici ? Dacă mama copilului se va înzdrăveni, îşi va lua copilul înapoi şi vă va fi recunoscătoare. Dacă nu, veţi educa pruncul, îl veţi pune pe picioare şi veţi rândui viaţa lui, adică veţi face un lucru minunat.
Domnul să vă binecuvânteze.
Al vostru rugător către Dumnezeu,
Episcopul Teofan

DESPRE PRIMIREA SPRE CREŞTERE A UNEI ORFANE

„Albişoara" întreabă dacă binecuvântez să o primească pe nepoata sa Liza, despre care aud pentru prima dată... Presupun că dacă cele ce mi s-au spus sunt adevărate, Liza trebuie luată, vindecată, învăţată să lucreze ceva şi, prin urmare, făcută aptă pentru felul de viaţă pe care îl va alege.

Ca atare, având în vedere un astfel de scop bun, să ştie „Albişoara" că binecuvântez cu amândouă mâinile, dar iată ce am de adăugat: 1)luând orfana, să o iubească la fel ca pe copilul său, ca pe o fiică s-o hrănească, s-o îmbrace, s-o încalţe şi să-i împlinească celelalte nevoi, făcând dezinteresat lucrul lui Dumnezeu; 2) Să se străduiască din răsputeri ca cele o mie de ruble lăsate moştenire orfanei să se păstreze în întregime, fie că vor trece în păstrare la ea, fie că vor rămâne altundeva. Banii trebuie depuşi la loc sigur, unde să poată aduce dobândă. Dobânda nu trebuie cheltuită, ci adăugată la capital. 3) Dacă această sumă va trece în păstrare la „Albişoara", aceasta să-şi pună lege: nu trebuie să ia nici un bănuţ pentru acoperirea propriilor nevoi. Mă face să scriu lucrul acesta următorul caz. O oarecare orfană a fost luată spre creştere de către unchiul ei. Orfana cu pricina avea de asemenea moştenire, ba chiar mai mare decât aceasta. S-a întâmplat o nevoie. Unchiul, cu încuviinţarea ei, a intrat în moştenire - cu dorinţa sinceră de a pune la loc cu dobândă banii. Nici nu a fost acoperită bine dobânda, că s-a întâmplat altă nevoie... s-a intrat iarăşi în moştenire, în doi-trei ani s-a evaporat toată. Unchiului nici prin cap nu-i trecea să-şi lase iubita nepoată pe drumuri... Bineînţeles, avea de gând să dea înapoi totul... cu dobândă... intenţia lui era absolut sinceră. Trecând anii, unchiul s-a ruinat. Dorinţa de a-i înapoia nepoatei banii rămăsese... însă a murit unchiul şi... nepoata a ajuns pe drumuri.
Iată de ce propun ca „Albişoara" să nu se atingă de banii orfanei oricât de mare nevoie ar avea. Citiţi împreună ceea ce v-am scris şi luaţi o hotărâre. De ea nu mă tem, însă de soţul ei...

POVAŢĂ DESPRE AJUTORAREA RUDELOR RĂMASE FĂRĂ SPRIJIN

Mila lui Dumnezeu fie cu Dumneavoastră!
Neliniştea care v-a cuprins cu prilejul rămânerii în grija Dumneavoastră a familiei rămase fără soţ şi tată este foarte stricătoare pentru viaţa duhovnicească. Fireşte, ar fi fost mai uşor dacă nu s-ar fi întâmplat aşa. Totuşi, de vreme ce aţi fost prinsă în evenimente fără voia Dumneavoastră, se cuvine să vă supuneţi voinţei Celui ce rânduieşte curgerea vieţii noastre. Nepoţii trebuie puşi pe picioare, iar văduva trebuie ajutată să meargă pe drumul cel bun.

Făcând aceasta, trebuie să aveţi grijă şi de Dumneavoastră, ocrotindu-i pe orfani în aşa fel încât aceasta să nu vă pustiască duhovniceşte. Felul în care veţi face aceasta rămâne la socotinţa Dumneavoastră, dar trebuie să cereţi ajutorul lui Dumnezeu de fiecare dată.
Faceţi ce vă stă în putinţă. Faptul că v-a venit pe cap această grijă poate fi binefăcător. El vă va izbăvi de împietrirea în egoism, căci eraţi singură şi nu aveaţi decât grija proprie, iar acum trebuie să purtaţi de grijă şi altora.

De aici nu va ieşi nici un mare necaz pentru Dumneavoastră, în schimb, autocompătimirea de care vă plângeţi este primejdioasă şi pierzătoare. Dacă vă faceţi pogorământ din pricina bolii, nu e nici o problemă, dar dacă vă faceţi pogorământ sub pretextul bolii, este de rău. Aici se vede viclenia faţă de sine, care este cea mai rea dintre toate vicleniile.

POVAŢĂ CĂTRE O ORFANĂ
LUATĂ SPRE CREŞTERE DE OARECARE BINEFĂCĂTORI

Dunia! Nu vreau să pun asupra ta epitimii, însă te rog: fii fată cum se cuvine. Vezi că a doua ta mamă este bolnavă... Mare păcat faci pricinu-indu-i necazuri şi sporindu-i astfel suferinţa. Ştii că în urma bolii poate să şi moară ? Cu cine vei rămâne după aceea ? Unde ai să te duci ? Aşadar, dă-i mângâiere fiind ascultătoare. Atunci va fi mai sănătoasă şi va trăi mai mult, drept care îţi va fi şi ţie mai bine. Deprinde-te mai mult şi mai degrabă cu lucrul de mână. Domnul să îţi dea binecuvântare!

POVAŢĂ CĂTRE O MAMĂ
DESPRE EDUCAREA FIICEI

Fiţi si mai iubitoare, şi arătaţi-vă dragostea. Fiţi mamă, nu comandant. Şi rugaţi-vă mult pentru ea, cu lacrimi. Dacă nu va găsi bucurie la Dumneavoastră, unde o va găsi ? Şi atunci, ce se va întâmpla cu viaţa ei ? !

DESPRE BOALA COPILULUI
SI VINDECAREA EI

Mila lui Dumnezeu fie cu Dumneavoastră!
Îmi pare foarte rău pentru necazul Dumneavoastră şi rog pe Domnul să înlăture pricina lui: crizele de boală ale tinerei Dumneavoastră fiice.
Dar rugăciunea e rugăciune, iar doctorii sunt doctori. Şi pe doctori i-a dat Dumnezeu, iar a merge la doctor este voia lui Dumnezeu. Domnul vine cu ajutorul Său atunci când mijloacele fireşti rânduite tot de El pentru noi sunt neîndestulătoare. Ca atare, ne vom ruga, dar mijloacele fireşti nu trebuie dispreţuite. Căutaţi şi veţi afla!
Mi-a trecut prin cap următorul lucru: oare fata s-a plimbat îndeajuns în aer liber şi a făcut destul efort fizic ? Plimbaţi-vă cu ea în fiecare zi, călătoriţi.
Fireşte, doctorii pot ajuta doar dacă binevoieşte Dumnezeu. Ca atare, încă o dată spun, ne vom ruga. Doresc din tot sufletul ca această boală să treacă fără urme. Domnul să vă binecuvânteze pe toţi şi mai ales pe bolnavă.
Al Dumneavoastră rugător către Dumnezeu,
Episcopul Teofan

POVAŢĂ CĂTRE NIŞTE PĂRINŢI
AL CĂROR FIU NU ARE SPOR
LA ÎNVĂŢĂTURĂ

Sunt numeroşi oameni practici cărora nu le merge cu învăţătura, întrebarea: „Care sunt mai buni, oamenii practici sau învăţaţii?" încă nu şi-a găsit răspuns. Iar ca simţul practic şi învăţătura să se unească într-un singur om, asta se întâmplă rar.
Una singură să vă fie grija: ca fiul vostru să aibă obiceiuri şi rânduieli de viaţă bune, creştineşti. Nu strică să folosiţi câteodată, pe lângă sfaturi şi îndemnuri, şi autoritatea părintească.

DESPRE UNIREA SUFLETULUI CU TRUPUL LA PRUNC

Când se uneşte sufletul cu trupul ? în clipa zămislirii. Când S-a întrupat Mântuitorul ? îndată ce Pururea Fecioara a spus: Iată roaba Domnului... Duhul Sfânt S-a pogorât şi Fiul lui Dumnezeu a luat în embrion trup, adică firea omenească.

DESPRE ÎNRUDIREA DUHOVNICEASCA

Acolo unde se spune că mama şi fraţii Domnului sunt cei care împlinesc voia Tatălui Ceresc este şi altă idee, anume cea despre înrudirea duhovnicească, despre rânduiala duhovnicească a vieţii. Se întâmplă ca taţii şi mamele, fraţii şi surorile după fire să fie cu totul deosebiţi, având caractere cu totul opuse. Simţămintele care îi leagă sunt urmare a înrudirii lor fireşti - iar în înrudirea duhovnicească se arată alte simţăminte duhovniceşti, care sunt fireşti după Duhul. Domnul însă a zis că lucrarea Sa este a-i înrudi pe oameni duhovniceşte. Domnul i-a învăţat pe oameni să se înrudească astfel, şi aşa a zămislit viaţa duhovnicească.

MÂNGÂIERE RUDELOR CU PRILEJUL
BOLII CELOR APROPIAŢI

Mila lui Dumnezeu fie cu Dumneavoastră, cinstite părinte protoiereu!
Vă împărtăşesc pe deplin amărăciunea prilejuită de boala lui N. Domnul să vă trimită toată mângâierea. Rugaţi-vă Domnului şi totodată afundaţi-vă în izvoarele unde vă aşteptaţi să aflaţi mângâiere.

Cunoaşteţi deja aceste izvoare şi le căutaţi. Continuaţi cu răbdare şi veţi afla, căci tot cel ce caută cu răbdare şi cu credinţă află - nu totdeauna ce doreşte, dar totdeauna ceea ce binevoieşte Dumnezeu spre binele lui.
În amărăciuni, binele este ascuns sub durerea inimii; de asta nu se simte şi nu se vede, măcar că el există cu adevărat. Şi la Dumneavoastră el există şi lucrează, atât în N. cât şi în Dumneavoastră.

Deci, fiţi senin, crezând cu smerenie. Ce aţi dori pentru N. ? Bunăstarea vremelnică sau mântuirea veşnică ? Vă este greu să alegeţi. Mai degrabă le-aţi alege pe amândouă - dar dacă prima nu se împacă cu cea de-a doua, fireşte că o veţi alege pe cea din urmă fără să staţi pe gânduri, lepădând-o pe cea dintâi.

Aşadar, statorniciţi-vă în minte şi în inimă că datorită cursului unor evenimente din viaţa Dumneavoastră şi a ei pe care voi nu le vedeţi şi nu le ştiţi, N. avea neapărată nevoie de curmarea gustării bunătăţilor văzute - pentru o vreme sau pentru totdeauna. Si Domnul a făcut aşa, rânduindu-i sau îngăduind să vină asupra ei o boală grea. Prin această boală El a acoperit-o de tot ce putea să aibă o rea lucrare asupra aşezării ei sufleteşti.

Primejdiile duhovniceşti vor trece şi sănătatea i se va întoarce. Dacă nu vor trece, va rămâne aşa. Oricum, temei de frică pentru mântuirea ei veşnică nu aveţi. Judecând după îndeletnicirile pe care spuneţi că le are, aşezarea ei sufletească este bună.
Acum ea suferă. Puterile îi vor spori prin răbdarea senină şi prin credinţa Dumneavoastră, ca şi prin faptul că o încredinţaţi voii lui Dumnezeu.

Aşadar, dobândiţi credinţă bună în binefăcătoarea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi prin aceasta îndepărtaţi toate amărăciunile ce tulbură mintea şi inima.

POVAŢĂ CĂTRE CINEVA
CARE A PIERDUT UN OM APROPIAT

Mila lui Dumnezeu fie cu Dumneavoastră! Domnul să odihnească sufletul nou-răposa-tului Său rob loan, iar pe voi să vă mângâie!

Din mila lui Dumnezeu e şi faptul că plângeţi. Plânsul uşurează pe jumătate durerea inimii.
Plângeţi puţin, iar apoi căutaţi şi mângâiere! Moartea nu este o nefericire, ci soarta noastră, a tuturor. Amară este despărţirea, dar nu fără sfârşit. Amar e faptul că nu ştim în ce stare se află răposatul, însă credinţa că cel ce pleacă din această lume trece în mâinile lui Dumnezeu alungă orice întuneric.

La Domnul Cel Drept nici o faptă bună nu este uitată, iar Dumneavoastră spuneţi că răposatul a făcut multe fapte bune.

Când pleacă cineva la Domnul, Domnul nu caută să osândească, ci să îndreptăţească. Din această latură, mângâierea este aproape. Sunt sigur că situaţia voastră, a tuturor celor ce aţi rămas aici, nu e fără ieşire. Şi slavă iui Dumnezeu!

Oricum, va trebui să puneţi o nouă rânduială în viaţa voastră. La temelia ei aşezaţi dragostea, fiecare să-1 odihnească pe celălalt cum poate - şi rânduială aceasta va fi trainică, având sub sine temei ceresc.

Domnul să vă înţelepţească! Rugaţi-vă mai mult pentru răposat. El are acum nevoie în primul rând de rugăciune. Rugăciunea este mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu şi lucrează nemijlocit asupra sufletului plecat, încurajându-1, în-călzindu-1 şi întărindu-1.
„Negruţa" plânge ? Să plângă. Foarte bine că plânge. Plânsul înmoaie inima.
Domnul să vă binecuvânteze pe voi şi pe copiii voştri.
Al vostru rugător către Dumnezeu,
Episcopul Teofan

DESPRE RUGĂCIUNEA
PENTRU CEI APROPIAŢI CARE PIER

Suferinţa Dumneavoastră pentru cei apropiaţi care pier duhovniceşte şi rugăciunea Dumneavoastră pentru ei sunt plăcute lui Dumnezeu. Dacă în ei nu s-a stins totul şi dacă mai are loc să se lipească rugăciunea Dumneavoastră şi bună vrerea Iui Dumnezeu fată de ei, îşi vor veni în fire şi vor vedea lumina Lui.
Rugaţi-vă mai cu osârdie... rugăciunea făcută cu bunăvoire de către Dumneavoastră îşi va găsi ecou în sufletele lor şi va trezi simţămintele frângerii de inimă, fiindcă există o împărtăşire între suflete.

DESPRE RUGĂCIUNEA PENTRU CEI CE NE-AU ÎNGRIJIT

Bine faceţi pomenindu-vă doica. Atât dragostea cât şi dreptatea cer aceasta. Aducerea-amin-te de vămi este un lucru bun. Acolo se va descoperi tot ce este acum ascuns - toate gândurile şi toate simţămintele. Dea Domnul ca prin această cugetare să vă ţineţi în bună rânduială gândurile şi simţămintele. Domnul să vă păzească.

TREBUIE SĂ TRĂIM
ADUCĂNDU-NE TOTDEAUNA AMINTE
CĂ DUMNEZEU ESTE DE FATĂ

Mila lui Dumnezeu fie cu Dumneavoastră!
Avem Mântuitor Atotmilostiv, pe Domnul, Care-i întotdeauna gata să ajute.
Spre El îndreptaţi ochii minţii şi inimii Dumneavoastră. Nu puteţi merge la biserică? Rugaţi-vă acasă.

Învăţaţi-vă să umblaţi în faţa lui Dumnezeu, adică să vă amintiţi fără încetare de Dumnezeu Pretutindenea-Fiitorul şi Atoatevăzătorul, şi să vă ţineţi în gânduri, în simţăminte şi în fapte ca sub privirile lui Dumnezeu. Şi asta să vă singura îndeletnicire, până ce conştiinţa vi se va contopi cu gândul la Dumnezeu.

Dacă veţi reuşi, nu veţi mai avea nevoie de poveţele nimănui. Va veni frica de Dumnezeu şi va începe să pună rânduială în toate.
Citiţi Evanghelia şi Epistolele apostoleşti -câte puţin în fiecare zi, cugetând la ele şi aplicându-le la propria persoană.

Ţineţi-vă în frâu cu asprime; faţă de ceilalţi să aveţi milostivire şi înaintea tuturor smeriţi-vă. Pe nimeni să nu necăjiţi, iar dacă alţii vă fac necazuri, mulţumiţi.
Pe nimeni să nu osândiţi, pe toţi să-i socotiţi sfinţi şi doar pe Dumneavoastră să vă socotiţi păcătoasă.

Domnul să vă binecuvânteze pe Dumneavoastră şi pe fiul Dumneavoastră!
Episcopul Teofan

Predică despre puterea milosteniei şi

despre pocăinţa cea adevărată 

Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,
Fiindcă azi în cuvintele Evangheliei, la fericirea a cincea, aţi auzit pe Mântuitorul nostru zicând: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7), în predica de astăzi se va arăta prin oarecari istorioare cât poate înaintea lui Dumnezeu milostenia şi cum ajută ea chiar şi celor mai păcătoşi dintre oameni de a se întoarce la pocăinţă şi de a se împăca cu Dumnezeu, pe Care ei L-au supărat foarte mult cu păcatele şi fărădelegile lor. Pentru a cunoaşte adevărul în această privinţă, ascultaţi cu atenţie cele ce urmează!
Era un mare sihastru cu numele Pafnutie, pustnic având darul preoţiei, desăvârşit în fapta bună şi făcător de minuni. Odată, acest mare sihastru a fost ispitit de gândul acesta: cu cine ar fi el asemenea la fapta bună şi dacă mai este cineva dintre oameni care să-l întreacă pe el în lucrarea cea duhovnicească. Acesta poate a fost şi un gând de mândrie, sau poate anume a venit acest gând în inima sa, ca Dumnezeu să-i arate lui tainele Sale, pe care el încă nu le cunoştea. Deci zăbovind gândul acela în inima lui, el a alergat la Dumnezeu prin rugăciune şi s-a rugat din toată inima ca Domnul să-i descopere acest lucru, adică să-i arate cine ar fi asemenea lui cu vieţuirea duhovnicească sau de este cineva care îl întrece. Şi aşa, rugându-se el cu stăruinţă către Prea Bunul Dumnezeu, a auzit un glas zicându-i: „Pafnutie, încă nu ai ajuns în măsura cutărui cimpoiaş care cântă pe la nunţi în oraşul Alexandria”. La auzirea acestor cuvinte, bătrânul sihastru a oftat, a suspinat din greu şi s-a smerit foarte cu mintea şi cu inima lui, zicându-şi: „Dacă eu încă n-am ajuns măsura acelui lăutar ce cântă pe la nunţi şi dacă acela este mai bun decât mine, apoi mare este puterea Mântuitorului meu. Nici n-am să mănânc şi nici n-am să beau până nu voi afla pe acel om minunat pe care mi l-a descoperit Domnul”.
Şi aşa bătrânul pustnic şi-a luat toiagul său şi a pornit spre oraşul Alexandria. Ajungând el acolo cu multă osteneală, căuta pe acel cimpoiaş, întrebând din om în om, până ce l-a aflat în casa lui, pregătindu-se tocmai atunci să se ducă spre a cânta la o nuntă. Acela când a văzut pe bătrânul sfânt cu barba albă ca zăpada şi cu haine vechi, pustniceşti, pe el, a căzut în genunchi dinaintea lui şi s-a închinat până la pământ; apoi, ducându-l în casă, i-a spălat picioarele cu apă rece, după obiceiul locului, căci era mare căldură şi fierbinţeală; şi apoi i-a pus masa.
Dar Sfântul Pafnutie i-a zis: „Mă jur pe Dumnezeul cel viu că nu voi gusta din masa ta, nici nu mă voi odihni la tine în casă, până ce nu-mi vei spune viaţa ta şi care sunt faptele tale cele bune!”. Iar cimpoiaşul i-a spus: „Sfinţite Părinte, ce viaţă şi ce fapte cauţi la mine, un lăutar care supără pe Dumnezeu cântând pe la nunţi?”. Atunci sfântul sihastru i-a spus: „Te jur pe Dumnezeu să nu ţii taina ascunsă de mine! Căci eu nu de voie am venit aici, ci sunt trimis la tine de îngerul Domnului”. Atunci cimpoiaşul a spus: „Ce lucruri vrei să auzi de la mine, Părinte sfinte, că eu în viaţa mea am fost căpetenie de tâlhari şi nu este păcat pe care să nu-l fi făcut?! Iar acum, după cum vezi, sunt lăutar şi cânt pe la nunţi. Deci ce fapte bune poţi să afli la un asemenea om?!”. Iar sfântul i-a zis: „Eu am venit aici nu ca să-mi spui faptele tale cele rele, ci pe cele bune. Vezi că te-am jurat cu numele Domnului şi nu poţi să tăinuieşti cele ce caut eu la tine. Căci eu cu multă osteneală, cu foame şi cu sete din munţi depărtaţi am venit până la tine, ca să mă folosesc”. Atunci cimpoiaşul a chemat pe soţia sa şi i-a zis: “Adu, te rog, un scaun pentru sfântul bătrân, că iată stă în picioare şi se osteneşte după atâta cale!”.
După ce a şezut bătrânul sihastru pe scaun, cimpoiaşul a început a-i spune aşa: „Părinte sfinte, eu păcătosul şi necuratul nu sunt vrednic să primesc în casa mea un om asemenea sfinţiei tale; căci multe răutăţi am făcut în viaţa mea. Dar fiindcă m-ai jurat cu numele Domnului şi fiindcă zici că ai avut vestire de la înger să vii la mine, păcătosul cel cu totul nevrednic, apoi îţi voi spune sfinţiei tale şi unele fapte bune pe care le-am făcut pe vremea când eram şef de tâlhari şi aveam sub conducerea mea mai mult de 30 de hoţi asemenea mie. Şi iată ce am a-ţi povesti:
Mergând noi odată călări pe cai şi pe cămile pentru a mai da vreo lovitură şi a prăda pe undeva – căci deşi făceam prădăciuni mari şi mai băteam pe câte unii, dar moarte de om n-am voit să fac niciodată –, deodată, aflând-ne noi prin pustie, iată că întâlnim o fată foarte frumoasă la chip, care mergea pe o cărare. Când au văzut-o tovarăşii mei, care erau şi cam ameţiţi de vin, au vrut să o prindă şi să o batjocorească. Iar aceea, văzându-se în această primejdie şi cunoscând că eu sunt mai marele lor, a alergat la mine cu lacrimi şi s-a prins de picioarele mele, rugându-se să nu o las pe mâna acelora ca să o batjocorească. Şi mi-a spus: «Eu, domnule vătaf, am pierdut nişte vite şi acum am rătăcit pe aici, căutându-le, şi iată că am căzut în mâinile voastre; dar vă rog foarte mult, pentru Dumnezeu, nu mă lăsaţi! Fie-vă milă de mine, care nu am pe nimeni în pustia aceasta ca să mă ajute, decât pe Domnul Dumnezeu!». Iar eu i-am zis ei: «Nu te teme, fată, că nu ţi se va întâmpla nimic! Numai îţi cer ca şi tu în viaţa ta să te rogi la Dumnezeu să facă milă cu mine şi să mă scape de primejdie şi de moarte năpraznică». Şi aşa am dat ordin la toţi ca nimeni să nu se atingă de ea, ci să o lase să se ducă în pace. Văzând biata fată că a scăpat de primejdie şi de batjocură, mi-a sărutat picioarele şi mi-a zis: «Să-ţi dea Dumnezeu plată în ziua Judecăţii şi să aibă milă de tine, precum şi ţie ţi-a fost milă de mine». Şi zicând acestea, s-a dus în drumul ei...
Mai trecând apoi câţiva ani de hoţie, s-a întâmplat de am dat peste altă fată tânără şi frumoasă lângă cetatea Alexandriei, în pădure, care ţinea în mână o funie lângă un copac şi se pregătea să se spânzure. Îndată ce au văzut-o soţii mei au prins-o şi voiau să-şi bată joc de ea. Dar eu le-am spus: „Daţi-i pace, să vedem ce are de gând!”. Şi am întrebat-o: «Ce-i cu tine, fată?». Iar ea a răspuns: «Văd că voi sunteţi hoţi. Deci vă rog pe voi să mă omorâţi aici, căci nu vreau să mai trăiesc! Iată, dacă nu soseaţi voi, cu funia asta eram gata să mă spânzur». «Dar de ce? ». «Un băiat de bun neam a vrut să mă ia în căsătorie. Dar acum nu mai vrea să mă ia pe mine, pe motiv că sunt săracă; iar el are avere multă, drept care vrea să ia pe o alta bogată, asemenea lui». «Şi ce ţi-a zis mirele tău?». «Mi-a zis că dacă nu am o sută de galbeni de aur, nu mă ia. Şi eu am numai patru, că mama mea este văduvă şi săracă». Atunci mie mi s-a făcut milă foarte de frumuseţea şi tinereţea ei, precum şi de sărăcia şi de necazul ei, şi am zis către tovarăşii mei: «Măi, daţi fiecare din voi câte cinci galbeni!». Iar eu i-am dat o sută. Şi aşa, cu toţii, i-am făcut fetei două sute cincizeci de galbeni, pe care i-am dat în mână, zicându-i: «Du-te, copilă, cu Dumnezeu şi să ai parte de o căsătorie fericită! Numai ai grijă ca în rugăciunile tale să nu ne uiţi nici pe noi! ». Atunci biata fată, văzând această întâmplare fericită care i-a schimbat necazul în bucurie, a lăcrămat şi a zis: «Să facă Dumnezeu milă cu voi, aşa precum şi voi m-aţi miluit pe mine». Apoi, plecând ea, am zis către soţii mei de tâlhărie: «Vedeţi, măi fraţilor, cum azi am avut fericita ocazie să scoatem un suflet de la moarte? ». Iar unii din ei au şi plâns de bucurie că i-am oprit a face rău unui suflet deznădăjduit de viaţă. Apoi am aflat că, ducându-se ea la Alexandria şi vestind tânărului că are atâţia galbeni, acela o ruga să meargă după el, şi aşa s-au făcut toate după dorinţa lor.
Apoi, altă dată, mergând noi prin văile munţilor, am găsit o altă femeie tânără, dar slabă că abia se ţinea pe picioare; şi plângea cu amar, că era gata să moară de foame. Şi am întrebat-o: «Ce-i cu dumneata pe aici? ». Iar ea, căzând în genunchi, a început a spune aşa: «Domnilor, nu vă cunosc, dar vă rog: dacă aveţi o bucăţică de pâine, daţi-mi, căci altfel mor de foame! Sunt şapte zile de când nu am gustat nimic, nici apă şi nici hrană. Soţul meu este căpitan de vapor şi a pierdut corabia într-o furtună, dar el a scăpat viu. Însă [stăpânirea] l-a condamnat la închisoare pe viaţă – învinuindu-l că n-a condus bine corabia şi că de aceea a pierdut încărcătura cu averea statului, în valoare de cinci mii de galbeni. Şi aşa pe soţul meu l-au ridicat, toată averea noastră a fost sigilată, ca să o ia statul, ba încă şi pe copilaşii noştri i-au luat. Iar eu de-abia am scăpat cu fuga de n-am căzut în mâinile lor şi aşa am venit în pustia aceasta, rugându-mă lui Dumnezeu ca ori să mor aici, ori, de asta este voia Lui, să mai trăiesc, dar atunci să facă milă cu mine şi, cu judecăţile pe care le ştie, să facă minune ca să scap cu zile şi să nu mă închidă şi pe mine pe toată viaţa. Aşa m-am rugat, fiind hotărâtă mai bine să mor aici de foame şi de sete decât să mai merg în cetate, unde ştiu ce mă aşteaptă».
Aşadar eu, văzând primejdia în care a căzut această familie, am zis către acea femeie preanecăjită: «Femeie, cât ai zis că a pierdut soţul tău?». Ea a zis: «Ca la cinci mii de galbeni». Atunci i-am zis: «Hai cu noi!». Ea zise: «Nu pot merge, căci, după cum vedeţi, am slăbit foarte de foame şi de sete». Şi atunci i-am dat să mănânce pâine şi să bea apă, iar după puţină odihnă, întărindu-se întrucâtva, încet-încet a mers cu noi până la peştera noastră tâlhărească. Însă ea foarte se temea, neştiind ce hotărâre vom lua asupra ei. Când am ajuns la peşteră, ea a căzut în genunchi la rugăciune către Dumnezeu, apoi a zis către noi: «Vă rog, fraţilor, să vă fie milă de mine, căci vedeţi în ce necaz sunt!». Atunci eu i-am zis: «Femeie, eu sunt căpetenie peste banda aceasta de hoţi; priveşte la putina aceasta plină cu aur (şi i-am arătat locul unde ţineam averea noastră). Ia-ţi de aici cinci mii de galbeni!». Iar ea, uimită, neavând în ce-i pune, şi-a luat basmaua de pe cap şi, numărând acei bani, i-a pus în ea. Apoi i-am mai dat pâine să se hrănească şi, scoţând-o până aproape de cetate, ne-am despărţit de ea, zicându-i: «Du-te, femeie, şi plăteşte ceea ce datoraţi statului şi scoate-ţi soţul, copiii şi averile voastre!». Aceasta, sfinte Părinte, a fost în viaţa mea a treia faptă bună făcută cu femeile.
Altă dată, mergând cu ceata mea de tâlhari prin pustie, ca să ne ascundem prăzile ce le făcusem, am întâlnit doi oameni, fraţi de la o mamă, după spusa lor. Aceşti oameni erau numai în cămaşă, desculţi, cu capetele goale şi foarte trişti. Eu, văzându-i, i-am întrebat: „Unde mergeţi voi aşa prin pustia aceasta?”. Iar ei au zis: «Domnule, noi am avut sub paza noastră averea unui mare dregător împărătesc. Şi fiind noi paznicii acelui aur, într-o noapte a venit o ceată de hoţi, a spart casa dregătorului, care tocmai atunci era plecat, şi a luat acea avuţie în valoare de zece mii de galbeni.
Când a venit boierul a dat vina pe noi, spunând că am fost complici cu acei hoţi la prădarea averii lui. Iar noi, văzând primejdia în care am căzut, am fugit, ca să nu ne ia stăpânirea şi să ne pedepsească cu amare chinuri şi cu închisoare». Atunci eu le-am spus: «Întoarceţi-vă înapoi! Căci pe boierul acela îl ştiu eu (căci noi fuseserăm hoţii care îl prădaseră) şi o să-l facem să-şi găsească toate lucrurile care i s-au furat, dar cu condiţia să vă dea pace vouă». Ei au zis: «Noi, domnule, nu ne mai întoarcem, căci am auzit că chiar cu moarte vrea să ne piardă acel boier». «Nu vă temeţi – le-am zis; haideţi cu noi!». Şi aşa ei au prins curaj şi s-au întors. Iar când a înserat, ne-am dus cu ei la boier şi i-am spus: «Ştii cine te-a prădat?». El a zis: «Nu». I-am zis: «Noi, care ne vezi». Apoi am adăugat: «Iată lucrurile tale şi banii tăi; ia-le şi să ştii că dacă vei pedepsi pe aceşti paznici nevinovaţi, apoi vom veni când nici nu gândeşti şi îţi vom lua şi averea, şi viaţa!». Şi aşa acela a făgăduit cu jurământ că nu-i va pedepsi pe acei bieţi oameni, care adormiseră tocmai în vremea când noi prădasem pe acel boier.
Aşadar, după o vreme, Părinte sfinte, am căzut şi noi în mâna stăpânitorilor, că aşa e viaţa de tâlhar. Ceata s-a desfiinţat, eu am fost foarte bătut şi schingiuit. Am dat înapoi pe cât am putut din cele furate şi fiindcă nu făcusem în viaţa mea moarte de om, am scăpat cu 20 de ani de închisoare. După o vreme a fost o oarecare graţiere şi mi s-au mai scăzut din ani, şi aşa am venit şi eu la casa mea, având vârsta de peste 50 de ani. Şi văzând că nu mai am cu ce trăi, fiind foarte sărac, m-am apucat să cânt şi eu din cimpoi pe la nunţi – căci ştiam bine să cânt din tinereţile mele – şi să-mi câştig astfel pâinea de toate zilele. Şi aşa până azi îmi petrec zilele cu soţia mea, cu care, după ce am venit de pe la necazuri, m-am sfătuit să trăim în curăţie, ca fraţii, ea învoindu-se bucuroasă la acest lucru, fiind femeie cu frica lui Dumnezeu. La sfânta biserică mergem, din toată sărăcia noastră facem puţină milostenie, şi pe cât putem ne rugăm şi postim. Iată, sfinte Părinte, aceasta este petrecerea noastră pe acest pământ!”. Atunci Sfântul Pafnutie a zis: „Frate, lasă cântările acestea lumeşti, care strică sufletul multora, şi hai cu mine la călugărie, iar pe soţia ta du-o la o mănăstire de călugăriţe!”. Auzind ei de la sfântul bătrân aceste cuvinte, cu mare bucurie s-au făgăduit să facă cele poruncite lor. Şi nu după multă vreme, cimpoiaşul Ioan – căci aşa îi era numele – a venit în pustie la sfântul stareţ. Iar acesta l-a dus într-o peşteră aproape de el şi l-a învăţat cum să se roage, dându-i o psaltire în mână, spre a o citi ziua şi noaptea; iar hrana cea de trebuinţă, o dată pe zi, o primea de la bătrânul. Şi aşa a petrecut în sfânta pustnicie fericitul Ioan Cimpoiaşul 15 ani. După care, văzându-şi cu 40 de zile mai înainte sfârşitul, s-a spovedit de tot ce greşise, s-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine ale lui Hristos din mâna stareţului celui sfânt şi, adormind în Domnul ca un fericit sihastru, s-a dus să se odihnească cu sfinţii lui Dumnezeu întru desfătarea cea negrăită şi veşnică.
(Istoria lui Ioan Cimpoiaşul se află într-o veche carte de predici.)

Din „Povete duhovnicesti”
Sfantul Macarie de la Optina
Editura Egumenita

Iartă-mă că nu ţi-am răspuns mai devreme, dar biroul meu s-a umplut de scrisori la care nu am răspuns încă. Iar multe conţin, la fel ca şi a ta, descrieri interminabile despre problema aceasta care se agravează mereu, adică despre neînţelegerile şi duşmănia dintre membrii familiei: părinţi şi copii, fraţi şi surori etc.

Le-am scris copiilor tăi înainte de a mi-o cere tu însuţi, şi le-am zis ce credeam eu că este corect. Dar mă îndoiesc de faptul că vorbele mele ar putea avea vreo influenţă asupra unor oameni pe care cuvântul lui Dumnezeu îi lasă indiferenţi. Această indiferenţă din ce în ce mai mare faţă de voia lui Dumnezeu şi refuzul ce vine ca urmare a acestui fapt - de a ne- cerceta inimile, dar şi de a vedea cât de mult ne lipseşte dragostea - ziceam, această indiferenţă creează, ca o pedeapsă inevitabilă, neînţelegerile şi dezbinarea din casă.

* * *

Ştiu că eşti milostivă şi mai ştiu că ai ajutat cu dărnicie pe foarte mulţi. Dar astăzi, Însuşi Hristos rătăceşte, Însuşi Hristos cerşeşte şi bate la uşa ta, ţinând-o de mână pe nepoata ta, înconjurată de copilaşii ei. Ascultă! El îţi cere ajutorul! Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-şi plece capul (Luca 9, 58). Auzi? N-are unde să-şi plece capul! Şi cere de la tine să-i oferi un acoperiş, sub care să Se odihnească!

Cumpără-le o casă! O casă mică, ce nu costă prea mult. Să zicem de la trei până la cinci mii de ruble. Pentru tine este o sumă fără importanţă. Dar Hristos îţi va fi recunoscător pentru aceasta! îţi va fi atât de recunoscător, încât îngerii se vor pune pe treabă imediat ca să-ţi zidească în cer un palat. Şi pentru palatul acesta vei da numai de la trei până la cinci mii de ruble!...