In momentul aparitiei in librarii, cartea De ce iubim femeile de Mircea Cartarescu a avut un succes aproape neobisnuit. O carticica care nu este nicidecum o capodopera a reusit sa bata mai multe recorduri in ceea priveste vanzarea de carte, fiind vanduta mai bine decat numeroase alte carti celebre din literatura romana si universala.

Este adevarat faptul ca Mircea Cartarescu este probabil cel mai renumit dintre scriitorii romani contemporani , dar pare foarte ciudat ca o cartulie, care nu se apropie nici pe departe de valoarea altor carti ale acestui autor, sa fie mai vanduta si mai citita decat orice alta carte scrisa de el.

Ce anume a constituit succesul acestei carti? Pai, cred ca subiectul abordat in aceste povestiri este unul dintre motivele care au contribuit la cresterea uriasa a vanzarilor. Chiar daca suntem intr-un secol aflat sub puterea banului, o carte care vorbeste despre dragoste pare sa fie inca pe gustul tuturor. La aceasta se adauga si maniera simpla, sau chiar voit naiva, in care Cartarescu reuseste sa prezinte sentimente profunde, camuflandu-le in banal si cotidian. Bucatelele de viata pe care acest scriitor le-a decupat cu atata finete in carte au darul de a face cititorii (sau, mai exact, cititoarele) sa se descopere in aceste povestiri, avand impresia ca in carte este vorba despre ei insisi.

In concluzie, cred ca succesul cartii De ce iubim femeile consta mai ales in impactul puternic pe care l-a avut asupra sensibilitatii oamenilor obisnuiti si in capacitatea de a glorifica si de a scoate viata cotidiana din anonimat.

În acord cu intelectualii elitişti de la GDS-22, Dilema şi Observator Cultural, postmodernism românesc înseamnă creaţiile  lui  Mircea Cărtărescu şi Cristian Neagoe.

Titus Filipas

Nişte grăsane se uitau la mine
şi atunci îmi dau seama că zâmbesc.
zâmbesc în maşina 109 în drum spre slujbă.
fireşte impresie bună nu poate să facă
un tinerel pletos care se uită pe geam şi zâmbeşte.
dar eu mi-am amintit de tine şi, ca de obicei, am zâmbit.
e o reacţie necontrolată.
m-am trezit dimineaţa încâlcit în vise urâte, cu jupuiri de viu,
cu andrele străbătindu-mi dantura
şi mi-am amintit de orele de gramatică.
în masină pute-a maieuri şi-a benzină
iar pe geam ce să vezi? blocuri şi iar blocuri.
am zâmbit şi am ramas, cred, minute bune cu zâmbetul ăsta.
mi te-am amintit în tricoul galben, lăbărţat
şi eu tot în tricou, cam soios, cum am intrat la bulandra.
era antreul plin de gagici încoţofenite
şi tipi la costum...
noi parcă eram picaţi de la Woodstock,
la şcoala directorul m-a luat în primire şi secretara
m-a ameninţat
planta ornamentală neudată la timp mai avea
doar un sfert din frunze
încercând să stăpânesc clasa
am simţit zămbetul revenind atât de irezistibil,
încât a trebuit să mă întorc cu faţa la tablă.

Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia agresivă. În orice ţară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii faţa de altii în forme duse aproape până la caricatură.Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeşti şi spui: 'We agree to disagree' ('am căzut de acord că nu suntem de acord'). Când cineva te calcă pe picior, te grabeşti să-ţi ceri tu scuze.

O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţială pentru fluidizarea substanţei sociale.

Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru că la noi, dacă eşti bun, eşti călcat în picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îşi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai drăguţă şi mai serviabilă cu clienţii. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca dupa o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar dupa un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.

În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi 'în perioadă' de sergenţii lor. Cand ajung ei înşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir.

Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii îşi sunt propriii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Fireşte, ne-au impins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Pot fi şi alte explicaţii obiective.

Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru rabufneşte atunci în insultă şi obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibitionişti ai moralei, ne dezbracăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele şi noii îmbogăţiţi.

Ascensiunea (sau doar supravieţuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei noastre.

Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată."

Desigur, "Unde esti tu, Tepes Doamne?" reprezinta nevoia de un lider pasnic si bland, a unui mosneag simpatic si tolerant, dupa cum a vegetat in memoria populara imaginea lui Vlad.

Eram prin clasa a XI-a si, in ceea ce priveste lecturile, ma aflam inca la capitolul clasicism, realism, modernism etc. Cele mai "recente" lecturi erau Camus, Sartre si alte cateva obsesii ale adolescentei mele. In acest context, mi-a intrat pe mana o carte recomandata de o prietena foarte apropiata - Nostalgia de Mircea Cartarescu. Am inceput sa o citesc cu suspiciune; stiam ca autorul este inca in viata si, desi nu stiam nimic despre literatura contemporana, porneam de la prejudecata ca tot ce e nou e lipsit de valoare. Si asa am citit eu o pagina, doua, trei...Am inceput sa ma intreb: ce citesc eu oare, literatura? Nu ma puteam dumiri nicidecum de fel de literatura continea cartulia numita Nostalgia si nici ce urmareste autorul numit Mircea Cartarescu...singura mea certitudine era ca-mi placea la nebunie. Uite asa am facut eu cunostinta cu literatura postmoderna, fara sa am inca habar de acest concept...

Nuvelele cuprinse in Nostalgia reprezinta atat o savoare unica a scriiturii, cat si un farmec inocent si pervers in acelasi timp al continutului fictional. Atat jocurile naratorului cu citorul, cat si caruselul derutant al imaginilor, prezentate in cel mai pur stil postmodern (daca exista o "puritate"in acest curent ), fac din Nostalgia o cartulie pe care simt ca as putea-o reciti de nenumarate ori, fara a ma plictisi vreodata. Am uneori impresia ca in nici o alta opera Cartarescu nu am mai reusit sa atinga o maiestrie mai mare in ceea ceea ce priveste voluptatea scriiturii decat in Nostalgia.

Am devorat de-a lungul timpului cea mai mare parte a operei lui Mircea Cartarescu, am fost fascinata de Travesti si Orbitor, dar mi se pare ca niciuna nu mi-a provocat o mai mare savoare a lecturii decat Ruletistul, Mendebilul, REM, sau alte nuvele cuprinse in volumul Nostalgia.

"Pentru ca au sanii rotunzi, cu gurguie care se ridica prin bluza cand le e frig, pentru ca au fundul mare si grasut, pentru ca au fete cu trasturi dulci ca ale copiilor, pentru ca au buze pline, dinti decenti si limbi de care nu ti-e sila. Pentru ca nu miros a transpiratie sau a tutun prost si nu asuda pe buza superioara. Pentru ca le zambesc tutror copiilor mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate servitutiile anatomiei lor delicate. Pentru ca in pat sunt indraznete si inventive nu din perversitate, ci ca sa-ti arate ca te iubesc. Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta. Pentru ca nu citesc reviste porno si nu navigheaza pe site-uri porno. Pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguri complicate si de neinteles. Pentru ca isi deseneaza si-si picteaza fetele cu atentia unui artist inspirat. [...] Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minti. Pentru ca au un fel de-a gandi care te scoate din minti. Pentru ca iti spun "Te iubesc." exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensatie. [...] Pentru ca beau tot felul de porcarii ca Martini Orange , Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru ca nu-ti pun mana pe fund decat in reclame. Pentru ca nu le excita ideea de viol decat in mintea barbatilor. Pentru ca sunt blonde, brune, roscate, dulci, futese, calde, dragalase, pentru ca au de fiecare data orgasm. Pentru ca daca n-au orgasm il mimeaza. Pentru ca momentul cel mai frumos al zilei este cafeaua de dimineata, cand timp de o ora rontaiti biscuiti si puneti ziua la cale. Pentru ca sunt femei, pentru ca nu sunt barbati, nici altceva. Pentru ca din ele-am iesit si-n ele ne intoarcem, si mintea noastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai in jurul lor." (Mircea Cartarescu - De ce iubim femeile)

Aveam nevoie sa imi amintesc toate lucrurile astea. Le uitasem de prea mult timp.

[ Imi cer scuze pentru eventualele greseli de tipar care mi-au mai scapat.]

Mircea Cărtărescu

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşti dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

Ceausescu a fost bun. Vinovati de rau au fost analfabetii nomeclaturisti, tortionarii securisti si sinistra sotie.

Zice chinezu, miercuri 3 septembrie: "Nu vi se pare că PDL începe să semene din ce în ce mai gingaş cu PSD?".

Cum este de o evidenţă înspăimântătoare faptul că Mircea Cărtărescu nu are cum să îmi citescă blogul, rămâne valabilă faza din titlu. Cu menţiunea devastatoare că nici măcar eu nu cred ce zic şi că, finalmente şi decisiv, este vorba doar de a vedea evidenţa care ni (mie şi lui Cărtărescu) se desfăşoară înaintea ochilor ca o platitudine care ar vrea să fie rostită de cât mai multe ori tânjind cu nădejde să se transforme în stereotip: PDL is the new PSD.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşti dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

A fi îndragostit e o stare în care mintea are o formă de funcţionare cu totul specială. O formă excitantă, efervescentă, ca şi nebunia, cu care poeţii au comparat-o de foarte multe ori, şi prin asta ea e interesantă, nu doar pasional, ci şi intelectual... spunea Mircea Cărtărescu într-un interviu mai vechi aici.

Gemenii nu a apărut în 2006 pentru prima oară ci face parte din Visul (1989), devenit de altfel Nostalgia. Cu toate acestea, iubirea este prezentată într-un mod atât de matur şi intens cum nu ai spune că se poate petrece la vârsta adolescenţei.

Fascinant este modul în care o descrie Andrei pe Gina, de fiecare dată altul. Dacă la prima vedere i s-a părut o fată neobişnuit de mică şi de firavă, cu o mutriţă aristocratică (pag. 58), în continuare încearcă să o desluşească în mintea lui, să-i găsească parcă un anumit cifru.

Cu timpul, îşi dă seama că cea pe care vroia s-o ignore şi-n acelaşi timp îl urmărea era cu mult mai mult decât o prietenă, era o fiinţă cu neputinţă de suportat, un drog mult prea tare şi pe care totuşi trebuia să-l am. Ştiam că mai curând sau mai târziu totul avea să eşueze, că Gina avea să mă părăsească (pag. 74).

Instabilitatea fetei m-a dus cu gândul la Otilia lui George Călinescu. Deşi Silviu dispare din obsesiile ei, misterul care o învăluia îi alimenta lui Andrei frământările: iar ea creştea pe măsură ce eu scădeam.

Incapacitatea de a se dezlega de pânza de păianjen şi insomniile care-l făceau să simtă cum se transformă în celebra gânganie kafkiană ating cote febrile.

Nu este uşor să accepţi diferenţele sau căutările fără răspuns ale celui de lângă tine mai ales când concluziile sunt uneori atât de evidente. Chiar dacă s-a hotărât să nu mai aibă nimic de-a face cu fata, după ce l-a părăsit pentru alţii şi s-a întors la el de atâtea ori, scrie în jurnal:

Gina nu vrea, NU VREA să ne înţelegem. Nu pot să pricep cum este posibilă atâta monstruozitate, atâta prostie în copilul ăsta pervers (...) nu mai e nimic de făcut, nu poţi lupta împotriva iraţionalităţii ei animalice. Trebuie să-mi aduc aminte cine sunt, să-mi reiau viaţa, orice-ar fi. Eu sunt un om care scrie, nu mă pot pierde pentru o fiinţă subumană, obnubilată, pentru o nefericită. (pag. 77-78 )

De fapt, lupta importantă cu cine se dă? Cu iubirea din tine sau cu lipsa iubirii din celălalt? Dezechilibrul persistă în continuare.

Rândurile autorului sunt un fel de exorcizare a sentimentului (aşa cum mărturiseşte singur), a nefericirii şi totodată a inexplicabilului. Într-un anumit punct, iubirea neîmpărtăşită dar existentă la un nivel intangibil, este descrisă simplu:

Uneori ne simţeam ca doi gemeni strânşi unul în altul într-un uter colorat halucinant, lipsit de deschidere, gemeni cărora orice naştere le  este de la început refuzată. (pag.127)

Finalul, este pe cât de neaşteptat, pe atât de fantastic. Animalele din muzeu prind viaţă odată cu iubirea fizică ce se naşte şi încep să-i urmărească. Este partea care m-a impresionat cel mai mult pentru că până în acel moment, totul era un ţinut încă virgin. Nu mă aşteptam la nimic din cele întâmplate în ultimele pagini ale miniromanului.

Pentru acest motiv şi nu numai, pentru faptul că ştie cum să te ţină legat de poveste ca şi cum ar fi a ta dar şi pentru detaliile extrem de banale cum ar fi culoarea cafenie ce este menţionată atât la lăsarea serii dar şi atunci când este vorba de aspectul unui căţel, Gemenii merită timpul acordat!

Mircea Cărtărescu este unul dintre scriitorii postomernişti de la noi. În lucrarea  „Postmodernismul românesc” (Humanitas, 1999), Mircea Cărtărescu se proclamă pe sine însuşi drept cel mai de seamă poet postmodernist român. Însă Mircea Cărtărescu nu spune ce fel de trop pervertit foloseşte. Spunem noi : oximoronul. Şi nici nu este greu demonstrabil. În Cântul al şaptelea din Levantul, Mircea Cărtărescu scrie: “Bul dă cuarţ ce nici o lume nu să laudă că ţine,/Dar în fiecare lume îşi trimite el lumine,/Căci sunt lumile cu astre, cu planeţi, cu aurora/Oglindirea pă perete-a globului neperitori./Lumi în lumi, telescopate dân mărunturi în înalturi,/Microcosm şi macrocosmos între valvele dă smalţuri/Ale scoicii gea a minţii au în mijloc mărgărint/Globul dă cristal dân palma principesei Hyacint./Poate că scrisei „Levantul” doar să aflu globul ista/ Ce-l cătase Lionardo şi-l cătase Gianbattista”. Or, aici în mod evident este vorba despre inducerea ideii de anacronism tehnologic. Căci tehnologiile pentru a fabrica sferele de cuarţ sunt inventate abia în cea de a doua jumătate a secolului XIX.

Oximoronul are în el incongruenţa crasă. Ceea ce conţine din plin şi poezia lui Mircea Cărtărescu. În tropul pervertit, cititorul stabileşte valoarea şi sensul. Pentru incongruenţele şi anacronismele sale, Mircea Cărtărescu a primit de la cititorul român mediu, cel care se teme să nu fie declarat Zoil, o valoare imensă.

Titus Filipas

Nici nu imi place dar nici nu imi displace Mircea Cartarescu. Este un personaj de bun simt si un scriitor de bun simt. Nu ma da peste cap dar nici nu-mi vine sa inchid cartea, ziarul, revista in care scrie. E de partea buna a baricadei din mintea mea si nu am simtit niciodata nevoia de a pune la indoiala inteligenta lui, parerile lui, persoana lui. Nu simt asta nici acum dar, pentru prima oara, un articol al lui m-a intristat. Pentru ca avea o argumentatie amestecata. Pe final, cel putin, se pierdea ideea centrala. Si nu se pierdea frumos ci se pierdea ciudat, ca sa nu zic aiurea.

Pe scurt, pentru cei care nu au astazi timp sa citeasca articolul intreg: doi oameni destepti, doi intelectuali importanti ai Romaniei, Andrei Corbea-Hoisie si Sorin Antohi, au fost trimisi de Institutul Cultural Roman la o scoala de vara romano-germana la Berlin. Scriitoarea germana nascuta in Romania Herta Müller a trimis o scrisoare catre “Frankfurter Allgemeine Zeitung” aratandu-si in ea indignarea fata de faptul ca cei doi intelectuali sunt trimisi la aceasta scoala in pofida faptului ca si-au recunoscut colaborarea cu Securitatea. Acestui protest i s-au alaturat si alti scriitori germani de origine romana. Horia Roman Patapievici, presedintele Insitutului Cultural Roman, i-a raspuns Hertei Müller printr-o scrisoare deschisa, scriind cel mai corect lucru cu putinta si anume cel ca ICR-ul nu practica discriminarea estetica, religioasa, morala sau de alta natura. Pana aici totul este de o corectitudine impecabila. Dupa mine, nu ar mai trebui sa urmeze nimic. Toate partile si-au facut datoria. Cei doi intelectuali si-au recunoscut colaborarea cu Securitatea, Herta Muller si-a exprimat indignarea pentru trimiterea lor la aceasta scoala de vara, Horia Roman Patapievici a raspuns corect la aceasta treaba, Mircea Cartarescu ne-a spus inchegat toata povestea.

Dar articolul nu se opreste aici. Ba as putea spune ca abia aici incepe. Si asta m-a suparat. M-a suparat ca Mircea Cartarescu a dat ca argument in aceasta acceptare a celor doi intelectuali participand la scoala de vara relativul valorii umane, in general. Amestecul rareori impecabil pe care-l constituie un om. Exact ceea ce cred eu ca face teribil de rau acestei societati. Si inainte sa ajung la partea in cauza, la fraza propriu-zisa, chiar m-am gandit ca toata aceasta relativizare a valorii umane seamana cu modul in care ne-a indoctrinat religia ortodoxa, religia care ne-a invatat ca suntem cu totii pacatosi. Si a venit fraza, exact fraza pe care nu cred ca cineva ar trebui sa o foloseasca vreodata atunci cand are la indemana argumente solide: ”În lipsa legilor ferme, condamnarea morala e o metafora la fel de ambigua ca morala insasi: Cine este fara pacat, sa arunce primul cu piatra, a spus Iisus, iar sa te consideri fara pacat te arunca in pacatul maxim al trufiei.” Aceasta fraza vine dupa o insiruire (destul de vaga) a personalitatilor care au colaborat cu nazistii. Spus fara eleganta: nimeni (cu atat mai putin nemtii) nu are dreptul sa condamne intelectuali romani care au colaborat cu Securitatea. Pai, ei nu au avut scriitori care au colaborat cu nazistii? Toata lumea a avut. Noi de ce nu am avea oameni de cultura care au colaborat cu Securitatea? Citatul din Pascal vine si el straniu in context: “Omul nu este nici inger, nici fiara”. Cand vii cu citate din astea si cu ceva spus de Isus, toata lumea va lasa ochii in jos si nu se va mai concentra asupra problemei in sine. Nu esti nici inger si nici fiara, pacatos esti, stai in banca ta.

Inger nu esti, asta e clar. Dar de colaborat cu Securitatea n-ai colaborat asa ca poti sa te dai inger prin raport cu cei care au facut-o si sa-ti intarzii statutul de fiara. Glumesc putin, evident. Dar o fac pentru a sublinia aiureala continuta in pledoaria finala a articolului. Adica acceptam faptul ca, intr-adevar, nu este corect si nici productiv sa sanctionam cultural niste oameni pentru ceea ce au facut politic. Asta este atat de limpede incat nici nu stiu de ce trebuie sa mai spunem o astfel de banalitate. Dar nu vreau ca dupa ce am acceptat asta, dupa ce am aprobat faptul ca este un principiu corect, mai ales in cazul in care “CNSAS-ul a fost lipsit de putere prin decizie politica”, sa mi se bage pe sub piele ideea ca nimeni nu este imaculat, ca nimeni nu ar avea dreptul sa emita judecati morale, nu vreau sa-mi fie subminata copilaroasa incredere in coloana vertebrala dreapta, ca sa existe siguranta ca mi-a fost ingropata nemultumirea legata de trimiterea celor doi la scoala din Berlin. Si nu vreau sa mi se spuna ca ar trebui sa ne ocupam de oameni care au facut mizerii mai mari, dupa un “principiu” aparut in Romania ultimilor ani: “chiar asta credeti ca este problema acum?”. Da, si asta este problema. Si nu putem sa lasam unele greseli sa treaca de lama condamnarii si altele nu, cu-atat mai putin cand este vorba despre comunism si Securitate. Nu sunt nici inger, nici fiara dar sunt un om care se fereste de cacat, un om care aspira la statutul de inger, cu simtul ridicolului de rigoare fata de aceasta titulatura si intelegand substratul citatului din Pascal.

]]> http://smoel.wordpress.com/?p=179 Wed, 23 Jul 2008 07:58:52 +0000 smoel http://smoel.ro.wordpress.com/2008/07/23/nachte-mit-cartarescu-i/ Mannmannmann, aber ich hab es mir ja ausgesucht. Mircea Cărtărescu, Die Wissenden. Was für Sätze. „Was sollte ich tun, wenn ich, immer tiefer und tiefer hinabsteigend in die Katakomben des Imaginären, dessen Boden durchstieße und mich wiederfände in Gesellschaft der schreckenrregenden, blut- und spermabeschmierten Götzen der Archetypen, der Triebe Hunger und Durst, des Brechreizes?“ Der Roman beginnt, der 15-jährige Mircea erkundet sich selbst und mein Gesichtsausdruck ähnelt dem Theo Huxtables, der sich einmal in einer Folge der Cosby-Show die Macbethlektüre ersparen will, eine Schallplattenaufnahme besorgt und schon an der Hexenszene scheitert. Nachdem seine Eltern auch durchschauten, dass er Macbeth im Kindler gelesen hat, muss er dann doch, aber ich schweife ab. Achja, „Im Klo hatte sich ein Krake eingenistet“ – also nicht bei den Cosbys, sondern in der Vorstellung Mirceas. Ich gestehe, normalerweise, wir sind bereits auf Seite 44, gucke ich zu diesem Zeitpunkt ins Bücherregal, ob nicht noch irgendwo ein ungelesener Wodehouse rumliegt, zwinge ich mich aber hier zum Weiterlesen. Der Stil erinnert an Texte, die man selbst als 17-jähriger verfasste und die in der Schülerzeitung veröffentlich wurden. Man hielt das damals für Kunst und nur die glückliche Fügung, dass das Internet damals nur vom Militär genutzt wurde, verhinderte, dass diese Ergüsse heute noch auffindbar sind.

Aber weiter im Text, die Kritik hat ja ein Meisterwerk versprochen und der Klappentext weist vorsorglich daraufhin, dass sich das Epos erst allmählich entwickelt. Und tatsächlich, so um Seite 50 herum nimmt „Die Wissenden“ langsam Fahrt auf, die Familiengeschichte der Badislavs wird erzählt, sie beginnt mit einer Flucht. Die Ursache für die Flucht aus dem bulgarischen Heimatdorf könnte einem Romero-Film entstammen, die Toten nehmen furchtbare Rache dafür, dass die Dorfbewohner im andauernden Mohnrausch die Totennahrung vergaßen. Jetzt macht die Lektüre Spaß, eingeschlafen bin ich an dieser Stelle trotzdem.

Wird fortgesetzt.

Mircea Cărtărescu, Die Wissenden, erschienen bei Zsolnay

Ca nişte animale înfometate, ortodoxiştii de grotă s-au repezit canibalistic asupra confraţilor lor mai "finuţi", ortodoxiştii dandy. Iar aceştia replică vehement, prin reprezentantul lor nr. 1, dându-se ei drept adevăraţii laici ortodocşi. Iar însuşi Platon (Mircea, nu vă ambalaţi), care în ultima vreme pare să fi devenit trompeţica de serviciu a partidei ortodoxiste băştinaşe primitive (ce securist trebuie să mai fie şi ăsta !), e pe fază cu replica la replică.

Şi dă-i, şi luptă...

De fapt, pentru cine poate să meargă dincolo de aparenţe, este vorba de acelaşi conflict, despre care am mai scris. Dintre cele două tipuri umane, care au mai multe lucruri în comun decât ar arăta-o conflictul lor. Care conflict este şi efect şi cauză ale acestei identităţi de esenţă...

O altă instanţă a acestui conflict, mai ... laică, este cel în plină desfăşurare în Revista 22. Care, la rândul ei, instanţiază spectral ciocnirea dintre "modelele" Cărtărescu şi Patapievici, adică dintre "postmoderni" şi "nicasieni". Etc, în (sau "întru", că tot am ajuns la Noica - mai bine zis la adepţii lui) acelaşi cerc vicios.

Reîntorcându-ne la războiul civil din BOR, aflăm că acesta a fost amânat sine die printr-un armistiţiu "sinodal". Boală lungă, moarte sigură... Căci conflictul este, pentru categoria umană criticată pe acest antiblog, profitabil. Ei se ceartă, ei se-mpacă - dacă tot am căzut în înţelepciunea proberbială la propriu. Aşa că satisfacţia pe care mi-o exprimam la începutul articolului se dovedeşte a fi destul de venială, până la urmă...

http://www.romanialibera.ro/a128221/v-voiculescu-si-rugul-aprins.html .

‘Adevărata călătorie a lui Zahei’ este ceea ce a hotărât  Vasile  Voiculescu să fie, prin tropii cei mai potriviţi. Nu ceea ce stabileşte criticul (istoricul) că este ‘adevărul’. Adevărul  este  ca  pielea de sagri,  se reduce în permanenţă.  La noi se vede dispreţul măreţ al unor  Nicolae Manolescu şi Mircea Cărtărescu faţă de Jacques Derrida. Care, totuşi, ne cerea, --şi nouă, rumânilor!--,  să îl recitim atent pe Bonnot de Condillac. Ioan Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru şi prima generaţie de elevi de  la Sfântu Sava foloseau manualele scrise de Condillac pentru educaţia Micului Prinţ (principele de Parma). În filosofia existenţialistă a lui Jacques Derrida, veridicitatea, identitatea, şi autenticitatea  sunt înlocuite de Signatură, iar cauzalitatea de Diferanţă. În fine, paralela –deşi spun că omotetia este neavenită--, între  Zahei şi Vasile Voiculescu putea fi analizată folosind Diferanţa. Oricum, nu poţi face o comparaţie între puşcăria din Belle Époque şi represiunea comunistă, decât recurgând la Adorno. Nu am citit cartea lui Marius Oprea, însă predefinit clamez că referinţa Adorno nu este prezentă între  coperţile semnate de Marius Oprea.

Taina Rugului Aprins nu mai este demult ‘o taină’, mişcarea culturală Rugul Aprins, protejată de patriarhul BOR ca locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei,  a fost  un curent de renaştere rumânească a primului umanism bizantin.

Titus Filipas

USR a acordat, anul acesta, două premii speciale, scriitorilor Mircea Cărtărescu, pentru "Orbitor", trilogie (editura Humanitas) şi Şerban Foarţă, pentru "Cartea Psalmilor/ Pre stihuri retocmită acum de Şerban Foarţă" (editura Brumar).

Gabriel Liiceanu, care i-a acordat premiul lui Mircea Cărtărescu, a spus, când a ajuns la microfon, că va vorbi tare, deoarece evenimentul a avut de a suferit din cauză că nu s-a auzit aproape nimic. "Mă bucură premiul pentru că mă face să cred că există o corecţie în lumea noastră. Când a apărut ultima parte a trilogiei, am avut impresia că mă aflu în faţa unei capodopere. M-am speriat când am văzut ce spun specialiştii. Cei din ţara lui Mircea Cărtărescu au zis că opera lui este o vedere. Am privit spre Vest şi am văzut că cei de acolo gândeau invers. Premiul mă face să cred că există un spirit obiectiv şi juriul m-a făcut să nu îmi pierd încrederea în gustul meu", a spus Liiceanu.

"Promit ca la anul să nu mai iau niciun premiu, ce e prea mult strică", a declarat Cărtărescu la primirea premiului şi a recitat o poezie de Şerban Foarţă.

Al doilea premiat, Şerban Foarţă, s-a definit ca un "multiplu nominalizat", deoarece a câştigat de prea puţine ori premii.

Câştigătorul la categoria "Proză" a fost Horia Ursu, pentru "Asediul Vienei" (Cartea Românească), distincţia fiind prezentată de Nicolae Breban.

Nichita Danilov a câştigat premiul la secţiunea "Poezie", pentru "Centura de castitate" (Cartea Românească). Danilov a ţinut un discurs de mulţumire, pe care, însă, sala nu l-a putut auzi, din cauza sonorizării foarte proaste. Premiul a fost acordat de Emil Hurezeanu.

Premiul pentru critică literară, eseu şi istorie literară a revenit lui Paul Cernat, pentru"Avangarda românească şi complexul periferiei: primul val", editura Cartea Românească.

"Sunt uşor derutat. Nu ştiu în ce măsură sufăr de complexul periferiei, dar sufăr de complexul premiantului. Este primul premiu pe care îl iau din clasa a patra", a spus, la primirea distincţiei, Paul Cernat. Cel care i-a dat premiul, Gabriel Dimisianu, a declarat că, după ce a văzut cărţile, "toţi merită să ia acest premiu".

Vlad Zografi a câştigat premiul USR la secţiunea "Dramaturgie", pentru "America şi acustica", publicată de editura Humanitas."Le mulţumesc membrilor juriului că au avut răbdare să mă citească", a spus Zografi, după ce a primit premiul de la criticul de teatru Marina Constantinescu.

Zografi a fost nominalizat în această categorie alături de Gianina Cărbunariu ("Mady-baby.edu") şi Alina Nelega ("Kamikaze").

Premiul pentru traducere din literatură universală a fost decernat Luminiţei Munteanu pentru "Cartea neagră" de Orhan Pamuk, apărută la Curtea Veche, în timp ce premiul pentru traducere din limba engleză "Andrei Bantaş" i-a revenit lui Radu Pavel Gheo, pentru "Bătrânul şi marea" de Ernest Hemingway, publicat de editura Polirom. Radu Pavel Gheo a fost premiat de Mircea Mihăieş, despre care a spus că a fost profesorul său de literatură americană.

Tatiana Dragomir a câştigat premiul la categoria "Debut", pentru volumul "Fotograme" (editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca; proză), un al doilea premiu revenindu-i Alexandrei Tomiţă, pentru "O istorie «glorioasă» - Dosarul protocronismului românesc" (istorie literară). "Nu credeam că, pornind de la o editură atât de mică voi ajunge să fiu nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor", a spus Tatiana Dragomir. La rândul său, Tomiţă a dedicat premiul Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca.

Premiul pentru literatura minorităţilor a revenit lui Szocs Geza pentru "Limpopo", editura Magveto, roman în limba maghiară. Premiul a fost prezentat de Szilagy Istvan, care subliniat că Uniunea Scriitorilor înseamnă Uniunea Scriitorilor de orice etnie.

Juriul care a stabilit nominalizările şi, ulterior, premiile, a fost alcătuit, la fel ca şi anul trecut, din criticii: Gabriel Dimisianu (preşedinte), Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconu, Cornel Ungureanu şi Dan C. Mihăilescu - membri.

Valoarea premiilor este următoarea: Premiul Naţional pentru Literatură, 10.000 de lei, celelalte premii - 5.000 lei, cu excepţia premiului pentru debut, care este de 3.500 de lei.

www.mediafax.ro