Luni, 12 noiembrie 2007, preşedintele României, Traian Băsescu, i-a decorat pe cei 7 membri actuali ai formaţiei Phoenix (Transsylvania-Phoenix, cum este ea cunoscută peste hotare) – Nicolae Covaci, Josef Kappl, Manfred Neumann, Ovidiu Lipan „Ţăndărică”, Bogdan Bradu, Cristian-Claudiu Gram şi Călin-Ionuţ Contraş –, precum şi pe fostul vocalist (actual colaborator) Florinel „Moni” Bordeianu. Înfiinţată în 1962, de către Nicu Covaci, Moni Bordeianu, Claudiu Rotaru, Bela Kamocsa şi Pilu Ştefanovici (Covaci, 46; 51, 1992), formaţia a experimentat, de-a lungul deceniilor, diverse stiluri muzicale: beat (1962-1971), etno-rock (1971-1977), motorock (1977-2005) şi hard rock (2005-prezent). 45 de ani de existenţă şi, pe parcursul lor, probabil, tot atâţia muzicieni, care au contribuit la evoluţia Phoenixului de la formaţie beat la fenomen cultural. În acest context, ceremonia de decorare a fost văzută ca mai mult decât binemeritată, însă nu a lipsit de pe marginea ei doza de controverse. Personal, am descoperit că, în cadrul tuturor acestor discuţii, nimeni nu a pus problema comunicării nonverbale dintre Preşedinte şi muzicieni.

Alegerea temei (comunicarea nonverbală) a avut la bază raţiuni cât se poate de subiective, însă cazul de care ne vom ocupa ne-a atras atenţia pentru simplul fapt că s-a bucurat de mai multă mediatizare decât beneficiază, în general, un eveniment cultural.

Problema comunicării nonverbale nu este insignifiantă, precum pare, întrucât, aşa cum au arătat A. Mehrabian şi M. Weiner (Decoding of inconsistent communication, apud Tran, Stănciugelu, 89, 2007), în comunicarea orală, numai 7% sunt cuvinte, în timp ce 38 de procente sunt reprezentate de paralimbaj, iar 55%, de limbajul nonverbal. De aceea, pentru o cât mai bună înţelegere a unei comunicări orale, va trebui vizată în principal partea ei dominantă – şi anume, cea nonverbală –, apoi comparată cu cea paraverbală şi cea verbală, pentru ca, la final, să fie probată concordanţa dintre ele.

Simţul comun limitează adesea ideea de comunicare nonverbală la gesturi şi, într-o oarecare măsură, la mimică, neglijând celelalte aspecte ale kineticii (teoria care studiază „ansamblul semnelor comportamentale emise în mod natural sau cultural” (Tran, Stănciugelu, 90, 2007)) – postura, comunicarea tactilă, îmbrăcămintea – , ca să nu mai vorbim de aproape neglijata proxemică (partea comunicării nonverbale care studiază relaţiile spaţiale „ca mod de comunicare” (Tran; Stănciugelu, 96, 2007)). Acesta este un motiv în plus pentru a studia atent elementele de comunicare nonverbală prezente în materialele foto şi video de la sus-menţionatul eveniment, pentru a sintetiza şi a interpreta situaţia aleasă, în contextul unei interacţiuni între oameni din categorii profesionale diferite.

Înainte de a începe investigaţia propriu-zisă, se impune stabilirea unei grile principale de analiză a situaţiei de comunicare. Aşa cum arată Vasile Tran şi Irina Stănciugelu (98, 2007), trei direcţii de studiu al limbajului nonverbal pot fi următoarele:

1. interpretarea unui element de limbaj nonverbal în contextul tuturor celorlalte elemente verbale şi nonverbale;

2. importanţa caracteristicilor de personalitate individuale, de educaţie, de experienţă, de viaţă etc. în interpretarea corectă a limbajelor nonverbale;

3. variaţia modului de folosire şi interpretare a limbajelor nonverbale, în funcţie de individ, profesie, colectivitate, cultură.

Pe lângă această grilă principală de analiză, vom folosi anumite noţiuni de amănunt (indicatorii comportamentali falşi, indicatorii micromomentani), care vor ajuta la înţelegerea celor prezentate.

Pentru a avea o impresie vizuală cât mai obiectivă asupra evenimentului (unghiurile de filmare au fost diferite) şi pentru a surprinde aproape toată succesiunea înmânărilor decoraţiilor (pe Internet, fiecare material video prezintă doar un fragment din ceremonie), am folosit 3 surse din presa audiovizuală.

La Realitatea TV (http://www.realitatea.net/playlive2.php?file=/media/video/video_001_00112401_1194867576_00.flv, 10 ianuarie 2008), secvenţa a surprins decorarea lui Ovidiu Lipan, a lui „Moni” Bordeianu şi a lui Bogdan Bradu. În cazul primului, emoţiile sunt vădite atât de postura sa ţeapănă, cu mâinile pe lângă corp, cât şi de către crisparea bărbiei (indicator, în general al reprimării plânsului), imediat după ce îi zâmbeşte lui Traian Băsescu. Crisparea de care am vorbit se poate relativ bine în poza de mai jos. Faptul că „Ţăndărică” poartă ochelari ne împiedică să îi observăm ochii în timp ce zâmbeşte: dacă zâmbetul antrenează muşchii din jurul ochilor, atunci zâmbetul este unul autentic (Collett, 49, 2003/2005). Interesantă la vestimentaţia bateristului este croiala costumului, pe care îl face să semene cu o uniformă a unui căpitan de vas – indicator al percepţiei cazone a lui Lipan despre sine.

Fig. 1 Băsescu şi Lipan

(http://www.realitatea.net/media/poza/poza_001_00112401_1194867700_00.jpg,

10 ianuarie 2008)

Ceea ce şochează la „Moni” Bordeianu este ţinuta sa: blugi albaştri şi sacou maro. (Poate că ea este vinovată pentru faptul că preşedintele îi strânge mâna cu o singură mână – spre deosebire de purtarea politicianului faţă de ceilalţi membri?) Deşi vrea să pară degajat (merge cu mâinile depărtate de trup), faptul că se simte stingherit este dat de gol de către privirea în pământ. Degajarea ar putea fi dedusă şi din mersul lui (cu picioarele relativ depărtate) de către cineva care nu ar avea cunoştinţă de malformaţia picioarelor muzicianului în tinereţe. (Covaci, 19, 1992)

Bogdan Bradu, care urmează după „Moni”, este îmbrăcat la costum sobru. La o primă vedere, spatele uşor curbat al vocalistului ar putea fi interpretat drept servilism faţă de Băsescu, şi nu drept un defect corporal. Bradu zâmbeşte cu o plăcere sinceră – roşeşte. Filmarea se încheie înainte ca Bogdan să se înapoieze cu decoraţia şi celelalte obiecte oferite de Preşedinte.

Fig. 2 Traian Băsescu şi Bogdan Bradu

(http://www.newsin.ro/imageCache/Preview/e84c700e-966f-4501-bf46-18f0ee7ea8fb.jpeg, 10 ianuarie 2008)

De remarcat este faptul că Băsescu (considerat, de obicei, un om care, deşi consiliat, acţionează cum crede el mai bine), după primele scuturări de mâini, se întoarce către aparatele video şi foto şi zâmbeşte. De asemenea, are grijă ca, atunci când dă mâna, să se poziţioneze astfel încât obiectivele camerelor să îl surprindă cu mâna în spaţiul personal al celuilalt – gest invaziv, sugerând dominanţa (Collett, 144, 2003/2005). Acest lucru dovedeşte că a reţinut sfaturile consilierilor săi.

Antena 3 (http://www.ziare.com/Basescu_i_a_decorat_pe_membrii_formatiei_Phoenix__VIDEO_-170668.html, 10 ianuarie 2008) prezintă, în plus faţă de Realitatea TV, momentul dinaintea decorării lui Ovidiu Lipan – începe cu un bărbat care citeşte pentru ce li se acordă membrilor formaţiei Phoenix distincţiile. La acesta, nu este de reţinut decât faptul că stă rigid, nefăcând altceva decât să citească de pe foi, ridicându-şi ochii, din când în când, pentru a avea contact vizual cu asistenţa. Camera de filmat trece apoi către Băsescu, şi el rigid, conştient de solemnitatea situaţiei, zâmbind, totuşi, autentic, vrând să dea impresia de prietenie faţă de muzicienii care aveau să se îndrepte spre el.

Dacă dominanţa este direct proporţională cu statura, atunci managerul şi percuţionistul Ionuţ Contraş este un exemplu elocvent: vine degajat către preşedinte şi, dând mâna cu el, îi zâmbeşte prieteneşte, dar, în condiţiile diferenţei de înălţime, zâmbetul pare condescendent, iar zâmbetul Preşedintelui pare autoironic. Ionuţ accentuează impresia de dominanţă, însoţind-o cu cea de om liber: la întoarcere, merge săltat, făcând să îi fluture pletele.

Fig. 3 Băsescu şi Contraş

(http://www.newsin.ro/imageCache/Preview/a61fbe05-e3e1-47ad-9f97-1bf35379642f.jpeg, 10 ianuarie 2008)

Un moment deosebit este şi decorarea lui Nicu Covaci, care de asemenea şi-a creat imaginea de om liber: nu atât prin mers, cât prin vestimentaţie: blugi, vestă de piele şi tricou cu mânecă lungă – toate negre. Obiecţia ce ar putea apărea este următoarea: „negrul e culoare a tristeţii”. Această impresie, însă, este clar depăşită la Nicu prin faptul că hainele lui sunt haine de motociclist – element al unei subculturi asociate cu ideea de libertate. Tricoul cu mânecă lungă este descheiat la guler, expunând părul de pe piept – un simbol al virilităţii.

Un indicator evident în cazul lui Covaci (poate la fel de evident ca în cel al lui Bordeianu) este acela că, la strângerea de mâini, el îşi întinde mult braţul către Băsescu, sugerând, astfel, fie că nu se lasă dominat, fie că nu vrea să îi fie invadat spaţiul intim, chiar dacă este vorba doar de modul îndepărtat al spaţiului său intim (Tran; Stănciugelu, 97, 2007, apud Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea). Prima ipoteză (neacceptarea dominanţei din partea cuiva) se explică prin întreaga sa biografie, ilustrată în cartea parţial autobiografică Phoenix...însă eu?. Cealaltă ipoteză, însă, pare neclară pentru cineva care nu cunoaşte faptul că, de la începutul anilor ’90, liderul formaţiei Phoenix locuieşte în Moraira, pe coasta mediteraneană a Spaniei, într-o vilă spaţioasă. De aceea, el este obişnuit să aibă un spaţiu intim mai mare decât în mod normal şi reacţionează defensiv atunci când Traian Băsescu, fără să vrea, i-l încalcă. Când dă mâna cu Preşedintele, Nicu se uită în ochii lui, făcând o mişcare scurtă din cap, de sus in jos – îl asigură că el, Covaci, este om de încredere. Mai jos, se poate vedea proxemica lui Nicu Covaci. Când se întoarce, în mâini cu obiectele primite, le arată către presă, aplecând uşor capul, în semn de preţuire faţă de cel care i le-a dăruit.

Fig. 4 Băsescu şi Covaci

(http://www.ziare.com/layout/news/171/picture_archive_170668.jpg, 10 ianuarie 2008)

Cristi Gram este îmbrăcat neoficial, dar sobru: blugi negri şi cămaşă lungă, neagră. Gestul lui observabil (care probabil că le provoacă celor prezenţi unele zâmbete) este că se grăbeşte puţin: când Băsescu se întoarce, ca să ia obiectele pe care urmează să i le dea cântăreţului, chitaristul deja întinde mâna să le primească. Se înapoiază mândru, făcând mişcări laterale în mers.

Fig. 5 Traian Băsescu şi Cristi Gram

(http://www.newsin.ro/imageCache/Preview/acccb0b4-7fe8-41e1-a9c5-e536b7880cf3.jpeg, 10 ianuarie 2008)

Filmarea Antenei 3 se opreşte aici (este anunţat, totuşi, Josef Kappl), dar, dat fiind faptul că apar atât Ionuţ, cât şi Cristi, avem ocazia să observăm că, aparţinând amândoi generaţiei „noi” de rockeri, aceştia au o înfăţişare asemănătoare (plete lungi, perciuni şi barbă), precum şi mers săltat, menit să le pună în evidenţă pletele, dar şi să îi facă a părea impozanţi.

Materialul TVR (http://tvr.ro/articol.php?id=22322, 10 ianuarie 2008) nu este omogen: începe cu imaginea lui Ovidiu în studio, bătând la tobe, continuă cu acelaşi Ovidiu în cadrul ceremoniei, urmează instantanee cu Traian Băsescu decorând fiecare membru Phoenix (ocazie cu care îi putem vedea şi pe Ioji Kappl şi Mani Neumann), apoi un fragment din discursul lui Băsescu, un fragment din cel al lui Covaci, un corespondent vorbind despre eveniment (pe fundal are muzicienii bând şampanie cu Preşedintele), iar sfârşitul îl arată pe Ovidiu Lipan „Ţăndărică” tot în studio, la baterie.

Un avantaj al filmării TVR de la decorare este acela că focalizează pe Lipan, arătând două elemente de nonconformism: este neras şi poartă, la costum, cămaşă asemănătoare cu cele ţărăneşti. Plictiseala lui este evidenţiată atât de colţurile gurii, lăsate puţin în jos, cât şi de capul dat un pic pe spate. Deşi se poate afirma că aşa îşi ţine el colţurile gurii ori că poziţia capului este una de sumisiune faţă de Preşedinte, în clipa următoare, Ovidiu îşi roteşte, nerăbdător, ochii şi face o grimasă de plictiseală. (Ca o paranteză: dacă suntem atenţi la limbajul de lemn în care se exprimă cel care îi anunţă meritele, atunci sentimentul lui „Ţăndărică” este explicabil).

Stop-cadrul cu Băsescu şi Ioji Kappl îl surprinde pe omul de stat cu spatele la obiectiv, dar bassistul se vede aproape în totalitate: poartă haine asemănătoare cu cele ale lui Ovidiu Lipan, a adoptat aceeaşi postură de „drepţi” şi zâmbeşte către Preşedinte. Dacă, în cazul bateristului, zâmbetul era unul emoţionat, Kappl zâmbeşte blajin – sau, cel puţin, aşa arată trăsăturile sale faciale: sprâncene ridicate, unite la rădăcina nasului, precum şi globi oculari proeminenţi (indicator al neagresiunii).

Fig. 6 Traian Băsescu şi Ioji Kappl

(http://www.newsin.ro/imageCache/List/171c9997-435f-4fac-a2cb-5af8cc49477a.jpeg, 10 ianuarie 2008)

Instantaneul cu Mani Neumann dând mâna cu Traian Băsescu ni-l prezintă pe violonist zâmbind sincer, autentic (i se vede încreţitura din zona ochilor, aşa-numita „labă a gâştei”) şi având capul uşor aplecat spre dreapta (indicator al neagresiunii – vrea să se facă plăcut). Mani se remarcă şi prin costumul său alb.

Fig. 7 Traian Băsescu şi Mani Neumann

(http://www.newsin.ro/imageCache/Preview/6ab447ce-0ac7-44e2-ad44-d9389f728146.jpeg, 10 ianuarie 2008)

Fragmentul de discurs prezidenţial ni-l arată pe Băsescu drept zgărcit în comunicare nonverbală, singurele mişcări din cap fiind acelea pentru a lua contact vizual cu toată asistenţa şi singurele gesturi manuale vizibile (în majoritatea timpului, îşi ţine mâinile împreunate) fiind unii ilustratori „embrionari”: o uşoară mişcare cu mâinile împreunate în jos („generaţia mea”), o mică ridicare a mâinilor împreunate („ferestre prin care priveam către lume”). Deşi pare ciudat, Traian Băsescu însoţeşte cuvintele „eraţi una din puţinele ferestre” printr-un gest oarecum deschis – de fapt, acest gest este unul de reglaj.

Fragmentul în care vorbeşte Covaci este şi el lipsit de gesturi – în afară de unul asemănător cu cel de asigurare făcut către Preşedinte, în momentul decorării. Gestul este aici însoţit de cuvintele „vreau să...contaţi pe noi şi-n continuare”. Totuşi, emoţia îl biruieşte: face o scurtă pauză, se scuză, apoi continuă rapid.

În încheiere, sunt de părere că ar fi bine ca specialiştii în comunicare nonverbală să fie chemaţi pentru a se pronunţa în legătură cu o situaţie aprinsă (nu mă refer la cazul de faţă), întrucât, prin explicaţiile lor, respectivii specialişti ar releva conexiuni ce, poate, nu vor genera atât de multe şi aprinse controverse.

Bibliografie:

Tran, Vasile; Stănciugelu Irina. Teoria comunicării. Bucureşti: editura comunicare.ro, 2007.

Collett, Peter. Cartea gesturilor. Bucureşti: Editura Trei, 2003/2005.

Covaci, Nicolae. Phoenix...însă eu?. Bucureşti: Editura Nemira, 1992.

„Phoenix" este formaţia care a reuşit, pentru prima dată la noi, să realizeze o sinteză organică şi convingătoare între folclorul arhaic românesc şi muzica modernă. Născută şi afirmată în vremuri ostile spiritului liber ce vibra în cântecele sale, legendara trupă îşi duce mai departe, de 45 de ani încoace, destinul sintetizat în însăşi numele său, renăscând după fiecare nouă grea încercare.

Începuturile

Formaţia „Phoenix", intitulată iniţial „Sfinţii", s-a constituit ca formaţie de şcolari în 1962, în Timişoara, în vara aceea câştigând locul 2 la festivalul naţional al şcolilor din ţară. Comisia, alcătuită din cadre obtuze, nu a înghiţit alura modernă şi stilul de interpretare cu influenţe vestice. Trupei i se reproşează numele de „Sfinţii", sub pretextul că propagă misticismul. După scurt timp, formaţia îşi schimbă numele în „Phoenix", pentru a marca momentul considerat o renaştere din propria cenuşă.
În anii '60, apar primele compoziţii, au loc primele înregistrări în studiourile de radio naţional şi local, precum şi primele deplasări în ţară. Tot atunci, începe o colaborare fructuoasă cu textierul Victor Cârcu, concretizată prin primele succese ale trupei : „Vremuri", „Şi totuşi ca voi sunt", „Nebunul", „Floarea stâncilor" şi „Canarul", înregistrate pe două discuri Electrecord, ale căror tiraje iniţiale s-au epuizat în doar câteva zile. După emigrarea solistului vocal Moni Bordeianu, în toamna anului 1970, trupa va trece prin schimbări de componenţă şi de stil.

"Anii de sus ai gloriei lor''

În 1971, după vizita lui Ceauşescu în Coreea de Nord, începe încercarea sa de revoluţie culturală, una dintre consecinţe fiind impunerea folclorului românesc ca sursă principală de inspiraţie în muzică. „Phoenix" a profitat de situaţie pentru a realiza o sinteză între muzica arhaică şi sonorităţile moderne, munca lor de sondare a folclorului pre-creştin concretizându-se în albumul "Cei ce ne-au dat nume''. LP-ul, scos după trei sferturi de an de muncă şi după o documentare profundă în domeniul datinilor şi obiceiurilor păgâne, prezintă un ciclu al anotimpurilor, cu cântece şi jocuri prelucrate, dar şi cu unele compoziţii originale, inspirate din folclor. În acelaşi an, „Phoenix" obţine primele succese la festivaluri internaţionale de amploare.
Stilul se cristalizează, prelucrările de folclor sunt înlocuite cu piese originale, compuse în stilul acelei sinteze folclorice-rock ce caracterizează, de atunci, repertoriul formaţiei. Colaborarea cu textieri de mare talent îşi face şi ea simţit efectul, compoziţiile impunându-se prin ineditul lor. Următorul disc, produs în 1974, se intitulează „Mugur de fluier", titlu cu o semnificaţie metaforică deosebită. În iarna aceluiaşi an, componenţii săi se retrag în munţi, unde rămân timp de trei luni, perioadă în care se pun bazele operei rock „Cantafabule", inspirată din semnificaţia mitologică a animalelor din fabule şi legende. Discul dublu, înregistrat în primăvara anului 1975, este cea mai complexă şi profundă lucrare a formaţiei „Phoenix".
În 1976, are loc giganticul concert de la Sarmizegetusa Dacica, unde formaţia cântă acompaniată de „Dubaşii din Brăneşti", concert filmat de Televiziunea Română, dar cenzurat apoi, apariţia trupei pe ecran fiind interzisă. Pe fondul ostilităţii autorităţilor faţă de modul liber de exprimare, în mintea fondatorului şi liderului Nicolae Covaci încolţeşte gândul evadării.

Go West

El pleacă, prin căsătorie, în 1976, în Olanda, renunţând la cetăţenia română. În 1977, se întoarce în ţară şi, în boxe „Marshall" cu difuzoarele scoase, îi ascunde pe membrii formaţiei şi, riscându-şi vieţile, ies din ţară şi ajung în Germania.
Formaţia nu reuşeşte, însă, să se impună pe piaţa muzicală occidentală, dominată de noile curente comerciale - disco, punk, new wave - în dauna folk - rock-ului, astfel că fiecare caută succesul personal. Krauser, Kappl şi Lipan au încercat să se afirme sub numele de „Madhouse", dar proiectul lor a eşuat, iar ei s-au angajat în alte trupe, mai mult sau mai puţin de succes. Rămas singur în 1979, Covaci îşi alcătuieşte o altă formaţie, compusă din membri de diferite naţionalităţi, alături de care, în 1981, produce LP-ul „Transsylvania Phoenix". Cu toate că la începutul anilor 1980, „Phoenix" câştigă un premiu important, albumul respectiv, care se dorea o adaptare a stilului propriu în contextul rock-ului occidental, nu se impune pe piaţă.
În aceste condiţii, Nicolae Covaci se dedică artelor plastice, a doua sa vocaţie artistică, iar din punct de vedere muzical lucrează împreună cu Erlend Krauser, în 1986, la înscenarea operetei lui Loyd Weber, „Evita", la teatrul din Osnabrück. Expresie a succesului neaşteptat, teatrul îi solicită să conlucreze la înscenarea operetei „Jesus Christ Superstar", şi această acţiune fiind încununată cu un succes imens. Ulterior, apar noi creaţii, după care formaţia se reuneşte în jurul lui Covaci şi concertează de câteva ori în Germania, iar în 1989 are loc concertul de la „Hyde Park" din Osnabrück, dedicat revoluţiei române.

Reîntoarcerea

În mai 1990, are loc prima întâlnire a lui Nicu Covaci cu publicul român, după o absenţă de 13 ani, în Bucureşti, unde cântă câteva piese vechi, cu Mircea Baniciu, care rămăsese în ţară. Surprinzător, publicul, alcătuit în mare parte din tineri ce nu prinseseră vremea de glorie a anilor ‘70, cântă alături de ei, demonstrând perpetuarea succesului, în ciuda absenţei şi a interdicţiilor. În 1992, „Phoenix" produce un disc de înaltă ţinută artistică, implicând vestitul cor „Song" şi „Orchestra simfonică a Radio Bucureşti", disc intitulat „Symphoenix - Timişoara". Sărbătorirea, în 1997, a 35 de ani de activitate, aduce cu sine albumul jubiliar „Aniversare 35", care conţine o nouă înregistrare a vechilor succese.
Un an după aceea, are loc un gigantic turneu prin cele mai mari oraşe ale României, cu punerea în scenă a „Cantafabulelor", cu balet, costumaţii, proiecţii de film şi video, susţinute de o uriaşă instalaţie de sunet şi lumină. După alţi doi ani, apare primul disc cu cântece noi, intitulat „În umbra marelui URSS", însoţit de o variantă în limba engleză „In the shadow of the big bear", interpretată de fostul basist al formaţiei „Black Sabbath", Malcolm J. Lewis, după care are loc un turneu de prezentare a noului disc în Germania. În toamna lui 2002, la Sala Polivalentă din Bucureşti, are loc concertul de aniversare a 40 de ani. Sunt invitaţi foşti membri ai trupei, muzicieni de diverse generaţii, iar spectacolul, care a durat cinci ore, a însemnat un remember muzical al celor patru decenii de activitate.
În 2005, este lansat albumul „Baba Novak", care conţine melodii mai vechi, compuse în engleză, în anii ‘80, acestea fiind prelucrate şi adaptate pe texte româneşti. Este realizat, cu această ocazie, primul videoclip „Phoenix", la piesa „Mila 2 de lângă 3''.

Aniversare 45

Anul acesta, „Phoenix" a împlinit 45 de ani, prilej cu care preşedintele Traian Băsescu i-a decorat pe actualii membri ai trupei: Nicu Covaci, Josef Kappl, Mani Neuman, Cristi Gram, Bogdan Bradu şi Ionuţ Contraş, cu Ordinul Cultural al României în grad de Cavaler, iar Ovidiu Lipan Ţăndărică a primit Ordinul în grad de Ofiţer, deoarece deţinea deja cealaltă medalie.
Din punct de vedere muzical, evenimentul a fost marcat, luni, printr-un concert unplugged, la Teatrul Naţional din Bucureşti, alături de invitaţi de marcă: Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaş, Johnny Răducanu, Marius Mihalache, Stelu Enache şi Tavi Colen. Urmează, în decembrie, noi concerte în capitală şi în ţară. Marele absent, atât de la ceremonia de la Cotroceni, cât şi de la concertele aniversare, este Mircea Baniciu, cel care, datorită unei noi escaladări a eternului diferend cu Nicu Covaci, a decis să părăsească formaţia.
Dincolo de orgoliile acestor mari artişti, care fiecare în parte reprezintă o importantă personalitate artistică de sine stătătoare, rămâne, însă, contribuţia muzicii „Phoenix" la patrimoniul de cultură autentic românească.
„S-ar putea să fie ultima aniversare", afirma, zilele trecute, liderul trupei, Nicu Covaci, privind, însă, cu celălalt ochi, plin de speranţă, la proiecte de viitor, dintre care se remarcă preconizata apariţie, în primăvara anului următor, a unui nou album, intitulat "Antemioriţa". Legenda merge mai departe în acelaşi ritm haiducesc.
http://www.crisana.ro/stiri/reportaj-24/-phoenix-nemuritorii-rockului-romanesc-52410.html

Iata ca renaste cel ce, singur, are
darul de-a se-ntoarce, curatit prin mare
foc; duhovniceste, cel hranit cu ambrozie
'n varf de chedru verde; cumpana si osie,

noua ani de-a randul; dupa care noua,
penele-i se umplu de mireasma noua;
si,-auzind el toaca, intra, cu suava-i
boare, pe-mserate, in altar, cu ava;

iar de cum se-asaza pe jertfelnic, arde
'n repede lumina de vapai inalte, --
ca sa se vadeasca viu, in zori, si fraged
cel pe-a carui piatra nu e scris

Fie să renască numai cel ce har
are de-a renaşte, curăţit prin jar,
din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum,
astăzi ca şi mâine, pururi şi acum.