Părerea mea, părerea vostră, părerea lor, părerile scrise prin cărţi şi părerea scrisă în Scriptură din partea Celui care nu doar că ne iubeşte ca nimeni altul, dar El însuşi e dragoste, ar trebui să contureze cat de cat de partea cui e victoria: a putinţei sau a neputinţei

Am găsit pe un forum aceeaşi întrebare ca cea pusă de mine, la care răspunsurile s-au împărţit (cum altfel :) ) între "dragoste cu sila nu se poate" şi "ummm greu răspuns... se poate, dar..."

Octavian Paler spunea aşa : "Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca, tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti."

Pe un alt forum cineva scria aşa: "Eu cred ca a face pe cineva sa te iubeasca este foarte simplu. Incearca sa fi TU, omul natural de fiecarezi. Incearca sa îi arati si defectele si nu numai calitatile. Incearca întotdeauna sa îti mentii priincipiile. Arata ca esti bun, cald si placut. Arata ca stii sa taci cînd este nevoia, iar pe plan intim, lasa sa curga totul de la sine. Daca este se se întîmple, în conditiile create de tine se întîmpla oricum, daca nu GATA." :) e bine de constatat că mai există şi oameni cărora li se pare simplu :)

***

Am putea continua, însă nu încape multitudinea de păreri în postul ăsta, şi nici vreme să le cercetăm, să le analizăm pe toate nu avem, însă nici nu putem ajunge la o concluzie simplă, ci doar la o părere subiectivă după experienţa de viaţă a fiecăruia (fericită sau mai puţin fericită).

Solomon spunea că "toate atarnă de vreme şi de împrejurări", ceea ce mă determină să cred că şi putinţa sau neputinţa de a face pe cineva să te iubească. Chiar dacă nu e răspunsul care-mi place cel mai mult, am impresia că cel mai adevărat răspunse e "DEPINDE"

Eu personal cred că singura modalitate prin care POŢI face pe cineva să te iubească este IUBIND - şi cred aşa nu pentru că sufletul meu ar fi aşa de generos, nici pentru că ştiu iubi, ci pentru că aşa constat în viaţa mea, că e metoda pe care o foloseşte Iubirea însăşi.

Apostolul Ioan constata la fel cu mulţi ani în urmă "Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întai !"

+ să iubeşti fără să fii iubit…

+ să slujeşti fără să fii preţuit…

+ să dăruieşti fără să ţi se mulţumească…

+ să te jertfeşti fără să ţi se recunoască...

+ să ierţi fără să fii iertat...

+ să-l susţii pe cel ce te-a lepădat...

+ să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit…

+ să crezi deşi nu vezi faţă în faţă…

+ să crezi deşi nu eşti pe deplin lămurit…

+ să investeşti clădind fără speranţe…

+ să taci pentru a nu face rău aproapelui…

+ să vorbeşti de dragul adevărului…

+ să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti...

+ totul să-ţi aparţină, dar tu de toate bucuros să te lipseşti...

Lupta-te, suflete, ca să primeşti acest har!

Stareţ Protosinghel Iustin Pârvu, Mănăstirea Petru-Vodă, judeţul Neamţ

ss="MsoNormal">sursa

De aceea cred că cea mai bună întrebare în legătură cu subiectul este dacă vrem să muncim pentru noi sau pentru alţii, să fim angajaţi sau patroni. Nu ştiu câţi dintre noi sunt capabili să recunoască, măcar în faţa lor, dacă vor una sau alta. Eu îmi doresc de mulţi ani o afacere personală din care să pot trăi bine şi să nu mai fiu nevoit să lucrez pentru alţii. Vreau să ştiu că ideile, creativitatea şi efortul meu sunt pentru mine, nu pentru un patron care nu le apreciază.

Însă sunt foarte mulţi care nu îşi doresc asta, ci să rămână angajaţi toată viaţa şi, dacă se poate, să ajungă cât mai sus în ierarhia unei firme. Nu este cu nimic mai prejos decât cealaltă variantă. Numai că unii se ruşinează de propriile alegeri, ceea ce îi face mai slabi şi mai uşor de rănit. Câţi dintre voi pot fi atât de sinceri încât să spună aici ce vor - angajat sau patron - şi de ce?

n-am sters paienjenii de teama plasei lor.

mi-am lasat ruinele in ruină

la gandul că voi întalni brusc o aşchie, sărită chiar atunci din buştean,

am lăsat pădurea în pace, am înrudit securea-n rugină,

iar zilele le-am transformat în an…

la gandul că se va toci fierul, n-am rupt eticheta din şnur;

citisem candva povestea puterii-ndoite

şi m-am oprit făr’ a afla că nu puterea-ndoită-i soluţia

o  ascuţire scurtă-i ajungea …

____________________________________________________________________________________________________________

eu: ar fi fost ce este o imbinare a capitolului precedent cu cel de acum
ganduri si ganduri

ea: Domnule Callator, unde se duc toate gandurile atunci cand nu mai au loc in minte?

eu: foarte interesanta intrebarea ta. unde se duc cand nu mai au loc? poi probabil ca sunt mai multe raspunsuri. ori asteapta sa le impartasim cu cineva, sa dam si altora din ele, sau sa le notam undeva, doar asa ca sa nu ne chinuim sa le tinem Minte, sau poate ca zambesc stiind ca una din binecuvantarile vietii e uitarea…macar de dragul locului in minte, in noi, in suflet (cateodata)

 ea: Dar gandurile se supara vreodata ca le alungam sau ca s-au inventat cuvintele ca sa le tinem ascunse? 

eu: banuiesc ca nu. au si ele o modalitate de a se face auzite, vazute, strigate, gesticulate… nu stiu de fapt, asta/i adevarul

ea: dar cand trimitem ganduri si nu ajung la destinatie?

eu: inseamna ca se pierd pe drum, se ratacesc cum ar veni…

ea: Dar cu gandurile care ne urmaresc toata viata ce facem?

eu: deci tu pui intrebari si eu imi dau cu parerea

pe alea poate ca ar fi bine sa le bagam in seama, ca daca se tin asa de noi, scai cum se zice, se tin ele dintr/o pricina oarecare, nu?

ea: dar gandurile secrete, raman secrete toata viata?

eu: nu, desigur ca nu. in primul rand pentru ca pentru noi nu mai sunt secrete, noi le cunoastem doar ca nu le dam glas, nu le dam pasta (de pix) si le tinem acolo pe rafturile sufletului, alea la care nu are acces oricine.
apoi le mai cunoaste si “prietenul nostru cosmic” - indiferent cat de ascunse in suflet sunt rafturile alea, si apoi spunem noi cateceva din cele pe care nu vrem sa le spunem, da spunem asa prin privire, prin gest, prin zambet sau strambet.

asa ca ele sunt secrete (gandurile) da nu fata de toti si toate si nu tot timpul si nu in aceeasi masura - zic eu apoi daca zic bine sau rau…te las pe tine si pe altii sa judecati

ea: dar gandurile pot sa raneasca, atunci cand nu prind viata prin cuvinte?

eu: tind sa cred ca da. pentru ca daca nu le glasuieste nimeni, ranesc acele ganduri ce se nasc in celalalt, asa nascute din tacere, din neglasuire

intrebare: dupa ce terminam sirul de intrebari si pareri (monumentul intrebarilor ce se varsa aici pic cu pic), pot sa adun totul intr/un post?

ea: pai…cum sa iti spun domnule ruben calator…nu stiu cand se termina. dar, da, poti sa te aduni intr/un post, caci pe mine nu ai cum ma strage de pe aici…Postul asta chiar m-ar bucura. Am si eu o amprenta pe undeva…cred…Auzi? Dar cand gandurile se indragostesc de gandurile altcuiva, cum fac sa-si vorbeasca? pleaca in delegatie prin vise?

eu: amprentele se pot folosi si ca dovezi nu? (eliberatoare sau incriminante )
2 intrebari deci. hmm, nevoie de lamuriri!
cum fac sa/si vorbeasca gandurile sau persoanele ce poseda (nasc) acele ganduri? - vezi folosesc cea mai faina si mai usora metoda de a raspunde la o intrebare, raspund cu alta intrebare

banuiesc ca si de data asta sunt mai multe variante. ce face cineva indragostit? fie tace si asteapta un semn de la celalalt, sau ca celalalt sa vorbeasca primul, fie se duce si spune ce are pe suflet, ce simt ce gandeste, nu?

cateodata indragostitii nu au nevoie de cuvinte pentru asi vorbi, le ajunge o strangere de mana, o privire, un zambet, sau simpla prezenta a celuilalt. gandurile au si ele un rol aci, chiar daca nu se inteleg totdeauna bine, sau nu se inteleg deloc cu sentimentele

delegatie prin vise? vise cu ochii deschisi, vise cu ochii inchisi? li se plateste diurna?… hai ca deja o iau pe aratura cum s/ar zice. nu stiu cum e cu delegatia, chiar nu stiu. nici macar cu parerea nu/mi pot da…

tu ce gandesti despre ganduri?

ce ai intreba si ce ai raspunde?

îşi suspina pierdutul viitor

fără să ştie ce e-o floare-n glastră

şi nici că poate fi ce n-a mai fost

pierdută-n tina ca de-nmormantare

în negrul şi adancul ei lăcaş

a tresărit sub razele de soare

confuză de coşmarul spulberat

nu mai ştiu cine a scris pentru ca eu să citesc şi să ţin minte: "oamenii care nu au secrete unii faţă de alţii nu vor căuta niciodată subiecte de conversaţie. ei vorbesc din adancul inimii lor, spun mereu ceea ce gandesc"

A sau F?

true or false?

Sunt condusi de comunisti in continuare, desi sustin ca sunt o tara libera si independenta. Desi comunismul s-a cam dus de rapa peste tot in lume, ei se incapataneaza sa ii voteze. E adevarat ca sunt dependenti de rusi in ceea ce priveste gazul, dar nu cred ca asta are o importanta atat de mare.

Nu inteleg de ce vin sa invete si sa munceasca in Romania, dar vor sa fie condusi in continuare de cei care ataca Romania in aproape orice discurs. Nu pricep de ce tin atat de mult la independenta lor, cand stim foarte bine ca Moldova este teritoriu romanesc. Recunosc ca nu am fost niciodata la ei, desi imi doresc de mult, dar am auzit tot felul de lucruri si bune si rele de la cei care au fost.

Am un prieten din Republica Moldova cu care am vorbit pe tema asta, dar tot nu am reusit sa inteleg. Ce se intampla de fapt acolo? Si la voi tot batranii nostalgici dupa comunism voteaza, iar tinerii se fac ca ploua? Nici la voi tinerii nu vor sa ia atitudine sau nici voi nu aveti pe cine vota?

Ar fi foarte interesant daca ar comenta acest articol si fratii nostri pentru ca nu sunt singurul roman care nu intelege ce se intampla acolo. Lamuriti-ne! Vrem sa stim de la voi care este adevarul!

Sălcilor le-au crescut pletele

Pământul musteşte de iarbă

Luminile răsar în încăperi

Urăsc singurătatea

Degeaba-mi sărută buzele… mi-e scârbă…

Pereţii bisericii au mucegăit

Adolescenţii se sărută, se ceartă

Proporţiile-mi joacă feste, băncile îmi sprijină inima tremurândă

De frică să nu se oprească tremură

A luat foc părul unei puştoaice

Ce pe zi ce trece devine tot mai conştientă de propria frumuseţe

Băncile se golesc,

Mâine florile răsărite azi se scutură

De ce tremur?

De ce învaţă copiii să meargă?

Un deşert de praf se aşterne peste mormintele faraonilor de azi

Ce nu-şi îmbălsămează nici trupul nici mintea

Şi nu-şi sapă forma în piatră

Oare alţii tânjesc după fericirea ce li se pare că o am?

-Hristos a înviat- vor zice oamenii în curând

Şi apoi se vor scurge vorbele ca vopseaua pe ziduri

Copilul se joacă – şi-n jocul lui e fericirea

Oare să tânjesc după copilărie ?

un gand starnit de asocierea verighetei sau a verighetelor cu catuşele. pornită de la vorba că " cea mai mică(,) cătuşă din lume e verigheta!"

are temei comparaţia?

are temei in viaţa tuturor cuplurilor, sau doar a unora din ele?

e cu totul falsă?

o măsurătoare pe termen scurt (centimetrul să zicem) are ca şi concluzie caştigul, însă măsurătoarea pe termen lung (inch-ul) trage o cu totul altă concluzie: micul caştig (ptr. că în orice lucru rău pe care-l facem există un castig mai mare sau mai mic, chiar şi atunci cand acest rău e doar din punctul de vedere al altora nu şi al nostru), micul caştig deci, nu poate echilibra balanţa pierderii.

un alt exemplu care revine în mine de ceva ani, e scena aceea în care Profetul se suie pe un măgăruş pentru a intra în cetatea Ierusalim. în calendarul ortodox (şi nu numai) ziua aceea e întregistrată ca sărbătoarea Floriilor, pentru că oamenii vremii au rupt ramuri (probabil inflorite) şi le-au aşezat pe drum, au făcut din hainele lor un covor. toate ar fi fost bune şi fumoase, atmosfera ar fi fost una de veselie şi bucurie aşa cum reiese din descrierea făcută de doctorul Luca, dacă ar fi lipsit "sărbătoritul". el scrie că toată "mulţimea...plină de bucurie a început să-l laude pe Dumnezeu cu glas tare..."(37) însă izbitorul contrast îl creionează pe "sărbătorit" plangand, pe cel care le era motiv de bucurie şi cantare. "cand s-a apropiat de cetate şi a vazut-o, Isus a plans pentru ea."(41)

C.Ioanid surprinde scena în felul următor:

"...şi totuşi cand în zarea înălţimii vedeai doar zambet, doar extaz nespus

un singur om în mijlocul mulţimii, un singur om plangea, era Isus."

              ei erau veseli şi El era trist

              ei cantau şi El plangea

              ei spuneau vorbe de mulţumire iar vorbele Lui erau de mustrare

              ei vedeau evenimentul în felul lor, iar El în felul lui

concluzia evidentă e că priveau şi trăiau aceaşi zi diametral opus, diferit.

cine o vedea bine şi cine se (auto)înşela?????

din vorbele ce explică prezenţa lacrimilor reiese că ei s-au înselat cu privire la timp şi la alegerile pe care le-au făcut sau pe care trebuia sa le fi făcut în timpul celor 3,1/2 ani în care l-au avut cu ei pe marele Învăţător. au uitat, sau n-au ştiut că:

1. timpul e special (nu oricand a trăit şi a umblat El printre ei, ci doar atunci)

2. timpul e limitat (iar atunci se încheia)

3. timpul e determinant (ce alegi şi faci azi se răsfrange asupra zilei de maine sau poimaine)

BUCURIA LOR ERA (auto)ÎNŞELARE, una ce trebuia plansă.

41 Cînd S'a apropiat de cetate şi a văzut -o, Isus a plîns pentru ea, 42 şi a zis: ,,Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, cari puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sînt ascunse de ochii tăi. 43 Vor veni peste tine zile, cînd vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strînge din toate părţile: 44 te vor face una cu pămîntul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentrucă n'ai cunoscut vremea cînd ai fost cercetată.``

sunt lucruri pe care le cunoaştem şi ştim că le cunoaştem

sunt lucruri pe care nu le cunoaştem şi ştim că nu le cunoaştem

sunt lucuri pe care le cunoaştem şi nu ştim că le cunoaştem

şi sunt lucruri pe care nu le cunoaştem şi nu ştim că nu le cunoaştem

Sunt atat de multe chestii pe care nu le inteleg... M-am saturat de intrebari, de nelamuriri, de explicatii pe care nu le voi primi niciodata. Vreau niste lucruri atat de simple incat incep sa ma intreb daca e normal sa vreau atat de putin si totusi sa nu primesc.

As vrea sa uit de tot, sa nu ma mai gandesc, sa nu mai astept. Dar nu pot... Si asta face ca totul sa para mult mai aiurea.

Inca o noapte, inca o dimineata... inca o zi. Just another wish.

A-ncercat să-l convingă

i-a zis de atâtea ori

dar nimic

cu clătinări din cap paşii au mers

şi s-au întors şi iar nimic

ce încăpăţânat!

i-a zis să-l lase-n pace

să nu-i mai bată capu’

în zile rotocol

unul pleca ciudos şi supărat

altul contrariat, nemulţumit

niciunul nu cedează

niciunul nu se lasă

unul de calea sa

altul de vorba lui

şi fiecare crede-n sinea  ce o are

că celălalt tare mai e

’ncăpăţânat.

le-am pus atunci în traistă şi le-am dus acasă să cumpăr lipici şi să le pun la loc dar nu stăteau oricat am încercat. am întrebat atunci în stanga-n dreapta de ştie cineva de ce? cum aş putea să întregesc frantul Tău nume, de se găseşte vre-un lipici pe undeva? şi mi s-a spus că este-o carte ce-i plină de fraturi şi lucruri frante şi zdrobite, relaţii, vorbe, viitor, suspinuri - şi că pentru a se putea remedia, El posesorul numelui din ceruri s-a rupt de cer, de casa Lui, şi-a dat cămaşa ca să fie ruptă, tăria lui s-a frant ca ceva slab şi barba i s-a rupt şi firul vieţii cand trupul i s-a rupt să curgă printre crăpături un roşu antidot. un fel de nod ce înnoadă ce e rupt şi rupe  ce e-ntreg.  litere frante cu roşu printre ele ce se-ntregesc în suflet frant. fiindcă am rupt litera numelui Tău şi am ştirbit din reputaţia ta călcand-o'n paşi... 

gandul meu se îndreaptă de data asta nu spre orice fel de zicere ci spre poezie şi nu spre orice fel de poezie, ci spre poezia ce poartă cu sine încărcătură metafizică, conţinut "creştin", modul în care valorile aduse de sus, Logosul ce s-a întrupat şi Logosul ce ni l-a lăsat se impleteşte cu trăirile mele/noastre şi din 3 fire de vorba iese o sfoară.

intrebarea mea e: cat de important e felul în care arată sfoara asta atunci cand o creionez în scris? o las să curgă aşa cum vine, sau e foarte important să o construiesc frumos? are ceva dacă e "îmbarligată" sau e important să fie cat mai simplă? e grav dacă nu se inţelege nimic (cel puţin la prima citire) sau trebuie să fie simplă în formă şi complicată în conţinut? zambind mă gandesc ca de cele mai multe ori e invers, complicată în formă şi simplă în conţinut :) zicea cineva pe vremuri, gata fiind să scrie: "ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba..." în ce constă aceea iscusinţă???

pentru ca un împărat evreu să îşi înteleagă fapta, prietenul lui i-a spus o poveste, a îmbrăcat în altă formă acelaşi conţinut pentru a se face înţeles. şi despre Cel ce a împărţit istoria în două s-a scris că atunci cand vorbea oamenilor nu le vorbea deloc fără pildă după cum erau ei în stare să înţeleagă, clar fiind scopul: întelegerea. dar aceleaşi pide aveau şi scopul de a ascunde, de a împiedica înţelegerea unora din ei: "de aceea le vorbesc în pilde, pentru ca ei macar ca vad nu vad şi măcar că aud nu aud nici nu ÎNŢELEG..."

e clar că poezia nu e parabolă, nici eseu nici predică, nu i se poate aplica vorbele marelui apostol ce zicea ca mai bine zice 5 cuvinte intelese (ca sa invete si pe altii) decat 10 000 în altă limbă (neînţeleasă)....

trebuie sau nu prea trebuie să aibă poezia religioasă claritate, să facă accesibil ceva ce în mod normal e undeva departe, nevăzut, intangibil, sau nu e deloc necesar? sau totul se învarte şi de data asta în jurul lui "depinde". depinde de situaţie, de autor, de intenţie, de chef, de dibăcie, de iscusinţă...

imi plac aşa de mult reclamele care folosind imagini, iţi transmit aşa de clar un mesaj simplu, fără prea multe vorbe, unele chiar fără nici o vorbă. mi se par slabuţe şi obositoare reclamele în care cineva încearcă să imi bage pe gat un anumit produs laudandu-l cu patos ca fiind cel mai bun...nu pot să nu mă întreb, comparand poezia mea cu o reclamă, oare cu care din cele 2 se aseamănă?

ce formă i s-ar potrivi cel mai bine?