După ce am umblat o bună parte din zi pe la Policlinica din Copou (fosta Policlinică pentru elevi şi studenţi, acum are altă denumire), pierzând timpul de pomană, am ajuns, pe la 19:30, la Iulius Mall. Intenţionam să văd doar dacă e amplasată vreo scenă, semn că acolo ar avea loc concertul şi nu în faţă la Casa de Cultură a Studenţilor, unde încă nu se demontase scena de la concertele din zilele anterioare, dar am coborât din tramvai pentru că i-am văzut pe Phoenix pe scenă şi am auzit acordurile consacratei piese În umbra marelui URSS. Ţin să menţionez că am pierdut cel puţin 3-4 ore de pomană la policlinica aia blestemată, în cele din urmă m-am programat la ora 6 seara, ca să am timp să trec pe acasă să mănânc înainte de cursul de la ora 16 şi, cu toate acestea, am aşteptat cam 50 de minute până am intrat şi eu la medic. Cu alte cuvinte, abia pe la ora 7 seara am scăpat şi, oprindu-mă la Mall, în timp ce, într-adevăr, aveau loc repetiţii şi nu începuse concertul (era anunţat a începe la orele 20), n-am mai avut timp să trec pe acasă să-mi iau camera foto, căci aş fi avut ce fotografia. Nu mă aşteptam să pierd atâta timp aiurea din cauza unor „cadre medicale” care, oricum, în majoritatea cazurilor, prescriu tratamente nocive, toxice pentru organism, şi dau din umeri când aud de tratamente naturiste; am considerat că voi avea timp să trec pe acasă înainte de concert dar mi s-a demonstrat încă o dată că Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Asta aşa, ca fapt divers.

Cum am oprit la 19:30 la Mall, cei de la Phoenix făceau probe de sunet. În scurt timp au urcat într-un microbuz şi au plecat, lăsând lumea să se adune şi să-i aştepte. Deşi pe site concertul era anunţat să înceapă de la ora 20:00, abia pe la 9 fără un sfert seara a urcat Aurel pe scenă (cine a frecventat Rockoteca din Iaşi cel puţin o vreme, sau Forumul Rockerilor Ieşeni, ştie la cine anume mă refer) şi a început cu prezentarea sponsorilor şi a organizatorilor. În cele din urmă, tot în jurul orelor 21, au început concertul cei de la Phoenix, în aplauzele şi uralele publicului.

Nicu Covaci a amintit mai întâi faptul că în urmă cu 40 de ani, tot prin luna mai, a avut primul lor mare concert la Iaşi, care a însemnat efectiv debutul lor. Au lăsat apoi să intre în scenă o fetiţă, Ingrid (parcă), care, acompaniată de doi băieţi cam de aceeaşi vârstă, a interpretat piesa care i-a consacrat în urmă cu 40 de ani, Vremuri. Are talent copila, a fost o surpriză chiar plăcută, spre deosebire de trupa de rock alternativ care a deschis concertul Pheonix din toamna 2007 de la Sala Sporturilor din Braşov şi care mi-a lăsat o impresie proastă. Cei trei copii au talent, au interpretat bine piesa, s-au dat în spectacol în sensul pozitiv şi chiar meritau un rând de poze, dar, după cum am spus şi mai devreme, m-am lăsat păcălită de serviciile medicale sub orice critică şi n-am avut cu ce face fotografii. Sper că au făcut alţii poze şi voi ajunge în posesia câtorva dintre ele, căci chiar merită. Apoi au interpretat cei de la Phoenix aceeaşi piesă, după ce tot Nicu Covaci a subliniat preluarea ştafetei de către generaţia tânără.

Din concert nu au lipsit piese precum Nunta, În umbra marelui URSS (despre care Covaci a ţinut să precizeze, în introducere, că este rod al dezamăgirii avute la întoarcerea în ţară), Numai una (de această dată a menţionat că piesa în cauză i-o cânta mama în copilărie), Fata verde sau Mica Ţiganiadă. Un moment special l-a reprezentat Mugur de fluier, dar şi Strunga, din care menţionez versurile Dă-te-n lături măi creştine, / Dacă vrei să treci cu bine, / Să rămâi cu viaţă-n tine! şi în legătură cu care îmi amintesc afirmaţia făcută de acelaşi Nicu Covaci în concertul mai înainte menţionat, de la Braşov, conform căreia ei nu au fost niciodată şi nu sunt creştini, ci păgâni. Îmi pare rău că nu au cântat Ora – Hora, una din preferatele mele, dar, în orice caz, concertul a fost unul extraordinar, aşa cum m-am obişnuit să fie concertele Phoenix. Ce m-a deranjat însă, în afară de fumul de ţigară inhalat în nenumărate rânduri de la diverşi „vecini de parcelă”, a fost prezenţa unui anume vocalist, Bogdan, pe care nu-mi amintesc să-l fi văzut până acum în vreun alt concert. Vocea lui a stricat mult din farmecul concertului şi din aerul specific al trupei, au fost destui în public, cel puţin în zonele prin care m-am perindat eu, care să exclame vorbe de genul „Huoooo! Manelistule, du-te acasă!”, „Lua-ţi-l bă dracu' pe manelistul ăla şi duce-ţi-l acasă!”, „Du-te bă şi cântă la mă-ta acasă că strici concertul!”, precum şi multe altele în acelaşi stil.

Nu a putut lipsi nici Negru Vodă, cu pasajele sale şi, mai ales, cu solo-ul la baterie al lui Ovidiu Lipan Ţăndărică, care întotdeauna e omagiat de public pentru ceea ce e capabil să facă. Ultima piesă, iniţial, a fost Invocaţie, cu celebrele versuri Fie să renască numai cel ce har / are de-a renaşte curăţit prin jar, / din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum, / astăzi ca şi mâine, pururi şi acum! Desigur, Phoenix au revenit pe scenă, doar de două ori de această dată, interpretând şi mult aşteptata piesă Andri Popa, care face de fiecare dată publicul să se dezlănţuie. Apropo de asta, din cadrul publicului prezent la eveniment, s-ar putea să existe fotografii cu pleata mea dezlănţuită în timpul piesei Apocalipsa (cu ocazia acestui concert mi-am amintit de vorbele unui vechi amic botoşănean care era fascinat de pleata mea „cam hippie”). Un pic mai încolo de mine era la un moment dat un personaj care „scuipa flăcări”, în sensul că trăgea gaz din brichetă, apoi îl sufla afară şi îl aprindea în acelaşi timp cu o altă brichetă. A ţinut-o aşa vreo câteva minute bune, probabil până a terminat gazul din brichetă; merita şi acesta o poză.

A fost al patrulea concert Phoenix la care am participat (sunt puţine trupele pe care insist să le văd ori de câte ori am ocazia), primul a fost în urmă cu 3 ani, în mai sau iunie 2005, tot în Iaşi, la Casa Sindicatelor, un concert la care până la urmă s-a ridicat toată sala în picioare. Apoi în 2006 la Peninsula, în Târgu Mureş, când s-a jucat ditamai hora şi a fost arborat pe toată durata concertului tricolorul românesc (asta după ce cu o zi sau două în urmă fusese o trupă din Ungaria, la care s-a arborat drapelul Ungariei şi s-a cântat şi scandat, desigur, numai în maghiară) – am stat chiar în primul sau al doilea rând şi m-am bucurat de atmosferă, mai ales că la câte bis-uri au fost, s-a cam depăşit destul de mult timpul alocat trupei. A urmat cel de la Braşov din toamna 2007 şi, acum, cel din 16 mai 2008 la Iaşi.

Sper să prind cât mai curând un al cincilea concert Phoenix şi, eventual, să fac şi câteva poze cu această ocazie. Până atunci, însă, vă las să vedeţi o înregistrare mai veche.

]]> http://ciprianblidaru.wordpress.com/?p=355 Sat, 19 Apr 2008 11:38:38 +0000 ciprian blidaru http://ciprianblidaru.wordpress.com/?p=355

http://www.jurnalul.ro/articole/122848/astazi-e-ziua-ta...:-nicu-covaci

Studiul acesta despre decorarea grupului Phoenix, --au şi nişte avantaje materiale,  cred că le merită--, pare inedit şi interesant. Trebuie să îl recitesc, vezi :

http://psihedelicul.wordpress.com/2008/03/19/comunicare-nonverbala-la-o-decorare/

Dar şi comunicarea verbală mi se pare a fi lămuritoare. Am discutat,  în compartimentul de tren, cu unul dintre membrii grupului Phoenix. Despre ce ?  Tema este aproape ezoterică.  În 1709, în cursul bătăliei de la Malplaquet, ducele Marlborough este grav rănit. Soldaţii lui se roagă pentru grabnica lui vindecare, într-un cântec compus special pentru el: "For He's a Jolly Good Fellow!". Melodie ce avea să cunoască o carieră surprinzător de longevivă.

Îmi amintesc că la câteva ore după  ce se întâmplase înmormântarea muzicianului  Teo Peter la Cluj, am urcat la Oradea în acceleratul Cluj-Timişoara. În compartimentul de clasa I se afla un personaj semănând uluitor  cu muzicianul Nicu Covaci de la grupul   Phoenix, dacă nu era chiar el!  Poseda o excelentă ştiinţă a construirii discursului verbal. Însă muzica bună nu aparţine discursului, general sau comun, fiind definită mai curând  ezoteric.

Am putut discuta cu acel personaj despre Eugeniu de Savoia, ducele de Marlborough, cântecul „For He's a Jolly Good Fellow!” şi alte cântece, literatura care le-a inspirat textele, chiar şi despre uciderea muzicianului Teo Peter…

Titus Filipas

Luni, 12 noiembrie 2007, preşedintele României, Traian Băsescu, i-a decorat pe cei 7 membri actuali ai formaţiei Phoenix (Transsylvania-Phoenix, cum este ea cunoscută peste hotare) – Nicolae Covaci, Josef Kappl, Manfred Neumann, Ovidiu Lipan „Ţăndărică”, Bogdan Bradu, Cristian-Claudiu Gram şi Călin-Ionuţ Contraş –, precum şi pe fostul vocalist (actual colaborator) Florinel „Moni” Bordeianu. Înfiinţată în 1962, de către Nicu Covaci, Moni Bordeianu, Claudiu Rotaru, Bela Kamocsa şi Pilu Ştefanovici (Covaci, 46; 51, 1992), formaţia a experimentat, de-a lungul deceniilor, diverse stiluri muzicale: beat (1962-1971), etno-rock (1971-1977), motorock (1977-2005) şi hard rock (2005-prezent). 45 de ani de existenţă şi, pe parcursul lor, probabil, tot atâţia muzicieni, care au contribuit la evoluţia Phoenixului de la formaţie beat la fenomen cultural. În acest context, ceremonia de decorare a fost văzută ca mai mult decât binemeritată, însă nu a lipsit de pe marginea ei doza de controverse. Personal, am descoperit că, în cadrul tuturor acestor discuţii, nimeni nu a pus problema comunicării nonverbale dintre Preşedinte şi muzicieni.

Alegerea temei (comunicarea nonverbală) a avut la bază raţiuni cât se poate de subiective, însă cazul de care ne vom ocupa ne-a atras atenţia pentru simplul fapt că s-a bucurat de mai multă mediatizare decât beneficiază, în general, un eveniment cultural.

Problema comunicării nonverbale nu este insignifiantă, precum pare, întrucât, aşa cum au arătat A. Mehrabian şi M. Weiner (Decoding of inconsistent communication, apud Tran, Stănciugelu, 89, 2007), în comunicarea orală, numai 7% sunt cuvinte, în timp ce 38 de procente sunt reprezentate de paralimbaj, iar 55%, de limbajul nonverbal. De aceea, pentru o cât mai bună înţelegere a unei comunicări orale, va trebui vizată în principal partea ei dominantă – şi anume, cea nonverbală –, apoi comparată cu cea paraverbală şi cea verbală, pentru ca, la final, să fie probată concordanţa dintre ele.

Simţul comun limitează adesea ideea de comunicare nonverbală la gesturi şi, într-o oarecare măsură, la mimică, neglijând celelalte aspecte ale kineticii (teoria care studiază „ansamblul semnelor comportamentale emise în mod natural sau cultural” (Tran, Stănciugelu, 90, 2007)) – postura, comunicarea tactilă, îmbrăcămintea – , ca să nu mai vorbim de aproape neglijata proxemică (partea comunicării nonverbale care studiază relaţiile spaţiale „ca mod de comunicare” (Tran; Stănciugelu, 96, 2007)). Acesta este un motiv în plus pentru a studia atent elementele de comunicare nonverbală prezente în materialele foto şi video de la sus-menţionatul eveniment, pentru a sintetiza şi a interpreta situaţia aleasă, în contextul unei interacţiuni între oameni din categorii profesionale diferite.

Înainte de a începe investigaţia propriu-zisă, se impune stabilirea unei grile principale de analiză a situaţiei de comunicare. Aşa cum arată Vasile Tran şi Irina Stănciugelu (98, 2007), trei direcţii de studiu al limbajului nonverbal pot fi următoarele:

1. interpretarea unui element de limbaj nonverbal în contextul tuturor celorlalte elemente verbale şi nonverbale;

2. importanţa caracteristicilor de personalitate individuale, de educaţie, de experienţă, de viaţă etc. în interpretarea corectă a limbajelor nonverbale;

3. variaţia modului de folosire şi interpretare a limbajelor nonverbale, în funcţie de individ, profesie, colectivitate, cultură.

Pe lângă această grilă principală de analiză, vom folosi anumite noţiuni de amănunt (indicatorii comportamentali falşi, indicatorii micromomentani), care vor ajuta la înţelegerea celor prezentate.

Pentru a avea o impresie vizuală cât mai obiectivă asupra evenimentului (unghiurile de filmare au fost diferite) şi pentru a surprinde aproape toată succesiunea înmânărilor decoraţiilor (pe Internet, fiecare material video prezintă doar un fragment din ceremonie), am folosit 3 surse din presa audiovizuală.

La Realitatea TV (http://www.realitatea.net/playlive2.php?file=/media/video/video_001_00112401_1194867576_00.flv, 10 ianuarie 2008), secvenţa a surprins decorarea lui Ovidiu Lipan, a lui „Moni” Bordeianu şi a lui Bogdan Bradu. În cazul primului, emoţiile sunt vădite atât de postura sa ţeapănă, cu mâinile pe lângă corp, cât şi de către crisparea bărbiei (indicator, în general al reprimării plânsului), imediat după ce îi zâmbeşte lui Traian Băsescu. Crisparea de care am vorbit se poate relativ bine în poza de mai jos. Faptul că „Ţăndărică” poartă ochelari ne împiedică să îi observăm ochii în timp ce zâmbeşte: dacă zâmbetul antrenează muşchii din jurul ochilor, atunci zâmbetul este unul autentic (Collett, 49, 2003/2005). Interesantă la vestimentaţia bateristului este croiala costumului, pe care îl face să semene cu o uniformă a unui căpitan de vas – indicator al percepţiei cazone a lui Lipan despre sine.

Fig. 1 Băsescu şi Lipan

(http://www.realitatea.net/media/poza/poza_001_00112401_1194867700_00.jpg,

10 ianuarie 2008)

Ceea ce şochează la „Moni” Bordeianu este ţinuta sa: blugi albaştri şi sacou maro. (Poate că ea este vinovată pentru faptul că preşedintele îi strânge mâna cu o singură mână – spre deosebire de purtarea politicianului faţă de ceilalţi membri?) Deşi vrea să pară degajat (merge cu mâinile depărtate de trup), faptul că se simte stingherit este dat de gol de către privirea în pământ. Degajarea ar putea fi dedusă şi din mersul lui (cu picioarele relativ depărtate) de către cineva care nu ar avea cunoştinţă de malformaţia picioarelor muzicianului în tinereţe. (Covaci, 19, 1992)

Bogdan Bradu, care urmează după „Moni”, este îmbrăcat la costum sobru. La o primă vedere, spatele uşor curbat al vocalistului ar putea fi interpretat drept servilism faţă de Băsescu, şi nu drept un defect corporal. Bradu zâmbeşte cu o plăcere sinceră – roşeşte. Filmarea se încheie înainte ca Bogdan să se înapoieze cu decoraţia şi celelalte obiecte oferite de Preşedinte.

Fig. 2 Traian Băsescu şi Bogdan Bradu

(http://www.newsin.ro/imageCache/Preview/e84c700e-966f-4501-bf46-18f0ee7ea8fb.jpeg, 10 ianuarie 2008)

De remarcat este faptul că Băsescu (considerat, de obicei, un om care, deşi consiliat, acţionează cum crede el mai bine), după primele scuturări de mâini, se întoarce către aparatele video şi foto şi zâmbeşte. De asemenea, are grijă ca, atunci când dă mâna, să se poziţioneze astfel încât obiectivele camerelor să îl surprindă cu mâna în spaţiul personal al celuilalt – gest invaziv, sugerând dominanţa (Collett, 144, 2003/2005). Acest lucru dovedeşte că a reţinut sfaturile consilierilor săi.

Antena 3 (http://www.ziare.com/Basescu_i_a_decorat_pe_membrii_formatiei_Phoenix__VIDEO_-170668.html, 10 ianuarie 2008) prezintă, în plus faţă de Realitatea TV, momentul dinaintea decorării lui Ovidiu Lipan – începe cu un bărbat care citeşte pentru ce li se acordă membrilor formaţiei Phoenix distincţiile. La acesta, nu este de reţinut decât faptul că stă rigid, nefăcând altceva decât să citească de pe foi, ridicându-şi ochii, din când în când, pentru a avea contact vizual cu asistenţa. Camera de filmat trece apoi către Băsescu, şi el rigid, conştient de solemnitatea situaţiei, zâmbind, totuşi, autentic, vrând să dea impresia de prietenie faţă de muzicienii care aveau să se îndrepte spre el.

Dacă dominanţa este direct proporţională cu statura, atunci managerul şi percuţionistul Ionuţ Contraş este un exemplu elocvent: vine degajat către preşedinte şi, dând mâna cu el, îi zâmbeşte prieteneşte, dar, în condiţiile diferenţei de înălţime, zâmbetul pare condescendent, iar zâmbetul Preşedintelui pare autoironic. Ionuţ accentuează impresia de dominanţă, însoţind-o cu cea de om liber: la întoarcere, merge săltat, făcând să îi fluture pletele.

Fig. 3 Băsescu şi Contraş

(http://www.newsin.ro/imageCache/Preview/a61fbe05-e3e1-47ad-9f97-1bf35379642f.jpeg, 10 ianuarie 2008)

Un moment deosebit este şi decorarea lui Nicu Covaci, care de asemenea şi-a creat imaginea de om liber: nu atât prin mers, cât prin vestimentaţie: blugi, vestă de piele şi tricou cu mânecă lungă – toate negre. Obiecţia ce ar putea apărea este următoarea: „negrul e culoare a tristeţii”. Această impresie, însă, este clar depăşită la Nicu prin faptul că hainele lui sunt haine de motociclist – element al unei subculturi asociate cu ideea de libertate. Tricoul cu mânecă lungă este descheiat la guler, expunând părul de pe piept – un simbol al virilităţii.

Un indicator evident în cazul lui Covaci (poate la fel de evident ca în cel al lui Bordeianu) este acela că, la strângerea de mâini, el îşi întinde mult braţul către Băsescu, sugerând, astfel, fie că nu se lasă dominat, fie că nu vrea să îi fie invadat spaţiul intim, chiar dacă este vorba doar de modul îndepărtat al spaţiului său intim (Tran; Stănciugelu, 97, 2007, apud Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea). Prima ipoteză (neacceptarea dominanţei din partea cuiva) se explică prin întreaga sa biografie, ilustrată în cartea parţial autobiografică Phoenix...însă eu?. Cealaltă ipoteză, însă, pare neclară pentru cineva care nu cunoaşte faptul că, de la începutul anilor ’90, liderul formaţiei Phoenix locuieşte în Moraira, pe coasta mediteraneană a Spaniei, într-o vilă spaţioasă. De aceea, el este obişnuit să aibă un spaţiu intim mai mare decât în mod normal şi reacţionează defensiv atunci când Traian Băsescu, fără să vrea, i-l încalcă. Când dă mâna cu Preşedintele, Nicu se uită în ochii lui, făcând o mişcare scurtă din cap, de sus in jos – îl asigură că el, Covaci, este om de încredere. Mai jos, se poate vedea proxemica lui Nicu Covaci. Când se întoarce, în mâini cu obiectele primite, le arată către presă, aplecând uşor capul, în semn de preţuire faţă de cel care i le-a dăruit.

Fig. 4 Băsescu şi Covaci

(http://www.ziare.com/layout/news/171/picture_archive_170668.jpg, 10 ianuarie 2008)

Cristi Gram este îmbrăcat neoficial, dar sobru: blugi negri şi cămaşă lungă, neagră. Gestul lui observabil (care probabil că le provoacă celor prezenţi unele zâmbete) este că se grăbeşte puţin: când Băsescu se întoarce, ca să ia obiectele pe care urmează să i le dea cântăreţului, chitaristul deja întinde mâna să le primească. Se înapoiază mândru, făcând mişcări laterale în mers.

Fig. 5 Traian Băsescu şi Cristi Gram

(http://www.newsin.ro/imageCache/Preview/acccb0b4-7fe8-41e1-a9c5-e536b7880cf3.jpeg, 10 ianuarie 2008)

Filmarea Antenei 3 se opreşte aici (este anunţat, totuşi, Josef Kappl), dar, dat fiind faptul că apar atât Ionuţ, cât şi Cristi, avem ocazia să observăm că, aparţinând amândoi generaţiei „noi” de rockeri, aceştia au o înfăţişare asemănătoare (plete lungi, perciuni şi barbă), precum şi mers săltat, menit să le pună în evidenţă pletele, dar şi să îi facă a părea impozanţi.

Materialul TVR (http://tvr.ro/articol.php?id=22322, 10 ianuarie 2008) nu este omogen: începe cu imaginea lui Ovidiu în studio, bătând la tobe, continuă cu acelaşi Ovidiu în cadrul ceremoniei, urmează instantanee cu Traian Băsescu decorând fiecare membru Phoenix (ocazie cu care îi putem vedea şi pe Ioji Kappl şi Mani Neumann), apoi un fragment din discursul lui Băsescu, un fragment din cel al lui Covaci, un corespondent vorbind despre eveniment (pe fundal are muzicienii bând şampanie cu Preşedintele), iar sfârşitul îl arată pe Ovidiu Lipan „Ţăndărică” tot în studio, la baterie.

Un avantaj al filmării TVR de la decorare este acela că focalizează pe Lipan, arătând două elemente de nonconformism: este neras şi poartă, la costum, cămaşă asemănătoare cu cele ţărăneşti. Plictiseala lui este evidenţiată atât de colţurile gurii, lăsate puţin în jos, cât şi de capul dat un pic pe spate. Deşi se poate afirma că aşa îşi ţine el colţurile gurii ori că poziţia capului este una de sumisiune faţă de Preşedinte, în clipa următoare, Ovidiu îşi roteşte, nerăbdător, ochii şi face o grimasă de plictiseală. (Ca o paranteză: dacă suntem atenţi la limbajul de lemn în care se exprimă cel care îi anunţă meritele, atunci sentimentul lui „Ţăndărică” este explicabil).

Stop-cadrul cu Băsescu şi Ioji Kappl îl surprinde pe omul de stat cu spatele la obiectiv, dar bassistul se vede aproape în totalitate: poartă haine asemănătoare cu cele ale lui Ovidiu Lipan, a adoptat aceeaşi postură de „drepţi” şi zâmbeşte către Preşedinte. Dacă, în cazul bateristului, zâmbetul era unul emoţionat, Kappl zâmbeşte blajin – sau, cel puţin, aşa arată trăsăturile sale faciale: sprâncene ridicate, unite la rădăcina nasului, precum şi globi oculari proeminenţi (indicator al neagresiunii).

Fig. 6 Traian Băsescu şi Ioji Kappl

(http://www.newsin.ro/imageCache/List/171c9997-435f-4fac-a2cb-5af8cc49477a.jpeg, 10 ianuarie 2008)

Instantaneul cu Mani Neumann dând mâna cu Traian Băsescu ni-l prezintă pe violonist zâmbind sincer, autentic (i se vede încreţitura din zona ochilor, aşa-numita „labă a gâştei”) şi având capul uşor aplecat spre dreapta (indicator al neagresiunii – vrea să se facă plăcut). Mani se remarcă şi prin costumul său alb.

Fig. 7 Traian Băsescu şi Mani Neumann

(http://www.newsin.ro/imageCache/Preview/6ab447ce-0ac7-44e2-ad44-d9389f728146.jpeg, 10 ianuarie 2008)

Fragmentul de discurs prezidenţial ni-l arată pe Băsescu drept zgărcit în comunicare nonverbală, singurele mişcări din cap fiind acelea pentru a lua contact vizual cu toată asistenţa şi singurele gesturi manuale vizibile (în majoritatea timpului, îşi ţine mâinile împreunate) fiind unii ilustratori „embrionari”: o uşoară mişcare cu mâinile împreunate în jos („generaţia mea”), o mică ridicare a mâinilor împreunate („ferestre prin care priveam către lume”). Deşi pare ciudat, Traian Băsescu însoţeşte cuvintele „eraţi una din puţinele ferestre” printr-un gest oarecum deschis – de fapt, acest gest este unul de reglaj.

Fragmentul în care vorbeşte Covaci este şi el lipsit de gesturi – în afară de unul asemănător cu cel de asigurare făcut către Preşedinte, în momentul decorării. Gestul este aici însoţit de cuvintele „vreau să...contaţi pe noi şi-n continuare”. Totuşi, emoţia îl biruieşte: face o scurtă pauză, se scuză, apoi continuă rapid.

În încheiere, sunt de părere că ar fi bine ca specialiştii în comunicare nonverbală să fie chemaţi pentru a se pronunţa în legătură cu o situaţie aprinsă (nu mă refer la cazul de faţă), întrucât, prin explicaţiile lor, respectivii specialişti ar releva conexiuni ce, poate, nu vor genera atât de multe şi aprinse controverse.

Bibliografie:

Tran, Vasile; Stănciugelu Irina. Teoria comunicării. Bucureşti: editura comunicare.ro, 2007.

Collett, Peter. Cartea gesturilor. Bucureşti: Editura Trei, 2003/2005.

Covaci, Nicolae. Phoenix...însă eu?. Bucureşti: Editura Nemira, 1992.

Fara gluma si ironii ieftine.

„Phoenix" este formaţia care a reuşit, pentru prima dată la noi, să realizeze o sinteză organică şi convingătoare între folclorul arhaic românesc şi muzica modernă. Născută şi afirmată în vremuri ostile spiritului liber ce vibra în cântecele sale, legendara trupă îşi duce mai departe, de 45 de ani încoace, destinul sintetizat în însăşi numele său, renăscând după fiecare nouă grea încercare.

Începuturile

Formaţia „Phoenix", intitulată iniţial „Sfinţii", s-a constituit ca formaţie de şcolari în 1962, în Timişoara, în vara aceea câştigând locul 2 la festivalul naţional al şcolilor din ţară. Comisia, alcătuită din cadre obtuze, nu a înghiţit alura modernă şi stilul de interpretare cu influenţe vestice. Trupei i se reproşează numele de „Sfinţii", sub pretextul că propagă misticismul. După scurt timp, formaţia îşi schimbă numele în „Phoenix", pentru a marca momentul considerat o renaştere din propria cenuşă.
În anii '60, apar primele compoziţii, au loc primele înregistrări în studiourile de radio naţional şi local, precum şi primele deplasări în ţară. Tot atunci, începe o colaborare fructuoasă cu textierul Victor Cârcu, concretizată prin primele succese ale trupei : „Vremuri", „Şi totuşi ca voi sunt", „Nebunul", „Floarea stâncilor" şi „Canarul", înregistrate pe două discuri Electrecord, ale căror tiraje iniţiale s-au epuizat în doar câteva zile. După emigrarea solistului vocal Moni Bordeianu, în toamna anului 1970, trupa va trece prin schimbări de componenţă şi de stil.

"Anii de sus ai gloriei lor''

În 1971, după vizita lui Ceauşescu în Coreea de Nord, începe încercarea sa de revoluţie culturală, una dintre consecinţe fiind impunerea folclorului românesc ca sursă principală de inspiraţie în muzică. „Phoenix" a profitat de situaţie pentru a realiza o sinteză între muzica arhaică şi sonorităţile moderne, munca lor de sondare a folclorului pre-creştin concretizându-se în albumul "Cei ce ne-au dat nume''. LP-ul, scos după trei sferturi de an de muncă şi după o documentare profundă în domeniul datinilor şi obiceiurilor păgâne, prezintă un ciclu al anotimpurilor, cu cântece şi jocuri prelucrate, dar şi cu unele compoziţii originale, inspirate din folclor. În acelaşi an, „Phoenix" obţine primele succese la festivaluri internaţionale de amploare.
Stilul se cristalizează, prelucrările de folclor sunt înlocuite cu piese originale, compuse în stilul acelei sinteze folclorice-rock ce caracterizează, de atunci, repertoriul formaţiei. Colaborarea cu textieri de mare talent îşi face şi ea simţit efectul, compoziţiile impunându-se prin ineditul lor. Următorul disc, produs în 1974, se intitulează „Mugur de fluier", titlu cu o semnificaţie metaforică deosebită. În iarna aceluiaşi an, componenţii săi se retrag în munţi, unde rămân timp de trei luni, perioadă în care se pun bazele operei rock „Cantafabule", inspirată din semnificaţia mitologică a animalelor din fabule şi legende. Discul dublu, înregistrat în primăvara anului 1975, este cea mai complexă şi profundă lucrare a formaţiei „Phoenix".
În 1976, are loc giganticul concert de la Sarmizegetusa Dacica, unde formaţia cântă acompaniată de „Dubaşii din Brăneşti", concert filmat de Televiziunea Română, dar cenzurat apoi, apariţia trupei pe ecran fiind interzisă. Pe fondul ostilităţii autorităţilor faţă de modul liber de exprimare, în mintea fondatorului şi liderului Nicolae Covaci încolţeşte gândul evadării.

Go West

El pleacă, prin căsătorie, în 1976, în Olanda, renunţând la cetăţenia română. În 1977, se întoarce în ţară şi, în boxe „Marshall" cu difuzoarele scoase, îi ascunde pe membrii formaţiei şi, riscându-şi vieţile, ies din ţară şi ajung în Germania.
Formaţia nu reuşeşte, însă, să se impună pe piaţa muzicală occidentală, dominată de noile curente comerciale - disco, punk, new wave - în dauna folk - rock-ului, astfel că fiecare caută succesul personal. Krauser, Kappl şi Lipan au încercat să se afirme sub numele de „Madhouse", dar proiectul lor a eşuat, iar ei s-au angajat în alte trupe, mai mult sau mai puţin de succes. Rămas singur în 1979, Covaci îşi alcătuieşte o altă formaţie, compusă din membri de diferite naţionalităţi, alături de care, în 1981, produce LP-ul „Transsylvania Phoenix". Cu toate că la începutul anilor 1980, „Phoenix" câştigă un premiu important, albumul respectiv, care se dorea o adaptare a stilului propriu în contextul rock-ului occidental, nu se impune pe piaţă.
În aceste condiţii, Nicolae Covaci se dedică artelor plastice, a doua sa vocaţie artistică, iar din punct de vedere muzical lucrează împreună cu Erlend Krauser, în 1986, la înscenarea operetei lui Loyd Weber, „Evita", la teatrul din Osnabrück. Expresie a succesului neaşteptat, teatrul îi solicită să conlucreze la înscenarea operetei „Jesus Christ Superstar", şi această acţiune fiind încununată cu un succes imens. Ulterior, apar noi creaţii, după care formaţia se reuneşte în jurul lui Covaci şi concertează de câteva ori în Germania, iar în 1989 are loc concertul de la „Hyde Park" din Osnabrück, dedicat revoluţiei române.

Reîntoarcerea

În mai 1990, are loc prima întâlnire a lui Nicu Covaci cu publicul român, după o absenţă de 13 ani, în Bucureşti, unde cântă câteva piese vechi, cu Mircea Baniciu, care rămăsese în ţară. Surprinzător, publicul, alcătuit în mare parte din tineri ce nu prinseseră vremea de glorie a anilor ‘70, cântă alături de ei, demonstrând perpetuarea succesului, în ciuda absenţei şi a interdicţiilor. În 1992, „Phoenix" produce un disc de înaltă ţinută artistică, implicând vestitul cor „Song" şi „Orchestra simfonică a Radio Bucureşti", disc intitulat „Symphoenix - Timişoara". Sărbătorirea, în 1997, a 35 de ani de activitate, aduce cu sine albumul jubiliar „Aniversare 35", care conţine o nouă înregistrare a vechilor succese.
Un an după aceea, are loc un gigantic turneu prin cele mai mari oraşe ale României, cu punerea în scenă a „Cantafabulelor", cu balet, costumaţii, proiecţii de film şi video, susţinute de o uriaşă instalaţie de sunet şi lumină. După alţi doi ani, apare primul disc cu cântece noi, intitulat „În umbra marelui URSS", însoţit de o variantă în limba engleză „In the shadow of the big bear", interpretată de fostul basist al formaţiei „Black Sabbath", Malcolm J. Lewis, după care are loc un turneu de prezentare a noului disc în Germania. În toamna lui 2002, la Sala Polivalentă din Bucureşti, are loc concertul de aniversare a 40 de ani. Sunt invitaţi foşti membri ai trupei, muzicieni de diverse generaţii, iar spectacolul, care a durat cinci ore, a însemnat un remember muzical al celor patru decenii de activitate.
În 2005, este lansat albumul „Baba Novak", care conţine melodii mai vechi, compuse în engleză, în anii ‘80, acestea fiind prelucrate şi adaptate pe texte româneşti. Este realizat, cu această ocazie, primul videoclip „Phoenix", la piesa „Mila 2 de lângă 3''.

Aniversare 45

Anul acesta, „Phoenix" a împlinit 45 de ani, prilej cu care preşedintele Traian Băsescu i-a decorat pe actualii membri ai trupei: Nicu Covaci, Josef Kappl, Mani Neuman, Cristi Gram, Bogdan Bradu şi Ionuţ Contraş, cu Ordinul Cultural al României în grad de Cavaler, iar Ovidiu Lipan Ţăndărică a primit Ordinul în grad de Ofiţer, deoarece deţinea deja cealaltă medalie.
Din punct de vedere muzical, evenimentul a fost marcat, luni, printr-un concert unplugged, la Teatrul Naţional din Bucureşti, alături de invitaţi de marcă: Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaş, Johnny Răducanu, Marius Mihalache, Stelu Enache şi Tavi Colen. Urmează, în decembrie, noi concerte în capitală şi în ţară. Marele absent, atât de la ceremonia de la Cotroceni, cât şi de la concertele aniversare, este Mircea Baniciu, cel care, datorită unei noi escaladări a eternului diferend cu Nicu Covaci, a decis să părăsească formaţia.
Dincolo de orgoliile acestor mari artişti, care fiecare în parte reprezintă o importantă personalitate artistică de sine stătătoare, rămâne, însă, contribuţia muzicii „Phoenix" la patrimoniul de cultură autentic românească.
„S-ar putea să fie ultima aniversare", afirma, zilele trecute, liderul trupei, Nicu Covaci, privind, însă, cu celălalt ochi, plin de speranţă, la proiecte de viitor, dintre care se remarcă preconizata apariţie, în primăvara anului următor, a unui nou album, intitulat "Antemioriţa". Legenda merge mai departe în acelaşi ritm haiducesc.
http://www.crisana.ro/stiri/reportaj-24/-phoenix-nemuritorii-rockului-romanesc-52410.html

Iata ca renaste cel ce, singur, are
darul de-a se-ntoarce, curatit prin mare
foc; duhovniceste, cel hranit cu ambrozie
'n varf de chedru verde; cumpana si osie,

noua ani de-a randul; dupa care noua,
penele-i se umplu de mireasma noua;
si,-auzind el toaca, intra, cu suava-i
boare, pe-mserate, in altar, cu ava;

iar de cum se-asaza pe jertfelnic, arde
'n repede lumina de vapai inalte, --
ca sa se vadeasca viu, in zori, si fraged
cel pe-a carui piatra nu e scris

Fie să renască numai cel ce har
are de-a renaşte, curăţit prin jar,
din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum,
astăzi ca şi mâine, pururi şi acum.

Cronica de concert poate fi citita aici: Phoenix 45 de Ani