Emoţii bacoviene revin în minte ca pulsul durerii sub presiunea arterială care tot creşte şi creşte... Fiorii ascunşi ai iubirii... Cu toate că uitam chiar pe cine-am iubit... într-o taină totală. Dar acum ştiu că nu te voi uita nici în somnul cel mai adânc. E totul atât de adânc şi pustiu. Ce ridicol... ce alienare!

Ne rătăciserăm dintr-o dată într-un ochi de timp pierdut, într-un oraş părăsit de orice rază de lumină... lângă intrarea unei staţii de metrou. Tu ai fost şi vei fi doar o umbră a marii iluzii... ce a murit definitiv la fel ca speranţa, la fel ca orice altceva (sortit unei morţi de acest fel). Nu există minciuni şi nici adevăruri. E totul un haos neîntrerupt. Gustul unei hemoragii esofagiene - adâncul gust al morţii...

Începusem să te strig. Dar îţi uitasem numele şi te strigam în gând. Nu mai puteam vorbi. Toate sentimentele se dematerializau. Nu mai ştiam nici ce căutasem... Începusem să plâng, cu un plâns din acela de copil sărman. Toţi fiorii de iubire se transformaseră în lacrimi de durere. Ştiam că în curând mă voi trezi... că va fi ca şi când nu s-a întâmplat niciodată... Dar nu este aşa! La dracu! Nu este aşa cum am crezut în vis. Şi poate, la fel ca într-un vis, toate credinţele mele din stare de veghe sunt doar nişte iluzii.

Nu neg umanitatea, ci neg un sistem social dezumanizat ca cel militar...

*

Ceva e greşit cu societatea. Ea nu e ce vrei să fie. Uneori cred că a fost creată de extratereştri. Dar atunci văd oamenii în faţa panoramicei privelişti şi îmi amintesc că ei sunt ca un furnicar. Încearcă să facă ceva raţional dintr-o totală iraţionalitate... ca durerea. Ei înşişi nu ştiu ce vor de fapt. Oamenii sunt total iraţionali.
Ca Universul haosului guvernat de întâmplare, întocmai roieşte şi societatea.

Atât de departe şi atât de aproape sunt şi ei, asemeni stelelor. Se văd, dar până se cunosc nu mai sunt. Se estompează într-o relativitate dezolantă; nu e nimic în afara lor.
În pofida aglomeraţiei de idei sclipitoare, sunt singuri şi vorbesc cu ei înşişi. Fiindcă în oglindă se văd mai mulţi dar ei sunt unul şi acelaşi... un muşuroi. Degeaba se impune câte unul - dă doar dovada de haos - printre un foc de artificii. Toţi îl văd dar nici unul nu-l destăinuie.
Atât de fragili ca însăşi esenţa gândirii dezvoltată din nevoia de hrană, sunt ca furnicile. Şi tot ce-au construit şi vor construi vreodată, e atât de fragil. Chiar dacă urme vor fi lăsate în timp, pe acest pământ nimic nu se va adăuga. Oamenii sunt prea mici. Toţi sunt aici mesageri. Iar "aici" e singurul loc din Univers unde au existat şi există încă.
Nimeni n-a ajuns la nemurire, nimeni la extatica fericire, nimeni n-a aflat adevărul absolut... pentru că aceste idealuri pur şi simplu nu există. Chiar dacă par reale, toate sunt iluzii. Toţi mor... cu un sentiment mai mult sau mai puţin vag de tristeţe, cu un gol în stomac sau cu un fior ce renaşte întrebarea: Ce e greşit?

- to be continued -

Când cei obişnuiţi şi simpli devin numai nişte instrumente, lumea capătă un sens nou, comic sau dramatic, în orice caz – unul plin de umor. Poţi fi fericit sau trist, calm sau furios – nimănui nu-i pasă... deoarece lumea eşti tu, şi tu ai controlul. Poţi s-o faci să te divinizeze... sau să te urască. Eşti numai tu, regizor şi actor, în rolul principal.

Şi încă e un lucru pe care nu-l înţeleg: de ce mulţi aleg să joace în drame? Sau ei nu aleg? O, ba da, ei aleg să fie aleşi, cei simpli.

Era un scop ascuns la fel ca multe alte lucruri ascunse. Aşa mi-am dezvoltat simţul de cercetător, căutând lucrurile ascunse, dar care ar fi trebuit spuse. Nu spuneam multe, îmi plăcea să privesc catastrofa derulându-se ca la teatru. Unei drame nu-i poţi schimba finalul, decât dacă o transformi într-o comedie. Făceam haz de necaz, o glumă din orice seriozitate, chiar şi când eram serios, era doar o mască...

Oamenii se schimbă, dar tot ce-a fost rămâne în ei şi asta îi schimbă de fapt.

Societatea începe din şcoală. Şcoala e o societate în miniatură – cel mai prost exemplu. Ce e de fapt societatea? Oameni adunaţi laolaltă ca să ce? E doar o nevoie din strămoşi, ca nevoia de iubire. Unde duc toate acestea? Inevitabil la un final, dar care?
Societatea nu are alt rost decât de perpetuare a speciei. Ce ironie! Deşi sunt atât de mulţi că de-abia mai încap pe băncile şcolii, sistemul social îi îndeamnă să se înmulţească. Astfel, copii sunt învăţaţi de mici să fie împotriva sistemului. „Adică, totuşi, cât de mulţi mai trebuie să fim?”
Într-o zi societatea va trebui să se despartă. Eu cred că e destul de matură ca să redea paradisul pierdut de însăşi ea.

Ce e şi omul, doar un vis... Oamenii au trecut, dar ce-a rămas? Un vis nătâng de dor. Un sentiment ce confirmă necontenit nonsensul vieţii şi al societăţii. Oamenii se îndreaptă spre nicăieri, venind din nimic.

-to be continued-

. . .

"Cine nu ştie ce-i durerea, nu poate simţi plăcere."

Regulile societăţii sunt scrise în mintea oamenilor.
Ei fac ceea ce fac doar datorită efectelor legilor
pe care le văd în alţi oameni.
Deci, dacă schimbi un om, schimbi o societate întreagă
dacă acel om este "văzut" de alţii.

Disputa este asta:

Societatea chimică vs. societatea fizică
Societatea genetică vs. societatea naturală

Zilele trec fără să ştiu unde sunt, fără să ştiu ce fac, fără să ştiu... de ce. Şi cel mai important - fără să ştiu cine sunt.
Viaţa n-are nici un sens dacă tu nu-i dai unul.
Cineva îmi spunea că cel mai riscant lucru e să nu rişti. Îmi place riscul...

Toţi se întorc. Toţi vin şi pleacă...
Care e înţelesul? Lumea e complet lipsită de sens.
Politica are un singur scop iniţial pe care mulţi îl uită şi anume, controlul.
Paradoxal, toate au un scop, un interes. Un paradox altminteri uşor de rezolvat: doar noi dăm sens lucrurilor.

Uneori, pentru că e prea simplu, ţi se pare de neatins.
Lumea este efectul interesului economic al omului.
Toţi vor să fie în avantaj. Mulţi au un avantaj simulat sau imaginar; când stau în faţa televizorului.
Vei spune că sunt probleme mai grave în lume... Dar ştii... nimic nu e atât de grav cum pare.

Cine a glumit cu mine? Să fie totul o glumă proastă? Sau poate e totul doar un vis urât...
De ce trec zilele atât de repede?
Vreau să mă schimb, vreau să te schimb! Vreau să schimb lumea ta şi a mea.
Tot ce vreau, tot ce vrei, tot ce vor toţi e doar o altă viaţă.

Ce vei face dacă va trebui să pleci? Ce ne lipseşte nouă e tocmai viaţa. N-am ştiut să-i dau un sens... Aş vrea să las totul în urmă. Trebuie doar să cred. Dar acum ştiu că nu e de ajuns.
Aş vrea... să te redescopăr...

You are a dream.

Începe un vis,
E bine aşa...
Poema din vis
Îmi spunea ceva.
Ea s-a stins...
De ce?
Şi e trist...
Ceva îmi spunea,
Din vis, poema.
Aşa e bine...
Un vis începe.