Aici, în Business Standard este un articol despre o iniţiativă legislativă care mi se pare a fi cel puţin utilă. Bine pusă în practică, ne poate aduce cu mult înaintea altor naţiuni.

Luându-mi acasă un morman de cărţi despre eficienţa energetică, energii alternative etc. mi-am dat seama de un lucru: ne batem joc de ceea ce ne-a fost încredinţat. Energia.

Una din credinţele mele personale este că nimeni nu posedă nimic -- doar administrează -- şi ar trebui să se comporte ca atare. Nu avem control nici măcar asupra propriilor noastre corpuri -- fiindcă până la urmă murim.

M-a uluit modul în care poate fi risipită energia, în toate fazele. Iar dintre produsele finite sau serviciile pentru care această energie este folosită, de puţine ne folosim cu adevărat. Cumpărăm o mulţime de "mofturi". Noi ca şi fiinţe, chiar în timpul efortului, nu consumăm mai multă energie decât un bec obişnuit.

Am folosit o metaforă pentru a ilustra consumul de energie în societatea noastră:

Să ne imaginăm de pildă că avem o livadă de pruni. Pruna este sursa de energie.

Culegem prune, însă rupând ramurile mai întâi că e mai uşor aşa. O să crească la loc în câţiva ani. De pe crăci culegem prunele apoi le punem într-o căruţă trasă de cal. Căruţa e deschisă şi o mulţime de prune se rostogolesc pe jos. Ajunge la poartă unde se organizează o bătaie cu prune.

Vine vecinul şi spune că prunele sunt de pe proprietatea lui. Are loc o ciondăneală – până se liniştesc spiritele dispar o mulţime de prune. Iei prunele în casă unde are loc o discuţie prelungită despre cine ar trebui să se ocupe de prune. Între timp mai dispar.

Punem prunele la fiert să facem compot fiindcă nu ştim să facem altceva. O parte din ele se ard sau dau în foc. Punem compotul in borcane. Le ducem în pivniţă dar pe drum o mulţime din ele se sparg. A doua zi, aflăm că cineva ne-a furat din compot. Vedem că vecinii au compot de mere aşa că facem schimb cu ei – dăm două borcane de-ale noastre cu unul de-al lor. În final ce facem cu compotul? Hrănim calul...

Gândeşte-te că angajezi un sculptor care trebuie să îţi facă statuie. Are un bloc mare de marmură, dălţi şi tot ce îi trebuie. Cum face?

Să zicem că nu are un plan anume. Ca loveşte la întâmplare de câteva ori, cu totul aiurea. Ce s-a întâmplat cu marmura? Poate a zgâriat-o, dar mai poate fi folosită. Se putea întâmpla însă ca marmura să se fisureze şi să nu mai poată fi folosită!

Să zicem că îşi continuă activitatea. Dă cu dalta, iar in final nu obţine decât o movilă de marmură spartă.

Îi mai dăm un bloc de marmură. „Acum să faci ceva!” Se uită la tine o dată, si se apucă să facă din capul său. Iese ceva ce seamănă mai degrabă a marţian cu gâtul lung.

Poate l-ai concedia dar hai să îi mai dăm încă un bloc de marmură. De data asta se uită la tine, îşi face schiţe, ştie exact ce ai de făcut. Începe să cioplească. Imediat ce ieşi din atelier, însă el se aşează pe saltea şi adoarme.

D'apăi no, până la urmă sculptorul nostru chiar se apucă de treabă. Ştie clar ce are de făcut. Dă jos mai întâi bucăţile mari de marmură. Ştie ce proporţii trebuie să respecte şi se ţine de ele. Are mereu schiţele în faţă. A definit formele mari, pentru ca apoi să le detalieze din ce în ce mai mult. Lucrează cu dălţi din ce în ce mai fine şi din ce în ce mai precis. Până la urmă, autoportretul este gata! Misiunea este îndeplinită.

Ok, ce înseamnă toate astea?

Am folosit metafora sculptorului care este angajat de către tine pentru a face un portret. La sfârşit este cheia poveştii. Chiar tu eşti sculptorul. Iar ceea ce creezi este ceea ce se vede la exterior. Te creezi pe tine. Alţii vor vedea in tine rezultatele muncii tale, dar te vor lua în seamă mai puţin pe tine ca fiinţă şi mai mult ceea ce faci.

În primul exemplu, cel cu sculptorul care loveşte piatra fără nici un ţel – aşa suntem noi când ne risipim eforturile în nimicuri. Oamenii care se pierd în vicii şi care nu au nici un ţel îşi distrug bucata de marmură. Poate viaţa nu le va mai da alta.

Dacă munceşti iar obiectivul tău se pierde pe parcurs, se poate să ajungi la marţian. Adică undeva, dar nu unde ai sperat.

Dacă vrei să ajungi la statuie trebuie să îţi defineşti bine obiectivul. Dar nu este de ajuns. Întocmai ca şi sculptorul care după câteva lovituri de daltă se culcă pe o ureche, mulţi îşi fac planuri dar amână sau se lasă de treabă.

Momentan lucrez la o carte electronică în cadrul proiectului AS, pe care sper să îl văd lansat de mâine. Am lăsat-o pe ultima sută de metri pentru a-mi distila ideile. E ceva extrem de instructiv pentru mine, şi la fel de distractiv. Am folosit un limbaj extrem de accesibil, evitând să dau reţete; eu prefer ca fiecare persoană să gândească pentru sine, fiindcă în ultima vreme în domeniile mai complexe au apărut atâtea răsturnări de situaţie încât nu recomand decât două lucruri: o minte deschisă şi o doză de scepticism.

Un tata si fiul sau erau proprietarii unei ferme. Nu aveau multe animale, numai un cal. Intr-o zi, calul a fugit.

- Groaznic, ce nenoroc! a spus un vecin.

- Noroc, ghinion, cine stie? A raspuns fermierul.

Dupa mai multe saptamani, calul s-a intors, aducand cu el patru iepe salbatice.

- Ce noroc nemaipomenit! au spus vecinii.

- Noroc, ghinion, cine stie? A raspuns fermierul.

Fiul a inceput sa calareasca pe caii salbatici, iar intr-o zi a cazut si si-a rupt un picior.

- Ce nenoroc! au spus vecinii.

- Noroc, ghinion, cine stie? A raspuns fermierul.

A doua zi, in sat, a venit armata sa ia tinerii la razboi. Fiul fermierului era inapt din cauza piciorului rupt, asa ca a scapat. Noroc, ghinion, cine stie?

Voi posta din nou incepand cu 1 Septembrie. Voi adauga un blog nou, mult mai creativ incepand cu acea data.

Am pătimit multe până să ajung la el, folosind doua browsere, din cauza practicilor frustrante ale surselor româneşti de ştiri: reclame, persistente ca muştele, peste text. Dăi să pui un comentariu, hop, reclame. Dăi să faci o reclamaţie, ţop, reclame. Deja reclamele respective, oarecum şi produsele din ele, mi-au trezit o serioasă antipatie. Aşa, continuăm.

Respectivul articol interesant nu trimite la sursă - habar nu aveam de unde este preluat. Dau să sap în Internet. Îl găsesc aici.

Rapoarte obscure? Nepublicate din motive "emoţionale" când oamenii de pe întreg Globul au de plătit un preţ care nu este mic iar asta e numai începutul? Aici un mic articol al Băncii Mondiale. Care îmi lasă un gust amar.

Personal consider că biocombustibilii sunt o alternativă extrem de costisitoare. Un exemplu este etanolul, numit şi alcool etilic (care este bază pentru băuturile alcoolice, de pildă). Odată că acele culturi pentru biocombustibili ocupă terenul care altfel ar fi folosit pentru alimente. A doua chestie este că vei cultiva acele plante folosind pesticide şi îngrăşăminte chimice SAU culturi modificate genetic, iar pentru lucrările de întreţinere vei consuma combustibili fosili. Adăugăm costurile pricinuite de tratamentele chimice şi randamentul relativ scăzut şi nu ieşim cu o imagine prea frumoasă.

Cum la momentul actual ma intereseaza cel mai mult antreprenoriatul social. in special in randul tinerilor, am dat peste un discurs al lui Bill Drayton, fondatorul Ashoka.

Ce mi-a atras atentia esta ca dl Drayton insista asupa formarii acestor abilitati pana in 20 de ani, in timpul adolescentei. Astfel ei vor deveni agenti ai schimbarii pe viata.

"Tinerii stiu ca sunt puternici."

"Cel mai rau lucru pe care il poti face intr-o lume in care schimbarea se intensifica, (iar acest lucru se petrece in progresie logaritmica) este sa nu le dai oamenilor darul sa devina agenti ai schimbarii cat timp sunt tineri.

Daca ai o persoana tanara de 14, 12 sau 17 ani, un prieten de acea varsta si daca nu are putere acum ar trebui sa fii alarmat/a. Trebuie sa te intrebi: "Ce nu e in regula cu sistemul educaţional?" De ce le negăm această oportunitate tuturor, cu excepţia câtorva persoane? Este incredibil de crud şi distructiv.

Poţi crea o cultură a competenţei.[...]

Fiecare ţară care rămâne în urmă ca şi proporţie de agenţi ai schimbării în următorii 10-15 ani va pierde.[...]

Când priveşti la acei adulţi care nu au avut acea experienţă pe care am avut-o noi când am crescut nu vor deveni agenţi ai schimbării. Cum vei deveni brusc agent al schimbării la 25 de ani? Nu stăpâneşti aceste abilităţi, nu intră în definiţia ta, eşti într-un pattern al relaţiilor care este foarte diferit.Te-ai plafonat. [...]

Dar când copiii au 12 ani sunt gata pentru asta. Ceea ce vor ei este să -şi dea seama cum să fie foarte eficienţi în societatea umană. şi noi zicem: nu, nu, nu, noi ne ocupăm, adulţii trebuie să se ocupe de clasă, sporturi extracurriculare... Aşa tratam şi femeile, afro-americanii, oamenii din colonii. Asta e extrem de distructiv. Este ultima mare categorie de persoane pe care o tratăm astfel. [...]

Interesant este ce se întâmplă cu tinerii români... oare ce?

Aici este interviul:

Acesta este subtitlul unei cărţi care mi-a atras atenţia încă de la prima privire.

Cartea "După Dumneavoastră -- Pot triumfa oamenii modeşti?" de roger Fritz aduce la lumina o valoare ce caracterizează încă o mulţime de oameni de valoare - modestia. O carte care, în opinia mea, merită citită. O lectură uşoară, cu exemple foarte elocvente şi uşor de reţinut.

Uneori ne străduim prea mult a ieşi în evidenţă pentru a ne mai concentra asupra misiunii noastre. Eu am pierdut din lipsa de modestie (care nu e o calitate naturală la mine) şi aş dori ca alţii să nu greşească precum am făcut-o eu. (Dacă aş fi pus mâna pe cârticica asta acum cinci ani... :) ) Pe de altă parte, sunt persoane absolut extraordinare care preferă să stea în umbră -- dar nu este nici o problemă! cartea abundă în exemple de persoane modeste, care au reuşit acolo unde orgoliul a eşuat.

Oameni reali, unii bogaţi, unii săraci, din toate categoriile sociale. Oameni care s-au luptat cu propriile dizabilităţi şi prejudecăţi, oameni care au schimbat vieţi, au salvat vieţi, au ridicat comunităţi sau, precum Iisus Hristos, au schimbat lumea.

Câteva citate care mi-au atras atenţia:

Oamenii modeşti preferă să fie un exemplu decât să dea sfaturi.

Esenţa strălucirii constă în a simplifica, nu a complica.

O lumânare nu pierde nimic dacă aprinde altă lumânare.

Perioada sentimentală începe să îmi treacă. Îmbolnăvindu-mă acum ceva vreme din cauza efortului în exces am devenit introspectivă şi am învăţat să recunosc şi să apreciez emoţiile, atât pe ale mele cât şi pe ale celorlalţi. Şi cum anume determină ele problemele. Nu mi-a fost deloc uşor.

Partea a cincea s-ar putea să sune mult mai sec şi într-un fel povestea nu va fi terminată - m-am "decuplat" de la rezervorul ei de semnificaţii. Deja latura mea raţională, rece, dominantă, şi-a reintrat în drepturi după câteva luni de căutări ale sentimentelor ascunse. A fost interesant să îmi observ tranziţia, cum gândurile mele au migrat de la sentimente şi valori înalte la probleme de management organizaţional şi finanţe.

Şi iată cum se termină povestea. Deşi mi-ar fi plăcut, nu mai am puterea să scriu în detalii frumoase.

Mama Cristinei a tot încercat să o convingă pe fată cum că buna ei prietenă, Ana, fură şi profită de banii ei. Acelaşi lucru, de data asta depre Cristina spunea şi tatăl Anei. Pe neverificate. Bineinteles ca nu era adevarat. Părinţii le-au pus mereu celor doua fete bete in roate.
Cristina si Ana s-au adancit din ce in ce mai mult in visele lor. Ana, din dragoste, iar Cristina din lupta cu demonii interiori. Au rezultat de aici poezii şi lucrări de artă minunate.

Ana a avut o mare decepţie cu Bogdan. După ani de zile se logodiseră, însă nerăbdarea de "a se cunoaşte mai bine" a făcut-o pe mama lui Bogdan să aibă o părere foarte proastă despre Ana. Cei doi s-au despărţit, iar asta a făcut-o pe Ana să sufere foarte mult. Lucru care a apropiat-o de Cristina. care a învăţat-o pe Ana să-şi dezvolte şi ea talentul, punându-şi tristeţea pe hârtie pentru a o învinge.

Cristina şi-a dezvoltat un puternic talent artistic. Astfel, lumile ei interioare au căpătat viaţă şi, chiar mai mult, au adus-o în sălile de expoziţie. Demonii au dispărut treptat.

Cele două fete au continuat facultatea în acelaşi oraş. Ana a cunoscut până la urmă un băiat cumsecade cu care s-a căsătorit şi a avut copii. Lucrările ei au rămas necunoscute.

Cristina în schimb, tenace, s-a consacrat. A urmat o facultate cu profil artistic; la o expozitie a fost remarcata de un francez - el a ajutat-o material - unde avea cea mai mare nevoie. Poate ca s-au si casatorit.

Asta e. Timpul sa schimb subiectul.

Dimineaţă de sâmbătă. Se anunţa o zi caldă. În grădină ciripeau păsărelele, iar razele vesele ale soarelui de dimineată se reflectau în zecile de ferestre ale blocurilor din depărtare.

Fata era cufundată într-o stare de amorţeală plăcută. Mintea ei era deja plecată pe tărâmuri îndepărtate, unde numai inimile îndrăgostite pot ajunge. Asculta muzica inimii ei, atât de frumoasă, şi totodată atât de tristă... iar pe măsură ce săgeţile luminii îi ajngeau la pleoape muzica îşi schimba ritmul, pierzându-se, în câteva clipe s-a transformat într-un ţiuit ce a devenit luminos; în cele din urmă Ana deschise ochii.

Nu s-a ridicat din pat. A încercat să îşi aducă aminte acea muzică plăcută. Nu, nu era Ennio Morricone. Era altceva. Dar nu ştia ce anume...

Ceva minunat...

Încet, fără să facă zgomot, a început să se îmbrace -îi era foarte foame şi trebuia să mănânce ceva. Betoniera din curte a început să hurducăie, anunţând o nouă zi de muncă.

Încerca să ţină minte cântecul... dar se disipa printre zgomotele groteşti ale betonierei...

Ana a muncit până după-amiază. Treaba mersese destul de greu peste vară din cauza recoltei. Nu le lucra nimeni pământul, tot mâinile lor bătucite erau cele care săpau, prăşeau şi strângeau recolta.

Ana fusese foarte tăcută în acea zi. Tot ce îşi dorea era să îl vadă pe EL şi să aibă puţină linişte să îşi asculte muzica... Părinţii ei, fiind ocupaţi cu munca şi nu cu mofturile nu au băgat nimic de seamă.

Până seara, când ai ei au văzut-o zâmbind de dragoste şi de oboseală... În minţile lor încolţeau bănuieli...

În acea noapte Ana a avut parte de o muzică şi mai frumoasă... neauzită. Să fi fost oare îngerii?

Era dimineaţa devreme. Ana s-a trezit înaintea tuturor şi a pornit-o încet spre biserică. Slujba începea mai târziu, dar s-a aşezat pe o băncuţă cenuşie din lemn, cu eşarfa albă lângă ea...

Ca la o chemare, a venit, iată, şi Cristina. Mama ei nu prea era de acord, dar până la urmă ce să îi facă? Aici era un preot plin de har şi dăruire, iar tinerii veneau în număr mare.

Cristina s-a aşezat lângă ea, spunându-i încet:

"Ce muzică frumoasă!"

Surprinsă, Ana a simţit cum cuvintele Cristinei îi pătrund în inimă.

****************************

Dacă ţi-a plăcut povestioara te rog lasă un comentariu mai jos. Asta mă motivează să continui.

Povestea începutului de drum se află >>> aici <<<. Despre Cristina am scris în articolul dinainte...

Stăteam pe o bancă în parc împreună cu Ana... Venisem cu seminţe de floarea-soarelui pe care le spărgeam între degete, spunând anecdote... mai aşteptam să vină vreo doi să mergem la biblioteca publică.

"Se adună liderii mondiali să îşi expună opiniile asupra lipsei de hrană de pe alte continente. Se ridică imediat numeroase întrebări:

America de Nord: Ce înseamnă alte continente?

Africa: Ce înseamnă hrană?

Europa de Vest: Ce înseamnă lipsă?

Europa de Est: Ce înseamnă opinii?"...

Aşa o ţineam până când au ieşit şi colegii noştri pe care îi ţineau mai mult la oră.

Iată şi pe Georgii, sora Anei precum şi pe Adiţă. Am ajuns şi la bibliotecă - eu mi-am luat "Paleontologia" de Grigorescu, Ana cărţi de dragoste şi aventuri...

Eu m-am dus acasă, citind pe drum -- obicei care obişnuia să scoată din minţi pe oricine. Să vedem ce a făcut Ana...

S-a întors în parc, aproape de terenul de joacă al liceului... Acolo era Bogdănel...

Parcă desprins din poveştile cu feţi-frumoşi, Dănuţ era cel mai chipeş din liceu - blond cu ochi albaştri, înalt şi gentil. Şi nu numai -- entuziast, primul la învăţătură, primul pe terenul de sport şi primul la petreceri.

Ana s-a îndrăgostit aproape instantaneu. Şi nu era singura, căci o mulţime de fete se ţineau după el, dorindu-l. El şi-a lăsat atunci o aparenţă de indiferent, bineînţeles cu portiţe... Drept urmare, fetele se ţineau după el precum vagoanele după locomotivă...

Ceva s-a petrecut atunci în sufletul ei. Ceva ce se întâmplă cu acele suflete, înaripate de dragoste... care dintr-o dată strălucesc...

Ajunsă acasă, singură, şi-a pus o casetă de la mine cu muzică instrumentală - Ennio Morricone - Chi Mai.

S-a întins pe pat, lipindu-şi obrazul de aşternutul fin... asculta muzica, iar pe măsură ce aţipise, vibraţia dorinţei s-a împletit cu sunetele, purtând-o într-o lume pe care mulţi şi-ar fi dorit să o vadă... o lume a muzicii, pe care o simţea trecând prin ea, o auzea, o vedea sub forma unor peisaje încântătoare... peste care şi-a luat zborul, fericită.

Iar mai jos, mult mai jos, nevăzută de ea şi chinuită, era Cristina... poate şi eu...

****************************

Dacă ţi-a plăcut povestioara te rog lasă un comentariu mai jos. Asta mă motivează să continui.
___________________
Ascultă aici Chi Mai:

Povestea începutului de drum se află >>> aici <<<.

Acasă la Cristina, Ana începe să se gândească la scuze pentru a pleca... i se părea că mama Cristinei o sufocă de atâta amabilitate grăbită, punându-i în faţă nişte pâine veche, zacuscă, un ou din care care gălbenuşul începuse să se scurgă, precum şi nişte cola ieftină, cu un gust îngrozitor de aspartam. Începuse deja cu întrebările, care sunau a interogatoriu: "Unde stai?", "Ai tăi de unde sunt?", "Olteni, da? Ce lucrează?"...

Din fericire, îi sună mobilul -- părinţii o chemau să meargă acasă... bucuroasă de întâlnirea cu Cristina şi derutată de mama ei, fata s-a dus repede...

După ce a încuiat uşa bine după Ana, mama Cristinei (să îi zicem Silvia) a început să mestece înjurături în surdină, trântind tacâmurile cu totul în chiuvetă, deşi multe erau curate... A trimis-o pe Cristina să îşi facă temele în timp ce ea se aşeza pe pat, oftând ca o bătrână... în scurt timp a adormit, sforăind şi vorbind în somn, numei ea ştie ce...

Cristina a deschis caietul nou pentru a-şi face temele... În stânga ei era un televizor mare, vechi, alb-negru. I-a dat drumul să nu îi mai fie urât.

Însă tot părea că mişcă ceva în spatele ei. A simţit cum o cuprinde o durere de cap ca o fierbinţeală şi nu mai putea lucra.

A rămas acolo, la masă, iar pe caiet, în locul temei, a schiţat un chip trist...

Iar auzea zgomotele acelea... din cutia cea mare cu jucării.

Nu erau nici gândaci, nici şobolani sau alte animale, ci umbre ce îşi făceau de cap, produse vii ale unei minţi ce nu cunoscuse altceva decât însingurare şi amărăciune. S-a întins pe pat, pe cearşaful albastru, ameţită uşor de naftalină şi a adormit. Somnul greu a cuprins-o, iar cealaltă realitate de dincolo de pleoape o apăsa încă şi mai tare: câmpii întinse de pe care îşi putea lua zborul spre cerul albastru, dar era chinuită de acele umbre...

***

Se făcuse seară. Ana încă lucra la acoperişul noii case cu părinţii ei, fără a bănui că undeva, departe, Silvia îi spunea Cristinei la masă:

"Să ai grijă cu prietena aia a ta, că ştii că eşti mototoală. Ăştia nu ştiu decât să profite de tine. Ai grijă la bani şi dacă îţi cere ceva nu îi da. Eşti amabilă şi atât. Şi să nu intre în camera din spate. Ai grijă, puiule... Offfofofof păcatele mele..."

Deasupra oraşului se aşternuse noaptea... Stele îngheţate printre pâlcuri de nori roşietici...

****************************

Dacă ţi-a plăcut povestioara te rog lasă un comentariu mai jos. Asta mă motivează să continui.

Povestea următoare este inspirată din fapte reale, cumulând întâmplări petrecute mai multor persoane, situaţiile fiind atât de asemănătoare că mi se face părul măciucă. Deci dacă tu crezi că este cazul tău şi am scris despre tine, mai gândeşte-te o dată... Nu eşti un caz singular. Cunosc mult mai multe... prea multe, aş putea spune...

Este vorba despre prietenia prigonită dintre două tinere, provenind din familii cu probleme. Pe aceste fete le-a apropiat în primul rând nevoia de afecţiune şi înţelegere, ceea ce nu au primit în familie. În al doilea rând, sclipirea de geniu - neînţeleasă de familiile lor scufundate în mediocritate. În al treilea rând, o stare de spirit pe care o căutau - un amestec de dragoste care să le împlinească şi credinţă în Dumnezeu.

Parcă le văd, stând în aceeaşi bancă la liceu. La prima vedere, par a nu semăna între ele. Ana este brunetă, înaltă, dotată cu o forţă fizică ieşită din comun - precum şi inteligenţă deosebită. Poartă ochelari, haine milităroase şi "adidaşi cool". În pauze flecăreşte cu colegii, ronţăind mereu din rezervele ei de covrigi.

Cristina, în schimb, pare fragilă şi bolnăvicioasă. Este uşor adusă de spate, are gâtul întins în faţă şi un păr blond, uscat, care continuă să îi cadă. Are în schimb ochi superbi şi o faţă de înger...

Sunt destui profesori care să ţină la ele. Sunt cuminţi. Anei, fată îndrăzneaţă, îi place să răspundă la ore. E sclipitoare şi are note mari... deşi abia se uită pe materie şi nu prea îşi face temele. Cristina este însă deosebit de emotivă, se pierde uşor când e vorba să răspundă la ore. Are note mici. Deşi nu îi place deloc, recurge la copiat -- fiindcă uită materia...

Acolo s-au cunoscut. La liceu. Ana a îndrăgit-o pe loc pe Cristina... iar a treia zi de liceu oricine s-ar fi jurat că cele două se cunosc de o viaţă.

***

Aşa a început...

Fetele erau acasă la Cristina - un apartament modest (şi igrasiat din plin) la etajul unu, unde locuia împreună cu mama ei. Noile prietene stăteau una lângă cealaltă pe pat, făcându-şi confidenţe - amândouă se mirau cât de mult pot semăna sufleteşte... ca două picături de apă...

Cristina povestea -- de fapt făcea aluzii, vorbea pe ocolite -- despre faptul că era mai mereu singură acasă. Nu avea prieteni - nu avea voie să părăsească casa. Părinţii ei erau divorţaţi, tatăl ei fusese alcoolic şi o maltratase când era mică... Îşi petrecea ziua uitându-se la televizor - la orice - sau ascultând muzică şi desenând...

Iar ce desena, era cu totul rupt de realitate...

Desena câteodată paradisul, şi pe ea zburând fără griji în lumea ei fictivă. Alteori, suferinţă, demoni înfricoşători, cadavre descărnate - desene pe care le ardea... dar simţea nevoia să le facă.

Acum îşi arăta desenele Anei, întinzându-le unul câte unul pe pat. Ana privea şi ea, dorindu-şi să înţeleagă ceva... şi ea avea talent la desen, pe care îl irosea în orele plictisitoare desenând modele de adidaşi...

Iat-o şi pe mama Cristinei - a ajuns acasă! O femeie aspră, tăioasă, având o meserie "de bărbat" la uzină. Ana, băieţoasă şi ea, s-a speriat însă de mama Cristinei: deşi încă tânără, albise; avea colţurile gurii trase mult în jos şi ochii înfundaţi în orbite... şi dădea mereu impresia că înjură mocnit...

Nici mama nu s-a arătat prea încântată de noua musafiră... a servit-o rapid cu câte ceva întrebându-se în sinea ei... cu ce vrea să profite "prietena" asta, ştiind bine că prietenii nu fac decât rău... nu i-a spus însă nimic Cristinei, vrând să se convingă ea...

Ana s-a dus acasă, bucuroasă, nebănuind nimic.

Părinţii ei erau mai "ciudaţi". Părând doi uriaşi, fuseseră ingineri înainte de '89. Schimbările i-au pus în slujbe din ce în ce mai proaste, până când au fost nevoiţi să ajungă la lopată... Şi de ce erau ciudaţi? Aveau într-o oarecare măsură vise şi presimţiri... plus că erau adepţi ai parapsihologiei. Fenomene paranormale - lucruri în care credeau cu tărie. Ana, deşi nu credea o iotă, nu le spunea - făcuse "greşeala" asta o dată şi le lovise o coardă sensibilă...

Iar părinţii i-au spus Anei că simţeau o undă negativă în vibraţia fiicei lor... şi oricare ar fi locul unde a fost, să nu se mai ducă acolo...
****************************

Dacă ţi-a plăcut povestioara te rog lasă un comentariu mai jos.

Ieri tocmai am facut un pas important in cariera mea de voluntara.

Am devenit "Alumnus" AIESEC Sibiu.

Amintiri am despre AIESEC. Este organizaţia care mi-a schimbat complet viziunea.

Cred că dacă nu plecam o dată de la un laborator... atunci nu ştiu ce m-a mânat instinctul, legea atracţiei... viaţa mea ar fi luat cu totul alta turnură.

Pe drum spre şcoală m-am întâlnit cu o colegă, Monica (cred că fata asta îmi poartă noroc) ce mergea la o prezentare - pregătire în străinătate! Era şansa ca visul meu secret de a ajunge în Polonia şi mai mult, de a lucra acolo, să devină realitate.

M-am dus la prezentare. Era pentru AIESEC, o organizaţie de care ştiam că ar fi un club de încrezuţi cu gura mare (nu-i aşa?) dar se pare că aveau un program serios de internship.

Am fost la prezentare, apoi am aplicat, cu ajutorul profesorilor... aveam deja în CV ceva activitate la Ecotur, organizaţie de mediu.

Mi-am proiectat jobul ideal - exact ce voiam sa fac. Apoi m-am gândit să mă duc să aplic pentru AIESEC.

Surprinzător, peste trei luni de zile, timp de alte trei luni m-am minunat cum visul meu a devenit realitate până în cele mai mici detalii. Am obţinut exact ce mi-am dorit. O slujbă, şi nu oricare, în Polonia, ţara mea de dor! Am avut în minte o idee clară, un obiectiv bine stabilit, şi o serie de imagini care au devenit realitate -- asta fără să fi citit Napoleon Hill până atunci!

Am văzut cum e fii într-o echipă dinamică şi să o dirijezi. Nu ca la facultate, unde era foarte uşor să îi fac pe ceilalţi să mă asculte. Să am un proiect şi să ţin de el cu dinţii când totul era împotrivă - în clipele grele încercam la sentimentul de bine pe care urma să îl am după reuşită.

AIESEC-ul m-a schimbat mai mult decât a făcut-o în facultate. Acolo mă duceam adesea să primesc notă pe lucruri pe care deja le cunoşteam din liceu, fiind pasionată de natură (am terminat Ecologia, ce frumos :) ), însă în AIESEC am intrat tabula rasa.

Am crezut până să intru în AIESEC că dacă reuşesc în facultate şi mai fac câteva chestii pe lângă, ei bine, a succesul asigurat.

Nu e deloc aşa.

Alta e reţeta succesului.

Cunoştinţele specializate sunt necesare, nu şi suficiente pentru a avea succes.

În primul rând a trebuit să lucrez la psihologia mea... Mi-am dat repede seama, atunci când lumea trecea pur şi simplu pe lângă mine şi nu mă băga în seamă, că nu sunt omul potrivit la locul potrivit. Pe cand la facultate eram foarte populară, unde eram în mediul meu. Aici a trebuit să lupt pentru a deveni o persoană plăcută.

Aşa că m-am iniţiat în "ce înseamnă să încerci să fii un lider". Încercând pe pielea mea am avut un şir impresionant de eşecuri în lucrul cu echipe - dificultăţi pe care le-am depăşit şi acum îmi pare bine că le-am avut. Am învăţat mai multe despre echipe decât persoane cu "echipament de comunicare interpersonală" mai bun din start (a nu se intelege telefoane mai scumpe). Am învăţat sa ascult oamenii. Si abia ATUNCI m-au ascultat şi ei.

Şi alte beneficii...

În primul rând mulţi prieteni buni; oameni faţă de care m-am deschis. Fusesm la început foarte nesigură pe mine. Îmi era teamă să nu greşesc faţă de alţii (şi în consecinţă, greşeam). Acum mă afirm aşa cum sunt. Privesc lucrurile cu detaşare.

Un alt lucru important învăţat din AIESEC e conceptul de"valoare" şi perspectiva economică.Tot ce facem în viaţă este un schimb de valori. Fie ele obiecte materiale, idei sau altfel de lucruri, toate au o valoare. E important să îmbogăţeşti lumea, mediul tău şi pe ceilalţi producând valoare. La fel de important este să şi ceri în schimb pe măsura valorii oferite. Astfel te îmbogăţeşti pe tine. Perspectiva economică a fost un câştig foarte important, chiar nepreţuit.

Un alt lucru pe care l-am învăţat a fost să mă bucur de viaţă împreună cu ceilalţi. Am întinerit de la cei 50 de ani mentali la vreo 30 :) - de la seriozitatea gen "profa-cea-exigentă" si drăgălăşenia gen Andrei Gheorghe am ajuns la... mine. Acum îi las şi empatiei mele cale de manifestare - cred ca am devenit un bălăurel destul de simpatic. A se vedea pe header. :)

Mersi fain AIESEC! Abia aştept sa merem sa bem o bere împreună, ca in vremurile de demult!

Asa ca va sfatuiesc inca de pe acum - ascultati muzica pozitiva. Si frumoasa. Have fun!

Rezultatele le-am cautat si pe youtube - poate nu stiti despre ce piese e vorba. Ascult mai mult muzica instrumentala, destul de putin ce e la moda.

Rezultatele (link-uri):

1. How are you feeling today?
Grieg / Piano Concerto In A Minor Opus 16 1st Movement Allegro Molto Moderato

2. Will you get far in life?
Vangelis – Chung Kuo (China)

3. How do your friends see you?
Mussorgsky - The Great Gate At Kiev

4. Will you get married?
Vangelis - Chariots Of Fire

5. What is your best friend’s theme song?
Bach / Largo From Harpsichord Concerto No. 5 in F Minor

6. What is the story of your life?
Jan Hammer -- Crockett's Theme

7. What was high school like?
Horst Jankowski - A walk in the black forest

8. How can you get ahead in life?
Queen - Under Pressure

9. What is the best thing about your friends?
Brahms / Hungarian Dance No. 5

10. What is in store for this weekend?
Queen – One vision Da Da DA

11. What song describes you?
Chopin / Prelude in A Major

12. To describe your grandparents?
Jan Hammer -- Crockett's Theme - vezi mai sus

13. How is your life going?
Nova - Aurora

14.What song will they play at your funeral?

Frank Sinatra - Somewhere over the rainbow

15. How does the world see you?
Alphaville - Summer in Berlin

16. Will you have a happy life? - :)
J.M. Jarre – Equinoxe 4

17. What do your friends really think of you?
Verdi / La Donna E Mobile (A Woman Is Fickle) -

18. Do people secretly lust after you? - I just love this song :)
Elgar / Pomp & Circumstance March No. 1 In D Major

19. How can I make myself happy?
Handel / Music For The Royal Fireworks - Overture: La Rejouissance

20. What should you do with your life?

Vangelis -State of independence