Dupa, am parasit pentru totdeauna ... viata.
Descoperirea raului: Dintr-o copilarie salbatica, dintr-o singuratate umila impusa de timiditate, de o fire aparte si de mizerie, din repetatele esecuri, a aparut un pesimism disperat si inchis in sine. De foarte multe ori alipeam buzele si vorbeam, doar - cu mine - atat. Te refuzam, pentru ca mi-am dat seama ca oricum - e in zadar - si tu stii foarte bine asta. Viata imi promitea putin si nu-mi dadea nimic. Dar viata, pentru a fi suportabila trebuie traita din plin. Nu ca si mine, care niciodata nu a vazut ceva "plin" in toata viata asta.
Ceilalti: Nu mai eram singur. Ea, aveam o inima si un eu; simteam ca am ceva de spus si voiam sa vorbesc. Imi trebuiau inimi iubitoare si mai ales creiere active si libere, oameni ca si mine; imi trebuia simplitatea ei, dorinta si intelegerea. Pe zi ce trece, incerc sa uit - doar asta fac - de atunci viata mea a fost gandire si numai gandire.
Cum sunt eu: Eram cum sunt si azi, pierdut. Si oamenii? Marionete pretentioase ale teatrului meu interior, figurine grabite sa faca o trecere cat mai rapida - de la: a "ma" cunoaste - pana la "al" cunoaste (pe altul - bineinteles)
Nimic nu e adevarat – totul e ingaduit: Am pierdut orice incredere in tine, stii foarte bine ca asta se datoreaza tie si timpului in gandire. Sa stii ca realitatea e prezentul, senzatia; trebuia si trebuie sa-ti traiesti prezentul sau si sa dai dracului formulele si credintele. Tin in mine sentimentele de familie, familie distrusa de acea trecere de la comunism la democratie, familie distrusa de vise nespuse, de sentimente ascunse, de ce nu ti-ai putut imagina ca poate exista "intr-o familie" ... tacere deplina.
Despre ceilalti: Pentru tanarul de 20 de ani orice om in varsta e un inamic, orice idee e suspecta si mereu incepi, rastit: "Nu e asa!".
Zile "obisnuite": Ma culc tarziu, dorm zece ore in sir, poate ca mai multe, fara sa visez altceva decat: viata mea, construind-o asa cum imi doresc, liber de fel si cu un gust fin. Dar in final ma scol cu gura amara si capul greu, am construit mult, prea mult si mult prea frumos incat totul pica jos cat fac ochi si ma gandesc la ce zi e azi. Apoi petrec pana seara in felul in care am facut-o cu o zi mai-nainte. Ma intalnesc si vorbesc cu unul, cu altul, cu ea, ce vreti de la mine ? Ce drept aveti voi, toti astia, sa-mi tulburati viata, sa-mi furati timpul, sa-mi scormoniti sufletul, sa-mi sugeti gandurile, sa ma vreti prieten cu voi. Cat meritati sa va spun tot ce simt ? cat merit aveti voi sa rup toata tacerea pe care o mai am, acele cuvinte care inseamna jumatate de viata, cheia trecutului si raspunsul de maine - cat ? Sunt un om care ar fi vrut sa duca o viata frumoasa, o viata normala si sa faca lumea mai suportabila in proprii sai ochi, sa poata iesi pe strada, sa hoinareasca orasele, locurile ... Viata e mai dureroasa ca moartea si numai in durere apare adevarul. Nu vreau sa fiu multumit, nici linistit, nici fericit, nici bogat. Asa a fost sa fie, nu sunt iubit, nu sunt bogat, nu am prieteni adevarati, nu sunt frumos, nici puternic. Rareori m-am bucurat, adeseori am plans, aproape intotdeauna am suferit. Si totusi nu vreau sa mor. Vreau sa mai traiesc, sa traiesc mereu. Tocmai pentru aceasta: pentru mine nu mai exista nimic. Nu mai cred decat in destin. Stiu ca din toate eforturile mele nu va rezulta nimic, ca tot ce-am construit va fi distrus - foarte putin. Tot ce voi face va fi inutil. Daca am stii cu toti, ca unele acte ale lor nu vor fi platite, nici mai curand, nici mai tarziu, nimeni n-ar mai face nimic.Asadar, traiesc din nou. Dar singur, cumplit de singur. La inceput toata lumea era in mine. Mai tarziu m-am regasit singur si aproape fara viata. Pot sa pornesc iar la drum spre adevaratul meu destin. Scriu ca sa-mi descarc sufletul. Nu ma predau, nici nu ma retrag. Am atatea lucruri de spus. Abia am inceput. Nici vorba de sfarsit.

voi continua ... [rapus de indiferenta altora la propria lor sansa de a fi oameni si nu proprii lor mercenari.]

oameni colorati, oameni suparati, oameni silentiosi, veseli, tristi, oameni cu personalitate, adolescenti, copii, batrani, adulti, tineri.oameni cu care avem conflicte, oameni prieteni.

ati obsevat vreodata cate tipuri de oameni sunt in metrou de exemplu?sute sau mii de oameni merg zilnic cu metroul, sunt "colegi" nostri pentru cateva minute dupa care ii uitam, sunt oamenii cu care stai in aceeasi incapre cateva minute.oameni pe care ii simiti, pe care ii mirosi cand in metrou stati ca sardinele.

societatea ne obliga sa socializam , sa fim dipolomati si discreti.nu tuturor ne iese.

oamenii frumosi. urati, albastri , verzi.  nu exista oameni urati. toti oamenii sunt frumosi atata timp cat au pe cineva care ii iubeste, si care ii considera frumosi, o mama un frate un prieten un sot.

oamenii frustrati, compexati, oameni singuri

ce am eu in comun cu totii oamenii de pe planeta asta? faptul ca traim pe terra, ca suntem uneori fericiti sau suparati, ca trebuie si vrem sa procreem,(mai astept sugestii)

oamenii sunt uneori amabili. eram in metrou si ma chinuiam sa vad ce carte citeste tipa din fata mea. a ridicat cartea mi-a aratat-o si a zambit zicandu-mi ca si ea face la fel. chestia asta cu cartile, ziarele , revistele, nu stiu daca ati obsevat ca atunci cand cititi in metrou , citesc si oameni din jurul vostru cartea, revista pe care o cititi.

ieri cand au anuntat ca se inchid usile metroului niste tipi au tinut usile ca sa intram eu si prietenii mei,

oamenii iti pot face ziua mai frumoasa, cu un zambet, fiind amabil,

aberatii de vineri dimineata

Senzational, si nu e dan diaconescu

In special de cele feminine... Si cand le numesc in acest mod mai putin crestinesc nu ma refer neaparat la practicantele primei meserii din lume... Pur si simplu MI S-A ACRIT de comportamentul lor pervers, plin de ipocrizie si mandrie jegoasa! Cineva ar trebui sa le dea doi pumni in gura si sa le reaminteasca ca nu sunt deloc acelea in jurul carora graviteaza Pamantul (tare as vrea sa fiu eu acea persoana)... Am asteptat destul de mult timp o schimbare, insa odata cu trecerea timpului nesimtirea anumitor persoane nu reuseste decat sa creasca intr-un ritm alert! So, girlz, wake up! Nu sunteti nici pe sfert atat de importante pe cat va credeti! Tineti cont de ceva: lucrurile nu sunt niciodata ceea ce par... Stiu asta mai bine ca oricine...

Remember... Imi cer scuze daca atunci cand m-ati provocat am reactionat folosindu-ma de aceeasi metoda... Sunteti molipsitoare!

I don`t give a fuck anymore! Pun Punct!

Păi mă gândeam la oamenii ăştia ce fiinţe mai sunt domne! La început vor să se cunoască, nu lasă niciunul de la el şi se chinuie să se cunoască din ce nu ştiu că nu face niciunul nimic. Aşa mi s-a întâmplat şi mie acum nu ştiu cât timp , pe nu ştiu care messenger prin ce meleaguri (eh..ultimile două le ştiu că doar nu sunt aşa bezmetic!)

Acum tocmai mă minunez cum poţi începe o relaţie de amiciţie cu cineva din te miri ce! Eu am început să vorbesc cu cineva (ca să afli cine citeşte TOT), prin mass-uri şi schimb de muzică. Ştiu că aşa comportament aveam şi la 10 ani cănd făceam schimb de surprize Turbo ). Schimba uneori muzică cu Giga până cădea netul...şi asta era tot ce vorbeam...ca acum să vorbim de parcă ne-am cunoaşte de o viaţă! Cine ştie cum nu ştiam că o ştiu de o viaţă şi ea nu ştie că ma ştie de o viaţă!

Dragă Ralu tu eşti clandestinul de care vorbesc pe aici. Ce copii fraieri am fost la început. uite aşa faci rost de fraţi...dacă voi nu aveţi un frate sau o soră, călcaţi-ne pe urme...nu ştii niciodată...că nu este aşa...OMUL ESTE O CREATURĂ AŞA CIUDATĂ dar totuşi DRĂGUŢĂ

Era să uit...citeşte şi dă mass mai departe...nu ştii cum te faci cu un frate sau o soră

Nu ne mai pasă de cel de lângă noi. Omul căzut pe trotuar, dintr-un motiv sau altul, nu reprezintă, probabil, mai mult decât câinele din vecinătate întins relaxat la umbra copacului moleşit de atâta poluare. Bineânţeles că e uşor de explicat – bunii samariteni au fost înmormântaţi demult în cimitirele uitării comunitare iar pentru ceilalţi omul căzut nu deţine nici o valoare comercială, deci, implicit, nu prezintă nici un interes.

Peisajul românesc e jalnic. Se joacă multă dramă şi multă comedie cu personaje ce parodiază fiinţa umană indiferent de poziţia socială sau rolul pe care îl exercită. Nu-i aşa că numărul scenelor de teatru „fără nume” întrece cu mult pe cel al teatrelor recunoscute? Ce piese de teatru se joacă la Teatrul Naţional din Capitală? Parcă devine nesemnificativă punerea în scenă a pieselor de pe fundalul paginilor pe baza cărora se face reprezentarea în comparaţie cu piesele de teatru de la Teatrul Primărie, Teatrul Judecătorie, Tribunal, Autobuz, Tramvai, Troleibuz, Metrou, Parc, Staţie, Trotuar, Spital, Hotel, Tren, Autocar, Magazin, Supermarket, Farmacie etc.

Spaţiul nu este poluat numai cu noxele consumatorilor de combustibil. Există prea multă lipsă de iubire care poluează cu fum negru, foarte toxic, spaţiul social şi personal al fiinţelor umane. Oamenii refuză mai mult ca niciodată să continue să extragă din zăcământul sufletului lor petrolul pe care să-l prelucreze apoi în rafinăria inimii pentru a obţine şi oferi produsul numit iubire. Rezultatul? O societate de inimi handicapate, cu rezervoare goale, o societate în care fenomenul studiat de sociologul francez  Emile Durkheim numit sinucidere ocupă cote alarmante şi ar trebui să ne dea grăunţe de măcinat în moara minţilor noastre pasive.