Despartita de cugetarea crestina, de dogma, trairea evanghelica isi pierde consistenta si degenereaza in sentimentalism pietist. Sentimentalismul cultiva in relatia cu Hristos-Mantuitorul o emotivitate, care lacrimeaza usor, dar nu transforma realmente viata credinciosului. Astfel el ajunge sa alerge dupa adunari in care isi satisface setea de emotivitate. Nu mai cauta pe Hristos pentru Hristos, ci-L cauta pentru a-si hrani emotivitatea. Pornit pe aceasta cale, credinciosul va colinda din adunare in adunare, indiferent ca e ortodoxa sau nu: principalul este ca e pusa in miscare emotivitatea lui. Cultivarea unei astfel de psihologii religioase, care nu cere efort moral, duce la destramarea comunitatii bisericesti si la destramarea vietii morale a credinciosului, la o stare sufleteasca unilaterala, pervertita. Vizionarismul fantezist cauta neaparat semne si minuni, vedenii si lucruri extraordinare, care starnesc senzatie si hranesc setea dupa lucruri iesite din comun, nutresc slava desarta. A reduce la aceasta viata in Hristos inseamna a o orienta intr-o directie falsa si in contradictie cu Sfanta Scriptura si cu traditia duhovniceasca ortodoxa. Acest vizionarism este amagire de sine si foc de paie, care nu aduce roade sanatoase in viata credinciosilor.

Acest gen de spiritualitate este caracteristica gruparilor pietiste sectante, desi il putem intalni si in alte confesiuni crestine. Miscarile dizidente sectante pun mai mult accent pe fervoarea spirituala decat pe invatatura, credinta traita, avand un rol mai mare decat expresia intelectuala a acesteia . Facand din religiozitate un mijloc de sensibilizare a adeptilor, le creaza acestora stari emotionale intense, le exacerbeaza pornirile religioase si le cultiva fanatismul, bigotismul si misticismul bolnavicios.

Toate devierile de acest fel trebuiesc combatute prin cultivarea adevaratei spiritualitati crestine, care consta in efortul de transformare morala dupa chipul lui Hristos. Evlavia trebuie imbinata cu teologia, cu adevarurile revelate, formand un tot armonios. Cunoscandu-L pe Hristos, iubindu-L si intrand in comuniune cu El prin Taine, credinciosul se va stradui sa aiba sfintenia, dragostea, smerenia,blandetea, bunatatea si jertfelnicia Lui.

1. Originea pietismului sectant.

Termenul de pietate vine din latinescul pietas, atis, si inseamna sentiment de datorie fata de Dumnezeu, parinti, patrie, binefacatori etc.

Ca si miscare, ca si curent religios, pietismul se contureaza deplin in protestantismul veacului al XVII-lea, dar radacinile lui sunt mult mai vechi. Teologul Iacob Spener (1635-1705) reprezentativ pentru "curentul pietist" (unul dintre cele mai puternice curente protestante), in cartea sa Pia dezideria, cere o restaurare religioasa bazata nu atat pe curatia"invataturii cat pe traire. Discipolii lui au ajuns chiar sa dispretuiasca orice fel de invatatura, socotind-o exterioara si sterila.

Prin protestantismul de nuanta anglicana, pietismul se dezvolta in S.U.A. datorita miscarii metodiste. El raspundea nevoilor sufletesti ale credinciosului, fiindca atat Biserica Romano-Catolica cat si confesiunile protestante nu-i dadeau posibilitatea participarii depline la viata religioasa. Multi dintre pietistii prinsi in suvoiul acestei "reinvieri" a evlaviei au exagerat cu simplismul, fugind de comunitate, neglijandu-si datoriile sociale fata de familie si fata de patrie. Unii dintre ei inlatura mijloacele de culturalizare, nu se upun legilor care guverneaza societatea, nu-si apara tara, refuza asistenta medicala si comit multe alte acte reprobabile si din punct de vedere religios si din punct de vedere social.

Pietismul are tendinta de a disocia, de a destrama actul religios moral unic al credintei in trei elemente distincte: efort moral, cult si adevar. Sensibilizeaza elementul moral propriu-zis prin incitare sentimentala si prin transpunerea lui in preocuparile intime ale vietii individuale, facand abstractie de adevarul de credinta si considerand cultul ca un auxiliar mai mult sau mai putin necesar.

Rezultatul sentimentalismului pietist este psihologizarea si sociologizarea credindintei. Credinta este smulsa din adancul fiintial al fapturii, acolo unde salasluieste chipul lui Dumnezeu in om, acolo unde de la Taina Sfantului Botez L-am primit pe Hristos, am primit harul Duhului Sfant, si este activata numai la nivelul dimensiunilor psihicului omenesc: ratiune, vointa, simtire. Punand accent cand pe una, cand pe alta din cele trei dimensiuni, pietismul distruge armonia vietii religioase. Accentuand la inceputuri simtirea, despartita de gandirea religioasa, pietistii protestanti si-au dat seama ca viata religioasa se va stinge cu incetul. Vrand sa dea un sambure de consistenta sentimentalismului s-au intors catre filozofie si au cazut in extrema opusa: in rationalism. Interpretarea credintei numai sub aspect utilitarist a dus la sociologizarea ei.

Daca dezechilibrul provocat de pietism isi atinge apogeul in sentimentalismul protestant si mai ales in cel sectant, izvoarele lui sunt mult mai indepartate. Invataturile si riturile secrete, juramantul tacerii, esoterismul, traditia transmiterii initiatice a doctrinelor si practicilor rezervate unui numar restrans de alesi, sunt prezente inca in iudaismul Vechiului Testament, la sectele iudaice, la samariteni si la farisei. Secta esenienilor de la Qumran organizata ca o asezare manastireasca si distrusa in timpul razboiului evreiesc de catre un contingent din armata lui Vespasian, promova o spiritualitate cu orientare apocaliptica. Stramosii ei erau hasidimii (hassidim), adica "piosii", a caror fervoare religioasa si al caror rol a fost deosebit de important in razboiul Macabeilor.

In mediile de oameni "piosi" isi fac aparitia primele scrieri apocaliptice. De atunci dateaza cea mai veche sectiune a cartii lui Enoh. "Piosii" constituiau o comunitate inchisa si cereau imperios respectarea Legii si pocainta imediata. Intrucat istoria se apropie de sfarsit, "piosii" trebuie sa se pregateasca pentru judecata iminenta a lui Dumnezeu. Traditiile apocaliptice si esoterice vor incuraja la inceputul erei crestine o multime erzii si in primul rand gnosticismul. Incepand mai ales cu a doua generatie, crestinii acordau gnosei o valoare deosebita, fiind nerabdatori sa cunoasca semnele venirii a doua a Mantuitorului. Alaturi de cartile scripturistice autentice circula o multime de carti "apocrife", adica "ascunse", deoarece contineau "revelatii" ramase pana atunci necunoscute: Evanghelia dupa Toma, Evanghelia Adevarului, Evanghelia lui Pseudo-Matei, Faptele lui Petru, Faptele lui Ioan si altele.

Inaintea gnosei crestine trebuie sa precizam ca au existat numeroase gnose apartinand religiilor epocii elenistice, zoroastrismului si altor religii. Temele mitologice pe care le vehiculau erau anterioare gnosticismului propriu-zis, si sunt luate din Iranul antic, din India, din orfism, din platonism, din sincretismul de tip elenistic.

Ereticii gnostici interpretau indraznet si deosebit de pesimist, o seama de idei si teologumene de larga circulatie in epoca. In primul rand erau dualisti, punand in contradictie spiritul cu materia, divinul cu antidivinul. Materia prin definitie era rea, iar sufletele cazute petreceau in trupuri ca intr-o inchisoare. Eliberarea se dobandea prin gnosa. Pentru gnostici de fapt adevaratul Dumnezeu nu este Dumnezeu creatorul. Creatia este opera puterilor inferioare, ba chiar diavolesti. Cosmosul este imitarea mai mult sau mai putin demonica a unei lumi superioare.

Prin gnosa adeptii ereziei socoteau ca vor obtine libertatea launtrica care le va permite sa dispuna liber de ei insisi si sa actioneze dupa propria vointa. Mai mult, aveau constiinta pe care o au si sectantii de astazi ca fac parte dintr-o "elita", ca apartin clasei pnevmaticilor, desavarsitilor si ca vor fi singurii mantuiti.

Precursorii gnosticismului sunt Simon Magul, primul eretic, Nicolae, Menandru si Cerint, cel combatut de Sfantul Ioan Evanghelistul . Cei mai importanti gnostici au fost insa Saturnin, Cerdon, Marcion, Basilide, Valentin si Carpocrat. Valentin este socotit maestru gnostic si sustine printre multe alte erezii ca numai "pnevmaticii" treziti prin gnosa se vor inalta catre Tatal.

Nu numai gnosticii promovau o spiritualitate dezechilibrata, ci in general toti ereticii care s-au perindat pe parcursul celor aproape doua milenii de crestinism. Iudaizantii, iudeo-gnosticii, maniheii, montanistii, milenistii, antitrinitarii, arienii, macedonienii, nestorienii, donatistii, pelagienii si ceilalti eretici, de cele mai multe ori nu reuseau sa puna armonie intre doctrina si evlavie, ajungand la manifestari religioase aberante.

Scolasticii evului mediu, in speculatiile lor teologice, au mers atat de departe incat au secatuit doctrina de viata si de duh. Ca un raspuns, curentul mistic opune scolasticii pietatea. Atata vreme cat pietatea mergea mana in mana cu invatatura, cu teologia, viata religioasa era echilibrata. Cand ea insa s-a departat de doctrina, a dat nastere la o seama de erezii, dintre care i-am putea aminti pe bogomili in rasarit, pe catari, paterini, publicani, valdenzi in apus.

Nesatisfacuti de viata duhovniceasca a Bisericii medievale, clerici si credinciosi adeseori au incercat, sa gaseasca o cale inspre evlavia autentica, uneori gresind drumul si impunand un mod de viata artificial, fortat, aberant. Pe vremea cand Savonarola era in plina activitate, locuitorii Florentei de pilda, "au devenit evlaviosi, posteau de trei ori pe saptamana cu paine si apa, si doua zile cu apa si vin. Fetele si o parte din femeile maritate s-au inchinoviat in manastiri, astfel incat in Florenta nu se mai vedeau decat chipuri de tineri, barbati si femei batrane" Aceasta pietate subreda s-a prabusit o data cu initiatorul ei.

In Biserica Protestanta, care ia nastere in secolul XVI ca raspuns la abuzurile ce se comiteau in Biserica Apuseana, s-au confruntat cele doua conceptii asupra crestinismului: "dupa unii este, in chip esential, doctrina; dupa altii viata" . In veacul al XVII-lea a domnit dogmatismul, credinta devenind din ce in ce mai mult o simpla adeziune a mintii la sistemul oficial al invataturii. Misticii au reactionat, si punand accentul pe evlavie, neglijand dogma, au degenerat intr-un pietism nesanatos. In acest sens il putem pomeni pe V. Weigel, care spunea ca omul nu poate cunoaste nimic decat daca se descopera pe sine in interiorul sau, ca tot ce ne inconjoara nu este realitate, ci imaginea realitatii.

Cel ce pune insa mare pret pe pietism, dupa cum am mai amintit, este Iacob Spener. Avand de mic o inclinatie spre studiul Scripturii, urmeaza teologia, isi i-a doctoratul si in 1666 ajunge decan al pastorilor din Frankfurt. In aceasta calitate pune bazele a asa numitelor "Collegia pietatis", in cadrul carora se adunau la el o data pe saptamana si cantau, se rugau si citeau din Scriptura. In cele din urma pietismul deveni apocaliptic.

Viata crestina, asa cum o propovaduieste Biserica, presupune existenta celor doua aripi, care-l ajuta pe credincios sa se ridice la inaltimile spiritualitatii autentice: invatatura dreapta si evlavia echilibrata. Evlavia lipsita de lumina doctrinei duce la pietism. Asa s-a intamplat in Biserica Apuseana cu cultul inimii lui Iisus, care cultiva o emotivitate dulceaga. Ba chiar in Biserica Ortodoxa, indeosebi in cea slava, au aparut unele tendinte sentimentaliste, insa ele au fost sporadice si trecatoare, stiut fiind ca marii traitori, printre care la loc de frunte stau Paisie Velicicovski, Sfantul Calinic, staretul Gheorghe de la Cernica, ei imbinand rugaciunea cu munca, contemplatia cu actiunea, evlavia cu invatatura de credinta in mod deosebit insa, sectele promoveaza pietismul. Renuntand la invatatura Bisericii si urmarind pe orice cale impresionarea adeptilor, le imprima acestora o piozitate cu pronuntat caracter mistic, starnindu-le fanatismul si ravna duhovniceasca rau canalizata, inclinati fiind spre bigotism, credulitate si obscurantism, in adunarile de cult sunt cuprinsi de o exaltare religioasa si de practici care provoaca adevarate momente de psihoza colectiva. Doctrina lor nesanatoasa are ca urmare o intensificare a sentimentalismului religios, care fie ca provoaca o explozie de bucurie nefireasca, uitare de sine, leganare intr-o lume a iluziilor si a sperantelor desarte, fie ca da nastere la depresiuni psihice, avand si intr-un caz si-n altul urmari negative asupra vietii si individualitatii adeptilor. Posturile lungi imbinate cu rugaciune si transa, tremuraturile, rostirea de cuvinte fara noima, teroarea chinurilor iadului au ca urmare zdruncinarea sistemului nervos.

Buimaciti si cuprinsi de un fel de betie mistica, capata obsesii, pretind ca au vedenii, ca primesc descoperiri noi din ceruri, pentru ca pana la urma multi dintre ei sa devina psihopati, bolnavi sufleteste. Aceste practici au o sporita influenta negativa asupra copiilor, care la varsta lor sunt mai impresionabili, mai receptivi fata de indemnurile celor maturi. Adeseori a fost nevoie de interventia hotarata a cadrelor didactice, a medicilor, pentru a se veni in ajutorul acestor copii adusi in starea de oboseala psihica si de dezechilibru.

Aceste stari patologice, psihologia sectelor si sectarilor, trebuie cunoscute de catre preot si de catre credinciosii ortodocsi, a caror traire religioasa se caracterizeaza prin sinceritate, optimism, echilibru sufletesc, smerenie, solidaritate, deschidere sufleteasca fata de semeni.

Am mai adauga o cauza care duce la un pietism singular si dezechilibrat: inlaturarea cultului sfintilor. Evlavia ortodoxa are un caracter ecleziologic, comunitar. Crestinul stie si simte ca impreuna cu el in biserica sunt cetele sfintilor si ale ingerilor, ca in Hristos formeaza o singura unitate cu toti fratii lui vii si adormiti. Cei ce inlatura acest cult au o mare paguba duhovniceasca. Desi raman cu Hristos, ei pierd justul raport cu El . Ei sunt destinati sa ramana duhovniceste fara familie, fara neam, fara casa fara parinti si frati in Hristos Ei parcurg calea vietii singuri, fiecare pentru sine, fara a cauta exemple si fara sa cunoasca comuniunea cu altii. Pietismul sectant, izolarea de societate si de preocuparile majore ale omenirii, are implicatii grave si din punct de vedere social. Pe langa faptul ca indivizii respectivi isi rateaza viata lor spirituala, culturala, familiala, adeseori trec de la indiferenta la o atitudine dusmanoasa fata de tovarasii lor de munca, care nu le impartasesc ideile si fata de patrie. Rupti fiind de trraditiile sfinte ale poporului, dispretuiesc Biserica, clerul si toate slujbele de autentica evlavie.

Curentele acestea mistice, cu pronuntat caracter pietist, "au inceput sa devoreze traditii si obiceiuri care au dat stabilitate unor milenare civilizatii". Propovaduiesc un iminent sfarsit al lumii, precedat de catastrofe si cataclisme, intretin o stare de panica. Unele din secte promoveaza imoralitatea, altele practicile oculte, spiritismul, teosofia, antroposofia, divinatia, vrajitoria, astrologia, ba chiar uciderea si sinuciderea.

Coloniile sectante sunt "rusinea secolului", pentru ca cei cazuti in mrejele fagaduintelor mincinoase, date publicitatii prin mijloace moderne, cu greu isi mai pot da seama ulterior de realitatile prin care trec. Tratamentul psihologic la care au fost supusi membrii apartinand sectelor "Templul popoarelor"" "Biserica unificarii", sau "Copiii Domnului", i-a depersonalizat, fanatizat, i-a epuizat fizic prin munca in favoarea liderului, si nu de putine ori au ajuns sa fie exterminati.

Toate actiunile acestea de instrainare spirituala au fost posibile si datorita faptului ca cei vizati n-aveau o traire religioasa sanatoasa, echilibrata, luminata si optimista, asa cum este evlavia crestinului ortodox, intemeiata pe invatatura Mantuitorului Iisus Hristos.

2. Cultul public, mijloc si metoda de intarire a credintei, evlaviei si unitatii Bisericii

a) Legatura dintre trairea duhovniceasca si invatatura ortodoxa. Evlavia crestinului ortodox isi gaseste satisfactie deplina in cultul Bisericii dreptmaritoare. Acest cult, care are un profund caracter hristologic si eclesiologic, este un dialog viu intre Dumnezeu si comunitate. Dumnezeu le vorbeste credinciosilor prin Biserica si li se daruieste prin Sfintele Taine. Intre cultul ortodox si dogma este o legatura stransa. Biserica are certitudinea ca intre credinta si traire, intre lex credendi si lex orandi nu exista despartire, ca ele se interconditioneaza reciproc, ca doctrina este conforma cu Euharistia - incununarea cultului ortodox - si ca Euharistia confirma doctrina. Cultul exprimand adevarurile mantuitoare il fereste pe credincios de alunecarea inspre pietismul singular, inspre o religiozitate bolnavicioasa si dezechilibrata, si-i da posibilitatea sa intre in legatura tainica cu Dumnezeu.

Ortodoxia cu spiritul sau sobru nu admite sa fie suplinita inaltarea sufleteasca prin emotii ieftine create prin mijloace estetice, prin instrumente muzicale, prin cantari de nuanta straina duhului bisericesc si colportate de "melozi pelerini" si "cantareti ambulanti". Cultul ortodox prin frumusetea si varietatea lui este unic in crestinatatea intreaga. Daca catolicismul are darul organizarii, protestantismul are tendinta speculatiilor teologice rationaliste, popoarele ortodoxe au darul patrunderii frumusetilor spirituale pe care le fac evidente prin evlavie si cult.

Trairea duhovniceasca ortodoxa, cultul rasaritean, avand legatura stransa cu doctrina, se caracterizeaza prin realism. Sfintele slujbe nu fac numai o pomenire in forma artistica a evenimentelor evanghelice, ci le reactualizeaza, le reinnoiesc pe pamant. In timpul slujbei Craciunului, nu se face o simpla amintire despre nasterea Mantuitorului, ci Hristos se naste in chip misterios; in saptamana patimilor sufera; in luminata noapte de Pasti El inviaza. Mantuitorul continua sa traiasca in Biserica pana la sfarsitul veacurilor, iar noi devenim martori la toate lucrarile Sale. Sub cupola bisericii ortodoxe te simti aproape de Dumnezeu, ai convingerea ca cerul se coboara pe pamant, ca locuiesti in casa Tatalui, ca cele ceresti se unesc cu cele pamantesti. Acesta este sentimentul fundamental al Ortodoxiei, care se resfrange imediat in cult, in sfintele slujbe. Cultul ortodox in intregime este marturia si realizarea acestei conceptii de viata, a cunoasterii intime, a umanizarii si intruparii Fiului lui Dumnezeu, incoronata de inviere. Datorita acestui sentiment, crestinul ortodox poseda cu adevarat cunostinta si bucuria, asa cum le posedau primii crestini.

Cultul este momentul favorabil al dialogului si intalnirii cu Dumnezeu, este locul special al prezentei Domnului in Biserica Sa. Prin intermediul cultului, Biserica ia cunostinta de ea insasi ca popor a lui Dumnezeu si corp a lui Hristos, caci in cult, asa cum am vazut, se manifesta in mod real intruparea Domnului care-si face sensibila prezenta. Prin divinitatea si umanitatea Sa, intim unite in misterul intruparii, Iisus Hristos este locul propriu si unic al intalnirii intre Dumnezeu si oameni.

In cult invatatura de credinta devine doxologie, "cuvantare de marire" a lui Dumnezeu. Formularile vechi ortodoxe ale dogmei treimice si hristologice au fost expresii liturgice, sau, cel putin expresii care au tintit la slujirea imediata a imnului liturgic. Biserica Ortodoxa a preferat formularea liturgica a adevarurilor de credinta si astfel si-a pastrat posibilitatea gandirii teologice libere, pe care Apusul prin definitiile dogmatice excesive a exclus-o.

Cultul ortodox, trairea duhovniceasca, are in centru jertfa lui Hristos, a Carui moarte a adus rascumpararea tuturor. Actualizand lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu, cultul marturiseste continuu si solemn ceea ce Domnul a facut pentru noi. Biserica crede si arata ca Domnul este prezent in mod efectiv cand se aduna sa slujeasca Tainele si sa vesteasca cuvantul Evangheliei. Ea este in El si El este in ea, in mod tainic. Or, Hristos este in acelasi timp Cuvant si trup, Dumnezeu si om. Cultul marturiseste divinitatea si umanitatea Domnului.

Slujba bisericeasca este expresia credintei celei mai profunde, marturisirea colectiva si publica de credinta si de traire a dogmelor. Preot si credincios, sunt impreuna angajati in trairea si pastrarea credintei. Cultul este insasi credinta marturisita, simtita, cantata, transformata in rugaciune si intarita prin legatura de credinta, cu fratii nostri, cu Biserica intreaga. Ortodoxia nu se defineste ci se experimenteaza prin traire.

b) Sfanta Liturghie, cununa intregului cult ortodox. Centrul si cununa cultului ortodox este Sfanta Liturghie. Aici se realizeaza cea mai inalta traire duhovniceasca, pentru ca Liturghia constituie viata Bisericii. In timpul Liturghiei, nu numai ca se sfintesc cinstitele daruri, ci se reinnoieste intregul mister al intruparii de la pestera din Betleem, pana la Muntele Maslinilor, de la Nastere pana la Inaltare.

In spiritul primilor crestini "a se aduna in biserica" (I Cor. XI, 18), insemna a realiza o astfel de intrunire, a carei tinta sa fie de a se manifesta, de a se realiza prin ea Biserica. Aceasta adunare este euharistica: savarsirea Liturghiei, frangerea painii constituie; incununarea ei. Asa cum marturiseste intreaga Sfanta Traditie, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel, trei elemente erau nedespartite: Adunarea (synaxa), Euharistia si Biserica. Unitatea acestor trei elemente, atat de evidenta pentru Biserica primara, a incetat sa mai fie evidenta pentru constiinta moderna. Numai asa se explica faptul ca adeseori intruniri religioase care n-au ca tinta "frangerea painii", "jertfa euharistica", si nici nu pot avea ceasta tinta neavand o preotie de hirotonie harica, ci au ca scop crearea unei atmosfere de piozitate dulceaga care impresioneaza pentru moment, captiveaza pe credinciosi; neinradacinati bine in trairea duhovniceasca a Bisericii.

Sfanta Liturghie este "sacramentul adunarii" . Hristos a venit "ca sa adune laolalta pe fiii lui Dumnezeu cei imprastiati" (Ioan XI, 52). Taina Bisericii este taina Trupului lui Hristos. " Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, spune Mantuitorul, acolo sunt si Eu in mijlocul lor" (Matei XVIII, 20). Minunea adunarii ecclesiale consta nu in aceea ca ea este suma persoanelor pacatoase si nevrednice ce o compun, ci in faptul ca ea este Trupul lui Hristos. Sfanta Euharistie nu este numai una dintre taine, ci este manifestarea si implinirea Bisericii in putere, sfintenie si plinatate. In vechime, cine lipsea de la slujba euharistica fara motive intemeiate, era excomunicat, pentru ca el insusi se rupea din unitatea organica a Trupului lui Hristos manifestata prin Liturghie.

Daca Trupul lui Hristos este reprezentat de catre cei adunati in biserica, capul este reprezentat de catre preotul hirotonit. Un grup de credinciosi devin "adunare a Bisericii" cand sunt prezidati de preot. Chiar daca, dupa conditia sa omeneasca, preotul nu este decat unul dintre cei adunati, totusi, datorita darurilor Sfantului Duh salasluite in Biserica de la Rusalii si transmise fara intrerupere prin punerea mainilor episcopului, el face activa puterea preotiei lui Hristos care S-a sfintit pe El insusi pentru noi si Care este singurul Mare Preot al Noului Testament: "Iisus, prin aceea caramane in veac, are o preotie vesnica" (Evr. VII, 24). Daca Sfintenia Bisericii nu decurge din sfintenia oamenilor ce o alcatuiesc, ci din sfintenia lui Hristos; la fel sacerdotiul preotului nu este al sau, ci este a lui Hristos, daruit Bisericii, pentru ca ea este Trupul Sau. Hristos nu este in afara Bisericii nici n-a delegat nimanui puterea Sa, ci ramane in Biserica si, prin Duhul Sfant, umple viata acesteia. Participarea credinciosului la viata Bisericii, comuniunea lui deplina cu Hristos se realizeaza la Sfanta Liturghie. "Astfel, Sfanta Liturghie poate fi socotita ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viata inchisa in egoism si in lume, la viata de comunicare cu Dumnezeu, ca imparatie a Lui. Rugaciunile indica o astfel de transcendere sau iesire a omului inchis in egoism, spre Dumnezeu Cel in Treime, sau al iubirii, chiar cand se cer in rugaciuni bunuri necesare vietii pamantesti, drept conditii de pregatire pentru imparatia lui Dumnezeu".

Trairea duhovniceasca pe care o experimenteaza credinciosul la Sfanta Liturghie nu-i deloc subiectiva, nu-i o emotie lipsita de suport. In mod concret, la Liturghie intre Dumnezeu si om se intampla ceva, se reactualizeaza relatia cu Hristos, se realizeaza un urcus, o unire crescanda cu Dumnezeu Cel in Treime preamarit. Credinciosii care participa duminica de duminica la Sfanta Liturghie impreuna, vor spori si intre ei in comuniune. Nici un fel de alta asociatie nu creeaza intre oameni legaturi asa de profunde ca Liturghia. De fapt comuniunea creata la Sfanta slujba nu se margineste la cei prezenti, ci se extinde la toti cei ce sunt imbracati in Hristos, fie ca traiesc, fie ca au adormit.

La Sfanta Liturghie credinciosii realizeaza o "inaintare comuna in imparatia Sfintei Treimi". In prima parte se pregatesc darurile, care la vremea potrivita se vor preface in trupul si sangele Domnului. De fapt aceasta parte pregatitoare numita "Proscomidie" nu este numai o pregatire a darurilor, ci si o anumita "producere sau proprezenta a lui Hristos Cel jertfit".

Proscomidia are ca temei faptul intruparii si rastignirii lui Hristos. Daca simpla rugaciune catre Hristos ne pune in legatura cu El, cu atat mai mult randuiala Proscomidiei. Daca si in icoana este o anumita prezenta lucratoare a lui Hristos, in Proscomidie, numita si ea chip si "icoana" a lui Hristos, este o mai evidenta prezenta a lui Hristos Cel ce S-a nascut din Fecioara, S-a rastignit si a inviat.

Pe langa pregatirea darurilor de paine si vin, si pe langa preaducerea lor, in timpul proscomidiei credinciosii se pregatesc si se proaduc pe ei insisi. Desigur, intre Proscomidie si Liturghie propriu-zis, liturghia credinciosilor, este o deosebire. Nicolae Cabasila ne spune ca: "la Proscomidie se aduce lui Dumnezeu Hristos ca parga a creatiei, sau ca dar prezentat Tatalui de cand a luat trupul nostru din Fecioara, deci pana ce n-a fost inca rastignit; de aceea nu se asaza darurile de la inceput pe altar; caci jertfa a devenit mai tarziu, cand a fost injunghiat spre slava Tatalui" . Asa cum Hristos se proaduce inca inainte de a se rastigni, asa ne proaducem impreuna cu El noi toti, pregatindu-ne pentru o adevarata moarte dupa omul cel vechi, si pentru inviere impreuna cu El.

Dialogul intre noi si Dumnezeu, suisul duhovnicesc inceput la Proscomidie il continuam la Liturghia celor chemati, sau la Liturghia chemarii si invataturii. Daca citirea Apostolului si Evangheliei, precum si predica in vremurile de inceput ale Bisericii, au fost asezate aici, aveau ca si temei multimea catehumenilor ce se pregateau pentru Sfantul Botez si care la a treia Parte a Liturghiei, Liturghia credinciosilor, nu mai puteau participa. Chiar daca astazi marea majoritate a celor prezenti sunt crestini, totusi chemarea si invatatura au o importanta foarte mare. Chemarea adresata credinciosilor este o invitatie de a nu ramane in starea in care se afla, de a inainta spre starea de credinciosi vrednici de a participa la aducerea jertfei euharistice. Invatatura este necesara pentru ca s-au inmultit membrii Bisericii, care cunosc prea putin invatatura crestina.

"Lecturile biblice din cadrul Sfintei Liturghii reprezinta principalul izvor al credintei si pietatii noastre si, in acelasi timp, unul dintre mijloacele prin care Liturghia ne pregateste pe de o parte, ca sa ne apropiem si sa primim cu vrednicie Sfintele Taine, iar pe de alta parte ca sa ne putem pastra si sa ramanem intr-insa. Cuvantul Domnului din Sfanta Evanghelie ne este dat deci in Liturghie ca o lumina pentru mintea, sufletul si inima noastra, asa precum Sfantul Sau Trup ni se da spre intarirea si tamaduirea sufletului si a trupului".

A treia parte a Sfintei Liturghii, si cea mai importanta, este Liturghia credinciosilor sau Liturghia jertfei si a Sfintei Impartasanii. Aici Liturghia isi atinge tinta, aici credinciosii au posibilitatea sa fie partasi la cea mai aleasa desfatare duhovniceasca, implinindu-se cuvintele Mantuitorului: "Eu va randuiesc voua imparatie, precum Mi-a randuit Mie Tatal Meu, ca sa mancati si sa beti la masa Mea, in imparatia Mea" (Luca, XXII, 29-30). Daca adunarea si pregatirea credinciosilor, proaducerea darurilor, este o prima conditie a Liturghiei, daca prin chemarea la o viata aleasa si prin invatarea dreptei credinte credinciosii inainteaza impreuna in imparatia Sfintei Treimi, implinirea sta in a ajunge cu Hristos la masa intru impartia Sa.

La fiecare Liturghie, sub forma de miride, toti membrii Bisericii sunt adunati in jurul Agnetului - Mielul de jertfa, si integrati in jertfa Sa. Cand s-a sfarsit Proscomidia, totul este raportat la jertfa lui Hristos, noi toti suntem "ascunsi cu Hristos in Dumnezeu" V (Col. III, 3). Cand se scoate o mirida si se pronunta un nume, persoana respectiva este oferita in jertfa lui Dumnezeu, este facuta sa intre in iertarea pacatelor, in harul luminos ' care izvoreste din mormantul lui Hristos, in viata transfigurata si indumnezeita pentru care a fost creat. Daruindu-ne pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos, la momentul culminant al prefacerii vom fi prezenti in ofranda eterna adusa catre El lui Dumnezeu pentru mantuirea neamului omenesc. Nutrindu-ne apoi cu "Painea cea cereasca si cu paharul vietii" , gustand si vazand cat de bun este Domnul, vom da deplina satisfactie evlaviei celei mai pure.

3. Sfintele Taine si ierurgiile Bisericii - folosul lor.

Harul Duhului Sfant, credinta si faptele hune sunt cele trei conditii ale mantuirii. Omul devine partas al harului Duhului Sfant "intrucat se uneste cu Hristos si repeta drumul Lui, pentru mantuirea sa, prin Sfintele Taine". Prin Taine se realizeaza "unirea Lui Dumnezeu cu creatura", Hristos patrunde cu trupul Sau, cu energiile trupului Sau; preamarit, in trupul nostru. Lucrul acesta se petrece numai in Biserica, "caci aici lucreaza Hristos prin Duhul Sau, revarsand viata dumnezeiasca asupra Bisericii si asupra madularelor ei care participa la viata Capului, Hristos". Nu este alta cale de satisfacere adevarata a evlaviei autentice, de unire cu Hristos, decat aceasta. Pietismul sectant incearca stari de inaltare sufleteasca facand abstractie de Biserica si Taine, stimuland emotivitatea prin cantari de factura moderna, prin discursuri si rugaciuni. Rezultatul este ca se creeaza adevarate stari de psihoza colectiva si nu de putine ori participantii ajung cu vremea sa fie bolnavi sufleteste, sa devina psihopati.

Biserica Ortodoxa "crede ca orice alta unire cu Dumnezeirea, deci aceea care nu se realizeaza prin Hristos si in Hristos, este o iluzie". Hristos prin Sfintele Taine, prin spalarea Botezului, prin ungerea cu Sf. Mir, prin Sfanta Euharistie, isi face salas in sufletul nostru, se face una cu el, il trezeste la o viata noua. Tainele de inceput, Botezul, Mirungerea si Euharistia ne nasc, ne intaresc, si ne desavarsesc in viata cea noua; Pocainta si Maslul ne insanatosesc sufleteste si trupeste; Preotia si Cununia ofera celor pregatiti puterea de a indeplini misiuni speciale in slujba comunitatii.

Spiritualitatea ortodoxa are un caracter hristocentric si pnevmatic bisericesc, pentru ca acolo unde este Hristos prin Taine, acolo este Biserica plina de Duhul comuniunii in El. Madular a lui Hristos devine omul daca se integreaza in El prin Taine. Credinta, ca putere a cresterii spirituale, vine in om de la Hristos, prin Biserica, care este Trupul Lui. Prin Botez omul devine madular al lui Hristos si intra in atmosfera de credinta care insufleteste obstea bisericeasca. Neinsufletit si neimboldit continuu de credinta din obstea Bisericii celei adevarate, nimeni n-ar fi in stare sa ramana in credinta si sa creasca in ea si in roadele ei.

Ierurgiile, ca rugaciuni speciale prin care se binecuvanteaza lucrurile si lucrarile omenesti, elementele naturii, sunt alaturi de Taine mijloace prin care Dumnezeu ne sfinteste. Reiese de aici o trasatura specifica spiritualitatii ortodoxe: pan-cosmismul ei. Prin slujbele ortodoxe se sfintesc nu numai sufletele oamenilor, ci intreaga lume. Actiunea sfintitoare a Sfantului Duh se raspandeste prin Biserica asupra intregii naturi. Soarta naturii fiind legata de soarta omului, din pricina caruia a suferit stricaciunea, isi gaseste dezlegarea si restaurarea tot impreuna cu omul. Mantuitorul, prin intrupare, S-a legat de intreaga natura, iar mantuirea este "a doua creatie a lumii". Biserica binecuvanteaza toata faptura: apa, florile, ramurile de copaci, spicele de grau, strugurii, precum si obiectele intrebuintate la sfintele slujbe. Biserica se roaga pentru om cand este sanatos, dar si atunci cand este bolnav si neputincios. Se roaga pentru mantuirea lui, dar si pentru nevoile lui pamantene, pentru izbavirea lui din nevoi, din neajunsuri. Il binecuvanteaza pe el dar si lucrurile de care se foloseste in viata zilnica.

Concluzii

Am vazut din cele relatate ca intre dogma si cult, intre teologie si evlavie, intre credinta si rugaciune este o legatura inseparabila. In Biserica Ortodoxa cultul este insasi credinta marturisita, simtita, cantata, transformata in rugaciuni si imne. Incununarea cultului este Sfanta Liturghie, prin care Mantuitorul continua sa traiasca in Biserica, iar noi devenim in mod real martori ai evenimentelor mantuitoare si partasi la Euharistie-Taina imparatiei lui Dumnezeu.

Pietismul sectant a substituit adevaratei inaltari spirituale, emotii sentimentale subiective, care se resfrang in viata adeptilor cultelor respective avand ca rezultat nu de putine ori, stari de. tulburare sufleteasca, de dezechilibru. Pe plan social sectantii, prin bigotismul si fanatismul lor, au o atitudine de rezerva si adeseori de ura fata de ceilalti oameni, care sunt si ei fii ai aceluiasi Parinte.

Dimpotriva, maretia, frumusetea si echilibrul cultului ortodox lucreaza pozitiv asupra inteligentei, sentimentului si vointei tuturor celor ce sunt prezenti la savarsirea lui. E drept ca pentru omul nepregatit duhovniceste aceste adevaruri nu sunt evidente si poate cadea victima prozelitismului sectant. Este o datorie de constiinta pentru preotii si credinciosii Bisericii Ortodoxe care "au gustat si au vazut ca este bun Domnul" sa-i convinga si pe cei sovaielnici ca Biserica, salas de inchinare, si cultul divin sunt locul evlaviei celei adevarate.

autor Pr. drd. Andreicut Ioan, din Crestin Ortodox

Reportaj independent despre fenomenul religios NIP

(”Noul Ierusalim de la Pucioasa”)

XI. Televiziunea ProTv rămâne datoare

În urma emisiunii de azi de la ora 13:15 intitulată “Te vezi la Ştirile ProTv: Taina Noului Ierusalim”, televiziunea independentă ProTv rămâne datoare ca într-o emisiune viitoare să restabilească adevărul, grav viciat de unele dezinformări pe care cei intervievaţi le-au strecurat cu bună ştiinţă printre răspunsurile pe care le-au dat la întrebările puse lor de către Cristian Tabără. Realizatorul a încercat să abordeze subiectul dintr-o perspectivă cât mai neutră, expunându-se, probabil în mod voluntar, unor dezinformări cărora nu li se puteau estima consecinţele, şi lăsând în final la latitudinea telespectatorilor să aprecieze ce este credibil şi ce nu din “povestea” Noului Ierusalim de la Pucioasa (NIP). Or, aici rămâne datoare televiziunea ProTv, îndată ce ea nu a respectat nici măcar pe departe principiul “audiatur altera pars”. Ea va trebui acum să studieze reacţiile telespectatorilor, dându-le şansa să se exprime faţă de veridicitatea celor declarate de cei intervievaţi. Degeaba au fost întrebările lui Cristian Tabără inteligent formulate, dacă multe dintre ele au rămas fără replică, la altele s-a răspuns pe lângă subiect, iar la altele s-au însăilat ca răspuns tot felul de minciuni.

O primă observaţie:

Ca la toate emisiunile regizate, cei intervievaţi şi-au ales cei mai potriviţi actori şi cele mai studiate scene. Teatrul de păpuşi fiind pregătit, persoanele care trag sforile au rămas pitite în umbră, filtrând de acolo “tainele Noului Ierusalim”. Este vorba de liderii pucioşi, Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu, care în loc să aibă responsabilitatea de a recunoaşte deschis că ei sunt cei care conduc destinele acestei biserici auto-intitulate Biserica Noul Ierusalim (BNI) şi ale acestor creştini (şi nicidecum soţii Zidaru, aşa cum sugerează în fals această emisiune), apoi să iasă în faţă şi să dea socoteală de felul cum îi conduc, au trimis “la înaintare” garnitura a doua (Marian şi Victoria Zidaru), a treia (ceilalţi creştini care au mai răspuns la întrebări) şi a patra (restul de “figuranţi”, plasaţi strategic în scenă ca să creeze o imagine idilică de “sfântă familie”).

Cei care îi cunosc bine pe cei doi lideri de la Pucioasa ştiu şi care este motivul principal pentru care au stat ei ascunşi. Ei se tem ca va veni cândva şi ziua când va trebui ca amândoi să dea socoteală de toate mistificările lor, prin care au târât la rătăcire zeci, poate sute de creştini, şi de aceea caută pe cît posibil să nu lase în urma lor dovezi palpabile, probe materiale care să-i încrimineze. De aceea ei evită întotdeauna să fie fotografiaţi sau filmaţi, lăsând impresia, pentru cei care iscodesc din afară “tainele Noului Ierusalim”, că ei nici măcar nu există. În acelaşi timp, supuşilor lor li se sugerează că doar “din prea multă modestie” nu vor să apară ei în înregistrările video sau în fotografii.

Să încercăm să urmărim mai îndeaproape cum a evoluat această emisiune şi care sunt dedesubturile dialogurilor dintre realizator şi “actorii” de la Pucioasa. Notele explicative inserate în text îmi aparţin în totalitate.

_____________________________________________________

VICTORIA ZIDARU: Sfântul apostol Luca, care este şi fotograful cerului, a venit şi a făcut această fotografie cu ajutorul unui aparat, concret, material, din oraşul Pucioasa.

MARIAN ZIDARU: Eu vă mărturisesc că nu sunt în toate minţile, dar nu sunt în toate minţile care îl strică pe om.

(Notă: Aceste două replici, însoţite de imaginile aferente, au fost alese de realizator ca un fel de preambul, probabil considerându-le el că sunt cele mai semnificative din tot reportajul. Dintr-o anumită perspectivă, şi anume din perspectiva acestui reportaj, n-a greşit deloc. Să sperăm însă că vor urma şi alte reportaje, care să dea o imagine ceva mai realistă asupra acestor “taine” de la Pucioasa, păstrate până acum cu mare grijă, departe de iscodirile curioşilor. Ulterior, în cele două clipuri puse de ProTv pe situl www.protv.ro de pe internet, intitulate Partea I şi Partea a II-a, această secvenţă introductivă nu a mai apărut.)

REPORTER(Cristian Tabără): Bine v-am regăsit. Noi suntem acum la Pucioasa, loc în care, zic eu, avem toate motivele să fim. De ce ? Pentru că în spatele meu se află un aşezământ pe care mulţi îl cunosc sub denumirea de “Mănăstirea Noul Ierusalim”. De fapt, dacă vă uitaţi bine în spatele meu veţi vedea o poartă superb sculptată,(Notă: Este vorba de poarta de la intrarea principală a “mănăstirii” Noul Ierusalim. Ea a fost sculptată la Ghelari de către Marian Zidaru, împreună cu câţiva ucenici, şi adusă apoi după multe peripeţii, la Pucioasa. Pe acea poartă nu se intră şi nu se iese niciodată. Intrarea se face printr-o portiţă laterală. Adepţii de la Pucioasa au sperat că, aşa cum anunţau profeţiile lor, reîncoronarea regelui Mihai ca rege al României moderne ar fi însemnat şi prilejul ca prin aceste porţi să treacă în triumf însuşi regele. Această perspectivă devine pe zi ce trece tot mai irealizabilă.) ceea ce reprezintă un fapt artistic nemaipomenit. Alături de poartă sunt nişte oameni cu înfăţişări, hai să spunem, nu foarte obişnuite pentru ceea ce ştim noi despre înfăţişarea omului din România modernă. Dincolo de acea poartă nu trece aproape nimeni. Nici măcar cei din comunitatea Noului Ierusalim nu intră acolo decât după un anumit timp, în anumite condiţii.

De fapt, ce se întâmplă aici? Dacă vă amintiţi bine, în anii ’90 locul acesta a fost supus diverselor contestări: din partea unor teologi ai bisericii, din partea unor ziarişti, din partea unor oameni care n-au înţeles foarte multe din ceea ce se întâmplă aici, dar nici n-au ştiut foarte multe. Recunosc că nici eu nu ştiu foarte multe.

Urmează însă să aflăm împreună cu dumneavoastră dacă ceea ce ne spun aceşti oameni, şi anume faptul că aici se aude Cuvântul lui Dumnezeu, este aşa; (Notă: Sancta simplicitas! Dacă drăguţul de reporter îşi închipuie că ar putea afla de la ei altceva, diferit de ceea ce deja ştie bine că ei propovăduiesc, şi anume că “doar aici se aude Cuvântul lui Dumnezeu” , ei bine, se înşeală. Cum ar putea nişte oameni, întrebaţi fiind, să-şi renege propriile lor convingeri? Asta-i ca într-o schiţă de Caragiale: – Este adevărat că pământul e rotund? – Da, domnule!) şi dacă da, care este Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă aici este Cuvântul lui Dumnezeu, care este semnificaţia acestui loc? Şi dacă aceşti oameni poartă această ţinută care te duce cu gândul al strămoşii noştri, ce rost are România în Cuvântul lui Dumnezeu? Şi dacă aici se aude Cuvântul lui Dumnezeu, cum se raportează acest Cuvânt al lui Dumnezeu în ceea ce ştim noi despre Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind Sfânta Scriptură? Dacă aceşti oameni spun că sunt creştini ortodocşi, atunci ce trebuie să ştim noi de la ei despre acest lucru, şi de ce unii le contestă această calitate? De fapt, cine sunt ei? Ce este adevărat şi ce nu este adevărat din suita de lucruri care s-au tot povestit despre aşezământul de la Pucioasa? Mă refer la comunitatea Noul Ierusalim şi la Mănăstirea Noul Ierusalim, unde cred eu că se întâmplă lucruri pe care merită măcar să le ascultăm, (Notă: Da, merită să la ascultăm, dar să nu ne grăbim să le dăm apă la moară şi să le promovăm ca fiind adevărate, atunci când nu suntem siguri de ce parte se află adevărul) şi apoi cine, cât înţelege şi cum judecă, asta este deja o chestiune de opţiune personală. N-am să vă pot duce dincolo de aceste porţi…însă sper să putem merge în sânul comunităţii, un pic mai încolo. Dar deocamdată… iată… Haideţi , cât se poate, încolo…

A vorbi despre comunitatea Noul Ierusalim este delicat şi complicat deopotrivă. Delicat, fiindcă poate reaprinde vechile dispute şi complicat fiindcă ceea ce susţin membrii ei este greu de acceptat. De aceea, pentru a nu fi bănuiţi de vreun gând ascuns, îi lăsăm pe adepţii grupării să se prezinte singuri.

Primul cuvânt îi revine lui Marian Zidaru, absolvent al Academiei de Arte frumoase, fost profesor universitar, artist plastic recunoscut mondial, membru marcant al mişcării Noul Ierusalim şi personaj aprig contestat, tocmai pentru aceasta.

MARIAN ZIDARU: Pe aceste meleaguri, din 1955 se aude Cuvântul lui Dumnezeu. La început, Dumnezeu a transmis Cuvântul Său printr-o fecioară, Virginia, (Notă: Se afirmă în unele mărturii ale creştinilor că pe vremea aceea, Cuvântul era rostit de Virginia pe când se afla în stare de somn profund – catalepsie –, nefiind conştientă de ceea ce spune) care locuia în satul Maluri, aici, lângă Pucioasa, şi lucrul acesta a durat până în 1980, când a trecut în cele nevăzute. (Notă: Adică a murit şi a fost îngropată în cimitirul satului, unde a stat şi n-a mai fost văzută de nimeni timp de 7 ani, până când a fost deshumată, văzută şi apoi reînhumată în acelaşi loc) Acest cuvânt al lui Dumnezeu a continuat, nu s-a oprit. A fost o perioadă când a fost o pauză de câţiva ani (Notă: Între 1980 şi 1982) şi apoi s-a reluat cuvântul lui Dumnezeu prin sora ei, mama Lelica. Asta a durat până în anul 1990(Notă: De fapt, lelica Maria “a vorbit de la Domnul” până în 1994). În 1990, Dumnezeu a dat Cuvânt ca să se ridice în ograda lui Bunea Ilie (Notă: Ilie Bunea este cel care a devenit primul preot al BNI) de aici, din satul Glodeni, să se ridice o biserică şi să se termine casa care era în construcţie atunci, să se amenajeze un spaţiu pentru locuit în care să poată vieţui 14… tinere, 14 suflete, să spunem. (Notă: La început au fost 14, apoi o parte s-au risipit şi au venit alţii. În prezent mai sunt rezidenţi stabili doar 6: Iliuţă, Spiridon (zis “Spirică”), Dănuţ (zis “Tataia”), Milică (zis “şoferul”), alt Milică (zis “al lui Mihaela”) şi Marinică (zis “Mormăilă”). Din când în când mai dau pe aici, pe la chiliile lor, soţii Zidaru (care locuiesc împreună la Bucureşti), precum şi Mihaela, Nicuşor şi Gigel, (care locuiesc împreună într-o locaţie din altă grădină, numită “Legănuţ”) . A folosi în aceste zile formula “cei 14 care aud Cuvântul” este de două ori un nonsens: în primul rînd că nu mai sunt 14, şi oricum nu mai sunt cei 14 de altădată; în al doilea rând, pentru că nu 14 “aud” cuvântul sau pretind că îl aud, ci doi: Mihaela şi Nicuşor (iar cel care aduce Cuvântul la lumină este, de fapt, numai unul)).

REPORTER(Cristian Tabără): Mesajul acesta a fost adunat în timp, într-o lucrare amplă, (Notă: Este vorba de cartea intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”, pe care cei de la Pucioasa o identifică a fi “Cartea cu şapte peceţi” din Apocalipsă) care, la rândul ei, a ajutat la întemeierea unor mici comunităţi de credincioşi. Aceştia se consideră membri ai bisericii ortodoxe (Notă: Dar nu sunt. Reporterul a fost minţit. În realitate, ei se consideră aparţinători ai altei biserici: Biserica Noul Ierusalim, care are următoarele însuşiri definitorii:

- are preoţii ei, care s-au hirotonit singuri ; trei dintre aceştia sunt simultan şi “arhierei”, iar Nicolae este şi “prooroc” pe deasupra;

- are locaşul ei de cult cu o arhitectură neortodoxă şi necanonică (nu este structurată distinctiv în naos, pronaos, şi altar, ci este o singură încăpere rotundă, înconjurată de douăsprezece uşi);

- are proorocii ei, în persoana Mihaelei Tărcuţă , respectiv a lui Nicolae Nedelcu;

- are un patriarh imaginar, pe care cei de la Pucioasa îl asociază cu persoana episcopului Irineu, dar acesta nu se consideră patriarhul lor, şi nici n-ar avea cum, deoarece nimeni nu l-a investit cu această funcţie; în plus, el nici nu-i recunoaşte ca enoriaşi, ba dimpotrivă, îi reneagă în mod public;

- au două Sfinte Scripturi: Biblia şi Cuvântul lui Dumnezeu;

- la slujbe nu-l pomenesc pe patriarhul BOR şi nici pe episcopul locului, ci numai pe “patriarhul” lor fictiv;

- nu participă la slujbele din biserica ortodoxă majoritară, şi nici la biserica ortodoxă pe stil vechi, biserici pe care le consideră apostate şi lipsite de “duhul proorociei”;

- preoţii din BOR sunt consideraţi că “au pecetea lui Antihrist”;

- pretind că duc o viaţă mănăstirească, dar nu respectă canoanele referitoare la mănăstiri, nu au tundere în monahism, nu fac ascultare de episcopul ortodox al locului;

- contestă o parte din Sfintele Taine, cu precădere Taina Căsătoriei;

- în antecedente au fost cazuri în care laici şi femei din această “lucrare” au săvârşit sfînta liturghie.

Toate aceste încălcări ale canoanelor şi multe altele îi califică mai degrabă ca o mişcare sectară pseudo-ortodoxă, cu nuanţe milenariste, naţionaliste şi anarhiste.) , respectă toate cele ortodoxiei (Notă: În mare, dacă ne referim la tipicul slujbelor, aşa este, dar excepţiile sunt prea numeroase şi grave; câteva dintre ele au fost expuse deja mai sus.) , iar o parte trăiesc după reguli călugăreşti. (Notă: Doar aparent: aceştia nu au tundere în monahism, nu au portul călugăresc, nu au stareţ sau stareţă, nu au ascultare canonică faţă de episcopul locului, convieţuiesc în aceeaşi incintă şi chiar în aceeaşi chilie persoane de sexe diferite.) Multă vreme, unii au crezut şi susţinut ideea că la Pucioasa ar funcţiona o ciudată mănăstire mixtă. (Notă: Susţineau şi ei ceea ce vedeau cu ochii. Mă întreb de ce reporterul nu a intervievat pe acest subiect şi pe sătenii vecini, care i-ar fi spus ce văd ei de ani de zile în curţile aşa-zisei mănăstiri) Vă întreb şi pe dumneavoastră, cum am întrebat şi pe alţi fraţi şi pe alte surori din acest aşezământ: vă vorbiţi cu seninătate, cu convingere şi fără nici un fel de reţinere, folosind expresii de genul: “a spus Dumnezeu”, “ne-a vorbit Dumnezeu”, “acesta a fost cuvântul lui Dumnezeu”. Privite din afară, mulţi ar putea spune: “Măi, e ceva în neregulă cu aceşti oameni; cum pot să spună ei că Dumnezeu le vorbeşte?” (Notă: Într-adevăr, ceva este în neregulă. Aceşti oameni se mint pe sine cu o seninătate dezarmantă. Niciunul dintre aceştia NU L-A AUZIT PE DUMNEZEU VORBIND, ci numai pe Nicuşor, care le citea cu o intonaţie adecvată “Cuvântul lui Dumnezeu”. Sistematic li s-a inoculat această idee că “Dumnezeu tocmai le-a vorbit aleşilor Lui, proorocii, acest Cuvânt, pe care Nicuşor îl citeşte acum şi lor”, până ce supuşilor li s-au spălat creierele, de au ajuns să fie convinşi că Dumnezeu le-a vorbit indirect şi lor, nu numai proorocilor. Toate textele ajung la creştinii de rând NUMAI prin interpuşi. Nimeni nu poate să confirme: “Da, eu L-am auzit pe Dumnezeu vorbind”. Ei pot afirma doar atât, dacă sunt sinceri: “Da, l-am auzit pe părintele Nicuşor citindu-ne Cuvântul, despre care ne-a spus că tocmai a fost rostit de către Dumnezeu”.) Şi am să vă întreb şi eu: “Cum vă vorbeşte Dumnezeu?” Sau… de unde această linişte, încredinţare neclintită, că aşa stau lucrurile?

BOGDAN: Da, chiar pot să vă spun... Deci în momentul când asculţi cuvântul lui Dumnezeu (Notă: Din capul locului, Bogdan face o subtilă deturnare a sensurilor. Reporterul a întrebat clar: “Cum vă vorbeşte Dumnezeu?”, dar Bogdan nu răspunde la întrebare, ci o ocoleşte cu viclenie, arătându-şi intenţia de a explica altceva, şi anume “cum se ascultă cuvântul lui Dumnezeu”. Şi de fapt nici asta nu explică, ci trece mai departe la identificarea şi certificarea sursei. Dar cum se ascultă cuvântul de fapt? Ce trebuia Bogdan să spună, dacă tot a promis? Asta trebuia să spună: că toţi creştinii, aproape întotdeauna, ascultă un cuvânt înregistrat pe suport magnetic, rostit nu de Dumnezeu, ci de Nicuşor Nedelcu, care la rândul lui îl citeşte din caietul Mihaelei, în care se află copiat acest Cuvânt, aşa cum pretinde ea că l-a auzit prima cu urechile ei. Numai la prima citire, de regulă Cuvântul este citit din caiet, în primă audiţie, tot de către Nicuşor, şi abia după aceea este înregistrat. Nimeni nu poate să certifice nici măcar dacă, în primă instanţă, acest cuvânt este auzit sau nu de urechea omenească, iar a dovedi că este de la Dumnezeu şi nu de la altcineva, este practic imposibil. Până şi Mihaela a fost auzită în mai multe rânduri îndoindu-se, cu cuvintele: “Oare Cuvântul acesta este de la Dumnezeu, sau de la Dracul”? Pentru ceilalţi însă, totul se rezolvă doar prin credinţă, printr-o credinţă oarbă că Mihaela e un om cinstit şi nu poate să mintă. Din păcate (în alte probleme, nu aici), Mihaela a fost de nenumărate ori prinsă cu ocaua mică. Deci, răspunsul corect al lui Bogdan trebuia să fie următorul: “Nouă niciodată nu ne vorbeşte Dumnezeu, ci numai Mihaelei Tărcuţă, care este un prooroc. Mihaela îl transcrie, Nicuşor îl citeşte, şi aşa îl auzim şi noi”. Coroborând părerile de mai sus, concluzia lor este aparent simplă: acest Cuvânt este fie de la Dumnezeu, fie de la Mihaela, fie de la Dracul. Deocamdată însă, nimeni n-a fost în stare să dovedească ceva concret), Dumnezeu Se certifică, Se identifică ca orice om care are un buletin de identitate. (Notă: Aici vedem cât de pueril este răspunsul lui Bogdan pentru a doua întrebare a reporterului: “de unde această linişte, încredinţare neclintită, că aşa stau lucrurile?” Bogdan e convins că “buletinul de identitate” al lui Dumnezeu stă ascuns în nişte fraze, a căror provenienţă oricum este incertă. Adică, cel care compune cuvântul, îşi compune şi propria sa legitimare, pe care o strecoară în acelaşi cuvânt. Or, legitimarea se face întotdeauna de către o autoritate exterioară. Bogdan desigur că şi el se legitimează ca individ cu o carte de identitate, dar pe care nu şi-a emis-o singur, ci Poliţia a emis-o, căci altminteri actul său de identitate ar fi un fals, şi cine ar mai crede în el?) Şi El Se identifică ori prin frazele: “Sunt Dumnezeu. Sunt Fiul Tatălui Savaot, şi am norii şi…norii suire şi coborâre şi vin la poporul Meu de pe pământ”.(Notă: Da, e frumos ce spune Bogdan aici, dar L-a văzut el oare pe Dumnezeu, tot suindu-Se şi coborându-Se pe norii cerului, ca să aducă acest argument aici , ca susţinere a propriilor lui convingeri?) Un om nu ar putea aduce un astfel de argument. (Notă: Această afirmaţie fermă şi seacă este în acelaşi timp total gratuită, deoarece nu se certifică prin nimic. Tot aşa de bine Bogdan ar fi putut spune contrariul: “Numai un om ar putea aduce un astfel de argument”. Se vede bine cât de puţin cunoaşte Bogdan oamenii, dacă face asemenea afirmaţii superficiale! Să zicem totuşi că un om obişnuit nu ar putea, căci oamenii, în general, se feresc de sacrilegii. Dar un drac, care la nevoie se preface chiar în înger de lumină, ar putea. Ar face-o chiar cu mare plăcere)

REPORTER(Cristian Tabără): Multă vreme, despre aşezământul dumneavoastră şi despre comunitatea de aici s-a spus că ar fi o comunitate mixtă, sau că ar fi mănăstire mixtă. Văzând că sunt şi surorile acum aici, vă întreb: există această vieţuire mixtă, sau cele două comunităţi sunt separate? Comunitatea surorilor locuieşte în altă parte, comunitatea dumneavoastră aici, şi în praznice sau în diverse momente vă întâlniţi pentru a sărbători. Cum stau lucrurile din punctul acesta de vedere?

BOGDAN: Deci nu există mănăstire mixtă, deci...…cuvântul nu…îl punem…cu foarte multe…că de multe ori, de nenumărate ori, că nu există mănăstire mixtă la Noul Ierusalim. (Notă: Bâlbâielile lui Bogdan arată că, în prima secundă, el a fost prins aici pe picior greşit. Dar s-a redresat repede, cu un răspuns la fel de sec: “nu există mănăstire mixtă la Noul Ierusalim”. Adevărul în această problemă este extrem de alambicat. Iată cum ar fi trebuit să răspundă Bogdan, relatând sincer nişte lucruri pe care el le ştie foarte bine, dar pe care el n-a vrut să le dea pe faţă, ci i-a spus reporterului doar un sfert de adevăr:

În primul rând, la Pucioasa nu este nici o mănăstire. Trecând peste faptul că cei de acolo n-au fost tunşi în monahism, nici nu s-au îmbrăcat vreodată călugăreşte, ba mai mult, au oroare de aşa ceva, trebuie evidenţiat că actuala comunitate care vieţuieşte între zidurile aşa-zisei “mănăstiri” nu are un stareţ (cum are orice mănăstire de pe lumea aceasta), nu dă ascultare niciunui episcop, inclusiv episcopului locului, şi este compusă atât din bărbaţi, cât şi din femei. Încercările repetate ale răposatului episcop Vasile al Târgoviştei de a-i aduce sub ascultare canonică s-au izbit de refuzuri încrâncenate, tari ca stânca. Actualul episcop al Târgoviştei, Nifon, cunoscând istoria şi eşecurile predecesorului său, nici n-a mai încercat să-i înduplece spre ascultare pe adepţii NIP, ştiind că ar trebui să se lupte cu morile de vânt. Dar nici cei de la Pucioasa n-au venit vreodată cu rugămintea la el ca să-i păstorească, deşi pretind că respectă rânduielile ortodoxe, bisericeşti şi monahiceşti. Comunitatea iniţială, cea din 1990, a avut într-adevăr aspiraţia la o viaţă mănăstirească, şi de aceea ei s-au şi auto-denumit aşa: “mănăstire”. Îi încurca însă tocmai faptul acesta, care se discută acum: cei adunaţi acolo în aceeaşi ogradă erau şi femei, şi bărbaţi, iar lumea din sat începuse să cam cârtească. Femei erau ceva mai puţine: era monahia Gabriela Belinschi (poreclită “maica Gaby”), era Victoria Zidaru (poreclită “Doamna Profesoară”), era Mihaela (soţia lui Emilian Tărcuţă) şi mai erau şi soţiile celor doi creştini care îndată după aceea au fost “făcuţi” preoţi: Spiridon Şerban şi Nicolae Nedelcu. Mai erau şi două fetiţe, fiice minore ale preoţilor Nicolae şi Spiridon. Prin abile presiuni şi ameninţându-le cu “mesaje primite din cer”, Mihaela Tărcuţă a reuşit să le îndepărteze pe toate femeile din “mănăstire”, pe motivul perfect plauzibil “ca ele să nu dăuneze imaginii mănăstirii”, căci oamenii încă de pe atunci îşi dădeau coate că e ceva suspect în adunătura aceea mixtă de bărbaţi şi femei, sub acelaşi acoperiş. Pe soţiile preoţilor împreună cu fetiţele lor, Mihaela le-a stabilit cu domiciliu forţat la o creştină din comuna Valea Lungă; maica Gaby (care era călugăriţă de-adevăratelea) şi-a luat câmpii şi a ajuns până la urmă să se închinovieze la o mânăstire autentică; iar “Doamna Profesoară” s-a retras la atelierul din Bucureşti. Însă, nu se ştie cum se face că Mihaela a uitat să se îndepărteze şi pe sine, aşa că “mănăstirea” tot mixtă a rămas. Dar, odată rămasă singură la cârmă cu atâţia bărbaţi, Mihaela a pus şeaua pe ei. Pe Nicuşor Nedelcu l-a obligat să divorţeze de soţia lui, şi de atunci Mihaela a rămas nedespărţită de Nicuşor, ca marca de scrisoare, încât (ca o excepţie, desigur) ei dorm şi în aceeaşi chilie, de atunci încoace. Emilian Tărcuţă a fost cam cătrănit la început, văzând că trebuie să renunţe la “sora Mihaela” în favoarea unui “frate” mai tinerel, dar s-a consolat, aflând de la Mihaela că “aceasta e voia neabătută a Domnului”: ca Mihaela şi Nicuşor să lucreze zi şi noapte, nedespărţiţi, pe ogorul Domnului. Peste câţiva ani comunitatea a mai crescut, dezvoltându-se însă doar în afara zidurilor mănăstirii, în alte locaţii şi în alte clădiri. La început a fost un grup de băieţi la Târgovişte, în casa unui creştin, pe nume Halău Gheorghe. Apoi, când au venit şi fete, atrase de mirajul “vieţii în sfinţenie”, băieţii au fost mutaţi la Pucioasa, în “Căsuţa din deal”, iar în locul lor, la Târgovişte, au rămas fetele. Peste alţi câţiva ani (prin noiembrie, anul 2000) la Pucioasa a început construcţia unei alte clădiri, numită de ei “Casa Întâlnirii”, care avea în proiect şi aproape douăzeci de “chiliuţe”. La lucrări au fost convocate şi fetele de la Târgovişte, pentru a merge treaba mai cu spor, dar după terminarea lucrului, unele nu s-au mai întors la Târgovişte, şi au rămas la Pucioasa până în ziua de astăzi. Ele s-au stabilizat în “căsuţa Corneluţei”, situată în aceeaşi curte cu “Căsuţa din deal”, în care stau băieţii. Aşadar, Bogdan are dreptate, nu stau în aceeaşi casă fetele cu băieţii, dar stau în aceeaşi curte şi mănâncă întotdeauna împreună la mesele de prânz şi de seară. La rugăciunile ce se ţin într-un paraclis improvizat într-un pod, de asemenea sunt împreună. La început au existat trei closete comune, nefiind nici o cabină cu destinaţie separată ( aşa cum, pretutindeni unde sunt mai multe cabine, se întâlnesc indicaţiile simbolice B şi F) şi o baie cu apă caldă, de asemena comună, dar care se folosea alternativ. Au apărut însă şi incidente, pentru că erau deja prea mulţi. La baie, fetele stăteau mai mult timp decât băieţii şi îi făceau să aştepte la uşă, ceea ce pe undeva pare firesc. Când veneau şi celelalte fete de la Târgovişte, la sărbători sau la unele lucrări mai ample, la singura baie existentă se crea un adevărat balamuc. S-a mai întâmplat (foarte rar, ce-i drept,) ca băieţii să uite să încuie uşa, încît au dat fetele peste ei în baie. La closete, altă trăznaie! A ieşit la un moment dat o fierbere şi o tulburare mare între fete, pentru că Valy-Baba pretindea că i-a văzut pe Nicuşor Nedelcu şi pe Mana că au ieşit imediat unul după alta din aceeaşi cabină de closet. Noroc cu Mihaela care, mai înţeleaptă, a lămurit-o pe Valy-Baba că dracul i-a dat vedenii, ca să-l compromită pe Nicuşor. Adică, dracul special a luat înfăţişarea lui Nicuşor, ca să-şi bată joc de Valy-Baba, şi să creadă ea că Nicuşor este; dar în realitate era dracul. De atunci, Valy-Baba e şi ea convinsă că i s-a părut, deşi atunci ea fusese pusă special să-i spioneze pe cei doi, pe Mana şi pe Nicuşor, de către alte fete, care bănuiau ele că o să se întâmple ceva, din pură invidie, probabil. După aceea, ca să se evite alte scandaluri, Mihaela a hotărât ca să se zidească un closet separat şi pentru fete, apoi şi o băiţă numai pentru ele în “căsuţa Corneluţei”. Băiţa aceasta a apărut mai târziu, acum vreo trei ani şi, oricum, nici ea nu făcea faţă la cerinţe, mai ales cînd veneau şi celelalte fete de la Tîrgovişte, câte 10-12 odată.

De atunci, incidente de acest gen n-au mai apărut, şi în comunitatea mixtă de la Pucioasa e acum pace, armonie şi linişte. În prezent, alături de băieţi, aici au statut de rezidente permanent: Valentina-Veronica (poreclită Valy-Baba), Mitrodora (poreclită Mitzy), Maria (poreclită Mariutza sau Mary-hoatza) şi Irina, căreia deocamdată nu i s-a găsit o poreclă. O perioadă a stat şi Constantina (poreclită Katy) dar i s-a părut prea grea munca la Pucioasa şi, pretextând că e bolnăvicioasă, s-a cerut a fi “transferată” la Târgovişte. Dar nu i-a ţinut multă vreme figura, pentru că a fost adusă înapoi la treabă, la Pucioasa, de către Mihaela. Mai mult, în ultima vreme au fost stabilizate în chiliile din “Casa Întâlnirii” şi alte fete din grupul de la Târgovişte, adică tocmai acelea care erau acolo şi atunci când s-a făcut acest reportaj. Toate aceste aspecte Bogdan le-a trecut sub tăcere, deşi le ştia foarte bine, erau de ani de zile sub ochii lui. De ce? Ştie el de ce.) Aici este… casa… băieţilor…

MANOLIŢĂ (Emanuel): Deci, comunitatea.

BOGDAN: … deci… (Notă: Dacă era corect, Bogdan trebuia să adauge apoi, arătând cu degetul spre “căsuţa Corneluţei”, situată în aceeaşi curte: “…iar acolo este căsuţa fetelor de la Pucioasa”) iar la Târgovişte este casa fetelor… surorilor… a fetelor,(Notă: Bogdan începe iarăşi să dea în bâlbâială, pentru că realizează că acum a ajuns deja să mintă de îngheaţă apele: nu toate fetele locuiesc la Tîrgovişte, ci mai puţin cu cele patru fete, uneori cinci, care stau permanent la Pucioasa, plus celelalte, mutate de către Mihaela în ultima vreme în “Casa Întâlnirii”. Iar casa de la Târgovişte nu este a fetelor, ci a lui Halău Gheorghe, care stă şi el în ea, împreună cu soţia şi cu băiatul, deci şi acolo, la Târgovişte, e tot un fel de comunitate mixtă) deci nu există aşa ceva. (Notă: Nu există “mânăstire”, după cum am văzut, dar există “ comunitate mixtă”, după cum iarăşi am văzut. E drept că “băieţii” şi “fetele” stau la Pucioasa în case separate, dar locuiesc în aceeaşi curte şi mănâncă la aceeaşi masă. Fetele le gătesc permanent demâncare băieţilor şi, o dată pe săptămână, le şi spală rufele murdare, şi apoi le calcă. Aşa, ca în orice familie mai numeroasă. În plus, mai e şi cazul neobişnuit al cuplului nelegitim Nicolae-Mihaela, care dorm în aceeaşi încăpere, ca “frate şi soră”. Pentru a elimina însă orice suspiciune de viaţă imorală ei l-au implantat de câţiva ani încoace în chilia lor pe Gigel, nepotul păstorului nea’Mişu (Dănciucă Gheorghe din comuna Măneşti), care fiind mereu cu ei, oricând poate da garanţie asupra moralităţii lor ireproşabile.

Aşadar, răspunsul corect la întrebarea raporterului “există această vieţuire mixtă, sau cele două comunităţi sunt separate?” este următorul: “Da, există vieţuire mixtă, atât la Pucioasa, cât şi la Târgovişte, iar cele două comunităţi NU sunt separate”.

Sunt venite numai pentru ajutor, la marile sărbători, iar fiecare îşi duc modul de viaţă creştineşte, cu o conştiinţă de creştin. (Notă: Una din două:

- ori, “marile sărbători” ţin încontinuu şi nu se mai termină niciodată;

- ori, este remarcabil cu câtă naturaleţe a ajuns să mintă acest tinerel, fără să clipească, el fiind de altfel fiul unor creştini de treabă, care l-au crescut de mic cu frică de Dumnezeu. Bogdan ştie bine, (după cum toţi cei de faţă la acest interviu ştiau, dar nimeni n-a intervenit cu vreo corecţie, deci toţi au consimţit la minciuna lui) că unele fete care locuiesc acum la Pucioasa sunt plecate de la Târgovişte de 7-8 ani, iar unele n-au locuit la Târgovişte nici măcar o zi! Se vede bine că la el, ca şi la ceilalţi complici prin tăcere, educaţia minciunii, propovăduită de liderii de la Pucioasa, a dat roade bogate)

MANA (Marilena): Ţin să vă mărturisesc ce-am simţit şi de la aceşti oameni (Notă: Mai mult ca sigur că aici e vorba de liderii din umbră Mihaela şi Nicuşor, deoarece Mana este unul dintre sfetnicii lor de bază) pe care i-am cunoscut şi de la această coborâre cerească, din ei izvorau şi emana o putere care te făcea să iubeşti şi tu sfinţenia, să iubeşti postul, rugăciunea… Deci izvora din ei această putere care te făcea să iubeşti şi tu şi să poţi şi tu, să vezi că se poate.

REPORTER(Cristian Tabără): În ce constă viaţa dumneavoastră în această comunitate?

MANA (Marilena): Deci, plecând… sunt aceleaşi rânduieli ca şi în mănăstire: rugăciune, post… în ceea ce priveşte rugăciunea: cele şapte laude, sfânta Liturghie, mărturisirea, spovedania, împărtăşania cât mai deasă, ceea ce ne-a făcut mai mult să ne ataşăm chiar în lucrarea fiinţei noastre…

VALY (Valentina Mihai): …lăuntrice…

MANA (Marilena): …lăuntrice…

VALY (Valentina Mihai): …a omului cel dinăuntru…

MANA (Marilena): …a omului cel nou…

VALY (Valentina Mihai):…la care…

MANA (Marilena): …lucru care, da, greu mai vezi că se lucrează cu amănunt la lucrarea fiinţei lăuntrice, la îndumnezeirea omului, că de fapt, asta e şi ţinta ortodoxiei. Deci această coborâre cerească se aude deasupra mănăstirii, acolo, şi cei vieţuitori de acolo, aud… (Notă: Exprimare vag-mincinoasă, care sugerează celui neavizat că toţi cei de acolo, de la mănăstire aud Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce nu este adevărat. Au fost şi cazuri , nu puţine, când Cuvântul n-a coborât deasupra mănăstirii , ci prin alte părţi, tocmai pentru simplul motiv că Mihaela şi Nicuşor nu erau atunci în mănăstire, ci peregrinau prin acele locuri)…. iar, cum aţi spus despre noi, că noi prin credinţă, deci nouă ne-a fost uşor să credem că …acolo se aude şi ni se transmite şi nouă această învăţătură sfântă,…

REPORTER(Cristian Tabără): Dacă vine cineva şi vă spune… ăă…: “asta e exaltare”, “asta e mai degrabă treaba unui psiholog sau a unui psihiatru”, “asta nu e neapărat trăire autentică, ci vreun dezechilibru”, ce-i răspundeţi?

VALY (Valentina Mihai): Asta vroiam să spun că nu e nimic fanatic, nu e o exaltare în tot ce facem. De ce? Pentru că acest urcuş, această cale este şi grea. E un paradox: ceea ce vrei să fie frumos nu poţi să-l dobândeşti decât prin foarte mare greutate. De aceea toţi cei care vin, şi se alătură de noi, nu pot rămâne mult timp, dacă nu, vor, ei, singuri, şi nu se… nu se împovărează…să spun aşa, cu această sarcină greu de dus… (Notă: Ortografia ceva mai neobişnuită, cu atâtea virgule, încearcă să reproducă dicţia folosită de Valy)

REPORTER(Cristian Tabără): Pe de altă parte, iată, dumneavoastră v-aţi întemeiat comunitatea în jurul revelaţiilor pe care le-a avut o femeie simplă, nu? catalogată de mulţi drept nebună, urmărită de securitate în perioada comunistă, ameninţată, batjocorită. Vorbim despre Virginia, sau cea pe care dumneavoastră o numiţi Sfânta Virginia, şi pe care, deocamdată, unii o văd aşa cum vedeţi dumneavoastră, iar ceilalţi o văd ca pe mulţi alţi trăitori aparte, ceva mai degrabă greu de acceptat decât uşor de acceptat. Nu… ăă…Vă întreb, de unde aveţi încredinţarea că ceea ce a auzit Virginia, sau sfânta Virginia, ceea ce aveţi dumneavoastră mai departe este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu?

VALY(Valentina Mihai): Pentru că oamenii… mărturia celor care au cunoscut-o de-a lungul vremurilor…

MANA (Marilena): … de cincizeci de ani…

VALY (Valentina Mihai):…de cincizeci de ani, şi cei care i-au fost alături au mărturisit aceasta, şi nu poţi trece peste mărturia celor care văzut şi au stat lângă această fiinţă.

MANA (Marilena): Şi nu mai mult…

VALY (Valentina Mihai): …nu poţi trece aşa de uşor…

MANA (Marilena): …da …şi nu mai mult… să numai spun, atîtea exemple şi mărturii care sunt şi în carte scrise, când a fost dezgropată, …la şapte ani… deci trupul ei, a fost găsit moaşte.

Nea’MILICĂ “şoferul” (Emilian Bănescu): A fost multă luptă împotriva acestui loc şi la mănăstire. Acolo, în Cuvântul lui Dumnezeu, scria: că “sfânta Virginia e piatra de temelie a Noului Ierusalim”. Şi pe acest considerent, preoţii şi cei care erau împotriva acestui loc, au socotit că noi am venit noaptea şi am furat-o şi că nu mai este aicea. Deşi că ştiu toţi, cei din sat, şi preotul (nu acesta, altul, dinainte) că la 7 ani când am venit aici cu toţii şi am dat piatra la o parte, Sfânta Virginia venise la sora ei(Notă: în vis sau în vedenie) şi-i spusese: “Aveţi voie doar să priviţi, dar să nu atingeţi”. Dar, din cauza situaţiei,…

ADY (Adrian): S-au luat de ei!

Nea’MILICĂ “şoferul” (Emilian Bănescu): …am coborât în mormânt, după mireasmă, şi era moaşte, şi am atins-o şi faţă şi pe haine…

REPORTER(Cristian Tabără): Domnu’ Nicolae, spuneţi-mi, vă rog, de cât timp faceţi parte din comunitatea de la Noul Ierusalim?

Nea’NICU “tâmplarul” (Nicolae Achim): Din…’60.

REPORTER(Cristian Tabără): Din ’60!

Nea’NICU “tâmplarul” (Nicolae Achim):Da!

REPORTER(Cristian Tabără): Asta înseamnă, că dumneavoastră de exemplu aţi cunoscut-o pe Sfânta Virginia!?

Nea’NICU “tâmplarul” (Nicolae Achim):Da…da.

REPORTER(Cristian Tabără): Ce puteţi să-mi spuneţi despre dânsa, ce fel de om era?

Nea’NICU “tâmplarul” (Nicolae Achim): Era un om cu multă pace, cu multă smerenie. Nu e…se cunoştea că e Dumnezeu în ea. Se cunoştea! Oricum ai fi făcut, n-aveai cum să… depăşeşti prin mintea ta ceva. Pentru că se cunoştea de…după faţă că era Duhul lui Dumnezeu în ea. Că acolo unde… unde este Dumnezeu, omul are o altă înfăţişare faţă de în lume, faţă de oamenii normali. (Notă: Dimpotrivă, tocmai oamenii normali au chipul lui Dumnezeu, şi îşi lucrează necontenit asemănarea cu El) Este un om… o fire…blândă, o…smerit…

REPORTER(Cristian Tabără): Fără îndoială că lucrurile care se spun sunt tulburătoare şi ridică multe, multe semne de întrebare pentru foarte mulţi, însă, pentru cei care caută dovezi palpabile şi materiale ale… eu ştiu, Împărăţiei lui Dumnezeu, fotografia pe care o am acum în mână ar putea fi una dintre aceste dovezi. Are o poveste extrem de complicată şi extrem de tulburătoare, pentru că… în această fotografie, dacă am înţeles eu bine, şi mi s-a spus bine… se văd două planuri: lumea aceasta şi împărăţia lui Dumnezeu; Sfânta Virginia, purtătoarea cuvântului, respectiv, nimeni altul decât Iisus Hristos.

Nu ştiu dacă am înţeles bine aşa, şi aş dori explicaţia acestei fotografii. Cine a făcut-o, când a făcut-o? văd că aici scrie “vara anului 1964”… Ce se află exact în ea?

VICTORIA ZIDARU: Deci, în această perioadă, mama… sfânta Virginia, era foarte bolnavă, avea o stare de neputinţă şi o mare tristeţe. Era singură în cameră, doar cu o creştină care o însoţea. Ea a fost anunţată în timpul somnului că dimineaţă va găsi ceva, un…un semn de la …un semn de la Domnul. Dimineaţă, când s-a trezit, a găsit într-adevăr pe masă această fotografie. Ce reprezintă ea? Este camera sfintei Virginia, aici se poate vedea maşina de cusut, un obiect concret, real, care a existat în camera ei, dar pe care este prezentă silueta coroanei de spini a Domnului. (Notă: Coroana de spini era prezentată a fi un simbol, care semnifică suferinţele Virginiei pe pământ. Nu pare reală, ci mai degrabă desenată: pe o treime din circumferinţa ei se văd doar 5(cinci!) spini, grupaţi în două mănunchiuri – unul cu 2 spini, iar celălalt cu 3 – , toţi spinii fiind îndreptaţi în sus) După aceea, ca şi cum peretele ar fi spart, (Notă: Aceasta este doar o impresie. Mai degrabă, urmele “spărturii” certifică faptul că este vorba de un colaj) – această – acest arc, în care sfânta Virginia este aşezată pe un sicriu, (Notă: Mărturia creştinei Dănciucă Elena din Măneşti arată că este aşezată pe pat, dar că ar fi şi “o formă de sicriu la baza patului”, cu aceeaşi semnificaţie ca a coroanei de spini) iar Domnul este în faţa ei. În spate, foarte departe, – se zăreşte – se zăresc cele trei cruci. (Notă: Distanţa este, într-adevăr, atât de mare încât crucile abia se văd conturate. Totuşi, ele sunt atât de stângaci desenate, disproporţionate faţă de restul “fotografiei”, încât o apreciere subiectivă le arată a fi de înălţimea reală a unor stâlpi de telegraf, ceea ce este absurd. Întrebarea este: dacă planul din faţă este camera, iar planul din spate este Împărăţia Cerurilor, ce caută Golgota şi cele trei cruci în Împărăţia Cerurilor??

REPORTER(Cristian Tabără): De pe Golgota?

MARIAN ZIDARU: De pe Golgota.

VICTORIA ZIDARU: De pe Golgota, da!

MARIAN ZIDARU: Şi pietrele… de pe drum, sunt…

VICTORIA ZIDARU: Da.

MARIAN ZIDARU: …pietrele Golgotei.

VICTORIA ZIDARU: Sigur că această fotografie a stârnit şi atunci destule… destulă curiozitate,…

REPORTER(Cristian Tabără): Şi probabil şi destule controverse, pentru că e greu de acceptat, mai ales când nu ştii cine a făcut fotografia aceasta…

MARIAN ZIDARU: Controversa consta în faptul că… nu înţelegeau cum de… s-a realizat această fotografie…

REPORTER(Cristian Tabără): A, aici e problema, şi cine…

VICTORIA ZIDARU: Da, da…

MARIAN ZIDARU: …se întrebau foarte mulţi că… în cer există aparate de fotografiat?…

VICTORIA ZIDARU: …şi atunci, Domnul i-a explicat sfintei Virginia că în această – că în acea noapte, sfântul apostol Luca, care este şi fotograful cerului (Notă: pe plan teologic, aceasta pare a fi o noutate absolută, revoluţionară, care arată că şi cerul se modernizează, în pas cu cuceririle tehnicii de pe pământ, adică nu bate de fel pasul pe loc. Dar, întrucât tehnica fotografiei nu are nici măcar 200 de ani vechime, să nu ne aşteptăm să regăsim această informaţie pe undeva prin Sfânta Tradiţie. Ce se întâmplă cu arhiva pentru perioada dinaintea ultimilor 200 de ani, când tehnica fotografică nu se inventase? Pe atunci nu erau aparate foto, deci nu se puteau face nici poze. Cum s-o fi descurcat “sfântul apostol Luca”, aproape 2000 de ani (mai puţin ultimii 200), numai el ştie. Ceea ce pare ciudat este că, exact în aceeaşi perioadă, în care se pretinde că s-a făcut această “fotografie”, cerul nu vedea deloc cu ochi buni modernizarea lumii, un aspect nedorit fiind chiar introducerea iluminatului electric în oraşe şi sate. Cităm din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, la pagina 92: “Am adus un îngeraş cu un ciocănel şi a spart toate becurile de la policandru şi a pus lumânări de ceară curată”), adică este cel care se ocupă cu documentaţia de pe pământ… el face un fel de arhivă a evenimentelor importante – cele mai importante ale… – din pământ – de pe pământ. Deci sfântul apostol Luca a venit şi a făcut această fotografie cu ajutorul unui aparat concret, material, din oraşul Pucioasa. A pătruns, sigur că da, prin zidurile – prin uşă, într-un laborator foto din oraş, a luat aparatul, (Notă: Caz de forţă majoră: “Sfântul Luca”, “doctorul cel iubit” , “doctor fără de arginţi” şi “fotograf fără de aparat”, e nevoit să dea o fugă vreo 5-6 Km până în urbea Pucioasei, şi să dea “o spargere” în plină noapte, ca să se poată folosi fraudulos de un aparat de fotografiat de pe pământ. Oare de fiecare dată era nevoit să procedeze la fel, ca să-şi completeze “arhiva” din cer? Din mărturisirea creştinei Dănciucă Elena din Măneşti reiese că aparatul acela a avut şi blitz, fiindcă poza s-a făcut noaptea – deşi blitzul e tot pe bază de electricitate, şi cu electricitate am văzut că nu prea era voie – dar, în fine, s-a făcut o derogare, că era noapte) a făcut fotografia, (Notă: pentru aceasta, “sfântul Luca” s-a întors înapoi la Maluri, deoarece tot în acea mărturisire se spune că fotografia a fost făcută în comuna Maluri, la peste o oră de mers pe jos, prin pădure, faţă de oraşul Pucioasa) s-a întors, (Notă: înapoi, la Pucioasa) a developat-o, şi după aceea a venit din nou (Notă: înapoi, la Maluri) cu două exemplare; un exemplar l-a lăsat pe masă, şi un exemplar i s-a spus sfintei Virginia că este luat în cer, ca mărturie; ca atunci, la Judecată, când se vor depune mărturii despre tot ceea ce s-a întâmplat pe pământ, să fie mărturia în cer. (Notă: Săracul “Luca”, cum de s-a înhămat el la o treabă aşa de grea!? Să fii nevoit să culegi mărturii şi probe materiale despre tot ce s-a întâmplat pe pământ, ca să faci o arhivă universală, a tuturor timpurilor, dar să n-ai tu la îndemână un aparat foto performant, şi un blitz, şi o cameră obscură, şi revelator, şi fixator, şi hârtie fotografică, şi un exponometru, şi curent electric pentru expunere, atâtea angarale pentru o treabă aşa de complicată! Să fii tu, un sfânt aşa de serios, nevoit să umbli de colo-colo şi să dai spargeri în fiecare noapte prin laboratoarele foto, să consumi materialele oamenilor şi să-ţi însuşeşti cu japca hârtia fotografică, fără a o plăti, numai ca să-ţi faci trebuşoara! Mai bine făcea o pictură, că tot fusese el cândva şi pictor talentat; ar fi fost mult mai simplu şi mai cinstit. Oricum ar fi, fotografia aceea mai degrabă aduce cu un colaj, cu un desen fotografiat, decât cu o poză autentică, făcută noaptea la blitz.) De atunci noi păstrăm această fotografie, din 1964.

REPORTER(Cristian Tabără): Vă daţi seama cum sună astea pentru urechile unui om supus îndoielilor şi care nu…ăă…

MARIAN ZIDARU: Suntem convinşi că lucrul acesta poate să stârnească chiar şi hohote de râs, adică “Dumnezeu se ocupă de fotografii acuma”, sau de lucruri de genul ăsta, dar a fost un mic semn, de care sfânta Virginia avea nevoie (Notă: Asta este explicaţia sinceră a motivaţiei reale pentru care s-a “lucrat” această “fotografie”: era nevoie de ea, ca oamenilor să li se ofere argumente palpabile ca “să creadă” că între Virginia şi Dumnezeu este o legătură directă, nemijlocită.) în acel moment, şi de care şi noi toţi avem nevoie, peste ani şi ani de zile. (Notă: Dacă şi acum, după aproape cincizeci de ani, cei de la Noul Ierusalim mai au nevoie de asemenea trucuri ieftine pentru a-şi legitima autenticitatea în faţa oamenilor, se explică de ce au ei o credibilitate atât de scăzută.)

REPORTER(Cristian Tabără): Acuma, vrând-nevrând sunt obligat să leg două lucruri între ele…mă întrebam la un moment dat, preluând vocea celor care ne urmăresc, dacă sunteţi sau nu în toate minţile. Acuma, vă întreb altceva: Nu există riscul, dacă tot ceea ce ne povestiţi, e aşa cum ne povestiţi, ca cineva să vă suspecteze de mândrie, de exemplu? …că sunteţi cei aleşi ca să…eu ştiu…altfel, mai presus…

MARIAN ZIDARU: Mândria este un diavol care ne pândeşte pe toţi. Deci atunci când un om nu mai poate fi doborât prin păcate, diavolul urmăreşte să-l doboare prin mândrie. (Notă: Oare mândria nu este şi ea un păcat? Este chiar unul dintre cele 7 păcate capitale) Deci, nu negăm faptul că suntem pândiţi de această… de această ispită(Notă: Mândria este un păcat, nu o ispită), ci într-o anumită măsură suntem mândri. Eu mărturisesc că sunt mândru: sunt mândru că sunt român, sunt mândru că am cunoscut acest Cuvânt al lui Dumnezeu, sunt mândru că sunt creştin ortodox (Notă: Culmea este că, până şi în acest caz special, mândria tot păcat rămâne! Iar culmea culmilor este că, în însăşi Cartea de care se face atâta caz, în “Cuvântul lui Dumnezeu”, stă scris la pag. 152: “Poporul Meu, nu te mândri că eşti poporul Meu.“. Dar cartea asta e cam prea voluminoasă. Ea mai trebuie şi citită, pentru ca cei de la Pucioasa să o cunoască şi apoi să poată împlini ce scrie în ea), şi aşa mai departe.

REPORTER(Cristian Tabără): Siguranţa, încredinţarea pe care o aveţi, e uluitoare, şi probabil că o parte dintre cei care vă vor urmări acum se vor întreba: “Ce se întâmplă cu aceşti oameni? De unde le vine siguranţa, de unde le vine puterea”? Sunt – şi am să fiu brutal în exprimare - pentru că sunt convins că unii vor gândi exact cum vă voi spune acum: “Sunt aceşti oameni în toate minţile,sau nu"?

MARIAN ZIDARU: Eu vă mărturisesc că nu sunt în toate minţile. Dar, nu sunt în toate minţile care îl strică pe om. Sunt într-o singură minte: în mintea lui Dumnezeu.

REPORTER(Cristian Tabără): Cei mai mulţi dintre membrii comunităţii Noului Ierusalim trăiesc şi muncesc în aşezământ, însă un număr de 14 au fost aleşi să vieţuiască în mănăstire şi să audă direct Cuvântul lui Dumnezeu.(Notă: Acesta este cea mai mare şi cea mai gravă minciună cu care reporterul a fost "intoxicat" în acest reportaj. Ea compromite definitiv orice urmă de speranţă că povestea "coborârii cuvântului pe aripile vântului", de la Dumnezeu la oameni, ar putea fi adevărată. În prezent nici măcar nu mai locuiesc 14 vieţuitori între zidurile “mănăstirii”. Deşi într-o perioadă de mult trecută, în incinta “mănăstirii” de la Pucioasa locuiau, într-adevăr, 14 persoane, niciodată ele n-au auzit toate (simultan, sau măcar pe rând) Cuvântul lui Dumnezeu. Singurele persoane care ar fi putut eventual să-l audă sunt cele care îl prezentau, sistematic, poporului: Mihaela şi Nicuşor. Întrebarea care se pune imediat este: “dar ei, îl auzeau într-adevăr, sau îl fabricau?”) Restul comunităţii nu are voie să intre în mănăstire şi nici nu ştie ce se află înăuntru.(Notă: Nici nu trebuie să ştie, pentru că dacă ar şti, ar da toţi bir cu fugiţii) Cu atât mai puţin ştiu străinii.

Vă număraţi printre cei care vieţuiesc aici în mănăstire, sau…sus, în comunitate?

GIGEL(Gheorghe Pantelimon): …Ăă.. Da!...pot să zic că sunt… aicea… deşi am fost … şi cu băieţii …şi…

REPORTER(Cristian Tabără): Da!?

GIGEL(Gheorghe Pantelimon): Da!

REPORTER(Cristian Tabără): Asta înseamnă că, într-un fel, dumneavoastră aţi corespuns cerinţelor, ca să spunem aşa …ăă… care au… ales să locuiţi în această mănăstire … şi înseamnă că vă număraţi printre cei care aud “Cuvântul lui Dumnezeu”… în sfârşit...cum să zic…în primă instanţă…

GIGEL(Gheorghe Pantelimon): Da…(Notă: Nu-i adevărat. Gigel n-a auzit niciodată Cuvântul în primă instanţă, ci numai citit fiind de către Nicuşor)

REPORTER(Cristian Tabără): Explicaţi-mi, cum… cum e, să se întâmple asta?

GIGEL(Gheorghe Pantelimon): Asta este un… nu ştiu cum să vă spun (Notă: Evident. Nu poţi descrie un fenomen care îţi este complet străin), dar este un lucru care nu ştiu dacă se poate explica. Nu ţine de… nu poţi să explici aşa ceva… e mai presus de… adică nu este o taină pe care să o ispiteşti, sau să…(Notă: Toţi cei care au încercat vreodată să dezlege “taina” coborârii Cuvântului pe pământ (inclusiv Gigel) au fost puşi la punct cu aceeaşi formulă interogativă: “De ce ispiteşti tu tainele lui Dumnezeu?”. Vrând-nevrând au învăţat bine lecţia, iar acum o aplică şi ei altora. Aşa că şi Gigel e pe fază: nu-i dă nici o şansă “ispititorului” trimis de ProTv ca să “iscodească”.)

“GLASUL LUI DUMNEZEU” (Nicolae Nedelcu): “Sunt deasupra Grădinii Cuvântului Meu cu mare slavă cerească. Sunt cu Tatăl, intru prin porţi în Grădină. Amin.

Am venit, fiilor străjeri, ieşiţi înaintea Mea. Vă dau cununiţă din slava Mea lucrată, că Mi-aţi fost cărare ca să vin şi să Mă slăvesc cu slava Cuvântului Meu. Iată, Tatăl vă grăieşte…”(Notă: Realizatorul a inserat acest fond sonor ca să ilustreze felul în care primesc Cuvântul creştinii de rând de la Pucioasa. Vocea înregistrată magnetic aparţine, evident, nu lui Dumnezeu, ci lui Nicolae Nedelcu.)

REPORTER(Cristian Tabără): O bună parte a activităţilor de la Noul Ierusalim se leagă de arta ortodoxă şi au în vedere elementul tradiţional românesc. Hainele membrilor amintesc de cele strămoşeşti, agricultura este una tradiţională şi tot ceea ce este pur românesc este preţuit în mod deosebit. În “planul lui Dumnezeu” anunţat la Noul Ierusalim, România are un rol definitoriu.

MARIAN ZIDARU: Dumnezeu a ales România, asta a fost opţiunea Lui. Pentru că, aşa cum spune Dumnezeu, “România a fost primul pământ care a apărut din ape la Facerea lumii” (Notă: Pe plan teologic, aceasta este o a doua noutate absolută, revoluţionară, inexistentă în Biblie! Vom vedea mai departe că tot Marian Zidaru va face afirmaţia că prin “Cuvântul lui Dumnezeu” nu se adaugă nimic nou la Biblie!) , “a fost primul pământ care a ieşit din ape de după potop” (Notă: A treia noutate revoluţionară a Noului Ierusalim de la Pucioasa!) şi, mă întorc cu 7500 de ani înapoi, şi spun că “România, din pământul românesc, Dumnezeu l-a plămădit Adam” (Notă: A patra noutate revoluţionară a Noului Ierusalim de la Pucioasa! România pare a fi aşadar un fel de Ombilic al Lumii, dar a trebuit să apară secta de la Noul Ierusalim ca să-l descopere şi să-l arate cu degetul, nud, lumii întregi. Ultima aserţiune nu este numai o “noutate” pe plan scripturistic, dar contrazice flagrant Biblia, care localizează Edenul în valea fluviilor Tigru şi Eufrat, din Mesopotamia) Şi după cum mărturiseşte Cuvântul lui Dumnezeu în acest loc, chiar… să zicem, bulgărele de pământ din care l-a plămădit pe Adam a fost exact cel din ograda aceasta(Notă: Precizia localizării devine aproape milimetrică!) în care s-a construit biserica. Şi relaţia dintre noi, relaţia cu pământul se face în acelaşi mod, deci noi ne arăm pământul cu plugul tras de cai (Notă: Pentru că plugul este tras de cai, deci ei duc greul. Când e vorba însă de cosit, ei au abandonat coasele, înlocuindu-e cu cositoare mecanice, care funcţionează cu motorină (asta în ciuda faptului că tot ei consideră că petrolul e spurcat, fiind rezultatul fosilizării grăsimii oamenilor păcătoşi şi a animalelor care au pierit prin potop), pe cât posibil facem lucrul pământului manual, iar atunci când avem nevoie de un contact cu societatea modernă apelăm şi la tehnologia contemporană, la maşini, la calculatoare, la tot ceea ce ţine de noile media, pentru că tema pe care ne-a dat-o Dumnezeu a fost aceea de a ne integra în spaţiul social contemporan.

REPORTER(Cristian Tabără): Asemenea învăţături au dus la divergenţe între Biserica Ortodoxă Română şi comunitatea Noului Ierusalim. Cu toate acestea, cei de la Pucioasa se declară ortodocşi, slujesc în rit ortodox, dar pe stil vechi, merg în bisericile de parohie şi sprijină construcţia lor, se îngroapă în cimitirele parohiale după rânduiala ortodoxă şi ţin toate cele strămoşeşti. Atunci, care sunt, totuşi, problemele?

MARIAN ZIDARU: Noi avem un respect deosebit pentru tot ceea ce însemnă “lăcaş sfânt”, (Notă: Care e contrazis doar de faptul că ei n-au mai călcat în vreo biserică sau vreo mănăstire – altele decât biserica de la Pucioasa – de ani de zile, iar unii dintre ei chiar de zeci de ani!) pentru tot ceea ce înseamnă mănăstire şi pentru tot ceea ce însemnă ortodoxie. Avem un respect deosebit pentru ierarhii aşezaţi peste biserică (Notă: Este vorba de un respect teoretic, care nu se materializează niciodată în ceva pe plan pragmatic ; adică este un "respect deosebit" , dar este deosebit doar de cel pe care ceilalţi creştini, cei din biserica majoritară, îl acordă ierarhilor lor), pentru că au rostul lor, şi, în cât ne-a stat în putinţă, deci, în ceea ce nu încălca acest regulament, am făcut ascultare de ierarhii locului şi chiar de patriarhul Teoctist. (Notă: Tocmai “regulamentul” fiind chichiţa prin care s-au motivat toate neascultările lor de până acum)

REPORTER(Cristian Tabără): Care este relaţia între, să spunem, cele două …ăă…volume pe care le avem pe masă: Sfânta Scriptură, aşa cum o cunosc cei mai mulţi dintre creştini, respectiv această carte. (Notă: “Cartea Mare”, care cuprinde selecţiuni din Cuvântul lui Dumnezeu dintre anii 1955 şi 2006) Ce sunt ele una pentru alta? Sunt complementare, sunt egal adevărate…Între ceea ce “se aude aici” şi ceea ce “spune Dumnezeu aici” şi “ceea ce a spus aici”, care este relaţia?

MARIAN ZIDARU: Deci, în aceste 2000 de pagini pe care Dumnezeu le-a…le-a coborât în aceşti 50 de ani – deci, ea este  Cuvântul auzit în aceşti 50 de ani – în aceste 2000 de pagini Dumnezeu nu contrazice Sfânta Scriptură, nu adaugă Sfintei Scripturi nici măcar o filă (Notă: Să revedem doar cele trei-patru “noutăţi revoluţionare ale Noului Ierusalim de la Pucioasa”, evidenţiate cu puţin înainte, care propulsează România în prim-planul lucrării soteriologice a lui Hristos! Nu mai vorbim despre nenumăratele “proorocii despre România”, de un naţionalism incisiv, de care până şi Joseph Goebbels ar fi invidios, care o încoronează drept “regină a tuturor popoarelor”!), ci pur şi simplu în aceste 2000 de pagini Dumnezeu împlineşte Sfânta Scriptură, o decriptează. Ne-a explicat cuvânt cu cuvânt cum să înţelegem fiecare frază, cum să alegem dintre două variante pe care le propune Sfânta Scriptură (Notă: Biblia este recunoscută pentru caracterul ei consistent, care nu dă loc la variante “paralele, dar cu o finalitate comună”), să o alegem pe cea mai bună. Există un “mai bine” şi există un “şi mai bine”. Această carte de 2000 de pagini este calea cea mai scurtă spre Împărăţia cerurilor. (Notă: În Noul Testament nu sunt mai multe căi, ci o singură cale: Hristos, a Cărui jertfă a fost unică şi suficientă. O nouă jertfă, consumată de-a lungul a peste cincizeci de ani în trupuri bolnăvicioase şi muritoare ca Virginia, Maria, sau Mihaela, nu poate fi decât superfluă)

REPORTER(Cristian Tabără): Dacă ar fi să vină cineva să spună: “Dumneavoastră sunteţi în afara bisericii”, dumneavoastră ce i-aţi spune? Sunteţi în biserică, sunteţi creştin ortodox?

Nea’NICU “tâmplarul” (Nicolae Achim): Nu suntem…nu suntem –ortodox! (Notă: Aici, pe nea’Nicu l-a luat gura pe dinainte, pentru că nu asta a vrut el să spună; dar nea’Nicu s-ar putea să fie tocmai unul dintre aceia care pot număra cu zecile, anii de când n-a mai călcat în vreo biserică)… nu suntem în afara bisericii… atâta că, vieţuirea noastră nu mai se potriveşte cu a lor (Notă: O mărturisire foarte sintetică a realităţii de la Pucioasa: aici, vieţuirea îşi are tainele ei. Cum este şi inovaţia numită “mănăstire mixtă”, tăinuită până acum cu cea mai mare grijă.Vorba ceea: Gura păcătosului, adevăr grăieşte!), şi ei nu poate suporta treaba asta! (Notă: …de-aia “e insuportabili ”popii ăştia!Nu pot suporta mănăstirile mixte!)

REPORTER(Cristian Tabără): Multe vor rămâne nespuse şi încă neclare despre comunitatea Noului Ierusalim din Pucioasa, însă noi am încercat să vă oferim doar câteva elemente pentru o mai echilibrată înţelegere a fenomenului, care se auto-încadrează în Ortodoxie şi aminteşte, întrucâtva, de mişcarea Oastea Domnului din Ardeal.

REPORTER(Cristian Tabără): Ei bine, aici se încheie povestea acestei comunităţi creştine de la Pucioasa, numită Noul Ierusalim. Lumea lucrează în jur, fiecare probabil îşi vede de treaba lui, fiecare îşi va face probabil propriile judecăţi după ceea ce a văzut aici. Eu n-am ce să vă spun pentru că nu cred că mă simt  capabil să emit vreo judecată şi nici nu doresc să fac vreuna. Aşa că, aţi văzut, aţi privit, aţi auzit… Aţi înţeles, n-aţi înţeles, nu ştiu. Eu cred că fiecare trebuie să se cerceteze pe sine, să-şi facă o rugăciune, să se gândească la ceea ce a văzut, şi apoi, bineînţeles, opţiunile sunt individuale. La revedere.

____________________________________________________

Concluzii

Cristian Tabără este acum un om avizat. Reportajul lui a fost abil deturnat de la adevăr şi măsluit de către cei intervievaţi, pentru că el, om de bună credinţă, i-a lăsat liberi să-şi facă jocul, aşa cum au vrut.