Portretele Fericitului Arhiepiscop Ioan Maximovici au sosit chiar când plecam în Europa. Nefiind prea încrezători în siguranţa avioanelor, maşinilor şi trenurilor noastre şi încrezându-ne în ajutorul Fericitului Ioan Maximovici, care a călătorit atât de mult, am fost foarte recunoscători că portretul său ne putea însoţi în toate călătoriile noastre. Prietenul nostru M. ne-a povestit de curând că a fost ocrotit de un accident de maşină prin-tr-o minune a Fericitului Arhiepiscop Ioan. într-o noapte, M. conducea cu viteză, când la marginea şoselei a apărut un cerb mare, care s-a năpustit spre maşină, însă înainte ca animalul să ajungă la maşină a fost oprit brusc şi în acelaşi timp M. a simţit foarte clar prezenţa Fericitului Ioan Maximovici.

Michael Nedelski

Dakota de Sud

12/25 ianuarie 1974

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

In 1993, paroh al bisericii ortodoxe Hristos Mântuitorul din Toronto (Canada) a devenit protoiereul Nikolai Boldârev. Numele preotului care slujea alături de el era Nikolai, şi la fel şi al mireanului care slujea în altarul acestei biserici. Enoriaşii s-au înţeles între ei să-l numească pe paroh Nicolae „cel mare", iar pe preotul care slujea alături de el - părintele Nicolae „cel mic", el fiind mic şi de statură.

Dimineaţa, în ziua prăznuirii Sfântului Proroc Ilie, părintele Nicolae „cel mic" a deschis uşile bisericii cu cheia, s-a rugat şi, după rânduială, a intrat în altar ca să se pregătească pentru Sfânta Liturghie. Era luni, iar în ajun părintele ieşise ultimul din biserică. Imaginaţă-vă mirarea lui, când a văzut pe jertfelnic icoana Sfântului Nicolae cu părticele din moaştele lui, icoană care nu fusese înainte în biserică. Ea stătea în mijlocul mesei, iar obiectele sfinte erau puţin mutate spre marginile ei.

Părintele Nicolae a căzut pe gânduri. Intre timp, citeţul aştepta răspuns, însă în locul răspunsului, a apărut părintele Nicolae cu icoana în mâini pentru a-şi împărtăşi emoţiile. Citeţul şi cântăreţul au sărutat icoana, iar părintele Nicolae a aşezat-o pe analog, alături de cea praznicală.

Deoarece sărbătoarea era în timpul săptămânii, biserica era aproape pustie, iar parohul era plecat. Aşa că vestea despre minune nu a reuşit să se răspândească. In schimb, întorşi acasă de la biserică, toţi cu emoţie discutau despre acest eveniment, mai ales că majoritatea martorilor locuiau în acelaşi bloc. Părintele Nicolae a spus printre altele că icoanele apar deseori oamenilor ca semn pentru evenimentele ce vor urma, pentru ca mulţi să se întărească în credinţă şi să capete nădejde în ajutorul dumnezeiesc, în mijlocirea Maicii Domnului şi a sfinţilor.

Când parohul s-a întors din călătorie, părintele Nicolae i-a povestit despre apariţia minunată a icoanei. Parohul a fost foarte mirat şi a spus că icoana a dispărut din biserică fără urmă cu câţiva ani în urmă, iar înainte de aceasta o femeie încercase s-o restaureze, însă culorile „curgeau" mereu, ca, brusc, într-o clipă, toate asperităţile şi trăsăturile pierdute să apară de la sine. Icoana a reapărut în biserică complet renovată. Preotul paroh a anunţat poporul despre apariţia icoanei şi a explicat evenimentul ca o purtare de grijă a sfântului faţă de noi.

Despre cele întâmplate a fost anunţat episcopul Serafim al Canadei. Drept răspuns, el a întărit afirmaţia că America de Nord se află în grija deosebită a sfântului, care în ultimul timp, prin multe minuni, îşi arată grija pentru locuitorii ei ortodocşi. Vlădica a binecuvântat ca în fiecare joi seara să se facă o slujbă cu acatistul sfântului.

Cel mai mult m-a uimit însă faptul că evenimentul a trecut neobservat pe lângă cea mai mare parte a enoriaşilor, ca soarele prin faţa unui orb. Nimeni nu venea la acatist. Chiar şi cântăreţii care erau în acest timp la repetiţie, într-o încăpere alăturată, n-au pregetat cel puţin să intre şi să sărute icoana făcătoare de minuni, însă nici ispitele nu s-au lăsat mult timp aşteptate.

Intr-o zi, în urma unor clevetiri, a fost alungat părintele Nicolae „cel mic" din biserică. Nici mijlocirea parohului, nici lacrimile celor apropiaţi nu au putut să înmoaie inimile împietrite ale enoriaşilor. Nici până în prezent nu pot găsi un motiv raţional al acestor uneltiri.

Tatiana Volhonskaia,

oraşul Tubingen, Germania

Nu ştiu despre Vlădica Ioan decât ce am citit în revista dumneavoastră. Anul trecut, după 20 octombrie, mama era în spital cu o durere mare în stomac. Eram foarte supărată, temându-mă să nu aibă cancer; şi apoi, în noaptea dinaintea zilei când doctorul trebuia să-mi comunice rezultatul analizelor, am avut un vis. O mulţime de oameni erau adunaţi în jurul unei biserici mari, albe, cu turle ruseşti. Un bătrân îmbrăcat în alb a ieşit de acolo cu o cârjă în mână şi a traversat strada, venind drept spre mine şi spre mama. Când a ajuns la noi mi-am dat seama, din fotografii, că era Vlădica Ioan. Ne-a binecuvântat pe mama şi pe mine şi apoi imediat m-am trezit. Nu mai eram mâhnită din cauza mamei. După cum s-a dovedit, avea un ulcer care s-a vindecat repede. Acum mă gândesc adesea la Vlădica.

Tamara Hurt

Sarnia, Ontario, Canada

25 iulie 1975

Nota editorului: In articolele privitoare la Arhiepiscopul Ioan publicate de Episcopul Sava în Or-thodox Russia sunt mai multe vise asemănătoare cu acesta şi Episcopul Sava face o observaţie însemnată după ce descrie unul dintre vise: „Putem lua drept adevărat acest vis, căci Sfântul Varsanufie cel Mare scrie că, dacă cineva vede în vis crucea, acesta este semn că visul este de la Dumnezeu, de vreme ce satana nu poate reprezenta crucea. Desigur, şi alte vise pot fi de la Dumnezeu, însă nu avem un semn atât de sigur că un vis este de la Dumnezeu ca atunci când vedem semnul crucii. Iar dacă visul este de la Dumnezeu, trebuie să avem grijă, spune Sfântul Varsanufie, să nu-l interpretăm greşit, căci aici satana ne poate înşela." (Orthodox Russia, nr. 3 din 1967). Faptul că Vlădica Ioan a făcut semnul crucii (când binecuvânta) în acest vis şi prin acesta a dăruit pace sufletească arată că şi acest vis este de la Dumnezeu şi că a fost o arătare de-a lui Vlădica, dăruită prin har, pentru o persoană care îl cinsteşte.

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

De mai mulţi ani sufeream de insomnie, iar în ultimii doi-trei ani adormeam doar cu ajutorul pastilelor.

Intr-o zi am aflat că prin oraşele mari se trece cu icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Trebuia să ajungă şi în oraşul Toliati, unde locuiesc. Aşteptam această zi cu nerăbdare şi nădejde. Când icoana a fost adusă la Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan, s-a făcut o procesiune. Era foarte multă lume. Părea că s-a adunat acolo tot oraşul.

Sufletul meu era vesel şi luminos, iar inima nutrea speranţa vindecării. Datorită milei lui Dumnezeu, ea a venit. In prezent, am un somn sănătos şi în fiecare dimineaţă Ii mulţumesc Mântuitorului nostru, Maicii Sale Sfinte şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.

Roaba lui Dumnezeu Galina,

oraşul Toliati

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

In anii '30, când bisericile erau distruse, iar clericii arestaţi, în satul Borisovka locuia un preot, Nicolae. Intr-o după-amiază el mătura prin curte. Purta o pălărie cu boruri mari şi un halat. Deodată de el s-au apropiat nişte oameni şi l-au întrebat:

- Părintele este acasă?

Părintele a înţeles că nu este voia lui Dumnezeu să se lase prins de aceşti oameni, dacă nu 1-au cunoscut. A ridicat mâna şi le-a arătat direcţia, spunându-le că părintele a plecat în partea aceea, iar el a fugit în cealaltă. Râul era destul de lat. Nu era nici pod, nici vad, iar să-l treci înot era imposibil: se apropia seara şi se lăsa frigul. Dar a observat o bărcuţă cu un pescar. L-a chemat încet, făcându-i semn că ar vrea să treacă pe malul celălalt pe la mijlocul râului. Pescarul l-a întrebat:

- Cine eşti?

„Iată că a venit şi timpul încercării mele, s-a gândit părintele. Dacă nu voi spune adevărul, ce fel de creştin sunt eu? Iar dacă îl voi spune, mă va îneca."

Erau timpuri când oricine avea „dreptul" să-şi bată joc de oamenii credincioşi, însă păstorul adevărat al turmei lui Hristos nu a ezitat. S-a lăsat în voia lui Dumnezeu, l-a chemat în ajutor pe Sfântul Nicolae şi a spus:

- Sunt preot.

- Iar eu sunt Sfântul Nicolae, i-a răspuns omul din barcă şi s-a făcut nevăzut, iar părintele Nicolae s-a pomenit pe malul celălalt al râului.

Monahia Măria,

Oraşul Helsinki

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Imi amintesc că în copilărie mama mi-a povestit că se dusese în pădure după ciuperci şi se rătăcise. S-a aşezat pe o buturugă şi a început să plângă. Nu a trecut mult timp şi s-a pomenit lângă ea cu un bătrân care avea o barbă albă. Parcă îl mai văzuse undeva. El a întrebat-o: „De ce plângi?" „M-am rătăcit, i-a răspuns mama, nu ştiu cum să ies din pădure şi deja a început să se întunece". „Ia-o pe cărăruia aceasta şi mergi tot înainte. Vei ajunge în satul tău."

Şi, într-adevăr, mama a zărit cărăruia şi s-a bucurat mult. Cât despre bătrân, el a dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Mama a ajuns acasă cu bine.

Tatăl i-a spus: „Simţeam că ai păţit ceva şi m-am rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni".

Ekaterina Plipenko,

Oraşul Iaroslav

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Am rămas fără serviciu. Producţia uzinei unde am lucrat aproape 16 ani s-a oprit. Câştigam bani prin diverse locuri, cum şi unde puteam, iar ca să mă angajez în specializarea mea nu era nicio nădejde, mai ales că mă apropiam de 50 de ani. Situaţia în familie era critică. Părintele de la biserică, aflând de situaţia mea, m-a sfătuit să mă rog Sfântului Nicolae şi să-i citesc în fiecare zi acatistul. I-am urmat sfatul.

Peste câteva zile am fost anunţat că eram aşteptat să fiu angajat conform specializării mele. Interesant este faptul că la întreprinderea unde am început să lucrez era ordinul ca să nu fie angajaţi oameni „de pe stradă" şi, când îmi semna cererea, şeful mă tot întreba cine este patronul meu.

De această minune m-am învrednicit eu, nevrednicul, din partea Sfântului Nicolae.

Alexei Popov, oraşul

Volgograd

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Prima mea întâlnire cu Sfântul Nicolae a avut loc în copilărie. Noi, copiii, pe când ne jucam în casa străbunicii, am găsit icoana sfântului şi am adus-o în camera noastră. De atunci au trecut mulţi ani. Prin mila lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae m-a salvat de o boală grea.

In 1995, după o operaţie, am simţit o durere acută în plămâni. Mi-au făcut o radiografie, în urma căreia au depistat o infiltraţie. Şi, după cum se întâmplă de obicei, medicii, fără să cerceteze cazul, m-au trimis la sanatoriu, unde am stat o perioadă, în nişte condiţii groaznice, fiind diagnosticată cu TBC. La un moment dat am vrut să fug de acolo.

In salon cu mine stătea o femeie credincioasă, care mi-a dat cartea ei de rugăciuni şi m-a sfătuit să mă rog Sfântului Nicolae. Peste câteva zile, prin mila lui Dumnezeu şi rugăciunile Sfântului Nicolae, eram deja acasă, vie şi sănătoasă. Pe plămâni mi-a rămas doar o cicatrice.

Vă imaginaţi?! După septicemie, la câteva zile după operaţie, slăbită, cu un plămân bolnav, am nimerit într-un focar de tuberculoză şi am reuşit să supravieţuiesc!

Roaba lui Dumnezeu Irina,

oraşul Serafimovici, regiunea

Volgograd

"Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile",

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Odată eram bolnavă la pat. Pe atunci Fericitul Ioan nu locuia prea departe de noi. În ziua aceea ştiam că are să slujească dimineaţa, însă că a doua zi pleca la Bruxelles şi că avea să lipsească vreme îndelungată. Voiam foarte mult să mă împărtăşesc, dar mă simţeam atât de rău, încât nu eram în stare să mă ridic din pat. Am încercat de multe ori, fără să reuşesc, eram pur şi simplu ţintuită la pat. M-am tot rugat şi am tot nădăjduit şi în cele din urmă mi-am adunat toate puterile şi cu mare greutate am putut să mă ridic, să mă îmbrac şi să ies. De-abia am reuşit să ajung la biserică, să urc scările şi să intru în camera de lângă altar, unde slujea Fericitul Ioan.

El stătea cu spatele la uşă şi ţinea deja potirul în mâini, pregătit pentru a-i împărtăşi pe credincioşi. Disperată, m-am gândit că este prea târziu să mă împărtăşesc şi am îngenuncheat în spatele analogului din mijlocul bisericii care mă ascundea de privirea episcopului. Fericitul Ioan nu m-a văzut - fizic nu avea cum. Am început să plâng încetişor, că o să fiu lipsită de Sfânta împărtăşanie fiindcă este prea târziu. Deodată i-am auzit vocea:

- Zina, vrei să te împărtăşeşti ?

Nu vă puteţi închipui ce am simţit în acel moment! Iarăşi ştia cu duhul! Câtă recunoştinţă smţeam faţă de Dumnezeu şi faţă de Fericitul Ioan că în duhul lui mi-a auzit dorinţa sufletului. M-a spovedit şi m-a împărtăşit şi am părăsit biserica absolut sănătoasă !

Uimitor lucru, ţinând seama de faptul că fusesem numai cu puţină vreme înainte atât de absolut bolnavă.

O altă vindecare asemănătoare s-a întâmplat în Sâmbăta Mare, când pe picior mi-a apărut o pată roşie mare şi mi s-au umflat venele. Nu puteam umbla şi aveam dureri groaznice. Acasă mama era şi ea bolnavă, iar la biserică aveam foarte multe de făcut înainte de Paşti. Ce puteam să fac ? M-am rugat imediat Fericitului Ioan: „Te rog, ajută-mă." De-abia am reuşit să ajung acasă de la biserică, m-am culcat şi am adormit. Când m-am trezit dimineaţa, nu mai rămăsese nici o urmă din umflătura roşie. Puteam să merg şi nu mai simţeam nici o durere. Nu a fost aceasta o minune ?

"Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile",

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Adesea îl sâcâi pe Fericitul Ioan cu rugăminţi de ajutor. Se întâmpla uneori să spun:

„Fericite Ioan, ajută-mă să fac cumva rost de puţini bani, numai să fie pentru mine personal, ca să evit vorbele inutile." Şi vă vine să credeţi ? De-abia trecea o zi, uneori nici atât, şi imediat primeam o scrisoare în care era un cec, şi, pe un bileţel sau chiar pe cec, scria limpede: „Zina, banii sunt pentru tine personal." Ce lucru extraordinar ! Fericitul Ioan îmi trimitea prin oameni ceea ce îi cerusem şi chiar le dădea gândul să scrie „pentru tine personal". Acest lucru s-a întâmplat de multe ori.

Faptul că era aproape se vedea şi în alte feluri, chiar şi după moarte. Iată încă două întâmplări dintr-o singură zi:

1. Era în septembrie, în 1966, în ajunul pomenirii Sfântului Serghie din Radonej. La noi la biserică nu se făcea priveghere, fiindcă preotul nostru lipsea. Am vrut să aprind măcar candelele pentru Sfânt, însă din păcate nu mai aveam ulei. Din întâmplare m-am uitat la masa unde ţineam portretul Fericitului Ioan şi 1-am privit rugător: „O, ce-aş fi vrut să aprind toate candelele din biserică de ziua sfântului!" Doar atât am spus şi, fiindcă trebuia să plec, m-am îmbrăcat şi am coborât. Ieşind, aproape că m-am izbit de o doamnă, o veche şi dragă prietenă de-a mea, care venea cu un pachet în braţe. Văzându-mă, a strigat:

- Draga mea Zina, îţi aduc nişte ulei. Ce fericire ! I-am mulţumit şi am alergat să aprind candelele din biserică.

2. După ce am aprins candelele din biserică, m-am întors, cu inima plină de mulţumire către Dumnezeu şi sfinţii Săi slăviţi, în drumul meu spre casă treceam pe lângă un magazin unde, printre alte lucruri vechi, era de vânzare o icoană a Sfântului Serghie din Radonej. De trei ani voiam să o cumpăr, însă din păcate nu am putut niciodată să-mi permit.

Voisem să i-o dăruiesc Fericitului Ioan de ziua numelui său. îmi plăcea mult icoana şi adesea mă opream să o admir şi să mă rog în faţa ei. Şi am continuat aşa, an după an. în tot acest timp am sperat ca proprietarul magazinului să-mi facă o reducere, însă el nu a vrut.

Şi astfel, fiind în seara aceea ajunul sărbătorii Sfântului Serghie, m-am oprit iarăşi în faţa vitrinei acelui magazin. Era închis. Mi-am făcut cruce şi m-am gândit: „Ce icoană minunată, sfântul arată de parcă ar fi viu, de parcă m-ar binecuvânta." Şi instinctiv m-am plecat ca şi cum aş fi luat în realitate binecuvântare. Am plecat cu părere de rău că nu am putut niciodată să i-o dăruiesc Fericitului Ioan. Şi, spontan, am început să-i strig în gând: „Mult-iubitul meu Fericite Ioan, fă o minune, să pot avea această icoană. O să o aşez la tine în chilie." Şi am plecat apoi.

La zece minute după aceea a trebuit să mă întorc şi, trecând pe aceeaşi stradă, am văzut că acum magazinul era deschis, deşi era foarte târziu. Am traversat şi am intrat înăuntru, sperând să mă pot închina la icoană, când proprietarul, întâmpinându-mă cu un zâmbet, mi-a spus:

- Ei, v-aţi hotărât să luaţi icoana aceea ?

- Nu cred, de vreme ce nu am banii necesari.

- Şi cât vă puteţi permite să daţi ? m-a întrebat el, iar eu i-am răspuns că jumătate din preţ.

Spre uluirea mea, a luat icoana şi mi-a dat-o ! Mai mult, nu aveam la mine atunci nici măcar banii aceia, dar tot a avut încredere să mi-o dea. Am strâns la piept icoana şi am fugit, slăvindu-1 pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui.

"Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile",

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Fericitul Ioan mă mângâia chiar şi apărându-le altora în vise. Aveam multe greutăţi la biserică, fiind nevoită să aud multe vorbe urâte despre Fericitul Ioan. Deşi încercam să mulţumesc pe toată lumea, nu puteam tăcea la aşa ceva şi încercam să-l apăr. Sufeream foarte tare din cauza acestor lucruri, în plus, mai aveam o grămadă de probleme şi acasă şi în alte părţi şi eram complet epuizată.

Odată m-am dus la biserică şi iarăşi am auzit ceva foarte dureros despre sfântul nostru şi nişte insulte îndreptate către mine personal. Nemaiputând să îndur, am izbucnit în plâns. Stăteam pur şi simplu acolo şi plângeam. Mă simţeam atât de împovărată. Atunci a intrat fratele lui Alexei, Serioja, şi a văzut că plângeam. Poate că auzise şi el poveştile acelea şi vorbele care se spuneau despre mine.

- Zina, mi-a spus el, nu plânge. Sunt numai prostii. Ia ascultă ce vis am avut azi! L-am văzut pe Fericitul Ioan plecându-se la picioarele tale.

Am împietrit auzind aceasta, fiindcă mi se părea incredibil. Dintr-o dată în inimă mi sa născut o mare bucurie. Mi-am uitat toate necazurile, toate micile mele frământări, căci acestea sunt mărunţişuri şi doar ne închipuim noi că sunt uriaşe. Şi Fericitul Ioan, ştiind că sunt într-o asemenea stare prostească şi inutilă, voise să mă mângâie, făcând să mi se povestească atunci visul acela neobişnuit.

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Întâmplarea pe care vreau să o povestesc mi-a fost relatată de mama, care, la rândul ei, a aflat-o de la o cunoştinţă împreună cu care merge la biserică. Ea reprezintă o mărturie a faptului că Sfântul Nicolae ajută tuturor oamenilor, chiar şi celor care sunt departe de Dumnezeu.

Totul s-a întâmplat în Belarus, chiar la începutul războiului. Soţul acestei femei era ofiţer. Locuiau împreună pe teritoriul cetăţii Brest. Când au început luptele, femeia, cu copilul nou-născut în braţe, a reuşit, ca prin minune, să fugă din cetatea învăluită de flăcările războiului.

Când şi-a revenit, a văzut că se află în pădure, într-un loc necunoscut. Nu ştia în ce parte s-o apuce. A cuprins-o deznădejdea. Copilul plângea, în jur erau doar copaci şi nici-o speranţă să găsească vreo cărare. Deodată, nu se ştie de unde, a apărut un bătrânel, sprijinit într-un toiag, care i-a spus: „Mergi în direcţia aceasta, acolo vei găsi ajutor!" şi a dispărut. Femeia s-a îndreptat în direcţia indicată de bătrân şi peste puţin timp a ajuns într-un sat. Acolo a fost găzduită de doi ţărani în vârstă, soţ şi soţie.

Atât timp cât a durat războiul, femeia şi copilul au locuit în acest sat. Nemţii nu au ajuns până aici. După război, femeia a mers la biserică şi acolo l-a văzut într-o icoană pe „bătrânelul" din pădure. Era Ierarhul Nicolae. „De atunci merg întotdeauna la biserică şi niciodată nu uit să mă rog sfântului", mărturiseşte femeia.

Elena Cistikina

"Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile",

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Lucrând la biserică, a trebuit să îndur multe greutăţi, dar Fericitul Ioan m-a ajutat întotdeauna, îmi amintesc clar o întâmplare dinaintea ultimei sale plecări. Plimbându-ne împreună pe o străduţă, mi-a dat nişte bani de ziua numelui, pe care să-i cheltuiesc pentru mine. în acelaşi timp mi-a spus:

- Zina, ar trebui să continui lucrul cu mesele gratis din trapeză.

Era vorba de lucrarea noastră de milostenie, de a pregăti la biserică mâncare, pe care o dădeam gratis celor care slujeau la altar, celor veniţi de departe, tuturor bătrânilor şi celor care se împărtăşiseră şi, desigur, celor care nu-şi puteau permite o masă. Atunci chiar mi-a dat zece franci pentru acest lucru. Am continuat să fac ce mă încurajase Fericitul Ioan să fac - am încercat, în orice caz. însă se pare că am exagerat, fiindcă am cheltuit tot ceea ce aveam şi mai mult de atât. Am început să împrumut bani şi datoria s-a ridicat la mai mult decât crezusem eu că o să fie: şaptezeci de dolari.

În vremea aceea primeam în mod regulat douăzeci de dolari pe lună de la „Fondul Arhiepiscopul Ioan", bani pe care i-aş fi putut folosi pentru această lucrare de binefacere, însă nu-mi ajungeau. E puţin spus că datoria mea începuse deja să se facă simţită, într-o seară, mă întorceam acasă de la biserică, gândindu-mă la povara datoriilor mele, şi, trecând pe lângă o bancă unde mergea adesea Fericitul Ioan, i-am spus nu numai în gând, ci şi cu voce tare:

- Fericite Ioane, de multă vreme fac cu credincioşie ce mi-ai spus să fac şi uite în ce necaz sunt acum. Ajută-mă; scoate-mă din încurcătura asta ! Astfel i-am vorbit o vreme, apoi m-am dus acasă şi m-am culcat. Dimineaţa m-am trezit când suna soneria de la uşă. Poştaşul mi-a înmânat o scrisoare de la „Fondul Arhiepiscopul Ioan".

„Slavă Domnului!, mi-am spus, o să-mi iau cei douăzeci de dolari îndată ce o să pot încasa cecul chiar la banca aceea şi apoi mai rămân cincizeci de dolari. O să fac eu cumva rost de ei. O să pot să-mi uşurez datoria de şaptezeci de dolari. Am desfăcut scrisoarea şi - o, ce surpriză am avut! Nu erau doar douăzeci de dolari, ci chiar şaptezeci! îmi amintesc că această surpriză m-a făcut chiar să sar în sus de bucurie, apoi am fugit îndată să încasez cecul şi mi-am plătit repede datoriile. Am scris şi Fondului, mulţumindu-le celor de acolo pentru darul lor atât de mărinimos. Insă nu am primit niciodată de la ei vreo explicaţie privitoare la motivul trimiterii exact a acelei sume. Luna următoare am primit din nou cecul obişnuit de douăzeci de dolari.

Mai păstrez şi acum chitanţa aceea, ca pe o amintire a faptului că banii mi-au fost trimişi mie personal de către dragul meu, Fericitul Ioan.

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Familia mea era foarte credincioasă. In casa noastră se păstrau icoanele Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae. In faţa lor ardea întotdeauna candela. In anii grei de după revoluţie, părinţii împreună cu noi, copiii - eram trei, de la vârsta de un an până la cinci ani -, locuiam în Smolensk. Tata avea serviciu, iar mama, pentru a ne hrăni, se ducea în satele de prin apropiere şi schimba hainele pe pâine, lapte, făină - orice găsea, însă nu reuşea întotdeauna şi foamea o silea să mai încerce încă o dată.

Imi amintesc cum o dată mama ne-a promis că ne va aduce lapte, ne-a încuiat în casă şi a plecat. S-a întors plângând, a pus în faţa noastră un bidon plin cu lapte, iar alături, geanta cu haine. Fără să spună ceva, a îngenuncheat în faţa icoanelor. Plângea si-i mulţumea Sfântului Nicolae.

Noi, copiii, nu înţelegeam nimic, dar am început şi noi să plângem. Mai târziu, mama ne-a povestit următoarele: în ziua aceea, înconjurase satul Cermuşki şi nu putuse face rost de nimic. Mergea necăjită, pentru că ne promisese lapte, dar nu reuşise să obţină nici-o picătură. Aşa ajunsese la hambarul de la marginea satului. Acolo văzuse un bătrân care îi făcea semn cu mâna, de parcă voia să-i spună ceva. Mama s-a apropiat, iar el i-a spus: „Dă-mi vasul pentru lapte". El s-a dus în spatele hambarului, apoi s-a întors cu bidonul plin cu lapte. „Mergi în pace. Du copilaşilor tăi lapte!" Mama a vrut să-i mulţumească, a înconjurat hambarul de câteva ori, dar n-a mai găsit pe nimeni. Bătrânul dispăruse. Oare nu a fost aceasta o minune?

M. P.,

oraşul Sankt- Petersburg

"Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile",

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Cu puţin timp înainte de a pleca, Fericitul Ioan mi l-a încredinţat pe orfanul său iubit, Vladimir, căruia îi era oficial tutore. Cu mult timp în urmă îmi spusese:

- Micul Vladimir ar putea fi salvat dacă ar avea o familie.

Atunci nu a mai adăugat nimic, dar am înţeles cu inima şi intuiţia că voia să spună, de fapt, că ar trebui să-1 primesc ca fiu al meu. Şi de atunci am păstrat acest lucru în inimă, ca pe cea mai de preţ dorinţă. Şi iată că ultima dată când a fost la noi mi-a spus să iau băiatul şi să-i scriu când am greutăţi sau când am nevoie de ceva, iar el mă va îndruma cu sfatul său. Însă după puţin timp Fericitul Ioan a răposat şi pentru mine totul a devenit foarte greu, fiindcă nu aveam cui să-i cer ajutorul.

Micuţul Vladimir a fost primit fără tragere de inimă şi prietenie la mine în familie, fiindcă şi mama, şi unchiul meu erau în vârstă şi li se părea că este peste puterile lor. Acest lucru, bineînţeles, nu promitea nimic bun şi de la început au apărut tot felul de greutăţi. Mama credea că era prea mult pentru ei şi că şi pentru mine era un motiv de prea multe griji, în general, bietul Vladimir se găsea într-o situaţie foarte grea, însă nici eu, din păcate, nu eram într-una mai bună. Eram prinsă între ciocan şi nicovală şi trebuia să am grijă să nu stârnesc pe nimeni. Situaţia aceasta a început să-mi facă probleme de sănătate, am devenit nervoasă şi este puţin spus că îmi era foarte greu. Simţeam că acţionez după inima şi conştiinţa mea, inima fiindu-mi îmboldită de Fericitul Ioan. Dar toată lumea îmi dădea sfaturi care se băteau cap în cap, pe care nu le puteam urma. Şi dacă nu făceam ca ei, atunci apăreau alte probleme, în cele din urmă, am ajuns într-o asemenea stare, încât mi se părea că, dacă nu o să mă ajute Fericitul Ioan, nu o să mai fiu în stare să continuu.

Şi aşa, odată mi-am petrecut toată noaptea plângând şi rugându-mă la Fericitul Ioan. În cele din urmă i-am spus:

- Uite ce e, Fericite Ioan, dacă nu vii să mă binecuvântezi să continuu aşa cum simt eu că este cel mai bine, ca să nu fiu zăpăcită de toţi sfătuitorii aceştia, neştiind ce hotărâre să iau, atunci o să trebuiască să abandonez această lucrare Dumnezeiască şi nu ştiu ce o să se întâmple cu săracul Vladimir.

Spre dimineaţă am adormit şi am avut un vis: cineva sună la uşă şi eu alerg să deschid deoarece cred că este Fericitul Ioan. Deschid uşa şi într-adevăr, chiar el este! Intră pe hol. Uşa de la bucătărie se deschide şi de acolo se uită mama, unchiul şi Vladimir. însă Fericitul Ioan nu îi bagă în seamă. Vine direct spre mine. îi cad la picioare şi mă binecuvântează. Apoi mă ridic, iar el pleacă.

M-am trezit când suna soneria de la uşă. Am sărit din pat şi am deschis. Poştaşul mi-a adus un colet, pe care 1-am deschis, şi am văzut o revistă în limba engleză, The Orthodox Word (nr. 11, 1966, închinat în întregime Arhiepiscopului Ioan). Pe copertă era o fotografie cu un cimitir acoperit de zăpadă şi printre cruci umbla Fericitul nostru Ioan, întocmai aşa cum îl văzusem în vis. Iar pe copertă era scris de mână, „Pentru Zina".

Am fost atât de încântată de acest lucru şi copleşită de o bucurie atât de mare în lucrarea mea grea ! Începând din acea zi am luat hotărârea să nu îmi mai pese de părerile oamenilor şi să mă las îndrumată numai de ceea ce simte inima mea. Şi Dumnezeu m-a ajutat prin rugăciunile Dreptului din ceruri.

Ca să fiu sinceră, trebuie să spun că nu i-am simţit niciodată lipsa, încă de la prima lui plecare, când ne-a spus în scurta sa predică, în biserică, că nu este depărtare între cei care îşi întemeiază viaţa pe singurul lucru de trebuinţă şi au astfel unime sufletească. Şi, chiar şi după ce a murit, îi cer ajutorul Fericitului Ioan ca unui om viu, iar el îmi dă de ştire mereu că este prin apropiere, că mă aude şi că mă ajută.

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

In anii '60 erau puţine biserici care funcţionau, iar cea mai apropiată de noi se afla la 45 km de sat. Intr-o zi, bunica se pregătea să meargă la biserică. Mai trebuie să vă spun că eram foarte săraci şi, în timpul liber, mama făcea şaluri de lână pentru vânzare. „Ia cu tine şi şalurile! i-a spus ea bunicii. Poate vei vinde la piaţă câteva". Bunica a lăsat capul în jos:

„Cine face aşa? Piaţa şi biserica nu au nimic în comun. Şi dacă nimeni nu va cumpăra şi eu nu voi reuşi să ajung la biserică? Eu vreau să merg la biserică!", se tânguia ea.

Insă mama continua să insiste. Ce era de făcut? Bunica a luat şalurile - vreo zece - şi a plecat. A plâns tot drumul, cerând ajutor Sfântului Nicolae. Măcar să vândă unul sau două, căci altfel mama va fi nemulţumită. Dar cel mai mult o chinuia gândul să nu întârzie la biserică...

Duminica, dis-de-dimineaţă, ea a venit la piaţă, rugându-se să ajungă cât mai repede la biserică, însă la piaţă erau puţini oameni. Un bătrânel s-a apropiat de ea şi a întrebat-o: „Câte şaluri aveţi şi la ce preţ?" Bunica i-a răspuns. Fără să se uite la şaluri, le-a luat pe toate, i-a dat banii şi... a dispărut. Mirată, dar totodată şi fericită, bunica a ajuns la biserică înainte de deschiderea ei.

Când s-a întors acasă şi i-a dat mamei punga cu bani, care s-au dovedit a fi mai mulţi decât ar fi trebuit, mamei nu-i venea să creadă: niciodată nu i se întâmplase aşa ceva. Bunica i-a povestit despre bătrânelul straniu. Auzind acestea, mama a început să plângă: „Acesta era însuşi Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni!"

L. N. Goncearova, regiunea Volgograd

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Arhiepiscopul Nikon de Vologda îşi amintea despre o întâmplare care demonstrează încă o dată legătura strânsă a locuitorilor cerului cu cei de pe pământ. Intr-un sat locuia un oarecare creştin evlavios, care nu lipsea de la nici-o slujbă, mai ales în zilele de sărbătoare. Odată, în ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, soţia lui, grăbindu-se să termine lucrul pentru a nu întârzia la slujbă, a uitat să încuie uşa de la casă.

In sat locuia şi un hoţ, cunoscut de întreg satul. Observând casa descuiată, el a intrat şi a luat tot ce era de valoare. Le-a adunat pe toate într-o legăturică şi a dat să iasă. Tocmai atunci însă a intrat şi Sfântul Nicolae, îmbrăcat în veşminte arhiereşti. L-a privit supărat pe hoţ şi i-a spus: „Oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu au uitat din mare grabă uşa descuiată, iar tu ai profitat de ocazie pentru a fura tot ce au câştigat cu sudoarea frunţii lor!" Spunând acestea, l-a lovit peste obraz şi hoţul, dintr-o dată, a orbit.

Înspăimântat, hoţul a început să bâjbâie prin odaie, încercând să iasă, dar nu reuşea. Când stăpânii s-au întors de la biserică, l-au găsit pe hoţ plângând amarnic. El le-a povestit ce i s-a întâmplat şi cum Sfântul Nicolae l-a pedepsit. Hoţul a fost condamnat. Când a trebuit să fie dus sub escortă în altă localitate, el a dorit să intre într-o biserică unde se afla icoana Sfântului Nicolae. In genunchi, cu ochii în lacrimi, şi-a cerut iertare de la sfânt şi a promis să nu mai fure. Iar după ce a sărutat icoana, el şi-a recăpătat vederea.

Tatiana Komissarova,

Oraşul Cistopol

Ed. Pars Pro Toto

Iaşi, 2007

Diac. Dr. Ioan Valentin Istrati

În final, aş dori să istorisesc o minune pe care Sfântul a săvârşit-o printr-o icoana a sa, trecând de graniţele ţărilor şi ajungând într-o Biserică a sa din România.

În 1998, am fost la Kiev şi Moscova pentru a mă închina la Bisericile şi Mânăstirile de acolo. La Moscova, am găsit într-un magazin de obiecte bisericeşti o icoană preafrumoasă a Sfântului Ierarh Nicolae, îmbrăcată în aur. Icoana este o copie fidelă a unei icoane făcătoare de minuni foarte vestită în toată Rusia.

Deşi icoana a fost cumpărată dintr-un magazin, mai mulţi prieteni mi-au spus că voi avea probleme la vămile prin care voi trece spre casă. Aveam de trecut vama ruso-ucraineană, vama ucraineano-transnistreană, cea transnistreano-moldovenească şi cea moldo-română.

Am plecat din Moscova cu trenul. La prima vamă, doi ofiţeri s-au răstit la mine de unde am icoana, afirmând că nu am voie să trec. Dar, deodată, conductoarea vagonului în care mă aflam, a zis că este icoana ei, pe care o poartă cu sine de fiecare dată când pleacă în cursele feroviare. Am mulţumit lui Dumnezeu pentru acest ajutor neaşteptat şi am aflat apoi că această femeie evlavioasă era mama a doi băieţi care studiau la Seminarul teologic din Odessa.

La fiecare vamă, până în Republica Moldova, această doamnă lua cu ea icoana, pe care o prezenta vameşilor ca fiind icoana ei personală, pe care o ducea mereu cu sine. Vameşii strâmbau din nas, dar trebuiau să accepte, doamna fiind lucrător în Căile Ferate Moldoveneşti şi responsabilă cu vagonul în care eram şi eu. La Chişinău am coborât din tren şi am luat un autocar spre Iaşi.

La vama moldo-română, ni s-a cerut să coborâm cu toţii din autocar, pentru a fi cercetaţi. Unul dintre vameşi a urcat din autocar, pentru a controla şi acolo. Deodată, am auzit pe vameş strigând: „Bă, ală cu icoana de aur, vino aici!" Am împietrit. Din toate bagajele, vameşul găsise tocmai icoana mea.

Am urcat înfricoşat, iar vameşul, cu o faţă fioroasă, m-a întrebat de unde o am şi apoi mi-a zis pe un ton dur că se confiscă. Apoi, privind cu atenţie icoana, vameşul a exclamat: „Ce minune de icoana! Cât e de frumoasă!  Ar trebui să stea numai într-o Biserică". Într-o clipă, ceva s-a schimbat în el în mod miraculos şi definitiv, dintr-o brută a devenit mai bun, s-a înseninat la faţă. A devenit un alt om. Ca străfulgerat de o lumină nevăzută, a făcut semnul Sfintei Cruci, a sărutat icoana şi mi-a zis în şoaptă: „Am ţipat de icoană şi ofiţerul de afară a auzit. Cum să facem să scăpăm de asta? Sigur mă va întreba de icoană. Nu cumva ai vreo icoană pe hârtie, pe care să i-o arătăm?' Am scos imediat o icoană pe hârtie, aurie, pe care am dus-o afară, la ofiţerul  care bineînţeles m-a întrebat: „Ce icoană ai?" I-am arătat-o şi acesta a zis: „E frumoasă, i-ar sta mai bine in biroul nostru". Iar eu am zis, cu inima cât un purice: „V-o dau cu plăcere. Mai am una".

Aşa a venit icoana Sfântului Nicolae cu mine în România, apărându-se de piedicile vămilor şi săvârşind minuni, înmuind inima  celor care o vedeau şi trecând ca o lumină de graniţele celor care uitaseră de Dumnezeu. Astăzi icoana străjuieşte altarul Bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae" din Valea Seacă, acolo unde tatăl meu este preot de mai bine de douăzeci de ani. La fiecare hram. Pe 6 decembrie şi pe 9 mai, icoana este scoasă în procesiune din altar, toţi credincioşii o sărută, iar Sfântul din icoană parcă zâmbeşte. E ceva ceresc şi de negrăit, ca o putere de har ce uneşte lumea de aici cu lumea cea de dincolo de moarte. Un credincios mi-a mărturisit că atunci când s-a rugat la această icoană a simţit un fior sfânt de iubire şi bunătate şi a hotărât să-şi schimbe viaţa. O credincioasă mi-a spus că Sfântul a ajutat-o, vindecându-i boala de ochi de care suferea, atunci când s-a rugat la icoana Sfântului. O preoteasă credincioasă din familia mea s-a vindecat  de o boală fără leac (infectarea cu bacilul Pseudomonas Aeruginosa), rugându-se Sfântului.

Mulţi credincioşi mărturisesc de puterea pe care o simt atunci când sărută icoana Sfântului şi slăvesc pe Dumnezeu, Cel ce este minunat întru Sfinţii Lui.

"Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile",

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Atunci când Fericitul Ioan a venit la Paris pentru prima dată după plecarea sa la San Francisco, a stat, bineînţeles, în chilioara sa de la biserica noastră. Pe atunci părintele Mitrofan mai era cu noi. Seara Fericitul Ioan m-a rugat să urc în chilia sa şi să-i dau ceva jos.

Intrând în chilie am văzut un ziar pe masă, cu fotografia Icoanei din Kazan a Maicii Domnului. Cu ceva vreme în urmă, cu mult înainte de a-1 cunoaşte pe Arhiepiscopul Ioan, citisem cu mama în ziare că un colecţionar de antichităţi din Anglia avea o icoană rusească veche şi oamenii credeau că este Icoana originală din Kazan. Avea o ferecătură foarte scumpă şi bineînţeles că ar fi costat foarte mult dacă cineva ar fi vrut să o cumpere pentru Biserica Rusă, ca apoi să o poată înapoia pământului natal. Această istorie mă preocupa şi voisem dintotdeauna să ştiu dacă era sau nu icoana originală făcătoare de minuni.

Iar acum găsisem acest articol în chilia Fericitului Ioan şi mă bucuram, gândindu-mă că o să-1 întreb despre ea. însă după ce am coborât am fost atât de ocupată cu pregătirea mesei şi cu alte treburi din acestea, încât am uitat de tot de ea. După masă Fericitul Ioan a urcat în chilie şi eu m-am dus acasă.

Dimineaţa m-am întors la biserică şi după ceai Fericitul Ioan m-a chemat, rugându-mă să-i calc vălul de la camilafcă. Am intrat în chilia sa şi iar am văzut ziarul acela pe masă, dar de data aceasta era pus pe partea cealaltă, aşa că articolul nu se vedea şi iar am uitat să-1 întreb, după cum voisem să fac în seara dinainte. Tocmai când eram pe punctul de a părăsi chilia, m-am oprit în pragul uşii, fiindcă mi se păruse că îl aud spunând ceva. În acel moment a întors ziarul cu faţa în sus şi a spus aşa, ca din întâmplare:

- Aceasta este o icoană pictată foarte frumos şi ferecătura este foarte scumpă, însă nu este originalul, fiindcă măsurile nu se potrivesc cu prototipul.

Am amuţit în faţa înainte-vederii sale şi, în loc să-i cer o explicaţie despre icoană şi de ce îmi spunea aceste lucruri, nu am putut să mă adun decât ca să zic:

- Ce păcat!

Am coborât, zguduită până în străfundurile fiinţei mele. După câteva zile Fericitul Ioan a plecat cu avionul înapoi în California şi la scurt timp a plecat şi părintele nostru Mitrofan. Şi am rămas singuri de tot, ca nişte orfani, fără rugătorii noştri dragi.

"Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile",

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Când dragul nostru, Fericitul Ioan, ne părăsea pentru a conduce eparhia San Francisco, mi se părea că, deşi rămânea cu noi iubitul părinte Mitrofan, eu tot o să pierd totul şi o să rămân cu desăvârşire orfană. Nici acum nu pot să-mi aduc aminte de acel moment decât cu lacrimi în ochi. în clipa în care, după Liturghia din ziua plecării, Fericitul Ioan a ieşit cu cârja în mână din altar, pentru a ne rosti câteva cuvinte de mângâiere, mi-am spus: „O, Doamne, ce o să mă fac, că n-o să-1 mai pot vedea pe părintele meu, n-o să-i mai pot auzi vocea şi nici simţi prezenţa ? Unde se duce el... e aşa de departe !" Şi când şi-a început predica am început să plâng amar; îmi curgeau lacrimile şuvoi. Fericitul Ioan şi-a întors privirea înspre mine şi a spus:

- Cei care au acelaşi ţel şi se străduiesc spre singurul lucru de trebuinţă au unimea sufletelor şi nu simt niciodată distanţa care îi desparte. Şi oricât ar fi de mare acea distanţă, nu poate împiedica niciodată apropierea duhovnicească ce îi uneşte pe acei oameni într-un singur suflet.

Şi după cuvintele acelea lacrimile mi s-au oprit dintr-o dată, ca printr-o minune, şi chiar mi-a trecut prin minte gândul: „Ce ciudat! Parcă a închis cineva robinetul." Dintr-o dată am simţit atâta căldură în inimă, era aşa de bine, o bucurie ca de Paşti, încât am uitat chiar că Fericitul nostru ne părăsea şi, când ne-am dus să-1 conducem la aeroport, simţeam bucurie în loc de întristare. Chiar nu simţeam că ne părăsea pentru totdeauna.

Ce anume a făcut ca mâhnirea mea să se prefacă în bucurie ? Rugăciunile sale. De atunci şi până acum îl simt aproape, lângă mine; şi vorbesc cu el şi îl întreb orice este nevoie.

În noaptea de după plecarea Fericitului Ioan am avut un vis: un monah bătrân, cu părul argintiu, lung până la umeri, a intrat la noi în biserică. A intrat, a binecuvântat-o şi a plecat.

M-am uitat bine la el. Imaginea era clară şi îmi aminteam foarte bine trăsăturile lui. Mi se părea că-l cunosc, dar nu-l mai văzusem niciodată. Cine ar fi putut fi ? Numai cu mult după aceea i-am văzut portretul şi mi-am dat seama că era Episcopul Teofan Zăvorâtul. Dar înainte de acel vis nu văzusem niciodată cum arată din vreun portret al său. Sunt sigură că faptul că l-am văzut în vis a fost un fel de deschidere în tărâmul nepământesc al vieţii spirituale, de care Fericitul Ioan era atât de apropiat. Cine ştie ce oaspeţi a avut el în timpul lungilor sale privegheri de toată noaptea şi când se ruga singur în biserica noastră rece ? Poate că acest oaspete întârziat a venit să-şi ia rămas bun sau poate a venit la timp ca să îi ţină locul ? Acestea erau firimiturile de la masa Stăpânului din Evanghelie care ne cad din întâmplare nouă, celor de jos. Am fost martori numai la o umbră de o clipă a ceea ce el vedea limpede ca lumina zilei.

Nici când era departe dragul nostru, Fericitul Ioan, nu ne uita şi îi scria adesea părintelui Mitrofan, întrebând de noi şi trimiţându-ne binecuvântarea sa. Au venit şi primele Paşti fără el. După Liturghia de la miezul nopţii, pe când coboram cu toţii în trapeză să punem capăt postirii, am auzit deodată telefonul sunând. Am alergat să răspund şi - O, Doamne ! - era el, dragul nostru, Fericitul Ioan!

- Hristos a înviat, dragul meu Arhiepiscop ! am strigat eu.

El ne saluta cu Praznicul luminos al învierii lui Hristos ! Apoi a venit părintele Mitrofan la telefon şi a vorbit mult timp cu el. Ce sentiment de bucurie neobişnuită, imposibil de uitat! Cu siguranţă, aceasta trebuie să fie starea de a te afla în harul lui Dumnezeu, veselia duhului, care, după înţelepciunea patristică, este de obicei însoţită (şi ameninţată) de tristeţe provocată de pizma diavolească. Este ca umbra - cu cât e mai mare lumina, cu atât mai întunecată e umbra. De aceea sunt atât de amestecate bucuriile şi tristeţile în viaţa duhovnicească.

La următoarea sa vizită, Fericitul Ioan mi-a arătat ceasul său cu lanţul prins de rasă şi mi-a spus:

- Nu am schimbat ora şi am ştiut întotdeauna când aveţi slujbă aici, şi a zâmbit.

Ce idee minunată, mângâietoare ! Se ruga împreună cu noi chiar dacă era atât de departe ! Cu adevărat - unime sufletească!

Pr. Dorin Picioruş.

[sursa: http://bastrix.wordpress.com]

Ajutorul Sfântului Nicolae e privit ca o vărsare de mir de mult preţ către toată lumea [Condac 1]. Rugăciunile Sfinţilor umplu de bună mireasma harului pe cei care se roagă lor. /Îndrăznirea către Dumnezeu [Cf. Ibidem] înseamnă starea de intimitate a Sfinţilor cu Dumnezeu, prin care cer de la Dumnezeu mântuirea celor credincioşi./ Slobozirea de necazuri = eliberarea de ele [Cf. Ibidem]. /

A fi însuflat/insuflat de suflarea Duhului Sfânt înseamnă a fi luminat, condus, inspirat, plin de Duhul Sfânt care ne îndeamnă şi ne face să înţelegem fapte şi cugetări dumnezeieşti. [Icos 1, stih 7]/ A astupat gurile ereticilor = le-a dovedit netemeinicia ereziilor lor cu fapta şi cu cuvântul [Icos 1, stih 12]./ orbire cu eresul = îndoctrinarea cu o erezie care te dezgoleşte de harul lui Dumnezeu, fapt pentru care nu mai vezi adevărul pentru că ai orbit duhovniceşte. [Condac 2]/

Sf. Nicolae a curăţit lumea de învăţăturile nedrepte ale lui Arie, cf. Condac 2. Erezia e văzută ca o întinare a minţii, a puterii normale de judecată a omului credincios. Orice gând eretic şi orice patimă crezută drept adevăr ne întinează puterea de judecată a minţii noastre./ Grabnic ajutător [Icos 2, stih 2] = care ne ascultă rugăciunile cu mare repeziciune, dacă ele sunt făcute din adâncul inimii noastre./ Cald folositor [Icos 2, stih 3] = cel care ne ajută cu delicateţe; ale cărui minuni şi fapte în viaţa noastră ne umplu de dulceaţa iubirii lui, de frumuseţea dragostei lui. /

A cerceta pe cei necăjiţi [Icos 2, stih 4]= a vizita, a veni în mod direct, duhovniceşte la cei care sunt în mari dureri interioare./ Limanul înviforaţilor [Icos 2, stih 5]= cel care ajută pe oameni să se mântuiască din marea acestei vieţi. Cel care ne ajută să ajungem la liman, la mal, la sfârşitul vieţii noastre, adică la o moarte bună, curăţiţi şi împăcaţi cu Dumnezeu şi cu oamenii./ El mângâie pe cei care plâng [Icos 2, stih 6] pentru că le dă să simtă dulceaţa bunătăţii sale, le dă să simtă că el este cu ei, că este mult mai aproape decât cred ei, de viaţa lor. /

Ce înseamnă să ne spăimântăm/înspăimântăm de minunile unui Sfânt? [Condac 3] Înseamnă să simţim puterea duhovnicească a vieţii sale şi a faptelor sale, să fim conştienţi de ce a făcut el împreună cu Dumnezeu din viaţa lui...şi această simţire a adâncului de taină al vieţii lui ne cutremură în mod fiinţial, atât de puternic, încât din acea cutremurare porneşte întreaga noastră cinstire/reverenţă către acel Sfânt. Te cutremuri de măreţia cuiva numai dacă îl înţelegi, dacă Dumnezeu îţi dă să-i vezi şi să-i trăieşti măreţia sfinţeniei lui./

Cine poate trăi o bucurie îmbinată cu frică? [Condac 3]. Un om smerit şi lucid, care ştie cine este şi nu este el./ Ce înseamnă rugăciuni treze [Ibidem]? Înseamnă rugăciuni făcute în priveghere faţă de ceea ce intră în noi, la ce duhuri şi gânduri bat la inima noastră. Rugăciunile treze sunt rugăciunile atenţiei. Însă la aşa ceva ajungi dacă trăieşti zilnic împreună cu harul lui Dumnezeu. Nu poţi fi atent la rugăciunea din inima ta dacă nu ai pe Duhul cu tine! Asta e imposibil prin sforţări omeneşti./Ce înseamnă luminarea minţii? [Ibidem] Umplerea minţii noastre şi a fiinţei noastre, în mod vădit, conştient, simţit duhovniceşte, de către harul lui Dumnezeu. /

Numai dacă ai minte luminată, plină de har, poţi să cânţi lui Dumnezeu împreună cu Sfinţii, cf. Condac 3. / Puterile cereşti se minunează, se uimesc de credinţa Sfântului Nicolae cea tare în Dumnezeu, cf. Ibidem. / Noi ne rugăm către el deşi suntem nevrednici, cf. Icos 3. În ciuda faptului că suntem oameni păcătoşi, nu suntem excluşi de la rugăciune. De fapt rugăciunea tocmai din acest simţământ interior se naşte: din conştiinţa păcătoşeniei noastre adânci, a nevredniciei noastre faţă de harul lui Dumnezeu./

De ce aduce întristare demonilor? [Icos 3, stih 2] Pentru că le strică planurile rele pe care aceştia le au împotriva oamenilor./ Ce înseamnă să porţi aceeaşi credinţă cu Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare [Icos 3, stih 7]? Să ai în tine identitatea de credinţă, mărturisire şi de faptă cu aceia. Să fii ocupat de acelaşi Duh Sfânt întru care s-au sfinţit şi ei./ De unde avea bani Sfântul Nicolae, ca să ajute cu trei legături de galbeni, adică de bani de aur, pe cele trei fecioare şi pe tatăl lor? [Condac 4] Din averea Bisericii, la care contribuiau credincioşii în mod activ. Din chetele şi milosteniile private ale credincioşilor. /

În ce fel este Sfântul Nicolae "mirele celor trei fete" [Icos 4, stih 11]? Prin milostenia lui faţă de ele. În loc să fie date spre vânzare, ca să se prostitueze, Sfântul Nicolae se face mirele lor, protectorul căsătoriei lor, prin aceea că le dă dota spre a se căsători fiecăreia dintre ele./ Ce înseamnă a îndrepta rugăciuni către Sf. Nicolae [Condac 5]? A te ruga stăruitor lui, insistent. /Ce înseamnă a izbăvi [Ibidem] ? A mântui, a salva, a scăpa pe cineva de la o boală, de la moarte, din Iad. /

De ce sunt patimile neroditoare [Icos 5, stih 4] ? Pentru că sunt în contradicţie cu sănătatea noastră duhovnicească. Pentru că ele rodesc boală, moarte fizică, moarte duhovnicească, adică urâţenie, plictis, turpitudine interioară./ Ce înseamnă să fii îndreptător al dreptcredincioşilor [Icos 5, stih 6]? Un activ şi tainic îndrumător al conştiinţei noastre, spre a face sau a spune un anume lucru. Cel care ne iradiază cu harul persoanei sale duhovniceşti pentru ca să alegem poziţia cea mai bună, cea mai de mijloc în viaţa noastră./

Cum prădează el păgânătatea [Icos 5, stih 7]? Prin aceea că ne arată că ea este stearpă, că e o minciună şi prin aceasta fură locul păgânătăţii din inima noastră, instalând în noi buna cinstire a lui Dumnezeu. / Ce înseamnă împresurări diavoleşti [Icos 6]? Ispitirea noastră de câtre demoni, care vin şi ne înconjoară din toate părţile şi ne îndeamnă să facem un păcat, moment în care noi credem că nu putem să trecem deloc peste acest pas. Însă e o minciună! E un sentiment fals pe care ţi-l creează artificial în tine, ca tu să pactizezi cu păcatul în inima ta./

Ce înseamnă preacuvios [ Icos 6, stih 4]? Foarte plin de cuviinţă, de evlavie pentru viaţa curată, bineplăcută lui Dumnezeu./ Ce înseamnă preafericit [Icos 6, stih 5]? Prea plin de bucurii duhovniceşti în fiinţa ta, de bucuriile duhovniceşti pe care Dumnezeu ţi le dă pentru viaţa ta curată şi sfântă./ De ce le spunem Sfinţilor: "Bucură-te!" ? Pentru că este starea în care ei trăiesc înaintea lui Dumnezeu, aceea a bucuriei veşnice, continue de vederea feţei Sale şi, aceeaşi bucurie ne-o dorim şi noi. Vestim bucuria lor, de care ne umplem şi noi, atunci când slăvim bucuria şi fericirea Sfinţilor lui Dumnezeu./

De ce avea Arie vicleană cunoştinţă [Condac 7]? Pentru că prin erezia lui el dorea să atragă pe alţii, să îi rupă de la Biserică pentru ca să şi-i facă urmaşi ai lui. Era un impostor cu plan, cu fapte premeditate./ Cum a intrat Arie ca un lup în turma lui Hristos [Condac 7]? Prin aceea că dorea să îşi facă adepţi dintre credincioşii Bisericii Ecumenice, care să apostazieze de la credinţa ortodoxă./De ce e numit Arie fiară cumplită [Ibidem]? Pentru că a devenit, prin erezie, un om animalic, o adevărată fiară, care nemaigândind cele spre lauda lui Dumnezeu dorea să facă cât mai mulţi adepţi pentru sistemul său eretic, separat de învăţătura Bisericii lui Hristos şi de viaţa dumnezeiască a acesteia. /

De ce e Arie de trei ori blestemat [Icos 7]? Pentru că a atentat la dogma Treimii./ Cum a ruşinat Sfântul Nicolae pe Arie şi "a lui fără de Dumnezeu învăţătură"? Prin adevărul că Fiul este consubstanţial şi coetern cu Tatăl şi că din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii./ De ce este Arie un al doilea Iuda [Ibidem]? Pentru că L-a omorât, L-a dat uitării, L-a minimalizat, L-a socotit demn de dispreţ, în erezia lui, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu./De ce este numit Sf. Nicolae : trâmbiţa Sfintei Treimi [Icos 7, stih 6] ? Pentru că a vestit, a propovăduit dogma Sfintei Treimi în toată viaţa lui./

Cum este Sfântul Nicolae minune dumnezeiască [Condac 8]? Prin aceea că se arată făcător de minuni şi acum şi mereu./ Ce înseamnă năvăliri? [Ibidem] Atacuri ale demonilor asupra noastră. Ei dau năvală, vin la război, vin să se bată cu mintea şi simţirea noastră, cu voinţa noastră, cu liniştea noastră./Cine sunt lupii văzuţi şi cine sunt lupii nevăzuţi ai Bisericii [Icosul 8]? Lupii văzuţi sunt ereticii şi denigratorii din afara sau dinăuntrul Bisericii a sfinţeniei, a curăţiei şi a ordinii ierarhice a Bisericii. Lupii nevăzuţi sunt demonii. /

Ce înseamnă că saltă împreună cu Îngerii [ Icos 8, stih 5]? Că dănţuieşte, că se bucură, că se veseleşte împreună cu Îngerii./ De ce este numit Arie "diavolul cel întrupat" [Icos 8, stih 8]? Pentru că se manifesta cu un diavol, era rău ca un diavol, ba mai rău decât un diavol prin ceea ce spunea. Pentru că diavolii ştiu că Hristos e Fiul lui Dumnezeu, dar Arie nega acest lucru. Arie nu a fost o întrupare a unui diavol, ci un om. Dar, pentru că aşa de rău era, Părinţii Bisericii l-au socotit mai rău decât un demon, pentru că susţinea ce nu susţinuseră nici demonii despre Fiul lui Dumnezeu./Cum l-a surpat Nicolae pe Arie [Ibidem]? Prin aceea că a făcut de ruşine cuvintele lui. A demonstrat că Arie spune hule, minciuni, neadevăruri despre Fiul lui Dumnezeu. I-a surpat, stricat autoritatea falsă pe care o avea, pentru că Arie avea mulţi adepţi. /

Ce înseamnă miros bun [Icos 8, stih 9] şi ce înseamnă miros rău [Icos 8, stih 10]? Mirosul bun e harul, mirosul rău e demonizarea, înşelarea pe care o aduc demonii, erezia, patima, gândul mincinos, păcătos. / De ce se pune semnul egal între nebunie şi erezie [Icos 9]? Pentru că erezia este o ieşire din dreapta cugetare, este o ieşire din adevăr, din realitate. / Ce înseamnă expresia "fărâmiturile Ortodoxiei"? O parafrază la pilda bogatului nemilostiv, care dorea să mănânce resturile, fărâmiturile de la masa stăpânului. Aici, noi dorim să mâncăm lucrurile pe care le putem înţelege de la masa Stăpânului Hristos. Să mâncăm înţelegerile zdrumicate ale învăţăturilor sfinte, special făcute aşa ca pentru noi de către cei Sfinţi, care ne hrănesc ca pe nişte prunci neîntăriţi în înţelegere...care nu suntem în stare să mâncăm pâinea cea tare a înţelegerilor dogmelor dumnezeieşti. Este o expresie a smereniei./

De ce este Nicolae Israelul cel nou [ Icos 9,stih 1]? Pentru că este un om duhovnicesc. / Ce înseamnă a tăia nedumnezeirea din Icos 9, stih 2? Înseamnă a arăta ca neortodoxe anumite afirmaţi şi fapte. A arăta că o anume idee nu are parafa harului./ Cum e Dumnezeiescul Nicolae omorârea celor fără de lege [Icos 9, stih 4]? Prin aceea că el omoară, prin cuvintele şi faptele sale, gândul cel rău din noi. Dacă nu mai lucrăm gândurile rele nu mai suntem ai fărădelegii. Dacă nu mai păcătuim, atunci el, prin viaţa sa, ne-a omorât pe noi cei vechi, cei ai păcatului, ai fărădelegii./

Ce înseamnă să dea celor legaţi slobozire [Icos 9, stih 9]? Să scoate pe cei legaţi de patimi din năravurile lor rele. Să elibereze pe oameni de patimile lor, care îi arată ca robi, ca legaţi cu patimile ca şi cu nişte lanţuri./Cum deschide el gurile ortodocşilor [Icos 9, stih 11]? Prin aceea că le dă puterea de a vorbi cele dumnezeieşti, de a apăra sfinţenia credinţei noastre şi de a vesti minunile lui Dumnezeu care se fac în Biserica Sa./

Cum a afundat pe Satana ca plumbul în adânc [Icos 10, stih 11]?Prin aceea că a învins ereziile stârnite de Satana în vremea vieţii lui şi prin aceea că l-a învins pe Satana în trupul lui, sfinţindu-şi viaţa./ Ce înseamnă păşune duhovnicească [Condac 11]? Adevărurile şi dogmele dumnezeieşti, dimpreună cu Sfintele Taine şi povăţuirile duhovniceşti, din care se hrănesc oile duhovniceşti ale turmei lui Hristos, ca să ajungă de-a dreapta Stăpânului. / Care este izvorul Raiului [Ibidem]? Harul./ Cum a înecat el pe fiii diavoleşti [Icos 11, stih 2]? A înecat pe eretici în marea rugăciunilor şi a lacrimilor sale. /"basmul eresurilor lui Arie", Cf. Icos 11, stih 5/

Ce înseamnă să ai suflet rătăcit [Condac 12]? Pierdut în multe păcate şi patimi, care nu ştie să se strecoare, să facă slalom printre patimi şi păcate cu mintea, adică să nu se lipească de ele în adâncul fiinţei lui./ De ce este Sfântul nostru "maica mulţimii popoarelor pământeşti" [Icos 11, stih 6]? Pentru că de-a lungul timpului el a născut spre Rai pe mulţi credincioşi, prin cuvintele, viaţa şi ajutorul lui în viaţa lor./Cum a ruşinat "cărunteţele lui Arie cele urâte", cf. Icos 11, stih 11]? Prin aceea că i-a arătat lui Arie, că, deşi bătrân, nu s-a umplut de înţelepciunea care vine de la Dumnezeu ci de negura rătăcirii care a venit şi vine de la diavol./

Cum a stricat mintea lui Nicolae mulţimea zeilor [Condac 12]? Prin aceea că a arătat pe toţi zeii păgâni ca fiind deşerţi sau întruchipări ale demonilor şi patimilor umane./ De ce este împreună-şezător pe scaun cu Apostolii [Icos 12, stih 3]? Pentru că moşteneşte acelaşi Rai împreună cu ei./ Icos 12, stih 5: "ai surpat înălţările gândurilor celor diavoleşti ale lui Arie celui bârfitor". Înălţarea gândurilor, superbia este apanajul ereticilor./

Cine este corabia duhovnicească [Icos 12, stih 11]? Sfânta şi unica Biserică a lui Dumnezeu: Biserica Ortodoxă de pretutindeni! În ea mergi, călătoreşti spre Împărăţia lui Dumnezeu ca în arca lui Noe./

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Dumnezeu săvârşeşte nu doar minuni mari, ci si unele mici, cum s-ar spune, cele de fiecare zi. In copilărie, deasupra patului meu era atârnată o iconiţă a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Aproximativ de la vârsta de doi ani până la cinci, de două ori pe lună, dimineaţa găseam sub pernă o bomboană. Nimeni din rudele mele nu mi-a pus vreodată bomboane, ci, dimpotrivă, ei credeau că eu le ascundeam sub pernă. Poate că este greu de crezut, însă eu le mâncăm şi eram încredinţat că erau trimise de Dumnezeu şi de Sfântul Nicolae. Această minune mi-a întărit credinţa. Acum eu cred cu tărie în ajutorul sfântului şi deseori mă rog lui. Iar Dumnezeu mă ajută întotdeauna.

„Sfânta Rusie", oraşul

Lipeţk

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

O femeie între două vârste a venit în bisericuţa noastră. S-a rugat mult timp sfântului, cu lacrimi în ochi. Iată ce ne-a povestit. In satul nostru era o biserică mare şi frumoasă. In timpul puterii sovietice a fost închisă. Mai bine zis, a fost închisă pentru credincioşi şi deschisă pentru necredincioşi. Crucea de pe biserică a fost dată jos, geamurile sparte, iar obiectele sfinte, furate. Uşile bisericii erau deschise vraişte şi copiii veneau aici după lecţii pentru a se juca. Urcau în clopotniţă, se jucau de-a v-aţi ascunselea, strigau şi stricau ceea ce maiera întreg. Acasă, mama mă îndemna: „Ninuşka, să nu mergi să te joci în biserică. Iar când treci pe lângă ea, să te închini!"

După lecţii, colegii mei de clasă se adunau în biserică. Mă chemau şi pe mine, dar mi-era frică să mă duc, fiindcă mama nu-mi dădea voie. Toate prietenele mele erau deja în biserică, alergau şi râdeau. M-am gândit: „Poate că mama nu va afla...". Şi am intrat şi eu în biserică. Am deschis o uşă, de acolo am pătruns într-un hol, dar m-am împiedicat de ceva. Când am vrut să mă întorc, nu mai ştiam pe unde intrasem. Unde mă întorceam, mă trezeam într-un loc necunoscut. Aşa am rătăcit mult timp prin biserică.

Se întuneca şi mi se făcuse frică. Am început să strig după ajutor, dar nimeni nu răspundea. Sleită de puteri, m-am aşezat pe o treaptă şi am izbucnit în lacrimi. In minte mi se învârtea un gând: „Nu am ascultat-o pe mama şi acum nimeni nu mă va mai găsi aici". Deodată am observat lângă mine un bătrânel. Am vrut să-l întreb cum pot ieşi, dar el, fără să spună ceva, mi-a arătat cu mâna ieşirea. Am sărit de bucurie şi m-am repezit întracolo.

Când am întors capul, bătrânelul nu mai era. Dispăruse. Am ieşit afară şi am alergat spre casă, fără să spun cuiva cele întâmplate. Doar peste un timp, când mama a scos din nişte sertare icoanele ascunse, într-una din ele l-am recunoscut pe bătrânelul întâlnit de mine în biserică. I-am povestit totul mamei. Ea m-a certat un pic pentru neascultarea mea, iar după aceea mi-a spus că acel bătrân era Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. S-a închinat la icoană şi a ascuns-o înapoi în dulap.

Zinaida Pavlova, oraşul

Cerepoveţ

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Preotul Alexie Kibardin, duhovnicul Ţarului, se afla în lagărul din Zabaikalie. Acolo mai erau mulţi preoţi şi credincioşi. După moartea lui Stalin, li s-a permis să se roage. Toţi sperau într-o schimbare, în amnistie, însă eliberarea lor se lăsa mult aşteptată. Intr-o zi părintele Alexie a spus la predică: „Ştim cu toţii că Sfântul Nicolae este un mare mijlocitor. El îi ajută chiar şi pe cei necredincioşi. Să ne rugăm şi noi sfântului pentru eliberarea noastră şi să postim trei zile, până în ziua prăznuirii lui".

Patruzeci de oameni au acceptat să nu primească mâncare, dar au rezistat postului doar douăzeci şi şase, printre care şi părintele Alexie, care i-a si împărtăşit la sfârşit. In ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, pe 22 mai 1955, conducerea lagărului a primit înştiinţarea despre eliberarea celor douăzeci şi şase de condamnaţi. Cât de mult se tânguiau cei ce nu au ţinut postul până la capăt!

Părintele Alexie pleca cu bucurie şi cu speranţă în suflet. Mai târziu, el îşi amintea că în timpul călătoriei nu numai că a uitat de grijile care îl măcinau, dar a făcut şi un mare păcat: fiind cu gândul mereu la familia sa, nu a mulţumit lui Dumnezeu. El spunea: „Când suntem în necaz, ne amintim de Dumnezeu. Ne este bine când Ii primim ajutorul, dar să-I mulţumim nu ne ajung niciodată timpul şi puterea". La Moscova, în momentul când cobora din tren, a căzut pe peronul din gară şi nu a mai putut să se ridice: partea stângă a corpului i-a paralizat şi nu putea rosti nici-un cuvânt. Spre fericirea lui, alături de el era un preot din Kalinin, cu care călătorise împreună. De-abia a putut scrie pe un bileţel să nu fie dus la spital, ci să fie urcat în trenul spre Leningrad. Acolo era aşteptat. A fost urcat în tren şi culcat pe o bancă din vagon.

Rudele îl aşteptau deja în gară. L-au adus acasă - toţi plângeau şi se rugau pentru el. Părintele Alexie cerea iertare de la Dumnezeu şi de la Maica Domnului, de la îngerul păzitor şi de la Sfântul Nicolae. Peste o lună el s-a însănătoşit şi a fost trimis să slujească unde slujise înainte - în Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan, din satul Vâriţa.

Alexandr Trofimov

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

In anii '30, un om oarecare a ajuns în lagăr. Condiţiile condamnaţilor erau insuportabile. Intr-o zi el a înţeles că, dacă va mai ieşi la muncă în pădure, nu se va mai întoarce înapoi în baracă: va muri. Pentru că a refuzat să iasă la muncă, a fost închis în carceră: podeaua, tavanul şi pereţii erau din fier. Nu exista nici pat, nici scaun. De necaz, a început să plângă. Cu ultimele puteri a strigat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă!" Tot atunci uşa s-a deschis. „Acum au venit să-şi bată joc de mine", s-a gândit condamnatul. Dar a intrat un bătrân. El i-a spus: „Mâine să ieşi la muncă şi, când vă vor alinia, tu să fugi". Spunând acestea, a ieşit. „Cum vine asta - să fug? Unde să fug? Dar santinelele, câinii?" A simţit însă cum îi revin puterile. A bătut la uşă şi a cerut să fie dus a doua zi la muncă.

A doua zi a început alinierea. Niciodată până atunci nu mai fuseseră atâţia soldaţi şi câini. Câinii răi, hrăniţi pe săturate, lătrau; un ofiţer alerga cu nişte hârtii în mână în faţa condamnaţilor. Omul nostru ţinea bine minte că acum era timpul să fugă. Doar ce a făcut un pas şi a ieşit din rând, şi sa lăsat o linişte de mormânt. Nu se auzea nici vorbă omenească, nici lătrat de câine. A privit înapoi: paza şi arestaţii parcă încremeniseră. A început să alerge. O sută, trei, cinci sute de metri... A auzit un strigăt: „Stai! Întoarce-te!"

Au urmat împuşcături. „Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia" (Ps. 90; 7). Gloanţele zburau din toate părţile, însă niciunul nu şi-a atins ţinta. Nimeni nu a alergat în urma lui, ca să-l prindă. Au crezut poate că oricum nu va supravieţui singur în pădure şi mai ales iarna. El a rătăcit până a ajuns la un bordei. A intrat. Înăuntru era o femeie care gătea. S-a dovedit a fi o aşezare de tăietori de lemne. Femeia a înţeles imediat cine era în faţa ei şi l-a ascuns pe fugar.

La scurt timp au venit şi lucrătorii la masă. După ce au plecat ei, femeia l-a hrănit şi i-a dat şi pâine pentru drum - s-o răsplătească Dumnezeu pentru binefacerile sale! I-a spus cum să iasă la halta de cale ferată. Bărbatul a ajuns cu un tren până la prima staţie. La fel de bine a ajuns apoi până la Stalingrad, iar de acolo până în satul lui natal, unde nimeni nu l-a mai căutat şi nici nu a mai întrebat de el.

Calina Borisova, oraşul

Volgograd