N-am apucat să-i cer scuze prin viu grai şi faţă în faţă, pentru că până am găsit un loc unde să opresc maşina, el deja plecase. Nu am făcut decât un gest spăşit, imediat după impactul oglindă-oglindă. Mi-a răspuns printr-un claxon. Sau eu i-am răspuns lui. Nu ştiu exact, pentru că totul s-a întâmplat foarte repede, dar fără urmări. Cel puţin pentru mine, iar dacă oglinda mea n-a păţit nimc, mă gândesc că nici a lui nu a suferit vreo leziune.

Recunosc că nu e primul incident de acest fel în care sunt implicat, dar mi se întâmplă din ce în ce mai rar, deci cred că fenomenul e pe punctul de a fi eradicat. Aşa să mă ajute Dumnezeu!

P.S.: Ce căutam în faţa Secţiei 2 de Poliţie? Tinereţea de altădată!