(Istoria Romîniei, II, p. 170, Edit. Acad. R.P.R., 1962)

În prima jumătate a veacului nostru cînd se spunea că «... în vremea cînd poporul bulgar trăia sub necurmată frică de turci [în a doua jumătate a secolului al XIV-lea], mai mulţi din călugării bulgari învăţaţi de atunci şi-au năpustit patria şi au mers în Romînia şi în Serbia. Acolo au întemeiat biserici şi mînăstiri – noi vetre de cultură bulgară» ; sau că «în a doua jumătate a secolului al XIV-lea fu introdus la noi de la vecinii slavi de peste Dunăre, care-l luaser[ şi ei de la bizantini, călugărismul, viaţa călugărească» ; sau că «Nicodim este întemeietorul mînăstirii în Ţara Romînească» ; ori că «cele dintîi schituri şi mînăstiri de la noi s-au clădit tîrziu, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, sub influenţa Athosului, însă nu direct ca la sîrbi şi bulgari, ci prin mijlocirea lor» , - atunci, zic, titlul acestei osteneli ar fi părut nepotrivit. Azi însă cînd documente scrise şi arheologice dovedesc fiinţa vieţii mînăstireşti în Ţara Romînească înainte de venirea sfîntului Nicodim de la Tismana , cele spuse mai sus cer o neapărată întregire menită să dea altă faţă problemei, - scop pe care-l urmăreşte osteneala noastră. Adevărat, cea dintîi mînăstire din Ţara Romînească cunoscută documentar este Vodiţa (1370); cea zidită din material trainic, ascultînd de un egumen canonic, avînd un statut canonic juridic (autodespoţie sau samovlastie, cum zice în documente) răspicat rostit în hrisovul de întemeiere, şi înzestrată de voievodul ţării cu bunuri şi privilegii . Adică, Vodiţă este prima noastră mînăstire care se poate încăputa în definiţia unui sfînt lăcaş aghiorit de acest soi: «Mînăstire înţelegem clădirea al cărei scop este trăirea laolaltă a călugărilor, după rînduieli mai din nainte definite, pentru a se putea ajunge prin viaţa călugărească la desăvîrşire în virtuţile creştine» . Totuşi în Ţara Romînească viaţa de mînăstire nu începe o dată cu mînăstirea zidită în 1370 pe apa Vodiţei; şi Sfîntul Nicodim nu este întemeietorul vieţii mînăstireşti la noi. De bună seamă el poate fi socotit organizatorul, ori mai drept reorganizatorul (aşa cum va fi în secolul al XVIII-lea Paisie Velicicovschi) acestei>>> mai departe aici >>>

Nr. 1-2/1954

În cărţile române bisericeşti numite Psaltire şi Catavasier, găsim aproape în toate ediţiile dela 1637 şi pînă azi, nişte mici tropare intitulate: «Pripeale la praznicele domneşti şi la toţi sfinţii cei vestiţi care au polieleu. Facerea lui Filoteiu monahul» . Dar nici titlul cîntărilor: Pripeale, nici numele autorului, Filoteiu monahul, n-au stîrnit atenţia nimănui pînă în vremea noastră; pentru că nici titulatura troparelor, nici numele autorului nu spun nimic deosebit. Cărţile bisericeşti sînt pline de imnografi indicaţi numai cu numele şi calitatea de monah; iar numirea de «pripeale» nu este o titulatură rezervată numai «facerei» lui Filoteiu monahul. Şi precum despre mulţi dintre aceştia nu se cunoaşte nimic mai mult decît numele şi ce ei au scris, tot astfel nu s-a ştiut nimic pînă în preajma secolului al XX-lea nici despre Filoteiu monahul şi «pripealele» lui. În preajma acestui început de veac cercetarea mai de aproape a manuscriptelor slavoneşti din ţările noastre a dus la însemnata descoperire că acest monah Filoteiu, autorul pripealelor ce se cîntă la polieleu, a fost logofăt lui Mircea Voievod, fapt limpede arătat de titulatura acestor cîntări aflate în multe manuscripte slavoneşti, dintre care unele cu o vechime chiar din secolul al XV-lea . Cel dintîi dintre învăţaţii care s-au întîlnit în cercetările lui cu Filoteiu monahul şi cu pripealele sale, a fost episcopul Romanului, Melchisedec. Tot ce el a ştiut despre acest călugăr şi despre alcătuirea lui, le-a notat într-o însemnare pe un ms slavonesc, însemnare cunoscută pînă în vremea din urmă numai de A. I. Jacimirskij, care, într-o lucrare despre manuscriptele slavoneşti publicată în anul 1899, stabileşte pe temeiul acestei însemnări că Filoteiu este romîn şi a fost logofătul lui Mircea I-iul al Ţării Romîneşti . Descoperirea lui Melchisedec, dată publicităţii de A. I. Jacimirskij, a rămas uitată pînă în anul 1931, cînd a fost scoasă din nou la lumină la congresul de studii slave din Praga în acel an. Cu acel prilej s-a pus în evidenţă însemnătatea pripealelor lui Filoteiu monahul din punct de vedere literar şi s-a precizat că a fost logofăt al lui Mircea-cel-Bătrîn şi că este una şi aceiaşi persoană cu Filos, logofătul care apare într-un hrisov de la acest Domn, datat 1392, ianuarie 8 . Cu aceste complectări, numele lui Filoteiu monahul a intrat în cele mai noi lucrări de sinteză despre istoria Romînilor şi a vechei literaturi romîneşti , aşa că se poate spune azi, că>>> continuarea aici >>>

1. Ce este „Societatea Dacia Revival” şi care sunt scopurile sale educative?
Societatea „DACIA REVIVAL INTERNATIONAL” este astăzi cea mai cunoscută asociaţie de largă audienţă dedicată studiului istoriei vechi a României. Nucleul societăţii, pe care am înfiinţat-o la New York în anul 1999, creşte mereu, astfel încât astăzi există filiale active în România, Germania, Elveţia, Spania, Macedonia şi Australia. Iubitori ai istoriei noastre vechi din alte câteva ţări ale lumii şi-au exprimat recent intenţia de a-şi constitui propriile lor filiale. „Dacia Revival International” a fost – şi este în continuare – principalul organizator al congreselor internaţionale de dacologie care au loc în România. Am ridicat în România, prin cheltuială proprie, statui şi monumente omagiale dedicate strămoşilor noştri geto-daci. Am acordat burse de studiu unor merituoşi studenţi români, premii şi distincţii. Edităm revista „DACIA MAGAZIN”, care are distribuţie internaţională, avem la New York o staţie de televiziune, „Dacia TV”, (vezi şi www.dacia.tv) şi deţinem un foarte frecventat site pe internet, la www.dacia.org . Activitatea filialelor o constituie studiul istoriei noastre vechi pe baza ultimelor cercetări, rezultate şi ipoteze ştiinţifice, corelate pluridisciplinar. Această corelare este operată atât de cercetători voluntari, cât şi de consacraţi profesional: arheologi, istorici, sociologi, arhitecţi, lingvişti, bibliologi, ingineri constructori sau metalurgişti, astronomi şi matematicieni, topografi şi geologi, profesionişti în geodezie, chimie, analiză spectrală şi magnetometrică, doctori şi biologi. După cum se poate observa, un foarte variat buchet de profesii colaborează productiv la reexaminarea fondului de informaţie absolut necesar validării sau infirmării unor concluzii vechi, de cele mai multe ori net depăşite de actuala informaţie stiinţifică. Caracterul „pluridisciplinar” al cercetării contemporane justifică prezenţa în acest buchet al unor lucrători cu profesii diferite, dar care contribuie revelator la stabilirea adevărului istoric. Numeroşi specialişti ai societăţii noastre au fost nu numai marginalizaţi, dar chiar ignoraţi ostentativ de „istoricii tradiţionalişti” ai ultimelor două secole din mileniul trecut care socoteau că domeniul cunoaşterii trecutului este o moşie personală care le aparţine exclusiv şi că „biletul de intrare” în acest univers l-ar constitui doar diploma de absolvent al Facultăţii de Istorie. În această nouă eră a computerului, nu numai informaţia cursurilor universitare, ci şi un enorm volum informativ se află, prin internet, la dispoziţia oricărui intelectual interesat de acest domeniu. Şi, cum istoria României, mai ales istoria ei veche, a fost mutilată şi răstălmăcită nu numai dintr-o ignoranţă datorată unor complexe de inferioritate dar, cel mai adesea, prin servituţi solicitate de caleidoscopul geopolitic, este astăzi o chestiune de demnitate naţională prioritară scoaterea de sub obroc a acelor dovezi (şi ele sunt multe, nu numai arheologice!) care demonstrează că strămoşii noştri au fost autohtoni autentici în vatra Europei şi nu nişte neica-nimeni purtaţi într-acolo de cine ştie ce vânturi şi furtuni ale vremurilor. Cu alte cuvinte: noi, strănepoţi ai pelasgilor danubieni, ai marelui şi respectatului neam al traco-daco-geţilor, locuim cu îndreptăţire în propria noastră casă!

2. Recent, guvernul României a organizat şi sărbătorit „1900 de ani de la formarea poporului român”. De ce este această sărbătoare, de fapt, o ocazie de comemorare tristă?
În întrebare dumneavoastră există o sintagmă care cu siguranţă nu vă aparţine, ci este expresia nefericitei formulări cu privire la evenimentul din acest an pe care guvernul român îşi propusese să-l… omagieze (!!). „Formarea poporului român acum 1900 de ani” este o sintagmă absurdă, căci un popor ca al nostru, cu o asemenea întindere şi vigoare, nu se putea „forma” peste noapte – fie ea şi cea a Evului Mediu! – doar într-o şesime din teritoriul geto-dacic, chiar şi în aceasta dacii rămânând copleşitor majoritari! Ceea ce nişte suspecţi consilieri de moment ai acestui guvern au propus (şi erau cât pe ce să realizeze!), era celebrarea naţională şi…atenţie!… internaţională (!), a… invadării unei şesimi din pământul străbunilor noştri de către legionarii lui Traian. Cred că ar fi fost o premieră mondială: un popor care-şi omagiază nu eroii luptători pentru libertatea pământului strămoşesc, ci… invadatorii! Toate filialele societăţii noastre (şi, elocvent, acţiunii noastre i s-au alăturat o serie de alte asociaţii ale iubitorilor adevăratei istorii a României, inclusiv din media scrisă, audiovizuală şi internet) au protestat la nivel prezidenţial, guvernamental, stiinţific şi de conducere religioasă a ţării. Cel de-al 7-lea Congres Internaţional de Dacologie, care a avut loc la sfârşitul lui iunie în Bucureşti, urmat de o comemorare publică la Orăştie, a fost dedicat eroicei lupte pentru neatârnare conduse de regele dacilor, Decebal. Comemorare, şi nu celebrare! O „celebrare” şi-ar fi dorit fie niscaiva bărbi academice care au apucat în secolul trecut să-şi ridice piedestale lăudând, sub semnătură proprie, toate perioadele de>>> întreg interviul aici >>>

- Tatal meu a fost colonelul Savescu, fost sef al apararii antiaeriene a Bucurestiului in timpul razboiului. Si-a facut studiile in Germania - matematica superioara, astronomie si balistica. Pe vremea lui Hitler, lucra in Germania. Cand a vazut ca lucrurile s-au incurcat mult, s-a intors in Romania, unde s-a casatorit si a avut doi copii: pe mine si pe sora mea, Aida Savescu, cantareata de opera.

Pe linia tatalui, sunt moldovean get-beget. Bunicul era dintr-o comuna de langa Iasi, care se numea Saveni. Avea o moara, la care venea lume multa.

- Numele Savescu de la comuna vi se trage?

- S-ar putea sa fie... Mai tarziu, Savenii au fost inghititi de Iasi, au disparut. Bunica era si ea moldoveanca, dar din partile acestea, de la Ivancea. In 1976, am incercat sa vad locurile bunicii. Am ajuns la Chisinau. Mi-a placut, dar mi se parea ca nimeni nu mai vorbeste romaneste pe aici. Aveam un ceas american care canta muzica scotiana la fiecare ora. Am intalnit o tiganca care vorbea romaneste. Vindea flori in centrul Chisinaului. M-a intrebat daca nu vreau sa-i vand ceasul. I-am spus ca nu. "Iti dau toate florile", zice ea. Si m-a dus undeva in parc, langa statuia lui Stefan cel Mare. Mi-a dat trei cosuri cu foarte multe flori. Venisem din Romania cu un autobuz, impreuna cu 41 de doctori. Si le-am spus: "Am toate florile astea, le ducem la Stefan cel Mare". Imediat a aparut la toti sentimentul patriotic. Am poze foarte frumoase de atunci: un cortegiu de medici din Romania care inunda cu flori spatiul din jurul monumentului.

Anii au trecut si l-am cunoscut pe ambasadorul Republicii Moldova la ONU, Tudor Pantaru, un om deosebit, pe care l-am respectat si am ramas prieteni. Datorita lui, am revazut, acum trei ani, Chisinaul. Azi, lucrurile mi se par schimbate. La aeroport, peste tot lumea vorbeste romaneste. Unii vorbesc si ruseste. Evident, nu poti sa le interzici, caci aici s-au nascut...

- Si americanii educa sentimentul internationalist?

- Americanii au scoli pentru toate nationalitatile din lume. Toate sunt insa pana la un punct. In momentul in care vrei sa ocupi o pozitie intr-un sistem in care sa primesti bani americani, daca nu stii engleza, nu poti sa intri.

- Atunci, in 1976, n-ati ajuns la Ivancea?

- Nu, nu mi-au dat voie sa ies din Chisinau. Aveam un ghid care vorbea perfect romaneste. L-am intrebat: esti roman? Mi-a raspuns cu un fel de ura: "Nu". Am mers mai departe. Am ajuns la Bender. Nu ne-au dat voie sa fotografiem cetatea. Aveam un aparat foto si am facut cateva poze. Ghidul s-a uitat la mine, dar n-a zis nimic. A fost un om amabil, cine stie ce probleme avea si el... Anul trecut, m-am reintors la Chisinau. Tudor Pantaru a vrut sa ma duca la Cricova, sa vad cramele. Am refuzat: am venit pentru o zi si vreau sa vad Ivancea, Orheiul. Am ajuns acolo si el mi-a facut cunostinta cu Andrei Vartic. Am ramas impresionat de acest om si de ceea ce a facut el. Mi se pare ca a facut mai mult decat multi romani din Romania si de pretutindeni pentru neamul romanesc. Pastrez legaturile cu el.

- Ati gasit la Ivancea rude?

- Nu, au disparut.

In America, inteligenta m-a ajutat sa fac bani

- Cand ati plecat in America?

- In 1977. Am simtit ca situatia din Romania te ingradea si nu mai puteai face nimic. Era un plafon peste care nu mai puteai trece. Devenisem un chirurg bun, dar asta nu ma salva. Ca sa plec, m-a ajutat Ambasada americana din Bucuresti. O persoana de la ambasada m-a inclus pe o lista speciala, pe care Ceausescu a semnat-o cu scarba: "Sa plece astia din tara!" Si am plecat. Dupa ani de zile, l-am intalnit pe acel om de la ambasada, David Fandenberg, ajunsese congresman. L-am ajutat in campaniile electorale cu bani. Intr-o zi, a venit din Carolina de Nord la New York ca sa vada cine e omul care il ajuta cu atatia bani si de ce. Si i-am spus adevarul: "Tu ai fost cel care mi-ai schimbat viata cand eram in Romania si nu puteam sa plec. L-am dus la Societatea doctorilor romani "Pan America". Colegii m-au intrebat: "De ce il onorezi?". Le-am raspuns: "Am fondat aceasta societate si cu ajutorul acestui congresman".

- Dar de unde avea Napoleon Savescu bani ca sa-l ajute pe viitorul congresman? >>> mai departe aici >>>