Am privit înapoi. În depărtare, erau nişte case, cocoţate pe nişte culmi muntoase care nu ştiu dacă erau acolo mai devreme. L-am privit pe Mihai, ca să mă asigur că era lângă mine şi să citesc în acelaşi timp ceva pe faţa lui. Mă aşteptam să descifrez acelaşi sentiment de teamă pe care îl aveam şi eu. Dar nu puteam citi nimic pe faţa lui.

• Nu ţi-e frică? l-am întrebat.

• Nu, de ce mi-ar fi?

• Toate astea îţi sunt aşa se familiare?

• Deloc, dar asta nu înseamnă că trebuie neapărat să se întâmple ceva rău.

• Nu-mi place atitudinea ta, i-am zis, aş fi preferat să fii altfel într-o situaţie ca asta.

• Şi totuşi, vrei să rămân lângă tine, aşa cum sunt, nu-i aşa?

N-am răspuns imediat, mă durea faptul că se credea mai curajos decât mine, şi mai ales că avea impresia unei dependenţe de prezenţa lui. De unde până unde devenise Mihai salvatorul meu? Şi, la urma urmei, de ce ar fi trebuit să mă salveze?

• De tine însuţi, a răspuns el gândurilor mele.

• Te-am întrebat ceva? m-am răstit eu.

• Fără să ştii, da, ai făcut-o, mi-a zis Mihai. Şi ştii care e marea ta problemă, frate? Tu nu vrei să-ţi recunoşti niciodată slăbiciunile în faţa altora.

• În faţa ta! am răspuns fără să vreau.

Acum puteam citi ceva pe faţa lui, certitudinea unei victorii, a unui avantaj pe care-l avea asupra mea şi care nu avea să dispară niciodată. A făcut câţiva paşi spre casele acelea şi m-a întrebat:

• Vii?

• Nu mi-e frică, i-am strigat, rămânând pe loc. Nu am nevoie de tine. Poţi să-ţi continui călătoria de unul singur, voi găsi un alt drum.

• Nu există un alt drum, mi-a spus. Până la urmă va trebui să te obişnuieşti cu ideea asta şi să mă chemi în ajutor. Ai grijă să faci asta cât mai repede, să nu ajung cumva prea departe şi să nu te mai aud.

Nu-l mai vedeam, intrase într-o zonă de întuneric şi nu ştiam dacă se oprise să mă aştepte sau dacă îşi continua mersul.

• Nu am nevoie de tine! am mai strigat, după care am pornit spre el aproape fugind.

Întunericul dens alterna cu zone luminoase şi alternanţa asta lumină-întuneric îmi plăcea, într-o oarecare măsură. Speram să-l zăresc pe Mihai într-una din acele zone luminate şi să-l prind din urmă cât de curând. Am fi putut merge împreună fără să ne spunem nimic, aşa că nu m-aş fi simţit neapărat dependent de el, aş fi putut privi prezenţa lui ca pe ceva întâmplător. Să mergem împreună ca doi băieţi muţi, mi-a trecut prin minte.

• Cei doi muţi... am spus fără să vreau.

Drumul continua la fel, cu alternanţa de lumină şi întuneric, alergasem pe mai multe porţiuni, dar nici vorbă să-l ajung pe Mihai. M-am gândit la vorbele lui şi am avut pentru un moment tentaţia să-l strig, dar o tresărire de orgoliu m-a oprit. Şi totuşi, dacă îl voi striga prea târziu, aşa cum spusese? Dacă va fi prea departe ca să-mi poată veni în ajutor? Dar de ce aş fi avut nevoie de ajutor, ce pericole mă pândeau? Şi, la urma urmei, nu eram eu fratele mai mare? Dacă el nu avea nevoie de mine, de ce aş fi avut tocmai eu nevoie de prezenţa lui? Mare îngâmfat, Mihai ăsta, crede că deţine el soluţii pentru toate problemele, el care nu e nici măcar de aceeaşi vârstă cu mine, care nu are nici măcar jumătate din curajul meu, care nici măcar nu e fratele meu. Nu am nevoie de el, îmi repetam, alergând, nu am nevoie de el...

Începusem să dau semne de oboseală, când am remarcat prezenţa unui om. Era un păstor, aşa părea, cu toate că nu se vedeau animalele pe care le păzea.

• Îmi puteţi spune unde sunt? am întrebat.

• Asta numai tu ştii, mi-a zis omul.

Nu era deloc răspunsul pe care îl aşteptam şi mă pregăteam să plec, când păstorul mi-a zis:

• Dar îţi pot spune unde să mergi, dacă vrei.

• Vreau! am răspuns imediat.

Păstorul şi-a ridicat ghioaga şi a desenat un traseu în aer.

• Nu pricep nimic, am zis.

• Îmi pare rău, mi-a răspuns, eu ţi-am spus totul.

M-am îndepărtat de el fără să insist. Se părea că Mihai nu era singurul care susţinea că ştie totul despre mine, ajunsesem să fiu ca o carte deschisă pentru orice necunoscut. Am întors totuşi privirea spre locul unde vorbisem cu păstorul, dar nu mai era acolo.

Următoarea întâlnire a fost ceva mai încolo. De data asta nu mai era un păstor, ci chiar animalele pe care ar fi trebuit să le păzească, câteva zeci de oi şi nişte măgari. Nici un câine, am zid în sinea mea.

• Nu e nevoie de câini, a zis cineva.

M-am uitat cu atenţie, dar nu era nici un om prin preajmă, dar un măgar mă privea insistent.

• Noi avem grijă de oi mai bine decât câinii, a zis el.

Eram uluit, auzind un animal vorbind şi am avut, pentru a câta oară, dorinţa de a fugi cât pot de repede de acolo. M-am gândit totuşi, că, dacă tot vorbeşte, l-aş putea întreba şi pe el unde mă aflu. Dar eram sigur că mi se pare, nu eram nebun, eram cu siguranţă prea obosit, şi din cauza asta mi se întâmplau atâtea ciudăţenii. Nu l-am întrebat nimic.

• E un singur drum pe aici, mi-a strigat animalul. Nu trebuie să te temi, nu ai cum să te rătăceşti. Vei ajunge oricum unde trebuie.

Avea dreptate, nu era un alt drum. Cum poţi să greşeşti direcţia atunci când ţi se oferă un singur drum, dar de ce tocmai drumul acela, ce legătură exista între el şi mine, de ce ajunsesem acolo şi în ce fel avea să schimbe el relaţia dintre mine şi Mihai?

Am continuat să merg, făcându-mi singur curaj, cât de mult puteam. Era de fapt un fel de orgoliu transformat în curaj, şi bănuiam deja că nu avea să mă ţină prea mult. De fiecare dată când am făcut ceva sub impulsul orgoliului s-a terminat cât se poate de rău pentru mine.

Era un şarpe. Un animal uriaş, care se ridica până la nori. Nori coloraţi într-un amestec de verde, negru şi roşu, iar amestecul acela de culori cobora pe tot câmpul acela. Scăpasem de stânci, reuşisem să urc, sperând bineînţeles că aveam să scap astfel de toate grijile, dar tot ce întâlneam mi se părea venit din altă lume. Mă împiedicasem de ceva, o sfoară, aşa crezusem iniţial, dar nu, era altceva, pentru că aşa-zisa sfoară se îngroşa tot mai mult pe măsură ce o urmăream cu privirea, urcând sprea cer. Când i-am văzut capul muşcând din nori am început să tremur. Am luat-o la fugă spre ceea ce părea să fie o clădire joasă şi foarte întinsă, despre care nu ştiam ce să cred. Bănuiam totuşi că era una din clădirile acelea pe care le mai întâlnisem în vise, care mă atrăgeau irezistibil şi din care nu mai reuşeam să ies decât cu foarte mari eforturi. S-ar putea ca asta să fie ultima, mi-am spus, ultima, ultima, dea Domnul să fie ultima. Când mi-era teamă începeam să mă rog, nu ştiu de ce. Mă rugam ca frica să se oprească acolo, la limita aceea pe care o puteam încă suporta, insuportabilul ştiam că mă va transforma în altceva, nu ştiam în ce, dar nici nu voiam să ştiu, voiam să fiu eu, să rămân aşa cum eram.

Şarpele nu m-a urmărit. A rămas acolo să se hrănească din norul acela, în timp ce eu căutam o uşă. Am mers pe lângă zid câteva zeci de metri, fără să găsesc nimic. Aş fi preferat s-o ocolesc, desigur, dar oricât de mult mergeam spre dreapta sau spre stânga, zidul părea să se deplaseze odată cu mine. Am mers din nou pe lângă zid în sens invers şi am avut surpriza să descopăr o uşă pe lângă care trebuia să fi trecut deja, dar care mai devreme nu era acolo. În momentul acela m-am întrebat dacă nu cumva făcea chiar el toate astea, dacă Mihai nu avea puteri mai mari decât aş fi putut crede, dar am negat imediat, pentru că asta m-ar fi obligat să-i recunosc superioritatea asupra mea.

Am intrat. Era o încăpere destul de mare, sumbră, cu pereţi goi şi cu zeci de bănci de lemn. Părea să fie o biserică, dar nu era nici un indiciu precis, doar băncile acelea aveau ceva de biserică. Am străbătut încăperea aceea şi am intrat în alta, mult mai mică, poate o cameră de locuit, dar fără nici un fel de mobilier. A urmat o altă încăpere goală, apoi o a treia şi tot aşa. Eram aproape de extenuare şi plănuiam să mă opresc. Voiam să mă aşez pe podeaua uneia dintre acele încăperi şi să aştept izbăvirea sau sfârşitul, dar am remarcat că uşa următoarei încăperi era deja deschisă, ca şi cum cineva ar fi intrat chiar cu puţin timp înaintea mea.

• E cineva acolo? am strigat.

• ...

• A trecut cineva pe aici?

• ...

• Mihai, tu eşti? Tu ai inventat toate astea? Dacă da, ar fi bine să te opreşti... Poate chiar să-ţi ceri scuze... deşi aş putea să renunţ la scuze... Mă auzi, Mihai? M-am săturat de locul ăsta, înţelege odată! Ce e aşa de amuzant... Fir-ar să fie!

Am pătruns în încăperea aceea, total neinteresantă. Ceea ce m-a făcut să mă bucur, fără să ştiu prea bine de ce, a fost o doua uşă întredeschisă, prin care se zărea un alt fel de încăpere, un atelier, spre care m-am repezit cu toate puterile. Era un atelier de tâmplar în care mai intrasem de multe ori, cel al unchiului Vasile, singurul loc în care puneam în aplicare un armistiţiu cu Mihai, sub influenţa unchiului la care ţineam amândoi. Ce căuta atelierul acolo nu puteam spune, iar puţina bucurie pe care o simţisem se dusese deja, mai ales că din atelier nu mai puteam avansa, deoarece nu exista decât uşa pe care intrasem. Voiam acum să mă întorc şi să mă las ucis de şarpele acela, în cazul în care prezenţa mea l-ar fi putut interesa în vreun fel. Atelierul avea totuşi ceva în plus faţă de celelalte încăperi prin care trecusem. Era o fereastră minusculă, prin care însă nu pătrundea cine ştie ce lumină. Atelierul avea aceeaşi lumină vagă pe care o găsisem şi în celelalte încăperi, fără să ştiu de unde venea. Am încercat fără succes să deschid fereastra, apoi am apucat o rindea de-a unchiului Vasile şi am spart geamul. Am dat cu grijă cioburile la o parte şi, ajutându-mă de un taburet, am încercat să ies. Cadrul ferestrei era prea strâmt şi am rămas o vreme cu umerii blocaţi. Am reuşit să mă trag înapoi în atelier şi am privit spre uşă. Era închisă. Frica era din ce în ce mai mare şi îmi repetam fără să vreau că trebuia să ies de acolo cu orice preţ. A fost un acces de furie, sau un calcul instinctual şi o dozare perfectă a efortului, ori a fost o simplă întâmplare, nu ştiu, dar m-am aruncat asupra ferestrei aceleia şi m-am strecurat afară aproape dintr-o singură mişcare. Sau poate altcineva a vrut să se întâmple aşa. Eram de cealaltă parte a clădirii aceleia, şi puteam zări în sfârşit un drum. De fapt era mai mult o uliţă care aducea oarecum cu drumeagul de pe malul apei şi care părea să coboare, printre două dealuri, spre o aşezare omenească. Lumina era acum dominată de un verde închis, aerul era umed şi rece, foarte greu de respirat. Am pornit spre sat şi în câteva clipe am întâlnit doi copii. Mă pregăteam să-i întreb ceva, dar mi-au luat-o înainte:

• Te aşteaptă, mi-au zis.

• Cine? le-am strigat.

• Parcă nu ştiţi!

• Mihai?

• Ei, nu, el a trecut demult, el şi-a făcut datoria.

• Ce datorie?

Copiii s-au uitat unul la altul cu surprindere şi am înţeles că se aşteptau să ştiu ceva, aveam o sarcină de îndeplinit în cătunul acela. Am privit către cătun, încercând să raţionez, dar nu mă puteam gândi la altceva decât la dorinţa mea de a scăpa de acolo, de a reveni la normalitate, într-o lume pe care să o cunosc şi unde să mi se vorbească despre ceea ce ştiam, să mi se pună întrebări la care să pot răspunde. Eram din nou furios şi m-am întors către cei doi copii cu gândul să-i lovesc, să-i bat până când aveau să-mi spună tot ce voiam să ştiu, să-i învăţ minte să mai ocolească adevărul, după care aveam să-i silesc să mă însoţească peste tot, scăpând astfel de singurătate şi poate chiar de frică.

• Nu ne poţi obliga să venim cu tine, mi-a zis unul dintre ei.

• Îţi trec prin minte numai prostii, a zis celălalt.

• Ar trebui să te gândeşti la adevăratele soluţii ale problemei, a continuat primul.

• Deşi nu e chiar o problemă, a zis al doilea.

• Depinde cum priveşti lucrurile.

• Dacă vrei să fie simplu sau complicat.

• Dacă vrei să înţelegi.

• Să te supui voinţei celorlalţi.

• Să le asculţi dorinţele.

• Aşa poate fi simplu.

• Asta e calea.

• Dar numai dacă vrei.

În timp ce se completau reciproc, cei doi copii gesticulau ca doi adulţi care ar fi discutat despre lucruri deosebit de importante, dar gesturile lor aveau ceva exagerat, păreau să repete toate cuvintele într-o altă limbă şi mă întrebam, bineînţeles, cui i se adresau. Am privit în toate direcţiile, dar nu mi-a folosit la nimic. M-am năpustit asupra celor doi, lovind cu pumnii cât puteam de tare. Erau plini de sânge, dar nu schiţau nici un gest şi nici vorbă ca unul dintre ei să plângă ori să mă roage să mă opresc. Acum îi voi lua cu mine, mi-am zis, privindu-mi mâinile roşii. Mă dureau îngrozitor, ca şi cum eu aş fi fost cel bătut. Le-am întins spre cei doi, dar de data asta s-au ferit. Am făcut un pas, ei s-au ferit din nou, mergând cu spatele. Acelaşi joc de paşi s-a repetat de mai multe ori, până când cei doi au ajuns lângă zidul clădirii din care tocmai reuşisem să evadez.

• Vrei să intri din nou? m-a întrebat unul dintre ei.

Am negat instinctiv din cap şi am întins din nou mâna către ei.

• Încă un pas şi vei fi din nou prizonier, mi-a zis acelaşi copil.

Cei doi s-au privit zâmbind, apoi s-au întors din nou către mine. Feţele le erau acum curate, ca şi cum bătaia de dinainte nu se întâmplase.

• Sunt pe aici uşi pe care nu le-ai văzut, mi-a zis acelaşi copil. Nu aveai cum să le vezi. Noi le vedem, dar tu abia la întoarcere vei fi capabil de asta. Dacă te vei întoarce.

• Noi te-am avertizat, a zis al doilea. Acesta a fost rolul nostru.

Spunând aceasta, cei doi băieţi au sărit de-o parte şi de alta, au făcut câţiva paşi rapizi şi au pătruns în clădire. Am văzut ceva care semăna cu deschiderea unor uşi, dar, după intrarea lor, zidul arăta la fel ca înainte. Ceva mai încolo, fereastra care dădea în atelier, rămăsese la locul ei.

Am plecat din nou către sat, gândindu-mă că acei copii spuseseră cel puţin un adevăr, acela că existau uşi pe care nu eram capabil să le văd. Cătunul părea aproape, dar am mers cel puţin o oră fără să am impresia unei apropieri. Din când în când drumul ocolea câte o movilă mai mare, iar casele dispăreau pentru câteva momente. În acele situaţii o luam la fugă pentru a trece cât mai repede de obstacolul vizual, asigurându-mă că puteam păstra unicul reper care-mi fusese oferit. După o astfel de movilă am avut şi marea surpriză să observ că satul, care păruse tot timpul să se menţină la aceeaşi depărtare, era deodată la numai câţiva paşi. M-am apropiat de prima casă şi am strigat:

• E cineva pe aici?

• Este, am auzit o voce de bărbat. Ai ajuns, în sfârşit?

• Eram aşteptat? am întrebat din nou.

• Ba bine că nu, mi s-a răspuns.

Am plecat fără să mai cer lămuriri suplimentare. Mă intriga faptul că toată lumea părea să ştie de ce mă aflam acolo. În afară de asta, păream să fiu un fel de sclav al tuturor, aşteptat pentru cine ştie ce misiune josnică pe care nimeni altcineva nu acceptase să o îndeplinească.

Erau case joase, cătunul era poate cel mai sărac pe care-l văzusem vreodată, drumul era neîngrijit şi gardurile, de nuiele sau de ulucă, erau rupte în multe locuri, iar la unele case căzuseră cu totul. La o cotitură, după o casă ceva mai răsărită, aştepta un grup de vreo zece persoane, care păreau să dezbată ceva foarte aprig. M-am apropiat de ei, sperând încă o dată să dau peste nişte oameni care să vorbească pe înţelesul meu. Zărindu-mă, s-au oprit din vorbit şi s-au întors cu toţii spre mine. Puteam citi o bucurie nedisimulată pe feţele lor şi asta mi-a sporit mult încrederea că acea întâlnire avea să mă scape de toate grijile.

• Bună ziua! am zis, apropiindu-mă.

• În sfârşit! a zis cineva.

• Da, în sfârşit, a confirmat o femeie.

• Ce vreţi să spuneţi? am întrebat.

• Nimic altceva decât că aţi întârziat cam mult şi că ne dorim să plecăm cât mai repede de aici.

• Unde? aproape că am strigat eu.

Un bărbat înalt s-a încruntat către mine şi mi-a zis pe un ton răstit:

• Cum unde? Dumneata să ne spui.

• Dumneata ne-ai adus aici, a completat cineva.

• Dumneata eşti ghidul!

Nu mai aveam nici o speranţă. Tăcut, am trecut de grup şi mi-am continuat drumul spre celălalt capăt al cătunului, cu paşi rari, observând cum toţi ceilalţi mă urmau, într-o călătorie neştiută, al cărei ghid se pare că aleseseră să fiu.

]]>