Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Un fost lucrător NKVD, Dimitri Efimov, a relatat următoarea întâmplare:

In vara anului 1938 a fost repartizat în raionul Novoderevensk. Trebuia să-şi caute o locuinţă, însă acest lucru s-a dovedit a fi greu, întrucât cei care veniseră înaintea lui ocupaseră cele mai bune case. Lucrătorii administraţiei locale au hotărât să-i închirieze o cameră la o femeie văduvă. Ea le-a spus că nu se poate acest lucru, deoarece camera aparţine Sfântului Nicolae.

Cerându-i să descuie camera, au intrat şi au văzut o icoană mare, de la podea până în tavan, a Sfântului Nicolae. Cu toate lacrimile sărmanei văduve, icoana a fost urcată în podul casei. In cele din urmă femeia s-a dat bătută. Oricum, sfântul nu va lăsa pe nimeni să-i ocupe camera. Cei de faţă au râs. Dimitri şi-a adus bagajele în cameră, a încuiat-o cu cheia şi a plecat la serviciu.

Era o zi frumoasă de iunie, când din senin a început să tune şi să fulgere. Prin geam, Dimitri a observat un incendiu chiar în acea parte a satului unde închiriase camera. A alergat într-un suflet: ardea casa sărmanei văduve. Vecinii şi chiar gazda povesteau cum a apărut pe cer un nouraş „ca un pumn", a tunat şi fulgerul a lovit exact în acea cameră închiriată de lucrătorul de la NKVD.

Casa a ars complet. Astfel Sfântul Nicolae nu a permis nimănui să ocupe camera unde se afla icoana cu chipul său, care de altfel a rămas neatinsă. Stăpâna casei a primit o asigurare din care şi-a ridicat o casă nouă, mulţumindu-i Sfântului Nicolae pentru ajutorul şi mila sa.

„Blagovest", Riazan

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Cine nu-l cunoaşte pe Sfântul Nicolae cel Milostiv? Numele lui este rostit nu numai de creştini, ci şi de oameni de alte confesiuni. Icoane cu chipul lui pot fi întâlnite atât în biserici şi în casele oamenilor, cât şi în îndepărtata tundră, în taiga, în iurtele nomazilor, precum şi în cabanele vânătorilor.

Multe s-au scris despre ajutorul lui, dar se pare că multe au rămas şi nescrise. Cine a trăit în China cunoaşte că mulţi chinezi şi buriaţi îl cinstesc pe sfântul lui Dumnezeu. Nu o dată Sfântul Nicolae i-a salvat pe cei care lau chemat în rugăciune. Despre o astfel de întâmplare vrem să povestim şi noi.

Intr-o gară din oraşul Hrabrin se găsea icoana Sfântului Nicolae, ocrotitorul călătorilor. Ea a fost împrejmuită cu un gărduţ, iar alături se afla un mic sfeşnic. Lângă sfeşnic, într-o cutie, erau lumânări. Rusul este obişnuit ca la orice lucrare a sa să ceară binecuvântarea Domnului. Inainte de călătorie, oamenii se apropiau de icoană, aprindeau lumânări, puneau banii alături, în cutie (niciodată nu s-a întâmplat ca ei să dispară) şi se rugau sfântului. Deseori, în faţa icoanei puteau fi văzuţi şi chinezi care se rugau în genunchi. La ieşirea din gară ajungeai în cealaltă parte a oraşului, numită Pristani, care ducea la râul Sungari - un râu mare şi lat. Locuitorii îl numeau „vicleanul", pentru că se întâmpla ca liniştitul Sungari să se acopere brusc cu valuri mari, ameninţând astfel să scufunde bărcile.

Barcagiilor, care în acel moment se aflau pe râu, le venea foarte greu să le menţină la suprafaţă. Au fost şi cazuri când valurile le-au răsturnat.

Odată, într-o astfel de furtună a nimerit şi un chinez. Cu toate că era marinar cu experienţă, el nu reuşea să învingă valurile, care îl ameninţau din toate părţile. Deodată şi-a amintit de icoana din gară şi a început să strige: „Bătrânul din gară, ajută!"

Mai târziu el povestea că dintr-o dată, în chip minunat, s-a trezit pe mal. După ce şi-a venit în fire, a alergat la gară, a căzut în genunchi în faţa
icoanei şi printre lacrimi a povestit cum a fost salvat de acest „bătrân din gară" (aşa era numit sfântul de către chinezi, într-o rusă stâlcită).

Uneori sfântul se înfăţişa şi ca acuzator înfricoşător. Odată în gară era multă lume. In faţa icoanei stăteau credincioşi, ardeau lumânări. S-au apropiat şi câţiva soldaţi din armata roşie. Unul dintre ei se lăuda: „Uite acum îmi aprind o ţigară de la candelă!" Ceilalţi încercau să-l oprească: „Să nu faci asta! La ce-ţi trebuie?" El însă o ţinea morţiş: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!" Cu aceste cuvinte, s-a aplecat deasupra icoanei, a aprins ţigara de la candelă şi, zâmbind, s-a întors la tovarăşii săi.

Soldatul avea atârnate la brâu câteva grenade. Dintr-o dată, inexplicabil, ele au explodat, rupându-l în bucăţi. Cu toate că explozia a fost puternică, nimeni din cei aflaţi în gară nu a suferit.

A. Kuzminskaia, „Sobornaia vesti"

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Bunica mea s-a născut în anul 1861 şi s-a stins din viaţă în 1943, în timpul războiului. Toată viaţa a locuit în satul Sajino, regiunea Smolensk. Ea avea o prietenă, la care mergea deseori să facă baie. Prietena locuia în satul vecin. Intr-o zi, după baie, cele două bătrâne stăteau la masă şi îşi beau ceaiul. Deodată bunica a văzut cum din icoana Sfântului Nicolae a ieşit o mână. S-a speriat şi a început să strige: „O mână, o mână!" In aceeaşi clipă, din podul casei a sărit un bărbat, care a tras zăvorul de la uşă şi a fugit. Femeile au înţeles că era un tâlhar, care intrase în casă şi aştepta să adoarmă stăpâna. Auzind strigătul bunicii, el a crezut că ele iau văzut mâna pe care o întinsese şi a fugit. Aceasta a fost o minune! Două femei au fost salvate.

Nu departe de aceste locuri se află satul Miliukovo. In biserica satului se găseşte icoana Sfântului Nicolae. In zilele prăznuirii sfântului vine aici multă lume. In fiecare an, femeile aduceau în biserică papuci. Se spune că Sfântul Nicolae pleacă din biserică, încălţat în ei, la oamenii aflaţi în necazuri.

Ekaterina Sokolova,

oraşul Sâcevka,

regiunea Smolensk

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

„Dumnezeu nu Se lasă batjocorit!" De adevărul acestor cuvinte m-am convins încă o dată, după ce am auzit povestirea Mariei Lavrentievna despre învăţătoarea ei. „ Bunica mea ne ducea deseori la biserica ce se afla la o depărtare de zece kilometri de casa noastră. Ne aduna pe toţi nepoţii, lua pâine şi lapte şi rămâneam peste noapte în biserică. Intr-o sâmbătă nu m-am dus nici la şcoală, atât de mult voiam să merg la biserică împreună cu bunica.

Luni, când am apărut în clasă, învăţătoarea deîndată m-a aşezat la colţ, în genunchi. Pe bănci noi aveam nişte găuri, făcute special pentru cerneală. Ea lovea cu degetul în una din aceste găuri şi striga: „Ia te uită la ce s-a gândit ea: Maica Domnului, Sfântul Nicolae! In loc să vină la şcoală, ea s-a dus la biserică!"

Ea m-a pedepsit aspru, iar peste puţin timp i s-a întâmplat o nenorocire. Ce anume a fost, nu ştiu, dar ştiu sigur că s-a tras în ea cu  armă. Din cauza rănii, a trebuit să i se amputeze mâna. Era exact acea mână cu care lovise în bancă, certându-mă.

Au trecut mulţi ani. Întâmplător, ne-am revăzut într-o zi. Când m-a zărit, a început să plângă. Ea rămăsese singură, iar în viaţă avusese parte doar de necazuri. Mi s-a făcut milă de ea..."

Şi mie mi s-a făcut milă de ea, însă ce se mai putea face? Dumnezeu nu Se lasă batjocorit!

Evghenii Sanîn,

oraşul Sankt-Peîersburg

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Arhiepiscopul Nikon de Vologda îşi amintea despre o întâmplare care demonstrează încă o dată legătura strânsă a locuitorilor cerului cu cei de pe pământ. Intr-un sat locuia un oarecare creştin evlavios, care nu lipsea de la nici-o slujbă, mai ales în zilele de sărbătoare. Odată, în ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, soţia lui, grăbindu-se să termine lucrul pentru a nu întârzia la slujbă, a uitat să încuie uşa de la casă.

In sat locuia şi un hoţ, cunoscut de întreg satul. Observând casa descuiată, el a intrat şi a luat tot ce era de valoare. Le-a adunat pe toate într-o legăturică şi a dat să iasă. Tocmai atunci însă a intrat şi Sfântul Nicolae, îmbrăcat în veşminte arhiereşti. L-a privit supărat pe hoţ şi i-a spus: „Oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu au uitat din mare grabă uşa descuiată, iar tu ai profitat de ocazie pentru a fura tot ce au câştigat cu sudoarea frunţii lor!" Spunând acestea, l-a lovit peste obraz şi hoţul, dintr-o dată, a orbit.

Înspăimântat, hoţul a început să bâjbâie prin odaie, încercând să iasă, dar nu reuşea. Când stăpânii s-au întors de la biserică, l-au găsit pe hoţ plângând amarnic. El le-a povestit ce i s-a întâmplat şi cum Sfântul Nicolae l-a pedepsit. Hoţul a fost condamnat. Când a trebuit să fie dus sub escortă în altă localitate, el a dorit să intre într-o biserică unde se afla icoana Sfântului Nicolae. In genunchi, cu ochii în lacrimi, şi-a cerut iertare de la sfânt şi a promis să nu mai fure. Iar după ce a sărutat icoana, el şi-a recăpătat vederea.

Tatiana Komissarova,

Oraşul Cistopol

Ed. Cathisma

Bucureşti, 2008

Ieromonah Savatie Baştovoi

În România, în timpul Liturghiei, au invitat un cardinal catolic în altar şi l-au aşezat pe locul înalt [un tron în altar pe care se aşează doar episcopul].

Catolici? Ei, treaba lor ce-or făcut ei acolo. I-or făcut cinste omenească, dar Dumnezeu nu i-o făcut. Numai Dumnezeu, dacă a arăta El dreapta credinţă! Dar cu aiştia n-o mai scoţi la capăt, ei au dreptatea lor. Spune ei, iaca aşă, aşă, aşă, Dumnezeu o arătat dreapta noastră credinţă prin minuni.

De ce se spune că la Sobor Sfântul ierarh Nicolae nu-l suferea pe Arie? Aşa de tare era el avan, Sfântul Nicolae! Şi când mărturisea el dreapta credinţă s-o supărat şi i-o tras o palmă. Sfinţii Părinţi or luat şi l-or judecat, vrasăzică, pe Sfântul Nicolae şi l-or dat la pedeapsă într-o cameră. Şi când s-or dus a doua zi dimineaţă, că ei l-or dat dezbrăcat, l-or găsit îmbrăcat cu veştminte şi cu Evanghelia în mână. Şi atunci or văzut anume că el îi drept, vrasăzică. Dumnezeu o arătat că râvna lui care era deasupra ereticilor îi bună.

Dar Sfântul Spiridon ce-o făcut la Sobor? O luat o cărămidă şi o zis: fraţilor, vedeţi? Cărămida asta îi făcută din trei materii: din lut, şi din apă şi din foc. Şi-i una, nu-s două, nu-s trei, îi una - o cărămidă. Când o strâns -o în mână, o ieşit sus focul, jos apa, şi în mână o rămas lutul. Şi aşa el o arătat că Dumnezeu nostru îi unul în trei feţe: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Dar Sfântul Ioan Damaschin, că i-o tăiat ereticii mâna ca să nu mai scrie în apărarea sfintelor icoane? Dar el s-o rugat şi Maica Domnului i-o lipit mâna înapoi, şi i-o lăsat numai aşa o vârcă de sânge, aşa dimprejur, ca semn că o fost tăiet. Şi el n-o mai stat acolo în Damascul lui, s-o dus la Ierusalim, acolo, în Valea Plângerii, unde era Mânăstirea lui Sfântul Sava, şi acolo s-o făcut călugăr. Şi-apoi el o scris multe rugăciuni către Maica Domnului, către Mântuitorul, către Dumnezeu, vrasăzică. Multe rugăciuni o scris el. Iaca, vrasăzică, noi credem în lucruri care se văd, pe care le-a văzut şi despre care or scris Părinţii. Şi noi credem numai în cuvintele lor.

Ed. Pars Pro Toto

Iaşi, 2007

Diac. Dr. Ioan Valentin Istrati

Răspunde adevărului istoric apărarea curajoasă a credinţei ortodoxe de către sfânt în ambientul ostil şi păgân al vremii. Episodul apărării credinţei ortodoxe de către Nicolae în faţa tuturor ierarhilor adunaţi la Sinodul I Ecumenic este bine cunoscut. Mărturia lui Eustratie de Constantinopol în favoarea acestei afirmaţii este importantă. Criticul german Gustav Anrich acceptă aceste informaţii, găsind-o în Vita per Michelem. O informaţie interesantă aflăm la istoricul bizantin Teodor Lectorul, care a citat lista celor 318 părinţi participanţi la Sinodul I ecumenic de la Niceea pe Nicolae de Mira. Cu toate că unii cercetători cred că oraşul Mira era în secolul al IV-lea prea mic pentru a fi sediu episcopal, totuşi această mărturie este de o importanţă deosebită.

Cea mai mare erezie a vremii era arianismul, dezvoltat de Arius (Arie), un preot din Alexandria, care cu argumente raţionaliste, nega dumnezeirea Fiului şi deci mântuirea omului prin Hristos. El apela la firea credulă a oamenilor simpli, întrebând femeile gravide: „Fiul vostru exista înainte de a fi zămislit?" ca presupusă dovadă a naturii create, şi deci nemântuitoare a Fiului, care era văzut ca o Creatură de prim rang a Tatălui.

Sf. Metodiu, Patriarhul Constantinopolului (+847) afirmă că „graţie învăţăturii neobosite a Sfântului Nicolae, singură Mitropolia de Mira a rămas neatinsă de mirosul greu al ereziei ariene, pe care sfântul a respins-o ca pe o otravă (venin) aducătoare de moarte".

Părinţii Bisericii, văzând că erezia ariană nu se stinge, ba mai mult se împrăştie în toată lumea creştină, contaminând întreaga comunitate şi despărţind pe credincioşi, au hotărât convocarea unui Sinod ecumenic (universal) în care să se tranşeze disputa doctrinară dintre adepţii lui Arius şi cei ai Sfântului Alexandru al Alexandriei împreună cu diaconul Atanasie. Nu putem afirma că exista o legătura de prietenie între Nicolae şi Atanasie, atâta timp cât în scrisorile pe care Atanasie le-a trimis prefectului imperial Avlavius nu se pomeneşte nimic despre aceasta . Dimpotrivă aflăm de la istoricii păgâni Zosimos şi Eunapius despre părerea rea pe care Nicolae o avea faţă de acest prefect, vestit prin imoralitatea sa.

Neconfundând părerea personală cu susţinerea adevăratei credinţe, Sfântul Nicolae a apărat doctrina ortodoxă care susţine dumnezeirea Fiului, consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl („de o fiinţă cu Tatăl"[1]) şi naşterea Fiului din Tatăl „mai înainte de veci".

Sfântul Împărat Constantin a convocat Sinodul ecumenic de la Niceea, în 325. Sfântul Ierarh Nicolae a participat şi el, ca arhipăstor al cetăţii Mira. Văzând că Arius nu încetează de a susţine aberaţiile sale raţionaliste, deşi era convins din toate părţile de episcopii ortodocşi, Nicolae - după unii aghiografi - s-a mâniat şi ridicându-se asupra lui Arius, i-a dat acestuia o palmă. Acest gest de mânie în prezenţa Împăratului nu putea rămâne fără rezultat. Constantin cel Mare a poruncit imediat ca Nicolae să fie aruncat în temniţă, după ce l-a dezbrăcat de însemnele episcopale. Însă, noaptea, Mântuitorul Iisus Hristos şi Maica Sau au apărut în vedenie şi i-au dat înapoi episcopului întemniţat Evanghelia şi omoforul episcopal.

Caracterul incandescent şi râvnitor al Sfântului Nicolae s-a vădit în disputa sa cu Arie.  Impulsivitatea sa era răspunsul sfinţeniei sale şi al iubirii sale infinite faţă de cei săraci şi îndureraţi, al revoltei faţă de răutatea şi indiferenţa autorităţilor politice, dar şi apărarea până la martiriu a credinţei în Hristos.

Ierarhul era aprig cu cei păcătoşi, iar incandescenţa iubirii sale pentru toţi oamenii se manifesta prin lipsa lui compromis faţă de nedreptăţile vremii. Sfântul ura păcatul şi iubea pe păcătos, aşa încât nimic nu i se părea prea mult sau prea puţin pentru îndreptarea unui suflet pierdut. Şi aceasta pentru că ştia prin harul lui Dumnezeu despre valoare infinită a persoanei umane unice, pe care nimic în cer şi pe pământ nu o mai poate repeta.

Mânia sfântă a ierarhului Nicolae nu era decât expresia iubirii sale mistuitoare pentru Hristos, sădit în inima sa prin milostenie şi rugăciune: „Râvna casei Tale mă mistuie" (Psalmul 68,11; Ioan 2,17). Sf. Andrei Criteanul insistă asupra naturii sale de făcător de pace, de iertător şi povăţuitor al tuturor creştinilor, fără deosebire de rangul social, cărora cu sinceritate le spunea adevărul despre ei înşişi şi mai ales despre ceea ce ei ar trebui să fie. Pe Teognide, căzut în erezia marcionită, l-a sfătuit faţă către faţă şi prin multe scrisori care nu ni s-au păstrat, până ce acesta a revenit la albia mântuitoare a ortodoxiei.

Absenţa numelui Sf. Nicolae din listele Sinodului nu trebuie să ne mire, de vreme ce chiar Sfântul Pafnutie, unul dintre protagoniştii dezbaterilor despre posibilul celibat al preoţilor (despre care vorbeşte Socrates în Istoria Bisericească 1,11) nu este nici el menţionat în ele. Prezenţa lui Nicolae la Sinod este însă afirmată de Teodor Lectorul, un scriitor bizantin care a compus o Istorie tripartită (515, AD), bazată pe documentele istorice ale lui Socrates, Sozomen şi Teodoret, dar şi pe arhivele din Constantinopol. În această listă, Sfântul Nicolae Arhiepiscopul de Mira, apare la numărul 151.

Pr. Dorin Picioruş.

[sursa: http://bastrix.wordpress.com]

Ajutorul Sfântului Nicolae e privit ca o vărsare de mir de mult preţ către toată lumea [Condac 1]. Rugăciunile Sfinţilor umplu de bună mireasma harului pe cei care se roagă lor. /Îndrăznirea către Dumnezeu [Cf. Ibidem] înseamnă starea de intimitate a Sfinţilor cu Dumnezeu, prin care cer de la Dumnezeu mântuirea celor credincioşi./ Slobozirea de necazuri = eliberarea de ele [Cf. Ibidem]. /

A fi însuflat/insuflat de suflarea Duhului Sfânt înseamnă a fi luminat, condus, inspirat, plin de Duhul Sfânt care ne îndeamnă şi ne face să înţelegem fapte şi cugetări dumnezeieşti. [Icos 1, stih 7]/ A astupat gurile ereticilor = le-a dovedit netemeinicia ereziilor lor cu fapta şi cu cuvântul [Icos 1, stih 12]./ orbire cu eresul = îndoctrinarea cu o erezie care te dezgoleşte de harul lui Dumnezeu, fapt pentru care nu mai vezi adevărul pentru că ai orbit duhovniceşte. [Condac 2]/

Sf. Nicolae a curăţit lumea de învăţăturile nedrepte ale lui Arie, cf. Condac 2. Erezia e văzută ca o întinare a minţii, a puterii normale de judecată a omului credincios. Orice gând eretic şi orice patimă crezută drept adevăr ne întinează puterea de judecată a minţii noastre./ Grabnic ajutător [Icos 2, stih 2] = care ne ascultă rugăciunile cu mare repeziciune, dacă ele sunt făcute din adâncul inimii noastre./ Cald folositor [Icos 2, stih 3] = cel care ne ajută cu delicateţe; ale cărui minuni şi fapte în viaţa noastră ne umplu de dulceaţa iubirii lui, de frumuseţea dragostei lui. /

A cerceta pe cei necăjiţi [Icos 2, stih 4]= a vizita, a veni în mod direct, duhovniceşte la cei care sunt în mari dureri interioare./ Limanul înviforaţilor [Icos 2, stih 5]= cel care ajută pe oameni să se mântuiască din marea acestei vieţi. Cel care ne ajută să ajungem la liman, la mal, la sfârşitul vieţii noastre, adică la o moarte bună, curăţiţi şi împăcaţi cu Dumnezeu şi cu oamenii./ El mângâie pe cei care plâng [Icos 2, stih 6] pentru că le dă să simtă dulceaţa bunătăţii sale, le dă să simtă că el este cu ei, că este mult mai aproape decât cred ei, de viaţa lor. /

Ce înseamnă să ne spăimântăm/înspăimântăm de minunile unui Sfânt? [Condac 3] Înseamnă să simţim puterea duhovnicească a vieţii sale şi a faptelor sale, să fim conştienţi de ce a făcut el împreună cu Dumnezeu din viaţa lui...şi această simţire a adâncului de taină al vieţii lui ne cutremură în mod fiinţial, atât de puternic, încât din acea cutremurare porneşte întreaga noastră cinstire/reverenţă către acel Sfânt. Te cutremuri de măreţia cuiva numai dacă îl înţelegi, dacă Dumnezeu îţi dă să-i vezi şi să-i trăieşti măreţia sfinţeniei lui./

Cine poate trăi o bucurie îmbinată cu frică? [Condac 3]. Un om smerit şi lucid, care ştie cine este şi nu este el./ Ce înseamnă rugăciuni treze [Ibidem]? Înseamnă rugăciuni făcute în priveghere faţă de ceea ce intră în noi, la ce duhuri şi gânduri bat la inima noastră. Rugăciunile treze sunt rugăciunile atenţiei. Însă la aşa ceva ajungi dacă trăieşti zilnic împreună cu harul lui Dumnezeu. Nu poţi fi atent la rugăciunea din inima ta dacă nu ai pe Duhul cu tine! Asta e imposibil prin sforţări omeneşti./Ce înseamnă luminarea minţii? [Ibidem] Umplerea minţii noastre şi a fiinţei noastre, în mod vădit, conştient, simţit duhovniceşte, de către harul lui Dumnezeu. /

Numai dacă ai minte luminată, plină de har, poţi să cânţi lui Dumnezeu împreună cu Sfinţii, cf. Condac 3. / Puterile cereşti se minunează, se uimesc de credinţa Sfântului Nicolae cea tare în Dumnezeu, cf. Ibidem. / Noi ne rugăm către el deşi suntem nevrednici, cf. Icos 3. În ciuda faptului că suntem oameni păcătoşi, nu suntem excluşi de la rugăciune. De fapt rugăciunea tocmai din acest simţământ interior se naşte: din conştiinţa păcătoşeniei noastre adânci, a nevredniciei noastre faţă de harul lui Dumnezeu./

De ce aduce întristare demonilor? [Icos 3, stih 2] Pentru că le strică planurile rele pe care aceştia le au împotriva oamenilor./ Ce înseamnă să porţi aceeaşi credinţă cu Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare [Icos 3, stih 7]? Să ai în tine identitatea de credinţă, mărturisire şi de faptă cu aceia. Să fii ocupat de acelaşi Duh Sfânt întru care s-au sfinţit şi ei./ De unde avea bani Sfântul Nicolae, ca să ajute cu trei legături de galbeni, adică de bani de aur, pe cele trei fecioare şi pe tatăl lor? [Condac 4] Din averea Bisericii, la care contribuiau credincioşii în mod activ. Din chetele şi milosteniile private ale credincioşilor. /

În ce fel este Sfântul Nicolae "mirele celor trei fete" [Icos 4, stih 11]? Prin milostenia lui faţă de ele. În loc să fie date spre vânzare, ca să se prostitueze, Sfântul Nicolae se face mirele lor, protectorul căsătoriei lor, prin aceea că le dă dota spre a se căsători fiecăreia dintre ele./ Ce înseamnă a îndrepta rugăciuni către Sf. Nicolae [Condac 5]? A te ruga stăruitor lui, insistent. /Ce înseamnă a izbăvi [Ibidem] ? A mântui, a salva, a scăpa pe cineva de la o boală, de la moarte, din Iad. /

De ce sunt patimile neroditoare [Icos 5, stih 4] ? Pentru că sunt în contradicţie cu sănătatea noastră duhovnicească. Pentru că ele rodesc boală, moarte fizică, moarte duhovnicească, adică urâţenie, plictis, turpitudine interioară./ Ce înseamnă să fii îndreptător al dreptcredincioşilor [Icos 5, stih 6]? Un activ şi tainic îndrumător al conştiinţei noastre, spre a face sau a spune un anume lucru. Cel care ne iradiază cu harul persoanei sale duhovniceşti pentru ca să alegem poziţia cea mai bună, cea mai de mijloc în viaţa noastră./

Cum prădează el păgânătatea [Icos 5, stih 7]? Prin aceea că ne arată că ea este stearpă, că e o minciună şi prin aceasta fură locul păgânătăţii din inima noastră, instalând în noi buna cinstire a lui Dumnezeu. / Ce înseamnă împresurări diavoleşti [Icos 6]? Ispitirea noastră de câtre demoni, care vin şi ne înconjoară din toate părţile şi ne îndeamnă să facem un păcat, moment în care noi credem că nu putem să trecem deloc peste acest pas. Însă e o minciună! E un sentiment fals pe care ţi-l creează artificial în tine, ca tu să pactizezi cu păcatul în inima ta./

Ce înseamnă preacuvios [ Icos 6, stih 4]? Foarte plin de cuviinţă, de evlavie pentru viaţa curată, bineplăcută lui Dumnezeu./ Ce înseamnă preafericit [Icos 6, stih 5]? Prea plin de bucurii duhovniceşti în fiinţa ta, de bucuriile duhovniceşti pe care Dumnezeu ţi le dă pentru viaţa ta curată şi sfântă./ De ce le spunem Sfinţilor: "Bucură-te!" ? Pentru că este starea în care ei trăiesc înaintea lui Dumnezeu, aceea a bucuriei veşnice, continue de vederea feţei Sale şi, aceeaşi bucurie ne-o dorim şi noi. Vestim bucuria lor, de care ne umplem şi noi, atunci când slăvim bucuria şi fericirea Sfinţilor lui Dumnezeu./

De ce avea Arie vicleană cunoştinţă [Condac 7]? Pentru că prin erezia lui el dorea să atragă pe alţii, să îi rupă de la Biserică pentru ca să şi-i facă urmaşi ai lui. Era un impostor cu plan, cu fapte premeditate./ Cum a intrat Arie ca un lup în turma lui Hristos [Condac 7]? Prin aceea că dorea să îşi facă adepţi dintre credincioşii Bisericii Ecumenice, care să apostazieze de la credinţa ortodoxă./De ce e numit Arie fiară cumplită [Ibidem]? Pentru că a devenit, prin erezie, un om animalic, o adevărată fiară, care nemaigândind cele spre lauda lui Dumnezeu dorea să facă cât mai mulţi adepţi pentru sistemul său eretic, separat de învăţătura Bisericii lui Hristos şi de viaţa dumnezeiască a acesteia. /

De ce e Arie de trei ori blestemat [Icos 7]? Pentru că a atentat la dogma Treimii./ Cum a ruşinat Sfântul Nicolae pe Arie şi "a lui fără de Dumnezeu învăţătură"? Prin adevărul că Fiul este consubstanţial şi coetern cu Tatăl şi că din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii./ De ce este Arie un al doilea Iuda [Ibidem]? Pentru că L-a omorât, L-a dat uitării, L-a minimalizat, L-a socotit demn de dispreţ, în erezia lui, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu./De ce este numit Sf. Nicolae : trâmbiţa Sfintei Treimi [Icos 7, stih 6] ? Pentru că a vestit, a propovăduit dogma Sfintei Treimi în toată viaţa lui./

Cum este Sfântul Nicolae minune dumnezeiască [Condac 8]? Prin aceea că se arată făcător de minuni şi acum şi mereu./ Ce înseamnă năvăliri? [Ibidem] Atacuri ale demonilor asupra noastră. Ei dau năvală, vin la război, vin să se bată cu mintea şi simţirea noastră, cu voinţa noastră, cu liniştea noastră./Cine sunt lupii văzuţi şi cine sunt lupii nevăzuţi ai Bisericii [Icosul 8]? Lupii văzuţi sunt ereticii şi denigratorii din afara sau dinăuntrul Bisericii a sfinţeniei, a curăţiei şi a ordinii ierarhice a Bisericii. Lupii nevăzuţi sunt demonii. /

Ce înseamnă că saltă împreună cu Îngerii [ Icos 8, stih 5]? Că dănţuieşte, că se bucură, că se veseleşte împreună cu Îngerii./ De ce este numit Arie "diavolul cel întrupat" [Icos 8, stih 8]? Pentru că se manifesta cu un diavol, era rău ca un diavol, ba mai rău decât un diavol prin ceea ce spunea. Pentru că diavolii ştiu că Hristos e Fiul lui Dumnezeu, dar Arie nega acest lucru. Arie nu a fost o întrupare a unui diavol, ci un om. Dar, pentru că aşa de rău era, Părinţii Bisericii l-au socotit mai rău decât un demon, pentru că susţinea ce nu susţinuseră nici demonii despre Fiul lui Dumnezeu./Cum l-a surpat Nicolae pe Arie [Ibidem]? Prin aceea că a făcut de ruşine cuvintele lui. A demonstrat că Arie spune hule, minciuni, neadevăruri despre Fiul lui Dumnezeu. I-a surpat, stricat autoritatea falsă pe care o avea, pentru că Arie avea mulţi adepţi. /

Ce înseamnă miros bun [Icos 8, stih 9] şi ce înseamnă miros rău [Icos 8, stih 10]? Mirosul bun e harul, mirosul rău e demonizarea, înşelarea pe care o aduc demonii, erezia, patima, gândul mincinos, păcătos. / De ce se pune semnul egal între nebunie şi erezie [Icos 9]? Pentru că erezia este o ieşire din dreapta cugetare, este o ieşire din adevăr, din realitate. / Ce înseamnă expresia "fărâmiturile Ortodoxiei"? O parafrază la pilda bogatului nemilostiv, care dorea să mănânce resturile, fărâmiturile de la masa stăpânului. Aici, noi dorim să mâncăm lucrurile pe care le putem înţelege de la masa Stăpânului Hristos. Să mâncăm înţelegerile zdrumicate ale învăţăturilor sfinte, special făcute aşa ca pentru noi de către cei Sfinţi, care ne hrănesc ca pe nişte prunci neîntăriţi în înţelegere...care nu suntem în stare să mâncăm pâinea cea tare a înţelegerilor dogmelor dumnezeieşti. Este o expresie a smereniei./

De ce este Nicolae Israelul cel nou [ Icos 9,stih 1]? Pentru că este un om duhovnicesc. / Ce înseamnă a tăia nedumnezeirea din Icos 9, stih 2? Înseamnă a arăta ca neortodoxe anumite afirmaţi şi fapte. A arăta că o anume idee nu are parafa harului./ Cum e Dumnezeiescul Nicolae omorârea celor fără de lege [Icos 9, stih 4]? Prin aceea că el omoară, prin cuvintele şi faptele sale, gândul cel rău din noi. Dacă nu mai lucrăm gândurile rele nu mai suntem ai fărădelegii. Dacă nu mai păcătuim, atunci el, prin viaţa sa, ne-a omorât pe noi cei vechi, cei ai păcatului, ai fărădelegii./

Ce înseamnă să dea celor legaţi slobozire [Icos 9, stih 9]? Să scoate pe cei legaţi de patimi din năravurile lor rele. Să elibereze pe oameni de patimile lor, care îi arată ca robi, ca legaţi cu patimile ca şi cu nişte lanţuri./Cum deschide el gurile ortodocşilor [Icos 9, stih 11]? Prin aceea că le dă puterea de a vorbi cele dumnezeieşti, de a apăra sfinţenia credinţei noastre şi de a vesti minunile lui Dumnezeu care se fac în Biserica Sa./

Cum a afundat pe Satana ca plumbul în adânc [Icos 10, stih 11]?Prin aceea că a învins ereziile stârnite de Satana în vremea vieţii lui şi prin aceea că l-a învins pe Satana în trupul lui, sfinţindu-şi viaţa./ Ce înseamnă păşune duhovnicească [Condac 11]? Adevărurile şi dogmele dumnezeieşti, dimpreună cu Sfintele Taine şi povăţuirile duhovniceşti, din care se hrănesc oile duhovniceşti ale turmei lui Hristos, ca să ajungă de-a dreapta Stăpânului. / Care este izvorul Raiului [Ibidem]? Harul./ Cum a înecat el pe fiii diavoleşti [Icos 11, stih 2]? A înecat pe eretici în marea rugăciunilor şi a lacrimilor sale. /"basmul eresurilor lui Arie", Cf. Icos 11, stih 5/

Ce înseamnă să ai suflet rătăcit [Condac 12]? Pierdut în multe păcate şi patimi, care nu ştie să se strecoare, să facă slalom printre patimi şi păcate cu mintea, adică să nu se lipească de ele în adâncul fiinţei lui./ De ce este Sfântul nostru "maica mulţimii popoarelor pământeşti" [Icos 11, stih 6]? Pentru că de-a lungul timpului el a născut spre Rai pe mulţi credincioşi, prin cuvintele, viaţa şi ajutorul lui în viaţa lor./Cum a ruşinat "cărunteţele lui Arie cele urâte", cf. Icos 11, stih 11]? Prin aceea că i-a arătat lui Arie, că, deşi bătrân, nu s-a umplut de înţelepciunea care vine de la Dumnezeu ci de negura rătăcirii care a venit şi vine de la diavol./

Cum a stricat mintea lui Nicolae mulţimea zeilor [Condac 12]? Prin aceea că a arătat pe toţi zeii păgâni ca fiind deşerţi sau întruchipări ale demonilor şi patimilor umane./ De ce este împreună-şezător pe scaun cu Apostolii [Icos 12, stih 3]? Pentru că moşteneşte acelaşi Rai împreună cu ei./ Icos 12, stih 5: "ai surpat înălţările gândurilor celor diavoleşti ale lui Arie celui bârfitor". Înălţarea gândurilor, superbia este apanajul ereticilor./

Cine este corabia duhovnicească [Icos 12, stih 11]? Sfânta şi unica Biserică a lui Dumnezeu: Biserica Ortodoxă de pretutindeni! În ea mergi, călătoreşti spre Împărăţia lui Dumnezeu ca în arca lui Noe./

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Kaliningradul este un port în care locuiesc mulţi oameni, ale căror vieţi sunt legate de mare. De aceea prin pronia lui Dumnezeu, prima biserică din oraş poartă hramul Sfântului Ierarh Nicolae Făcătorul de minuni, ocrotitorul marinarilor. Biserica mai are şi un altar în cinstea tuturor sfinţilor care au apărut pe pământul Rusiei. La intrare, în partea din stradă, se află icoana Sfântului Nicolae.

Într-o seară târzie câţiva tineri au hotărât să ia icoana sfântului de pe perete. După ce au luat-o, unul dintre ei a străpuns ochii sfântului. Peste câteva zile, o femeie a venit la părintele Marian, cerând iertare pentru fiul ei. S-a constatat că acea femeie era mama tânărului care după cele întâmplate a orbit. Ce a fost mai târziu nu ştiu.

          Victor Kolisnicenko
Kaliningrad

Cristian TABARA
Lumea credinței, anul II, nr. 1(6)

Miroase deja a colaci si a vin, in ciuda faptului ca mai este încǎ mult pana la sfârșitul Postului Nașterii Domnului. E abia începutul lui decembrie, dar e praznic mare, fiindcă Biserica Ortodoxa din toata lumea aduce cinstire Sfântului Nicolae, iubit, dar si temut, fǎcǎtor de minuni, dar si pălmuitor al păcatului si pǎcǎtoşilor. Si cum mulți ii poarta numele si-l au drept patron spiritual, plutește in aerul rece al iernii aroma unor petreceri. O fi bine, însǎ? O fi, oare, marele sfânt mulțumit ca, in numele lui, credincioșii ar putea sa încalce Postul? Nu ne-am alege, oare, cu o palma de la Sfântul Nicolae? Ar putea, însǎ, Nicolae sa ne pălmuiască, din moment ce mulți cred ca el nu e decât un personaj mitologic?

Ei bine, dragilor, Sfântul Ierarh Nicolae nu este deloc un personaj mitologic. El a fost, după cum vedeți, unul din vlădicii Bisericii noastre: a fost arhiepiscopul Mirei, o localitate din vechea Licia, in Asia Mica. A trăit ca voi si ca mine, dar a știut mult mai bine ca mine sa tina poruncile lui Dumnezeu si învǎţǎturile Sale, ajungând sa păstoreasca sufletele creștinilor secolului 4, intr-o vreme tulburata pentru Biserica. Ieșitǎ de sub prigoana, Biserica creștinǎ s-a extins cu mare repeziciune, învǎţǎturile ei capǎtând uneori adăugiri si interpretări greșite, date tocmai de către creștinii zeloși, cum ar fi Arie, si care erau pricina de apriga ruptura intre credincioși si intre teologi. Văzând atâta tulburare intre supușii săi, împăratul Constantin cel Mare a poruncit ca învǎţatii si marii trăitori creștini sa se adune in așa-numitele sinoade, in care sa lămurească adevărata învǎţǎtura dumnezeiasca, așa cum a fost ea lăsata de Mântuitor, nu rǎstǎlmǎcita de oameni. La primul sinod, cel de la Niceea, din anul 325, învǎţǎtura greșitǎ a episcopului Arie a fost combătuta cu mult zel de către teologii rǎmași in litera Bibliei si a Tradiției, intre care si arhiepiscopul Nicolae. Atât de puternic a argumentat Nicolae si atât de incapatanat a fost Arie încât, îngrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfânt i-a dat ereticului o palma zdravăna, in plin sinod. Năucitul Arie n-a înţeles, însǎ, nimic, iar Biserica a fost nevoita sa se lepede de el si de invatatura lui, condamnata prin hotărâre sinodala. De la palma Sfantului Nicolae a rămas obiceiul ca, in 5 decembrie (ajunul praznicului), celor neascultători sa li se dea o joarda in semn de avertisment. Dar, v-ați întrebat vreodată de ce in colindele românești se cânta, in plina iarna, despre florile dalbe, flori de mar, sau despre marut, mărgăritar? Ce mar ar putea face in decembrie flori dalbe? De ce tocmai mar, de ce tocmai flori? Pentru ca batranii noștri știau de la bǎtrânii lor ca acea joarda a Sfântului Nicolae trebuie sa fie una de mar, iar daca aceasta, pusa in apa, va înflori pana de Nașterea Domnului, înseamnă ca sfântul a mijlocit pentru iertarea celui căruia i-a dăruit crenguța flori dalbe. Încercați, dar, si vedeți ce vrednicie ați avut in fata oamenilor si a lui Dumnezeu, măsurata de marele ierarh Nicolae!

Dar vrednicul arhiepiscop al Mirelor Lichiei a avut măsura lucrurilor atât de buna, încât a știut ca după mustrare se cere mangliere si ca încercările vieții pot fi pentru unii prea apǎsǎtoare. A dăruit mult săracilor, a liniștit pe întristați, a vindecat cu putere de la Dumnezeu pe bolnavi, arătând lumii slava Tatălui ceresc. A rămas in seama ierarhului Nicolae o poveste adevărata, dureroasa si mişcǎtoare, care nu se deosebește cu nimic de cele din zilele noastre, deși s-a petrecut in secolul 4. Zic cei vechi ca, intr-o zi, a aflat Nicolae despre un tata din cetatea Mira care, de durere ca nu are zestre suficienta sa-si mărite cu cinste fiicele, plănuia sa le ia zilele si apoi sa se omoare, ca nu cumva fetele sale sa fie nevoite sa ajungă batjocura bǎrbaţilor avuți. Mișcat de durerea tatălui si îngrijorat de soarta fetelor si a bǎtrânului, Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia câteva pungi cu galbeni si sa le strecoare in casa familiei aceleia, in taina, așa încât sa nu se știe de unde vin banii, si sa se împiedice o grozăvie. Iar daca mai târziu s-a aflat, a fost pentru ca slugile au vestit lumii ce fel de om a fost acela care i-a dat o palma grea rătăcitului Arie. Dar s-a aflat numai după ce Dumnezeu l-a chemat la El, in 6 decembrie 340 sau 343, pe arhiepiscopul a cărui palma a dăruit, după împrejurare, mustrare sau mângǎiere.

Fie ca noi înşine sa ne îndreptam intr-atât încât Sfântul Mare Ierarh Nicolae sa găsească de bine sa ne mângǎie mai mult si sa ne mustre mai puțin. Voi cum simțiți ca ar face Sfântul acum, daca am fi fata in fata cu el?