Durere ascutita, dar nu de inima pentru ca inima nu mai am demult, sunt doar atrii si ventricule plictisitoare si obosite. O durere ce continua ignorand si blocand orice incercare de a respira. O durere ce se hraneste nu din aer, ci din mine, din tot corpul, vlaguindu-l. Urca si coboara pe sira spinarii, jucandu-se cu vertebrele de parca ar fi niste arsice. Nu e simpla injunghiere a tradarii, este rasucirea tradarii in mine arzand totul in jurul ei, cauterizand orice urma de sentiment ce il mai putea corpul genera.

Ochii obositi se pleaca, se uita in jos spre abisul ce se asterne la varful picioarelor, si regasesc un final calmant in pietrele ascutite ce zac pe utimul nivel de haos si injosire. Pietre ce striga dupa mine, ma cheama, ma ademnesc cu linistea ce va urma dupa; cu lipsa vuietului surd ce a crescut in mine zi de zi, luna de luna, pana ce a stapanit tot ce eram eu. Surasul ascutit, dintat al pietrelor ma fac sa zambesc si sa imi indrept ochii spre ceilalti.

Si gandul se razbuna incet incet asupra mea. Gandul cel abolit si alungat, pedepsit sa umble in intuneircul subconstientului; acuma are aripi, este peste tot. Mi se izbeste de toate gandurile si ideile zdrobindu-le fara echivoc, ridicandu-se doar el ca o pasare Pheonix, dar nu din a lui cenusa, ci din a mea.

Ard mocnit de la cauterizari, ma mistui in adanc pana ce maine, voi deveni doar Gand. Acelasi gand ce l-am alungat, acelasi gand ce l-am detestat, acelasi gand ce l-am tarat in neant. Voi fi Gand si atunci nu vei avea nici loc si nici timp sa te pregatesti. Voi fi nemiloasa si vei simti ce inseamna sa fii Gand de Ura flamand!

Ornamente pe fatada Palatului Bancii Chrissoveloni din Str. Lipscani, Nr. 8 (actuala Banca de Investitii), cladire proiectata de G. M. Cantacuzino si inaugurata in aprilie 1928.

Vulturul bicefal de pe piatra din curtea Manastirii Stavropoleos din Bucuresti

Imagine preluata de pe site-ul domnului ing. Ioan Mugioiu: http://www.cultura-romana.com/

1. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl (#1):

Verginica Mea, spune tu la copiii tăi sărbătoarea Noastră cu ei şi le spune cuvintele tale, căci Tatăl este întru Mine, şi Eu sunt întru tine, iar tu eşti întru ei, întru copiii tăi care au crezut pe Duhul Sfânt, Care purcede de la Tatăl şi Care este din veac în veac prin prooroci, după cum este rânduiala Tatălui.

6/19 august 1992

Israele, Israele, Duhul Sfânt, Cel Care purcede de la Tatăl, te-a adunat pe dealul cel plin de mărturii.

29 mai/11 iunie 1995

2. Duhul Sfânt purcede din Tatăl (#2):

Şi iată, Eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu, Cel prin Duhul Sfânt făcător de viaţă; Eu sunt Cuvântul Duhului Sfânt, Care purcede din Tatăl şi Care S-a lăsat peste prooroci şi peste apostoli ca să ia trup acest cuvânt şi ca să se împlinească prin puterea Sa.

9/22 iulie 1992

3. Duhul Sfânt purcede din Dumnezeu (#3):

Aşa să luminezi tu între fiii oamenilor, aşa să-L vesteşti tu pe Iisus Hristos venit în trup, venit în tine cu fiinţa Lui, cu viaţa Lui, cu iubirea Lui, cu lucrarea Lui care lucrează departe şi de departe, fiule hrănit cu Duhul Cel dătător de viaţă şi Care din Dumnezeu purcede.

21 noiembrie 2007

4. Fiul purcede din Tatăl (#4):

Cum de nu Mă vezi? Iată-Mă, şi tu nu Mă vezi. De ce, oare, ţi-ai întors privirea de la Mine? Eu te-am făcut ca să Mă vezi, ca să Mă auzi, ca să Mă asculţi, ca să fii ca Cel ce te-a făcut, că Eu văd şi aud şi ascult pe Tatăl Meu din Care purced, şi nu M-am smuls din El decât atunci când am venit pe pământ ca să te aduc la Tatăl, ca să te aduc la Mine, Fiul şi Moştenitorul Tatălui Cel veşnic. Ce faci tu, acum, omule înghiţit de timp?

7/20 mai 1999

5. Fiul purcede din slavă, mai înainte de toţi vecii (#5):

M-am însămânţat Eu însumi în trup de Fecioară şi M-am născut prunc smerit, prunc sărac de toate cele de pe pământ, ba chiar şi de slava din care purced mai înainte de toţi vecii.

16/29 mai 1999

6. Diavolul purcede de la om (#6):

O, fiilor, cine l-a făcut pe diavol? De unde purcede el? Omul este cel care lucrează acest duh rău.

1/14 decembrie 2001

7. Omul purcede din adevăr sau din neadevăr. Cel ce purcede din adevăr, aude şi ascultă glasul lui Hristos. Cel ce nu purcede din adevăr, nu ascultă glasul lui Hristos:

Eu spre aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul. Şi iată, aceasta fac, şi oricine purcede din adevăr, acela aude şi ascultă glasul Meu din cartea aceasta.

17/30 aprilie 2000

Eu spre aceasta M-am născut şi spre aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul, iar oricine purcede din adevăr ascultă glasul Meu. Amin. Iar pentru cei ce nu purced din adevăr zic aşa cum am zis acum două mii de ani în faţa uşilor iadului: «Deschideţi porţile! Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre, ca să intre împăratul slavei! El este Domnul, Cel tare şi puternic, Domnul, Cel tare în război, împăratul slavei».

17/30 aprilie 2000

…căci scris este: «Cel ce nu purcede din adevăr nu ascultă glasul Meu»(#7)

17/30 aprilie 2000

8. Omul purcede din Hristos, căci El este uşa casei cerului, din care purcede omul (#8.):

De aceea l-am făcut Eu pe om, dar omul a plecat de lângă Creatorul său, şi dacă a plecat, s-a umplut de sine şi n-a mai găsit drumul napoi spre casă şi n-a mai dat de uşa casei din care purcede. Şi iată, Tatăl Meu M-a trimis iarăşi pe pământ, după cum este scris, şi iată, lucrez lucrarea care este scrisă de atunci de când M-am întors lângă Tatăl, căci a fost scris atunci că iarăşi fi-va să vin, şi de aceea am spus atunci: «Eu sunt uşa, şi cine intră prin Mine, acela intră iarăşi în casă ». De aceea a fost să vin iar, şi iată, am venit prin cuvânt şi am lucrat această lucrare ca să arăt uşa celor ce vor să se întoarcă acasă, şi dacă vor, aceia trebuie să intre pe uşă, căci peste porţi sau pe deasupra sau prin lături nu se poate.

1/14 iunie 1992

9. Trupul omenesc purcede din Adam (#9):

Face sufletul cale din cer în om şi din om în cer şi hrăneşte omul cu viaţă, căci aşa a fost făcut omul cel întâi zidit, din care purced trupurile oamenilor.

27 decembrie 2000/9 ianuarie 2001

10. Sufletul omenesc purcede de la Dumnezeu (#10):

…iar duhul întunericului, potrivnicul lui Dumnezeu, îmi stă mereu în cale şi nu ascultă oricum ca să se dea în lături ca Eu să trec spre tine şi să găsesc porţile întărite şi să-Mi deschidă ele ca să-ţi pun masă cerească şi să te ţin la ea, poporul Meu, şi să nu piară din calea Duhului Sfânt sufletul tău şi să nu aibă cine să-l dea lui Dumnezeu, de unde el purcede, …

14/27 octombrie 2005

11. Cuvântul poporului Noului Ierusalim purcede din Cuvântul lui Dumnezeu (#11):

Binecuvântat să fie untdelemnul cel din tine, poporul Meu. Binecuvântat să fie cuvântul tău care purcede din Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul tău va învia morţii, Israele, căci oamenii de pe pământ sunt morţi, fiule, dar prin tine suflu peste oamenii de pe pământ, ca să ştie omul ce este Dumnezeu şi câţi ani are omul, dacă omul are ani. Omul a şters de pe pământ tot adevărul cel din Dumnezeu, dar iată ce fac Eu: Eu vin să-i spun omului că este Dumnezeu.

21 noiembrie/4 decembrie 1995

12. Însuşirile fireşti purced din însuşirile cereşti (#12):

Ce nu face Domnul pentru cei dulci ai Săi, pentru cei ascultători ai Săi? Iată, îi şi ocroteşte, îi şi alintă, îi şi răsfaţă, căci cele ale firii tot din cele cereşti purced, dar puţini ar înţelege aceste însuşiri care sunt cereşti şi ele, şi din cele cereşti purced.

7/20 ianuarie 1991

13. Iubirea omenească purcede de la Domnul (#13):

Când un tată sau o mamă dulce îşi alintă copilul iubit, de unde purcede această iubire? De la Domnul purcede, măi copilul Meu cel dulce, cel alintat şi cel răsfăţat de Dumnezeu. Eu am sădit în tine aceste virtuţi, căci virtuţi se numesc şi acestea, şi sunt virtuţile iubirii cea exprimată din inimi de copii, căci copii trebuie să fiţi cu inima, măi iubitul Meu.

7/20 ianuarie 1991

14. Iubirea purcede din Dumnezeu (#14):

Dacă Mă iubiţi veşnic, veniţi mereu la Mine, că iubirea vine fără de sfârşit spre Cel din Care ea purcede peste om.

28 mai/10 iunie 2001

15. Iubirea purcede din cer (#15):

Iubirea pe pământ trebuie să se înalţe la locul de unde ea purcede, şi voiesc să biruiesc cu legea ei cea cerească peste neamul omenesc, voiesc să înveţe omul spălarea, ca să-i fie bine omului. Adu-ţi aminte de Cel ce te iubeşte din cer şi vino să semeni cu Mine…

14/27 octombrie 1999

16. Iubirea purcede din tronul slavei cereşti (#16):

Fiţi ca pruncii care nu ştiu să facă rău în faţa lui Dumnezeu, şi, în sfârşit, fiţi ca îngerii, căci îngerii joacă şi dănţuiesc în faţa tronului slavei cereşti, care este învăluit de iubire şi din care purcede iubirea.

7/20 ianuarie 1991

17. Iubirea şi nădejdea purced de la darul credinţei sfinte (#17):

Te învăţ ca şi pe ucenicii Mei, cărora Eu le-am spus: Îi veţi cunoaşte după roadele lor pe cei ce sunt ai Mei, iar cel mai mare semn peste cei ce sunt ai Mei este darul credinţei sfinte, de la care purcede şi nădejdea şi dragostea şi toată fapta acestora, căci toate cele de la Dumnezeu în om, prin credinţă se zidesc, tată.

31 octombrie 2007

18. Cele ce se văd purced prin credinţă din cele ce nu se văd (#18.):

O, vreau să te învăţ înţelepciunea naşterii şi împlinirea ta prin toate lucrările Mele de peste tine, şi împlinirea lor prin tine, cel credincios lor, dacă vei lucra cu credinţă ca a lui Avraam, care nu a iscodit, care nu s-a îndoit şi care s-a slăvit de pe pământ şi până în cer, de la cele ce se văd şi până la cele tainice ale lor şi din care ele purced.

08 ianuarie 2008

-----------------------------------------------------------------------

Comentarii

(#1) Expresie clasică ortodoxă, regăsită ca atare în Crez, dar având ca sursă primară Sfânta Scriptură:

“Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. (Ioan 15:26)

(#2) Expresia “Duhul Sfânt purcede din Tatăl” pare întru totul echivalentă cu precedenta: “Duhul Sfânt purcede de la Tatăl”. Totuşi, trebuie făcută distincţia clară între factorii dinamici care descriu purcederea de la Tatăl a Duhului, pe care Fiul Îl trimite apoi peste ucenici şi apostoli (Ioan 15:26,16:1,20:22), trimitere marcată de o precizare în coordonate istorice precise (la Cincizecime), şi cei care descriu naşterea din Tatăl a Fiului, din veşnicie (mai presus de timp, deci în afara istoriei omeneşti).

Când Apostolul Pavel cere Bisericii "să păstreze unitatea Duhului în legătura păcii", el poruncea, de fapt, credincioşilor să-L imite pe Dumnezeu în Treime, în care Sfântul Duh era unitatea personală, sfinţenia şi iubirea "prin care cei doi (Tatăl şi Fiul) sunt uniţi". Celor Ce sunt uniţi li se potriveşte exprimarea “Fiul născut din Tatăl (înainte de veci)”, în timp ce Duhul Sfânt, fiind Acela care uneşte, adică expresia lucrătoare a voinţei Tatălui, este Cel care purcede de la Tatăl.

(#3) Expresia “purcede din Dumnezeu” nu clarifică raporturile de esenţă şi de ipostasuri dintre persoanele Sfintei Treimi, ba dimpotrivă. Aceasta sugerează că purcederea este o problemă ce ţine de natura divină ca întreg şi, în consecinţă, de esenţă şi nu de ipostasuri. Şi aşa, uşor se alunecă spre interpretarea romano-catolică: "atunci când se spune despre Sfântul Duh că purcede de la Tatăl, este necesar ca el să purceadă şi de la Fiul, întrucât Tatăl şi Fiul sunt neîndoios de aceeaşi fiinţă, căci Unul este Dumnezeu".

Or, atunci când Sfântul Duh este numit în Sfânta Scriptură "Duhul Tatălui", acest lucru trebuie interpretat în sens teologic, ca referindu-se la purcederea doar de la Tatăl, iar când este numit "Duhul Fiului", trebuie interpretat în sensul iconomiei, ca referire la trimiterea către creaţie sau către Biserică sau credincioşi. Cochetând cu adopţianismul şi vehiculând idei ca aceea de "întreită Dumnezeire", Felix, Elipandus si Gottschalk au apărut in ochii teologilor catolici din secolul al IX-lea ca vectori periculoşi, care ameninţau serios unitatea Dumnezeirii.

Doctrina trinitară apuseană, care considera unitatea lui Dumnezeu un punct de pornire, a fost capabilă să meargă apoi spre o viziune deformată asupra Duhului, ca legătură între Tatăl şi Fiul, generatoare a controversatei formule “Filioque”, deşi, la începuturi, nici un teolog latin n-ar fi susţinut că fără “Filioque” unitatea lui Dumnezeu ar fi pierdută.

Dionisie Areopagitul afirmase că "Tatăl este singurul izvor al Dumnezeirii suprasubstanţiale". Aceasta este de fapt şi tălmăcirea enigmaticei afirmaţii a Fiului: "Tatăl Meu este mai mare decât Mine"(Ioan 14:28), cu alte cuvinte Tatăl fiind cauză a Dumnezeirii. Dar Tatăl era o asemenea cauză nu după natura sau esenţa Sa (care este comună tuturor celor trei ipostasuri), ci după ipostasul Său, ca Tată ceresc.

(#4) Exprimare total hazardată, pe care teologii scrupuloşi o vor clasa automat la capitolul “erezii hristologice”, cu asocierile de rigoare, legate de ereziile primelor 3-4 veacuri al creştinismului.

Trebuie făcută distincţie netă între naştere şi purcedere, dar şi între purcedere şi trimitere.

Ordinea temporală pentru naştere şi trimitere este următoarea:

- Fiul Tatălui este Unul Născut din veci din Tatăl, şi apoi este trimis de către Tatăl în lume, este zămislit mai presus de fire şi apoi este născut din Fecioară:

“Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut"; şi iarăşi: "Eu Îi voi fi Lui Tată şi El Îmi va fi Mie Fiu"?” (Evrei 1:5);

“…întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem” (Ioan 4:9);

“Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis”. (Ioan 5:23);

“Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege… “ (Gal.4:4).

Ordinea temporală pentru purcedere şi trimitere este deci următoarea:

- Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, apoi este trimis de Fiul:

“Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15:26);

“Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan 16:7).

Deci purcederea nu este nici naştere, nici trimitere. Nu putem spune Fiul purcede din Tatăl, căci atunci El nu mai este născut din Tatăl, ci purces; iar purcederea nu este nici trimitere, ca să poată fi vorba eventual de o altă acţiune, consecutivă şi completivă Naşterii cea mai înainte de veci.

(#5) Purcederea este o lucrare ipostatică: o Persoană dumnezeiască purcede de la Alta. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Slava este o însuşire impersonală, chiar dacă este eminamente dumnezeiească. Purcederea din slavă nu poate fi deci o lucrare ipostatică. În mitologia greacă, Afrodita se năştea din spuma mării, iar pasărea Phoenix re-năştea din propria cenuşă. În ambele cazuri ficţionale, materia inertă este prezumată a fi sursa inconştientă a naşterii, deci termenii folosiţi (naştere, respectiv re-naştere) sunt improprii, căci nu este vorba de vreo naştere propriuzisă, nefiind vorba de o lucrare ipostatică: în actul acestor “naşteri” (respectiv, “re-naşteri”) repetate nu există implicată, aşa cum ar fi normal, şi o persoană născătoare. Cu atât mai mult, purcederea, care presupune o sursă legitimă, cugetătoare şi voluntară, nu poate fi concepută fără ipostasul care declanşează purcederea.

În plus, purcederea Fiului, luată în sine şi analizată ca lucrare independentă, nu are suport scripturistic, şi tinde să dilueze prin părtăşie importanţa eshatologică a naşterii Fiului, percepută ca însuşire definitorie la modul decisiv.

(#6) Biblia ne învaţă că diavolul a fost prezent încă de la începutul creaţiei lumii văzute, minţindu-l şi ispitindu-l pe Adam, pentru a-l da morţii:

“Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44)

Îngerii cei răzvrătiţi au căzut şi au devenit diavoli, deci diavolul era pre-existent creaţiei văzute şi oamenilor:

“Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el”. (Apoc.12:9)

Deci, diavolul este tatăl oamenilor despărţiţi de Dumnezeu, şi nu invers:

“Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” ( I Ioan 3:8).

Purcederea diavolului de la om ar însemna o inversiune şocantă a direcţiei de pătrundere a răului in creaţie, chiar şi în raport cu revelaţia istorică, cea ce este inacceptabil. De altfel, în cartea lui Iov se prezintă explicit gradele de libertate uriaşe ale diavolului pe pământ şi modul îndrăzneţ în care îşi exercită el lucrarea malefică faţă de creaţie:

Atunci Domnul a zis către Satan: "De unde vii?" Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos".

8 Şi Domnul a zis către Satan: "Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?"

9 Dar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Ore degeaba se teme Iov de Dumnezeu?

10 N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?

11 Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!" (Iov 1,7-11).

(#7) Aceeaşi observaţie ca la (#5): Purcederea este o lucrare ipostatică. Citatul prezentat aici a fost (în mod deliberat?) desfigurat, ca formă şi ca sens, de către autorul anonim, deoarece citatul original din Biblie nici măcar nu foloseşte termenul “purcede”:

“Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt Împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”. (Ioan 18,37)

(#8.) Aserţiune cu caracter teoretic, nesusţinută de temeiuri scripturistice.

(#9) Aserţiune cu caracter teoretic, care o contrazice (fie şi numai în parte), pe cea precedentă, de la pct. 8.

(#10) Purcederea este o lucrare ipostatică a celui care este purces, şi nu a celui care este izvorul purcederii. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, dar nu în chip inert, pasiv sau contemplativ, “manipulat” de către Tatăl; ci viu şi lucrător, iar Tatăl doar binecuvintează şi ocroteşte proniator purcederea Duhului de la Sine. Biblia nu vorbeşte despre o purcedere a sufletului de la Dumnezeu, ci de acceptarea de către suflet a unei înalte misiuni care i se dă în dar, însă la modul imperativ, atât pentru împlinirea omului întru fiinţa sa în cursul vieţii pământeşti, cât şi (mai ales) după moarte şi înviere:

“Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.” (Ecclesiasticul 12:7)

(#11) Realitatea de pe teren contrazice flagrant aceste predicţiuni festiviste. Poporul de la Pucioasa, exceptând liderii lui (dintre care Mihaela se desprinde detaşat ca fiind deosebit de locvace), este binecunoscut prin “muţenia” lui caracteristică, motivată nu atât de vreo sfioşenie nativă generalizată, sau de pregătirea teologică precară a majorităţii creştinilor, ci, măcar în parte, de faptul că aproape toţi suferă un complex sever de intimidare şi chiar de timorare în faţa liderilor lor. De aceea se deschid cu greutate către discuţii libere, iar când o fac, o fac mai mult din constrângere. Ei sunt mai degrabă sub sclavia nevăzută a unui duh mut şi surd, căci sunt tare departe de promisiunile făcute pentru cei care vor fi aleşi la întâmpinarea celei de-a doua veniri a Domnului:

“… nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt.” (Marcu 13:11)

Pentru destui dintre ei, care la agape nu au niciodată vreun cuvânt duhovnicesc de spus către ceilalţi meseni sau măcar pentru sine, mesele festive comune rămân doar nişte probe pentru pântece, dar nu în sensul figurat pe care îl dă Biblia: “Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7:38.) , ci în sensul prozaic, de tranzit intestinal.

(#12) Purcederea este o lucrare de elecţie. Dacă însuşirile pământeşti ar purcede din cele cereşti, ele ar fi întotdeauna la fel de elevate şi neprihănite ca cele îngereşti. Dar multe dintre însuşirile pământeşti sunt diminuate, deteriorate, rele sau pervertite şi nu au nimic comun cu cele cereşti, deci alta este sursa din care provin acestea, sau de la care se inspiră.

(#13), (#14), (#15), (#16), (#17) Iată cinci direcţii distincte de la care sau din care pare a purcede iubirea, unele indicând drept chivernisitor al acestui tezaur pe Dumnezeu, altele arătând spre sălaşul dumnezeirii (cerul, tronul slavei cereşti), altele spre virtuţi conexe (darul credinţei sfinte) sau, prin generalizare, spre realitatea transcendentală pură (vezi la pct. 18.). Lipsa de precizie a sursei poate fi derutantă pentru un creştin dogmatic. Dumnezeu este iubire (Ioan 4:8.) şi iubirea se primeşte în dar de la Dumnezeu:

“Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem.” (Ioan 3:1)

Iar dacă este din dar, nu mai este din purcedere.

Pentru toate cele cinci situaţii, aceeaşi observaţie făcută la (#5) rămâne valabilă.

(#18.) În textul luat ca suport se intercondiţionează mai multe lucrări:

1. înţelepciunea naşterii de sus a omului;

2. împlinirea fiinţei omului prin lucrările lui Dumnezeu peste om;

3. împlinirea lucrărilor lui Dumnezeu prin om;

4. lucrarea credinţei cea fără iscodire şi fără îndoire;

5. purcederea celor ce se văd din cele ce nu se văd, ca efect al credinţei.

În fiecare dintre aceste lucrări trebuie identificat un autor al lucrării şi un beneficiar. Lucrările 1 şi 2 au ca autor pe Dumnezeu , beneficiar fiind omul. Lucrările 3 şi 4 au ca autor omul, iar beneficiar este el însuşi. Lucrarea a cincea este purcederea. Ea are ca autor pe cele ce se văd (deoarece ele purced), dar şi credinţa omului (argument condiţional), precum şi efectul de înnoire adus de cele ce nu se văd (lucrările 1 şi 2). Este vorba deci de un autor multiplu care se autorizează pe sine şi se lucrează pe sine, devenind el însuşi beneficiar. În acelaşi timp, fiecare autor în parte acţionează în mod exclusiv: Dumnezeu pare a fi vectorul exclusiv, pe motivul tautologic că El este Cel Atotputernic. Credinţa pare şi ea a fi vectorul exclusiv, căci Avraam s-a lucrat pe sine exclusiv prin credinţă, şi a fost ilustrat apoi ca un exemplu superlativ pentru muritori. Împlinirea lucrărilor lui Dumnezeu prin om pare şi ea a fi vectorul exclusiv, căci fără naşterea din nou, din apă şi din Duh, omul nu se poate desprinde de condiţia sa de neîmplinitor. Se ajunge la o contradicţie, în care mai mulţi factori exclusivi se intercondiţionează, reclamând totodată sprijin necondiţionat, unul de la altul. Încă o dată, şi aici rămâne valabilă observaţia generală făcută la (#5).

Mariana Pestroiu

4 Feb.2008

Am hotarat sa-mi schimb viata, sa ma schimb pe mine. Am stat prea mult incercand, disperat, sa gasesc o urma de speranta, de acum nu mai astept nici un strop de lumina, de acum nu mai astept sa vad luminita de la capatul tunelului pentru a merge mai departe, de acum o voi cauta eu.

Am hotarat sa renunt la tot ceea ce eram candva, am hotarat sa ard toate amintirile, toate lucrurile care-mi vor aduce de vechiul eu, si sa renasc din cenusa lor. Stiu ca nu voi mai fi niciodata cel care eram candva, prea mult timp a trecut de atunci, dar cine spune ca acel om care eram candva e cea mai buna varianta a mea? Poate voi deveni un om mai bun, poate voi deveni cineva mai rau, nu conteaza acum, orice varianta e mai buna decat cel care sunt acum. Poate voi deveni acel licurici care nu asteapta sa fie ghidat prin intuneric ci el ghideaza pe altii.

Acum nu mai conteaza nimic, am hotarat sa ard si ultimele ramasite ale celui care eram, nu pot ramane toata viata jumatate cenusa si jumatate umbra cuiva demult apus. De acum a mai ramas doar cenusa din care poate se va renaste acea pasare Phoenix care stiu ca pot fi.