"Părintele Eustaţie s-a nevoit în Sfântul Munte timp de trei ani. A muncit, din toate puterile sale, la orice a fost pus. Slujea la Altar şi, în paralel, răspundea oricând la chemarea călugărilor. Nu se întâmpla ca cineva să-i ceară să slujească la el în chilie, iar părintele Eustaţie să refuze. Iubea foarte mult viaţa de la Nea Skiti. Dar şi călugării îl iubeau pe el. Avea diabet de nouăsprezece ani. Munca l-a ajutat să facă faţă mai uşor bolii. Îşi slujea fraţii, transportând cu animalele diferite lucruri de pe ţărmul mării, până sus, la mănăstire. Nu se odihnea deloc. Toată ziua muncea, fără întrerupere. Fie gătea, fie mătura, fie îngrijea vreun bătrân care nu avea pe nimeni. În felul acesta a dobândit aprecierea şi dragostea nu numai a fraţilor de la Schit, dar şi a celor care veneau în pelerinaj, toţi aceştia amintindu-şi de el ca despre un om sfânt.

Timp de douăzeci de ani, a fost epitrop arhieresc - el care, după aceea, a ajuns să-i slujească pe toţi. A fost preşedinte al Tribunalului Ecleziastic. Această muncă era foarte dificilă, părintele având de rezolvat multe probleme şi neînţelegeri care se iveau. Încerca din răsputeri să împace cuplurile căsătorite. Îi lăsa să se despartă numai atunci când nu se mai putea sub nici un motiv continua convieţuirea. Judeca drept, fără să facă deosebire între sărac şi bogat.

Trei ani, cât a stat aici, nu a deschis niciodată gura ca să judece pe nimeni. Pe toţi îi lăuda, pe toţi îi îndreptăţea şi mereu avea un stil plăcut de a vorbi şi de a se purta cu oamenii. Nu refuza pe nimeni, indiferent de slujirea care i se cerea.

După adormirea părintelui Eustaţie, s-a dovedit că toţi îl cunoşteau şi-l pomeneau. La patruzeci de zile de la moartea sa, în timp ce Arhiepiscopul Ciprului se pregătea să săvârşească sfânta Liturghie pentru pomenire, părintele i s-a arătat îmbrăcat în haine preoţeşti, purtând amfii. Zâmbea şi era în lumina sfântă. "Nu ai murit?", l-a întrebat atunci uimit Arhiepiscopul. "Nu am murit. Trăiesc, trăiesc…", i-a răspuns părintele Eustaţie.

În ziua adormirii sale, mama sa l-a văzut şi ea îmbrăcat în veşmintele arhiereşti şi spunându-i: "Să nu-ţi fie frică, mamă. Îmi este bine. Să fii curajoasă…" Când s-au dus să-i dea vestea morţii, ea a spus: "Ştiu, ştiu. Fiul meu este bine. A venit şi mi-a spus de dimineaţă". De atunci, i s-a arătat de multe ori.

Se poate ca acest suflet să nu se fi mântuit? Cu atâtea izbânzi, cu atâta smerenie (pentru că smerenia este veşmântul lui Hristos, pe când mândria este veşmântul diavolului prin care, din înger, s-a transformat în demon), este posibil ca sufletul acesta să se fi pierdut? În zilele de după moartea sa, l-am văzut şi eu. Era vesel şi predica. A fost un preot bun. A adormit la 59 de ani. Era din satul Palehorio, Lefkosia. De mic, s-a dus la Arhiepiscopie, care l-a trimis să facă gimnaziul, liceul, şi apoi, facultatea. După aceea, a slujit ca preot duhovnic în Larnaka, ajutându-i foarte mult pe refugiaţi. Era un duhovnic bun şi un adevărat om al rugăciunii.

Odată a fost găsit în biserică, deşi uşile erau încuiate şi nu exista nici o altă modalitate de a intra înăuntru. Era un om atât de smerit, încât trecea aproape neobservat. Tocmai de aceea străluceşte acum în ceruri, în lumina dumnezeiască.

Fratele meu, părintele Filumen, a fost omorât de evrei, iar Patriarhul îi cerea de urgenţă trupul, pentru că îl ţinuseră deja cinci zile pentru autopsie şi nu voiau să-l dea. Când, în sfârşit, l-au dat, faţa îi strălucea. Eu nu am reuşit să mă duc până acolo, pentru că timpul era foarte urât. Am stat şi eu 14 ani la Ierusalim. La Mănăstirea Hozeva, am rămas timp de 40 de zile. Când slujeam la metocul din Ghetsimani, în apropiere stătea o româncă. Se numea Irina. După aceea, s-a făcut maică. Venise la Ierusalim să se închine la Locurile Sfinte şi a rămas acolo. După aceea, s-a dus să pustnicească dincolo de Iordan, unde a mâncat-o o hienă, în 1940, după ce am fost preoţit. M-am dus la Patriarhul Timotei şi am cerut să mă duc să pustnicesc şi eu la Hozeva, spunând că sunt bolnav. Patriarhul m-a lăsat cu inima îndoită.

Cum m-am dus acolo, stareţul Nichita m-a primit cu următoarele cuvinte: "Bine că ai venit, că mâine începem pomenirea de patruzeci de zile pentru pustnica Irina, pe care a mâncat-o hiena, şi nu avem preot". Cum s-au terminat cele patruzeci de zile, m-am întors la Ierusalim, pentru că, de astă dată, mă îmbolnăvisem de adevăratelea. Se pare că nu am fost binecuvântat să rămân. Această femeie pe nume Irina a fost o mare nevoitoare. Trăia mâncând ghindă. Timp de mulţi ani, a trăit în totală izolare. Au mai fost găsite doar câteva oase, care au fost îngropate în Ierihon.

Când m-am dus pentru ultima oară să îl văd pe fratele meu, l-am găsit la Muntele Măslinilor. Părintele Filumen era un suflet mare. Făcea numai bine tuturor. Nu a existat nici un om pe care el să-l fi mâhnit, în toţi cei 46 de ani pe care i-a trăit aproape de lume. Uneori, se prefăcea nebun, ca să se ascundă. A vindecat mulţi arabi sau demonizaţi, dar se ascundea. A fost ales de Dumnezeu, Care l-a luat la Sine. Măcar de ne-ar învrednici Domnul pe noi toţi de asemenea sfârşit mucenicesc.

Părinţii noştri erau oameni simpli, neştiutori de carte, dar evlavioşi. Eram 13 fraţi. În fiecare duminică, tata ne lua pe toţi la biserică. De mic, nu-mi aduc aminte să fi trecut o duminică fără să mă duc la biserică. De la doi ani, ne puneau pe noi câte o pelerină şi ne luau la biserică. De la şapte ani am citit Psaltirea. La Mănăstirea Stavrovuni, m-am dus la treisprezece ani, imediat ce am terminat şcoala primară. Când am ajuns la mănăstire, acolo erau numai 12 monahi, după care s-au înmulţit, până la 58-60. Stareţul se numea Varnava. Era un om virtuos, care petrecuse multă vreme la Sfântul Munte, la mănăstirea Karakalou. Erau trei fraţi: Varnava, Calinic şi Grigorie - cu toţii plini de virtuţi şi fără nici o posesiune lumească. Varnava era aspru atunci când era nevoie; avea un suflet nobil.

Mă bucur, Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi Îl slăvesc pentru că, la apusul vieţii mele, am ajuns să trăiesc la acest frumos schit de la Sfântul Munte".

Nea Skiti, 30.06.1982,
Ieromonahul Elpidie Neoschiotul, duhovnic

* din OrthoBlog. Acest articol a apărut şi în revista Protaton, nr. 18 / Iulie-August 1989

File de Pateric

Despre Incercarea Sfintilor

Un frate l-a intrebat pe unul dintre parinti:

- Cum aduce diavolul incercarea asupra sfintilor?

- Era unul din parinti, pe nume Nicon, care locuia in muntele Sinai*. Si iata ca a intrat unul in cortul unui faranit**, si, gasind-o pe fiica lui singura, s-a culcat cu ea, apoi i-a zis: spune “sihastrul, avva*** Nicon, mi-a facut asa”.

Cand a venit tatal ei si a aflat, a luat sabia, mergand asupra batranului. Cand a batut, batranul i-a deschis, dar cand a intins sabia sa-l ucida, i s-a uscat mana. Atunci faranitul s-a dus si le-a zis preotilor, care au trimis dupa el. Batranul s-a dus; dupa ce l-au batut mult, au vrut sa-l alunge. El insa i-a rugat: lasati-ma aici, pentru Dumnezeu, sa ma pocaiesc. Si l-au despartit de biserica pentru trei ani, poruncind ca nimeni sa nu vina la el. Vreme de trei ani, in fiecare Duminica venea la biserica sa se pocaiasca, si se ruga de toti: rugati-va pentru mine. Mai tarziu, s-a indracit cel care facuse pacatul, si adusese ispita asupra sihastrului. El a adeverit la biserica: eu am facut pacatul si am spus sa fie parat robul lui Dumnezeu.

Atunci s-a dus tot poporul sa se pocaiasca fata de batran, zicand:

- Iarta-ne, parinte, si ramai cu noi.

- De iertat, fie-va iertat, de ramas, nu mai raman aici cu voi, fiindca nu s-a gasit nici unul cu discernamant caruia sa-i fie mila de mine.

Si asa s-a dus de acolo. Iar batranul a spus: vezi cum aduce diavolul incercarile asupra sfintilor?

*Munte aflat intre Egipt si Israel, in Peninsula cu acelasi nume; are o clima de desert, la poalele muntelui se afla Manastirea ortodoxa Sfanta Ecaterina din sec. V

** locuitor al pustiului Faran de langa Sinai

*** abbas =parinte

[Fragment extras din Patericul sau apoftegmele parintilor nostri din pustia Egiptului, Editura Invierea a Arhiepiscopiei Timisoarei,Timisoara, 2002, p.192]

foto> http://campus.belmont.edu/honors/SinaiIcons/SinaiIcons.html

Despre "parerea de sine"

~cuvant din Pateric pentru ca sa nu nadajduiasca omul in sine~

    A venit, oarecand, un batran la alt parinte si, vorbind ei unul cu altul , a zis unul: "Eu am murit pentru lume". Si i-a raspuns lui celalalt batran: "Sa nu-ti pui nadejdea intru tine, pana ce vei iesi din trupul tau, ca daca tu zici - am murit - apoi satana n-a murit, ci inca in toate ceasurile sa ne pazim pre noi insine cu dinadinsul. Ca precum un ostas sau un vanator, cand merg la lucrul lor, nu se inspaimanta, ci se nevoiesc, macar ca nu stiu daca vor fi raniti sau daca vor scapa si se vor mantui, asa se cade si monahului a se lupta cu dracii, dar sa nu-si puna nadejdea intru sine, ci la Dumnezeu sa-si puna toata nadejdea "

Cuvant extras din Prologul pe luna Ianuarie, ziua 26 , Editura Mitropolia Olteniei, Craiova

foto> Statuile de la "Memorialul Durerii"- Sighetul Marmatiei

http://www.eborsa.ro/galerie/

Logic, la primul impuls,as veni in intampinare cu un raspuns... "filozofic". Dar cred ca aceasta noua directie are doar darul de a defini, de a conceptualiza, ceea ce este mult mai dificil de inteles.Ca oricare altul,urmarind sensul propus de DEX,ideea de a se separa,de a se desprinde sau chiar de a se evidentia sau remarca poate acoperi o arie larga de semnificatii.Dar cu toate acestea,inclin sa cred ca mai exista ceva!

"A nu avea nimic si a poseda totul ". Posibila definitie! Nu am mai intalnit pana in prezent o remarca ce are darul nu numai de a "descrie" ci si sintetizeaza intr-un mod atat de plastic si de natural o noua perspectiva asupra fenomenului din partea unora. Bine-bine,dar ce fel de oameni sunt inclusi? Nu mi-a fost atat de greu ca sa-i nominalizez sau sa-i identific. Este vorba de o categorie aparte ce a... existat exista si... va exista dintotdeauna,cat va fi posibila viata pe Terra.In plus ei, sfintii fac (de cele mai multe ori) nota discordanta cu actuala stare de fapt a omenirii.

Sfintii pustiei si nu numai-adevarati "parinti spirituali" ai tuturor au promovat prin invataturile si mai ales prin modul de viata exemplar un anumit tipar.Nu ma mira faptul ca ei fac referire la o tipologiea omului detasat,liber, a carui inima nu este "legata" de lucrurile materiale.Cu atat mai mult,chiar daca pare la o prima vedere creu de crezut, ei au capacitatea,harul de a renunta la ceea ce altii nu au...cum sa aibe efortul de a constientiza,de a se dispensa.

Sfantul Antonie cel Mare,intemeietorul vietii de obste, a ajuns la aceasta detasare,dupa ce a renuntat la toata averea reusind astfel obtinerea idealului-mantuirea sufletului.Din propriul meu punct de vedere,omul reuseste sa puna in aplicare numai daca se desprinde de avere,faima si succes. Indiferent de conditia sociala sau de "renumele" familiei din care provine,fiecare fiinta umana trebuie sa cunoasca ideea ca este in primul rand egala,dupa aceea este unica si originala.Cu riscul de a parea fortat contextul,pot motiva deoarece consider ca bunurile materiale sunt efemere.Dar insa au o "calitate"'-ne pot 'adormi" sau "halucina" glasul propriei noastre constiinte.

In ultima perioada se remarca o noua directie,promovata de o societate in continua schimbare,in care primeaza principiile (eretice) new-age-istice in care fiecare este dependent de propria sa bunastare, de obiceiurile sale si de cei apropriati.Consider ca in acest fel se realizeaza o denaturare a talentelor individuale. Grupul,societatea este in centrul atentiei dar este si automat "redusa" la o forma de "imblanzire".Aceasta se realizeaza facil,prin tot arsenalul de mijloace sociale,politice si economice,stiut fiind faptul ca este "la indemana" manevrarea si influenta.

Recitind un cuvant ortodox din Pateric al Sfintilor Parinti(nevoitori cu post si rugaciune), am ajuns la o idee concluziva ca fara detasare nu avem cum sa ne bucuram cu adevarat,in sensul spiritual.Pot sustine aducand argumente in acest sens.Personal NU cred ca este nevoie de vreo experienta ascetica a desertului individuala ce suna mai degraba cu ceva straniu,tinand de domeniul senzationalului.Detasarea se poate obtine nu prin programe empirice sau personale,mistico-ezoterice ci in credinta ortodoxa printr-un proces interior sufletesc de inalta vibratie.In limbajul comun, aceasta minunata virtute nu trebuie perceputa (de cele mai multe ori eronat) cu notiuni ca neglijenta sau nepasare.

Asa cum intareste si Sfanta Traditie detasarea urmeaza sensul firesc al dorintei de eliberare,din propriul mea convingere rezultand o"descatusare" interioara fantastica."Nasterea din nou" este o alta Sfanta Taina a Harului ce poate avea rezultate prin mijlocirea si purtatrea de grija a Lui Dumnezeu.

Solutia ar fi oarecum simpla.Daca nu mai depindem de cum gandesc ceilalti si ce se ..asteapta de la noi, de "recunostinta" sau "dragostea" lor, ca si in pilda Patericului putem ajunge la mantuire prin rabdare, credinta si detasare.Totodata detasarea presupune chiar si o eliberare a sinelui si promovarea de virtuti, deoarece numai lucrand cu acest scop, Sfintii au avut forta de a se metamorfoza si sunt 'cetateni si mostenitori ai Imparatiei vesnice".