Sursa foto – România Liberă

Scriam pe 17 septembrie 2008: Dacă vă prisoseşte ceva - In comuna Gogosari, judetul Giurgiu,  un om al lui Dumnezeu se ocupa de copiii alungati de cei responsabili de venirea lor pe lume. Au nevoie, in afara de bani, si de tot ceea ce este necesar intr-o gospodarie: mobila, covoare, masina de spalat, frigider, aragaz, vesela etc. Deocamdata nu au nevoie de haine. Daca voi, sau cunoscutii vostri inlocuiti obiectele mentionate cu altele noi, va rugam ca pe cele vechi sa le daruiti acestor copii necajiti. Pentru orice lamurire va rog sa o contactati pe dna Diana Ene - 021 233.93.82. Apelul venea de aici – „Să ajutăm un aşezământ pentru copii” şi de aici – „Să facem un bine”.

Părintele Valentin Ştefan este preot la Parohia „Sfântul Nicolae” Răleşti, judeţul Giurgiu. Părintele Valentin a creat în Gogoşari o tabără asemănătoare celei înfiinţate de Părintele Nicolae Tănase în Valea Plopului.

În tabără sunt acum 30 de copii, unii cu mamele lor care nu aveau adăpost.

Dacă puteţi să ajutaţi: doamna Florina Stan ne spune că a sunat acolo şi că au nevoie de dulapuri (îşi ţin hainele pe jos), dar şi de bani. Au o factura de 3.000 lei noi numai pentru nutreţ, pe langă factura de electricitate. Le trebuie şi lemne şi orice bănuţ e binevenit. Nu au niciun venit stabil, trăiesc din milostenie.

Contul este: Asociatia Pro Vita Sfantul Brancoveanu Filiala Giurgiu, cont iban RO 39 RNCB 0145098349640001 deschis la BCR Giurgiu.

Părintele vă invită şi pe 3 octombrie 2008 la priveghere de toată noaptea în biserica de acolo. Cei care vor să vină sunt rugaţi să anunţe din timp la nr. de telefon ale doamnei Diana Ene - 021 233.93.82, 0765.233.644.

Mai multe aici şi aici.

.

Orfan din Valea Plopului. Sursa foto – Mugur Păun.blog de fotografie

În 2007, la Festivalul Internaţional „Hyperion Fest”, cel mai bun documentar premiat a fost „Valea Plopului”. Autorul filmului era Florin Mihai, student în primul an la regie (fost om de afaceri care şi-a schimbat profesia pentru a face filme-pamflet cu magistraţii care l-au arestat pe nedrept - mai multe despre Florin Mihai – aici).

În film sunt intervievaţi, pe lângă Părintele Nicolae Tănase şi oamenii din sat, domnii George Becali şi Petre Mihai Băcanu. Poate că nimic nu este deosebit în treaba asta: George Becali a donat bani şi animale (vaci, oi şi capre) iar Petre Mihai Băcanu a ales să construiască o casă din lemn în Valea Screzii.

Pe finalul interviului Petre Mihai Băcanu spune: „Este singurul bun care consider că-mi aparţine. Cel pe care l-am dăruit”.

Şi plânge. Un bărbat care plânge. Sincer.

Suntem obişnuiţi să-i privim pe ziarişti ca pe nişte roboţi. Nu ne gândim ce drame trăiesc şi ei, în calitatea lor simplă, de oameni. Petre Mihai Băcanu şi-a pierdut fiul, Radu, la începutul anului 2006. Avea 34 de ani şi a murit de leucemie. În 1999, jurnalistul şi-a pierdut soţia, răpusă de o boală de inimă. Apoi sora, în 2005.

Petre Mihai Băcanu a mai găsit puterea de a ajuta. Privind ochii copiilor.

Dacă aveţi răbdare, filmul întreg:

PETRE MIHAI BĂCANU:

Am convingerea că românilor le rămâne nealterată solidaritatea.

.

VALEA PLOPULUI

http://www.valeaplopului.com

.

De multe ori ne spunem în gând: noi decidem ce facem cu corpul nostru, noi decidem dacă facem copilul sau nu, pentru că nu ăia care dau din gură pe la tv şi prin ziare ne ajută să ne creştem copilul, ei nu se întreabă dacă avem ce să-i oferim copilului, dacă avem ce să-i dăm de mâncare, ei doar dau din gură... Ce să mai spunem de „gura ţaţelor”, alea care hulesc: copil din flori, copil de fată mare... Există în România un om care s-a gândit la toate astea: Părintele Nicolae Tănase. Un om care a luat asupra sa greşelile altora. Un om care a oferit o alternativă. Un om, despre care, din păcate, nu au auzit şi consătenii femeilor care şi-au vândut copiii ţiganilor din Sinteşti. Un om pe care trebuie să îl ajutăm. Aşa cum a făcut George Ogăraru. Multe ar fi de spus. Prefer să nu mai „dau şi eu din gură” şi să arăt faptele:

Părintele Nicolae Tănase, căsătorit şi tată a 6 copii, este preot într-un sat din România, Valea Plopului. Dânsul deserveşte şi un sat din apropiere, Valea Screzii.

În anul 1990, Părintele Nicolae a început lupta sa împotriva avorturilor prin predicare. Unele tinere renunţă să avorteze, dar nu-şi pot permite un copil din motive social-economice. Pentru aceasta, Părintele Nicolae înfiinţeză în anul 1994, asociaţia PRO VITA: PENTRU VIAŢĂ. Asociaţia îi primeşte în grija ei pe aceşti copii, pentru un timp sau definitiv, dar ea primeşte de asemenea şi copii orfani sau copii ai străzii. Mamele care îşi lasă copilul aici pot să-l ia din nou acasă, ceea ce se întâmplă uneori după doi-trei ani, când situaţia lor socială le permite acest lucru. Asociaţia păstrează contactul cu mamele, pentru a le ajuta să-şi crească copiii. Asociaţia PRO VITA numără la ora actuală mai multe case pentru copii. Dar Părintele Nicolae a pus la contribuţie şi pe enoriaşii săi. În faţa afluxului important de copii (pe care îi găseşte abandonaţi la uşa sa), Părintele îi încredinţează familiilor din parohia sa. Aceste familii de multe ori au deja mai mulţi copii, până la şase, dar mai găsesc încă dragostea pentru a creşte până la încă alţi patru copii. În condiţiile actuale din România, acesta este un adevărat eroism. La Valea Screzii, Părintele Nicolae a construit un aşezământ care, pe lângă locuinţă, cuprinde un dispensar medical şi o biserică, o brutărie şi un staul. În acest centru locuiesc deja copii, adolescenţi şi tineri; la vârsta de 18 ani, tinerii trebuie să părăsească orfelinatele de stat şi ajung de multe ori în stradă. Părintele Nicolae a scos din subsolurile Bucureştiului, mame tinere cu copiii lor. Părintele Nicolae se bate pentru viaţă, înţeleasă ca dar de la Dumnezeu. Se bate pentru viaţa poporului român şi viitorul său. La marea emigraţie datorată situaţei politico-economice din ţară, se adaugă trista realitate a comerţului cu copii români, nu totdeauna orfani, cumpăraţi de către unii străini din ţările occidentale, comerţ pe care Părintele Nicolae îl denunţă fără menajamente până în faţa tribunalelor. Părintele Nicolae animă de asemenea şi două mici tipografii. Una dintre ele editează scrieri despre Ortodoxie, pentru profitul parohiei de la Valea Plopului, unde biserica Sfinţii Arhangheli este neterminată. Cealaltă editează lucrări împotriva avorturilor şi în favoarea vieţii, pentru profitul asociaţiei PRO VITA. Părintele a participat şi la emisiuni pe această temă de la T.V. în România şi în străinătate. Părintele Nicolae este o personalitate remarcabilă. În septembrie 2000, Părintele Philippe Calès a avut ocazia să întâlnească în România, un preot teolog care-l cunoaşte bine pe Părintele Nicolae. Acest preot i-a adus de trei ori Sfânta Împărtăşanie Părintelui Nicolae pe patul de moarte… Într-adevăr, în timpul comunismului, s-a atentat la viaţa sa de trei ori, datorită activităţii sale religioase. Părintele Nicolae şi soţia sa Maria au fost găsiţi într-o noapte aproape morţi pe stradă, în urma unui «accident» simulat. Au fost la un pas de moarte, dar cu ajutorul unor prieteni medici au reuşit să scape cu viaţă. Şi astăzi mai păstrează sechele de atunci. Acest lucru s-a întâmplat deoarece Părintele Nicolae mobilizase oamenii din satul său pentru construirea unei biserici, «Sfinţii Arhangheli», ceea ce era interzis. În fiecare noapte, unii oameni lucrau în timp ce alţii stăteau de pază. Când Miliţia apărea, toată lumea dispărea. Dar biserica a fost construită, o mândrie pentru Valea Plopului. Părintele s-a mai compromis şi cu editarea şi difuzarea unor cărţi religioase, ceea ce era de asemenea interzis. Astfel, acest teolog îl consideră pe Părintele Nicolae drept un martir şi un stareţ.

Aveţi răbdare 6 minute şi ascultaţi-l pe Părinte. Are o gândire „brici”.

Dacă faptele acestui mare OM v-au convins şi doriţi să ajutaţi:

BCR - Valenii de Munte Prahova, Strada Berevoesti nr. 6

Cod. swft RNCBRobu

- Romania: 2511.A01.0.1184390.0211.rol.1

Cod. iBan, Ro42RNCB0211011843900001

- America: 2511.A01.0.1184390.0211.usd.2

Cod. iBan, Ro15RNCB0211011843900002

- Europa: 2511.A01.0.1184390.0211.eur.3

Cod. iBan, Ro85RNCB0211011843900003

- Canada: 2511.A01.0.1184390.0211.cad.5

Cod. iBan, Ro31RNCB0211011843900005

Contact: Parohia Valea Plopului, Com. Posesti, Jud Prahova cod. 107440. Tel: 40 244 280 600, 40 244 421 208, 40 746 014 605. Fax: 40 244 280 695. Preot Nicolae Tanase, str. Nicolae Iorga, Nr. 72 Bl. C1 Ap.8, Valenii de Munte, jud. Prahova, Romania.

Pe cine mai ajutaţi? Sunt multe filmuleţe postate pe internet (YouTube): „O zi la PRO VITA în Valea Plopului”.

Am ales unul, care începe cu trei „gândăcei” care mănâncă. Măcar 30 de secunde priviţi-i, vă rog:

Dacă nu sunteţi convinşi – citiţi despre activitatea asociaţiei aici: activitateprovita

Ce voiam să vă mai spun: Asociaţia PRO VITA – Filiala Bucureşti, a demarat, pe 10 iulie 2008, o acţiune intitulată: CAMPANIA GRÂU PENTRU VALEA PLOPULUI - PÂINE PENTRU COPII. Şi e musai să menţionez că ei îşi fac pâinea singuri. Campania continuă, începând din 15 septembrie 2008. Rezultatele: Sprijinul vostru in bani sau produse (grau, faina, servicii de transport) este inca asteptat! In campanie s-au strans, din donatii, sponsorizari si achizitii directe, circa 20 tone grau si s-a facut plata in avans pentru inca 10.000 bucati paine (echivalent a cca. 12 tone grau, la pretul de 0,5 lei/kg exclusiv TVA). Asadar s-au asigurat cca. 32 tone din totalul necesar de 55. Documentele fiscale ale acestei campanii sunt inscrise in evidentele noastre contabile si sunt disponibile la cerere. Va invitam sa participati la aceasta campanie donand o suma cat de mica in conturile Filialei din Bucuresti a Asociatiei ‘Provita pentru Nascuti si Nenascuti’ (Cod fiscal 18074434), care se va ocupa de achizitionarea si transportul graului:

- Cont IBAN LEI: RO81 RZBR 0000 0600 0722 9024

- Cont IBAN USD: RO86 RZBR 0000 0600 0722 9031

- Cont IBAN EURO: RO70 RZBR 0000 0600 0722 9028

- Cont IBAN GBP: RO04 RZBR 0000 0600 0930 1069

deschise la Raiffeisen Bank - Agentia Victoria Bucuresti, Calea Victoriei nr. 21, corp B, sector 3, cod 030023.

Cod SWIFT (necesar doar pentru plati externe): RZBR ROBU

Donatia se poate face prin depunere de numerar la orice oficiu al oricarei banci din Romania, prin ordin de plata sau prin mandat postal. Mentionati pe formularul de depunere cuvantul “GRÂU”.Daca puteti ajuta in orice alt fel (sponsorizari cu grau sau faina, intermedierea unor relatii cu persoane care pot sprijini campania etc.) va rugam sa ne contactati. Cu multumiri, echipa Filialei Bucuresti a Asociatiei Provita – aici.

Asociaţia PRO VITA pentru Născuţi şi Nenăscuţi – aici.

Despre activitate – aici.

Asociaţia PRO VITA – filiala Bucureşti – aici.

Asociaţia PRO VITA – filiala Constanţa – aici.

Asociaţia PRO VITA – filiala Craiova – aici.

Asociaţia PRO VITA – filiala Galaţi – aici.

Asociaţia PRO VITA – filiala Târgu Jiu – aici.

Asociaţia PRO VITA – filiala Franţa – aici.

(pe pagina de web a Asociaţiei Ortodoxe „Frăţia Franco-Română” - aici)

Asociaţia PRO VITA – filiala America şi Canada (onorific). PRO VITA  Association for Born and Unborn in America & Canada - 1831 Madison Ave. Suite 3E, New York, NY 10035. Tel:  +1.917.749.1557. Stefanos Liviu Caramanuta. E-mail: provitann@gmail.com

Fotografiile sunt din Q Magazine – aici. Un reportaj superb: „Îngerii din Valea Screzii”, semnat Andrei Cristian Mateescu.

Părintele Nicolae Tănase: „Toată comunitatea trăieşte din cerşeală. Cerşim, într-un mod mai camuflat, şi trăim... Dacă nu am mai fi nevoiţi să cumpărăm mâncarea, am construi mai mult”.

.

Biserica noastră îl cinsteşte în fiecare zi de 30 august pe Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei, trecut în rândul sfinţilor anul trecut, cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la trecerea la cele veşnice.

Printre lucrările săvârşite în timpul vieţii sale, poate cea mai remarcabilă rămâne aceea de îndreptare, apărare şi întărire a dreptei credinţe. Păstorind în vremuri tulburi, în timpul otomanilor şi sub presiunea prozelitistă catolică şi calvină, mitropolitul Varlaam a fost, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, un „stâlp al Ortodoxiei“.

Cazania lui Varlaam se numără până astăzi printre cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti. Mitropolitul sfânt Varlaam rămâne în istorie ca apărător al Ortodoxiei şi piatră de hotar în cultura românească. Pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor.

Biserica noastră îl pomeneşte astăzi pe Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei, trecut în rândul sfinţilor anul trecut, cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la trecerea la cele veşnice. Mii de credincioşi din toate colţurile Moldovei au participat anul trecut, pe 29 august, la proclamarea sfinţeniei sale. La ceremonia solemnă de proclamare a canonizării celui care a adus pentru prima dată cartea românească tipărită în eparhia sa au participat 30 de ierarhi, zeci de preoţi şi diaconi, oficialităţi centrale şi locale, printre care şi preşedintele ţării. De asemenea, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a avut un delegat special la acest eveniment important pentru Biserica Ortodoxă Română.

A doua zi, pe 30 august 2007, la Mănăstirea Secu, un sobor de 23 de ierarhi şi mai mulţi preoţi şi diaconi a oficiat Sfânta Liturghie pentru prima dată în ziua de cinstire a Sfântului Ierarh Varlaam, care a devenit ocrotitorul mănăstirii de pe valea pârâului Secu, unde s-a format ca monah şi unde a deprins a învăţa carte şi limbile slavonă şi greacă, după unii şi latină. A fost egumen şi stareţ al Mănăstirii Secu, perioadă în care a tradus în româneşte primele lucrări: Evangheliar, Psaltirea şi Scara (Leastviţa), toate în 1618.

Sfetnicul lui Vasile Lupu

Sfântul Ierarh Varlaam a fost mitropolitul Moldovei între anii 1632 şi 1653, urmându-i mitropolitului Anastasie Crimca. Primii ani de păstorire au fost foarte grei. Schimbările dese de domnitori (între 1631 şi 1634 s-au perindat la domnie Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi şi Moise Movilă) nu l-au avantajat pe noul mitropolit. Însă, o dată cu venirea lui Vasile Lupu (1634-1653) în scaunul de domnitor, mitropolitul a găsit sprijinul necesar pentru a consfinţi o serie de realizări unice în istoria Moldovei.

Una dintre primele sale realizări importante ca mitropolit a fost obţinerea unor drepturi pentru preoţi. Astfel, la câteva zile după hirotonia sa, care a avut loc la 23 septembrie 1632, mitropolitul a obţinut de la domnitorul Alexandru Iliaş dreptul preoţilor de a fi judecaţi numai de instanţele bisericeşti, fără amestecul „dregătorilor domneşti“. Măsurile luate în favoarea preoţilor au schimbat mult viaţa acestora şi au contribuit din plin la îmbunătăţirea vieţii parohiilor.

Cu toate că scaunul mitropolitan era la Suceava, mitropolitul Varlaam stătea mai mult la Iaşi, lângă domnitorul Vasile Lupu. În timpul arhipăstoririi sale, Vasile Lupu a zidit la Iaşi binecunoscuta capodoperă a arhitecturii româneşti, Biserica Treisfetitelor, în care evlaviosul mitropolit a aşezat în anul 1641 moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, dăruite lui Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. De asemenea, mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe Vasile Lupu să zidească şi alte mănăstiri şi biserici, pe care apoi bunul păstor al Moldovei le-a sfinţit şi le-a împodobit cu monahi care duceau o aleasă viaţă duhovnicească.

Prima tipografie din Moldova

În 1640, la îndemnul mitropolitului, Vasile Lupu înfiinţa la Iaşi prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti organizată la Kiev de mitropolitul Petru Movilă. Profesorii de la Academia ieşeană au fost aduşi de la Kiev, printre ei fiind şi Sofronie Pociaţki, fost rector al Academiei kievene.

Deşi nu se păstrează prea multe documente ale vremii, se presupune că ar fi fost şi profesori moldoveni la şcoala lui Varlaam. Materiile predate erau cele de la Kiev şi de la Colegiile iezuite din Apus: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, muzica, geometria, astronomia şi teologia.

În 1646, profesorii ruşi au fost înlocuiţi cu greci, iar limba latină a fost schimbată cu cea greacă. Astfel, până în secolul al XIX-lea, când şcoala a fost desfiinţată, orientarea profesorilor a fost una tradiţionalistă, înlocuind-o pe cea umanistă a profesorilor ruşi. De-a lungul vremii, la Academia lui Varlaam au predat profesori renumiţi, precum Teodor din Trapezunt sau Ieremia Cacavelas.

De asemenea, sprijinit de Vasile Lupu şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, ierarhul moldovean a înfiinţat la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi“ prima tipografie din Moldova, al cărei conducător a devenit Sofronie Pociaţki. Deşi la marile mănăstiri ale Moldovei existau importante centre de copiere a manuscriselor, Mitropolia nu avea încă o tipografie, ca în Transilvania, unde, la 1508, Macarie tipărea Liturghierul. Astfel, mitropolitul Varlaam îşi manifestase dorinţa de a înfiinţa o tipografie în Moldova chiar din 1637, când a cerut ajutorul necesar ţarului Rusiei.

La 20 decembrie 1642, avea să iasă de sub tiparul din chiliile Mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi“ Scrisoarea de mulţumire a delegaţilor greci la Sinodul de la Iaşi, dinanul 1642. În acelaşi an, a apărut un Catehism slavon, o copie păstrându-se şi astăzi la Sankt Petersburg. Au urmat Cazania, Cele şapte Taine ale Bisericii, Răspunsul la Catehismul calvinesc, Pravila lui Vasile Lupu, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu etc. Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova.

Propus pentru funcţia de patriarh ecumenic

În timpul păstoririi acestui sfânt ierarh cărturar şi misionar, mănăstirile din Moldova au trăit o epocă de mare pace şi dezvoltare duhovnicească. Peste tot a rânduit egumeni luminaţi şi duhovnici buni, făcând astfel să sporească numărul monahilor în viaţă de obşte, şi al sihaştrilor din schituri şi păduri.

În toate mănăstirile funcţionau adevărate şcoli duhovniceşti de caligrafi, traducători, miniaturişti şi zugravi de icoane. Iar „munţii foşneau de pustnici“ în vremea sa.

Legăturile Mitropoliei Moldovei cu alte Biserici au fost întărite în timpul mitropolitului Varlaam. Datorită activităţii, personalităţii, râvnei şi înţelepciunii sale, mitropolitul Varlaam era preţuit atât în ţară, cât şi în străinătate. Ca dovadă a acestei aprecieri poate fi socotită ziua de 1 iulie 1639, când cei 27 de ierarhi, membri ai Sinodului patriarhal din Constantinopol, l-au propus pe mitropolitul Varlaam al Moldovei pentru funcţia de patriarh ecumenic. Acesta este un eveniment unic în istoria Ortodoxiei româneşti.

S-a străduit să cultive pacea

În timpul vieţii sale, mitropolitul Varlaam s-a străduit să cultive pacea între persoane, între Biserici, între popoare. Fiind apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului ortodox de la Iaşi din anul 1642, care a îndreptat şi a aprobat „Mărturisirea de credinţă“ a mitropolitului Petru Movilă. Cu prilejul Sinodului de la Iaşi, mitropolitul Varlaam a reuşit să stopeze tensiunile care existau în vremea sa între teologii greci - observatori exigenţi ai Tradiţiei - şi cei ruteni - care, din cauza vecinătăţilor geografice, au suferit unele influenţe catolice - şi să realizeze o viziune teologică unitară.

De asemenea, a reuşit să-i împace pe domnitorii români, Vasile Lupu al Moldovei şi Matei Basarab al Ţării Româneşti, care provocaseră lupte între fiii aceluiaşi neam. În semn de pace, a reuşit să-i determine pe aceştia ca, fiecare în ţara celuilalt, să construiască biserică lui Hristos. Astfel, Matei Basarab a ctitorit biserica de la Soveja, judeţul Vrancea, iar Vasile Lupu a reconstruit din temelie Biserica Stelea din Târgovişte.

Prietenia dintre sfinţi

Pe mitropolitul Varlaam îl găsim în preajma unor oameni mari şi luminaţi, însă în mod deosebit îl întâlnim în preajma sfinţilor. A fost prieten cu Sfântul Ierarh Petru Movilă, pe care se presupune că el l-ar fi hirotonit mitropolit al Kievului la 1633 şi împreună cu care a săvârşit, în 1645, cununia fiicei lui Vasile Lupu în Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi. Ajunşi mitropoliţi la Kiev, respectiv la Iaşi, cei doi au continuat colaborarea, Petru Movilă trimiţând la Iaşi profesori, tipografi, material tipografic şi matriţe pentru tipografia lui Varlaam.

De asemenea, i-a fost alături sufleteşte, apărându-i cinstea, Sfântului Ierarh mărturisitor Ilie Iorest al Transilvaniei, în 1645, după ce acesta fusese înlăturat din scaun. Împreună cu episcopii din Moldova, Varlaam a semnat o scrisoare de recomandare pentru mitropolitul Ilie Iorest, pe care, de altfel, tot el îl propusese pentru demnitatea de mitropolit al Transilvaniei, întrucât el cunoştea foarte bine problemele românilor ortodocşi de aici, ştiind că este nevoie de un ierarh statornic apărător al Ortodoxiei. Scrisoarea de la 1645 era adresată ţarului Rusiei şi, prin ea, mitropolitul Varlaam adresa rugămintea ca Ilie Iorest să fie primit în Rusia.

În decembrie 1628-ianuarie 1629, a purtat pe braţele sale de la Suceava la Moscova moaştele Sfântului Mucenic Iacob Persul, oferite de evlaviosul domnitor Miron Barnovschi ţarului Rusiei. În timpul pelerinajului la Lavra Pecerska în 1628, a comandat meşterilor moscoviţi icoane ale sfinţilor dragi lui: Gheorghe, purtătorul de biruinţă, şi Ioan cel Nou, precum şi ale Sfinţilor Mucenici Procopie şi Mercurie. Aceste icoane aveau să împodobească mănăstirile lui Miron Barnovschi, de la Dragomirna, Bârnova şi de la Iaşi.

Tot atunci a cerut îngăduinţă pentru solii moldoveni să copieze vieţile sfinţilor aflaţi la Moscova. În 1641 a coborât până la Galaţi pentru a întâmpina moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, pe care le-a însoţit până la Iaşi. Pe frontispiciul Cazaniei sale din 1643 a imprimat chipurile sfinţilor ocrotitori ai Moldovei, Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava şi Sfânta Cuvioasă Parascheva. De asemenea, În „Răspunsul la Catehismul calvinesc“, cele mai dezvoltate teme sunt cele despre cinstirea sfinţilor şi despre sfintele lor icoane.

Nici regimul comunist n-a putut nega meritele sale culturale

După ce Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, mitropolitul Varlaam s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, trăind încă patru ani în smerenie, rugăciune şi sfinţenie. A plecat la Domnul spre sfârşitul anului 1657, lăsând toată agoniseala din timpul vieţii sale Mănăstirii Secu. A fost înhumat lângă zidul de miazăzi al mănăstirii, în mormântul pe care şi l-a pregătit el însuşi încă de la 1641.

Deşi de la moartea sa au trecut 351 de ani, mitropolitul sfânt Varlaam rămâne o figură marcantă în istoria Bisericii şi a culturii româneşti. Nici ostilităţile ateiste faţă de Biserică n-au putut împiedica recunoştinţa poporului român faţă de meritele sale culturale. Ba chiar şi în perioada comunistă, manualele şcolare îl menţionau pentru contribuţia la dezvoltarea limbii române.

Cazania, „un dar făcut limbii româneşti“

Ideea de a tipări o carte de învăţătură pentru popor s-a născut încă din 1629, când Varlaam pregătise deja manuscrisul, împreună cu medelnicerul Pavel Ureche. Cazania, cu titlul complet Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznicele împărăteşti şi la sfinţii mari este o capodoperă a limbii române. Într-o „Predoslovie“, intitulată „Cuvânt împreună către toată seminţia românească“, domnitorul Vasile Lupu, „domn a toată Ţara Moldovei“, a arătat că „face acest dar limbii româneşti, fiind carte de învăţătură pre limba românească“.

Inspirată din mai multe surse, principală fiind Comoara lui Damaschin Studitul, Cazania are două părţi: prima conţine 54 de „învăţături“ la perioada Triodului, a Penticostarului şi la 32 de duminici de după Rusalii, iar a doua 21 de „cazanii“ la praznicele împărăteşti şi sfinţi mai mari. Lucrarea a fost retipărită de-a lungul vremii, păstrând cea mai mare parte a lucrării iniţiale, care purta pecetea personalităţii autorului.

Deşi, aparent, este o carte de predici, Cazania mitropolitului Varlaam este o lucrare menită să apere Ortodoxia. Subliniază rolul tradiţiei bisericeşti, apărând cinstirea Maicii Domnului, a Sfinţilor şi a Sfintei Cruci. Adresată întregii seminţii româneşti, Cazania a fost pentru vreme îndelungată mijloc excepţional de cultivare a unităţii naţionale, a limbii române şi a credinţei strămoşeşti. Caracterul ei misionar este dovedit de faptul că astăzi cele mai numeroase exemplare se găsesc în Transilvania, aflată, pe atunci, sub presiunea prozelitismului eterodox.

Un pas în formarea limbii române literare

Se susţine în genere că limba Cazaniei lui Varlaam este limba populară, pe care el a deprins-o în copilărie. În textul său, cuvintele şi expresiile slave se întâlnesc rar, la distanţe mari. Limba Cazaniei lui este limba românească scrisă, aşa cum fusese statornicită prin tipăriturile coresiene, care circulau, pe vremea sa, în Iaşi. Străduinţa Sfântului Varlaam de a renunţa la unele moldovenisme dovedeşte munca lui de a-şi însuşi din tipăriturile coresiene formele munteneşti, care, de fapt, păstraseră mai bine fonetismul latin al limbii române.

Dar, tocmai aici stă marele său merit: scriind pentru întreaga „seminţie românească“, având simţ pentru limba literară în devenire, nu a rupt unitatea spirituală a neamului şi nu s-a abătut de la tradiţia stabilită cu o jumătate de veac înaintea lui de Coresi. Astfel, munca lui de traducător reprezintă, în procesul de formare a limbii noastre literare, un mare pas înainte, curăţind-o de slavonisme şi apropiind-o de limba vie. Cazania lui Varlaam se numără până astăzi printre cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti.

Mare teolog şi zelos misionar

Printre lucrările săvârşite în timpul vieţii sale, poate cea mai remarcabilă rămâne aceea de îndreptare, apărare şi întărire a dreptei credinţe. Păstorind în vremuri tulburi, în timpul otomanilor şi sub presiunea prozelitistă a Catolicismului şi Calvinismului, mitropolitul Varlaam a fost, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, un „stâlp al Ortodoxiei“.

În 1640, în satul Prisaca de lângă Alba Iulia de astăzi se tipărea un catehism calvinesc, răspândit uşor în popor. De asemenea, în Moldova, apoi în Muntenia, începută sub Petru Cercel şi continuând sub Movileşti, s-a intensificat propaganda catolică. În faţa acestor provocări, pericole reale pentru credinţa străbună, mitropolitul Varlaam a luminat sufletele credincioşilor români, ţinându-i uniţi în corabia Ortodoxiei. „Sf. Ier. Varlaam, mitropolitul Moldovei, trebuie privit nu numai ca un mare om de cultură, ceea ce a fost, şi ca un ierarh important, ci şi ca un mare teolog şi zelos misionar.

Ceea ce cred că este extrem de important de subliniat în cazul lui este faptul că, deşi a păstorit în Moldova, unde viaţa bisericească era într-o stare înfloritoare, el şi-a orientat întreaga activitate, mai cu seamă cea teologico-cărturărească, către românii din Transilvania, în mod deosebit, pentru că în vremea respectivă, Biserica ortodoxă din Transilvania se confrunta cu un accentuat prozelitism de nuanţă calvină. E adevărat că suntem şi la scurtă vreme de la apariţia Protestantismului în general, ceea ce a favorizat, să spunem, dimensiunea acestei acţiuni, care a cunoscut accente foarte intense şi chiar virulente, de multe ori.

Şi pentru că Varlaam cunoştea foarte bine situaţia românilor din Transilvania, între Moldova şi Transilvania fiind o permanentă legătură, aş sublinia în mod deosebit legătura în ceea ce priveşte mai cu seamă dimensiunea monahală, mitropolitul devenind un apărător al Ortodoxiei din această ţară.

Lucrările sale au, pe de o parte, o componentă literară incontenstabilă, el având o contribuţie uriaşă în procesul de introducere a limbii române, dar au şi această componentă foarte importantă de apărare a Ortodoxiei“, ne explică prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, pr. dr. Ion Vicovan (foto), conferenţiar în cadrul aceleaşi facultăţi, disciplina „Istoria Bisericii Ortodoxe Române“.

O necesitate pentru românii din Transilvania

„Cazania“, „Cele şapte taine ale Bisericii“ sau „Răspuns la Catehismul calvinesc“, cele trei opere teologice importante ale mitropolitului Varlaam, au avut cea mai largă circulaţie în Transilvania. „Era nevoie de o carte românească de învăţătură, pentru că, între altele, atât catolicii, mai întâi, şi mai apoi calvinii, în încercarea de a atrage pe românii ortodocşi la confesiunea lor, au tipărit tot felul de cărţi de învăţătură.

Or, românii nu aveau o Carte care să-i înveţe despre credinţa proprie, ca astfel să se poată apăra în faţa atacurilor de o altă confesiune. Iar această carte a fost tipărită, cred, în mod deosebit pentru românii din Transilvania. Dacă în Moldova şi în Ţara Românească, ea avea o contribuţie teologică, poate mai mult literară, acolo avea o necesitate mai mult doctrinară. Deci, era mai mult o carte de instruire, de învăţare, de catehizare. Şi a fost importantă nu numai atunci. Ea este întâlnită ca retipărită în anul 1699, deci într-o perioadă iarăşi critică pentru Biserica Ortodoxă din Transilvania, când se confrunta cu prozelitismul catolic, când se încerca crearea Bisericii Greco-Catolice“, continuă părintele Vicovan.

Lucrarea „Cele şapte taine ale Bisericii“ expunea învăţătura Bisericii Ortodoxe despre tainele ei, cu întrebări şi răspunsuri pe bază de învăţătură biblică, pe temeiuri canonice. De asemenea, „Răspunsul la Catehismul calvinesc“ a fost realizat pe baza aceleaşi metode pe care o folosiseră calvinii la întocmirea catehismului lor. „După cum se cunoaşte, el a găsit această carte cumva întâmplător în biblioteca lui Udrişte Năsturel, pe care citind-o a constat că este, şi a rămas expresia, «plină de otravă de moarte sufletească».

Astfel, el şi-a dat seama că este o carte la care trebuie să răspundă numaidecât. Constatăm încă o dată zelul lui misionar. El n-a fost solicitat să scrie această carte, ci s-a oferit. Cunoscând dificultăţile cu care se confrunta Biserica ortodoxă din Transilvania, a considerat că este de datoria lui să ia atitudine, el având şi un context cu totul favorabil de tipărire, spre deosebire de Transilvania, unde Biserica nu era susţinută de principe, care era calvin. Alcătuind această lucrare, el răspunde la «Catehismul calvinesc» cu argumente exclusiv biblice“, a subliniat părintele prodecan.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

O prietenă m-a întrebat ieri dacă ştiu un spital în străinătate la care pot fi operaţi copii nou-născuţi cu hidrocefalie. Nu ştiam dar am aflat. Cu ocazia asta „au apărut” cuvintele Spina Bifida. Aşa mi-am adus aminte că acum o lună, Andreea mi-a povestit despre o româncă stabilită în Germania, care a salvat un copil cu hidrocefalie şi apoi a înfiinţat o asociaţie. De atunci tot salvează copii din România. Se numeşte Adriana Tontsch.

Am găsit trei articole din 2007:

O româncă din Germania, Adriana Tontsch, a înfiinţat în România o asociaţie caritabilă care finanţează integral costurile operaţiilor de hidrocefalie, depistată la copii. Recuperarea copiilor este integrală dacă sunt diagnosticaţi din timp. Din anul 2005 până în 2007 au fost operaţi 100 de copii, alţi 850 fiind pe lista de aşteptare.

Totul a început când disperaţi, părinţii unei fetiţe au început să caute ajutor la rude, prieteni, biserică. Fetiţa, Maria Savu, a fost diagnosticată în 2004 cu hidrocefalie severă („apă la creier”). Avea patru luni şi „mai primise” două luni de viaţă de la medici.

Aşa a auzit Adriana Tontsch de cazul Mariei. Adriana locuieşte la Nurnberg. S-a oferit atunci să strângă cei 30.000 de euro necesari operaţiei într-o clinică din Germania. Doar în patru zile, Adriana a reuşit să strângă întreaga sumă, cu ajutorul reprezentanţilor Bisericii Române din Germania – Mitropolia Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, şi a unui ziar local. Maria a fost operată de urgenţă. Apoi a aflat de sutele de copii din România care se nasc cu hidrocefalie. A venit acasă şi a început demersurile pentru înfiinţarea asociaţiei. A descoperit că nu există o evidenţă a copiilor.

A înfiinţat Asociaţia Română Spina Bifida şi Hidrocefalie, realizând că preţul dispozitivelor medicale (valvele) implantate micuţilor pacienţi depăşeşte posibilităţile de susţinere financiară atât al familiilor cât şi ale spitalelor. Asta ducea la scăderea, an de an, al numărului de copii operaţi. Asociaţia şi-a asumat răspunderea achiziţionării valvelor pentru copiii operaţi în spitalele din România. Proiectul a fost pus în practică cu ajutorul medicului Ştefan Florian, şeful Secţiei de Neurochirurgie de la Spitalul Judeţean din Cluj-Napoca. Operaţiile au fost făcute gratuit de medicii neurochirurgi români, iar asociaţia a asigurat valvele (o valvă costa 400 de euro - în 2007).

Adriana spunea, în 2007, că în străinătate costurile unei astfel de operaţii sunt foarte ridicate: În Franţa, la Rennes: 25.000 de euro; în Germania: 12.000 de euro; în Austria, la Viena: 15.000 de euro.

Spitalele de Neurochirurgie din România în care se poate face operaţia: Bucureşti: Dr. Gabriel Iacob; Cluj-Napoca: Dr. Ştefan Florian; Timişoara: Dr. Horia Pleş; Iaşi: Dr Nicolae Ianovici şi Dr. Victor Dimov; Constanţa: Dr. Ovidiu Carp; Târgu-Mureş: Dr. Alexandru Lupşa; Alba-Iulia: Dr. Bogdan Azamfirei

Din „Adevărul” (Florin Ardelean, 23.02.2007) – AICI – şi din „Copilul.ro” – AICI.

Asociaţia Română Spina Bifida şi Hidrocefalie (din Bucureşti) s-a înfiinţat în anul 2004, cu sprijinul financiar al parohiilor Mitropoliei Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, şi a fost susţinută de Ministerul Sănătăţii Publice din România. Protectoarea proiectului a fost doamna Barbara Stamm, vicepreşedinte al Parlamentului bavarez şi colaboratoare mai veche a Bisericii Ortodoxe Române. Asociaţia a adunat, din 2004 până în 2007, apr. 270.000 de euro.

În 2007 erau înregistraţi la ARSBH peste 800 de copii. Adriana Tontsch, enoriaşă a Parohiei Ortodoxe Române „Sfântul Dumitru” din Nurnberg, a apelat la ajutorul Bisericii Ortodoxe Române pentru a-i face cunoscută activitatea, astfel încât părinţii copiilor bolnavi de hidrocefalie şi Spina Bifida să apeleze la asociaţie pentru ca aceşti copii să fie salvaţi. Operaţia în sine nu este complicată iar şansele de însănătoşire sunt foarte mari, cu condiţia ca operaţia să fie făcută la timp, iar copiilor operaţi să li se asigure o reabilitare corespunzătoare.

Din Creştin Ortodox/Ziarul Lumina (15.02.2007) – AICI.

.

Asociaţia Româna Spina Bifida şi Hidrocefalie

Site-ul asociaţiei, pe care se găsesc foarte multe informaţii utile, este:

http://www.arsbh.ro

In Romania se nasc anual peste 200.000 de copii. Dintre ei aproximativ 600 sunt afectati intr-o forma sau alta de spina bifida si hidrocefalie. Din anul 2004, ARSBH a sustinut financiar efectuarea a peste 320 de operatii prin achizitia si donarea catre pacienti a sistemelor de drenaj. Numai in perioada ianuarie - iulie 2008 au fost achizitionate si donate peste 100 de sisteme de drenaj care au fost folosite in tratarea micilor pacienti.

METODOLOGIA pentru solicitarea materialelor si dispozitivelor medicale donate pentru operarea copiilor bolnavi de spina bifida si/sau hidrocefalie

Materialele si dispozitivele medicale se asigura numai la solicitarea medicului neurochirurg care efectueaza interventia chirurgicala, dupa parcurgerea urmatorilor pasi:

1. evaluarea starii de sanatate a pacientului de catre medicul neurochirurg, intr-o institutie sanitara de profil din Bucuresti, Cluj Napoca, Tg. Mures, Iasi, Timisoara, Constanta, Alba Iulia, cu care ARSBH colaboreaza;

2. stabilirea diagnosticului si a indicatiei terapeutice;

3. internarea intr-o institutie sanitara sau sectie de neurochirurgie pentru efectuarea interventiei chirurgicale;

4. stabilirea tipului de dispozitiv medical ce urmeaza a fi utilizat;

5. solicitarea dispozitivului medical reprezentantului ARSBH (Diga Eugenia, director executiv sau Diga George), de catre medicul care urmeaza sa efectueze interventia chirurgicala;

6. comandarea materialelor si dispozitivelor medicale firmelor importatoare de asemenea produse, de catre reprezentantul ARSBH (Diga Eugenia sau Diga George);
7. transmiterea materialelor si dispozitivelor medicale catre institutia sanitara in care lucreaza medicul neurochirurg care efectueza operatia.

In termen maxim de 48 de ore, dispozitivul medical solicitat este transmis, prin curier rapid, medicului care l-a solicitat.

Membrii Asociaţiei Române Spina Bifida şi Hidrocefalie: TONTSCH Adriana, Presedinte ARSBH/ FEUCHT-Germania; AZAMFIREI Adrian-Bogdan, Medic neurochirurg / Alba Iulia; BALAN Corneliu-Constantin, Medic neurochirurg / Iasi; BALAN Elena-Meda, Medic anestezist / Iasi; CARP Ovidiu, Medic neurochirurg / Constanta; CIUREA Vlad Alexandru, Medic neurochirurg / Bucuresti; DIGA George, Director executiv Fundatie; DIGA Eugenia, Vicepresedinte Fundatie; DIMOV Victor, Medic neurochirurg / Iasi; FLORIAN Ioan Stefan, Medic neurochirurg / Cluj Napoca; GHERMAN Mircea-Bogdan, Medic neurochirurg / Tg.Mures; GYORKI Gabriel-Eugen, Medic neurochirurg / Tg.Mures; IANOVICI Nicolae, Medic neurochirurg / Iasi; LUPSA Alexandru, Medic neurochirurg / Tg.Mures; NICA Dan-Aurel, Medic neurochirurg / Bucuresti; PLES Stanca-Mihaela, Medic neurochirurg / Timisoara; PLES Horia, Medic neurochirurg / Timisoara; STANCESCU Mioara, Vicepresedinte Fundatie; STANCESCU Barbu-Aldea-Preda, Presedinte de onoare Fundatie; STOICA Sergiu, Medic neurochirurg / Bucuresti; STROI Marian, Medic rezident / Bucuresti; POPA Gabriela, Inginer / Arad

Scurt istoric al asociaţiei: http://www.arsbh.ro/main/docs/istoric/index.htm

Despre activitatea asociaţiei: http://www.arsbh.ro/main/docs/ACTIVITATEA.htm

În 2007, adresa asociatiei era: Str. Secuilor nr. 7, Bl B-31, Sc. 3, Et. 2, Ap. 38, Sect. 4 Bucuresti. Se puteau obţine informaţii de la tel. 332.42.72 sau la adresa de e-mail: diga_eugenia@yahoo.com

Se poate trimite e-mail direct de pe site – la CONTACT

Site-ul doamnei Stamm este: http://www.hwkr.de

Există şi Fundaţia „Ajutor pentru copiii bolnavi de Spina Bifida şi Hidrocefalie”, unde se pot face donaţii:

CIF: RO 22087920

RON   RO 78 VBBU 2511 SM00 0434 2701

EURO   RO 16 VBBU 2511 SM00 0434 1101

USD RO 92 VBBU 2511 BU00 0434 3101

VOLKSBANK ROMANIA

*

- Hidrocefalia este o afecţiune caracterizată prin acumularea excesivă de lichid cefalorahidian în membranele creierului, însoţită de atrofia acestuia, iar la copii şi de creşterea progresivă a cutiei craniene, incomplet osificată.

- Spina Bifida este o malformaţie congenitală a coloanei vertebrale caracterizată prin lipsa de sudură a arcurilor vertebrale, situată, de obicei, în regiunea lombară şi sacrală.

.

http://www.arsbh.ro

În acest context, suntem obligaţi să observăm că Biserica Ortodoxă Română este singura Biserică din lume care a salutat oficial Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991, adresând la numai o oră după proclamarea măreţului act, un amplu mesaj de binecuvântare. Câteva zile mai târziu, în data de 11 septembrie 1992, Prea Fericitul Părinte Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Teoctist Arăpaşu le-a adresat tuturor întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe, Bisericilor orientale, Bisericii romano-catolice, Bisericii vechi catolice, Bisericii anglicane şi conducerii organizaţiilor creştine internaţionale un Apel în favoarea recunoaşterii independenţei de stat a Republicii Moldova. Marii lideri religioşi ai lumii erau rugaţi: „Ne adresăm Prea Fericirii (Sanctităţii, Eminenţei) Voastre, în numele principiilor Evangheliei şi al libertăţii popoarelor, ale comuniunii noastre frăţeşti şi ale drepturilor omului şi vă rugăm frăţeşte şi creştineşte să faceţi demersuri pe lângă Preşedintele, Guvernul şi Parlamentul ţării Dumneavoastră de a recunoaşte independenţa Republicii Moldova.” Acest Apel a găsit un larg ecou internaţional, la Patriarhia Română primindu-se mai multe scrisori de răspuns. Acţiuni concrete pentru recunoaşterea Republicii Moldova au întreprins Patriarhul Ierusalimului, care s-a adresat conducerii Israelului, Patriarhul suprem şi Catolicosul tuturor armenilor Vasken I, Mitropolitul primat al Marii Britanii. Cererea Patriarhiei Române pentru recunoaşterea independenţei Republicii Moldova a fost înmânată de şefii de culte creştine guvernelor următoarelor ţări: Cehia şi Slovacia, Iordania, Finlanda, Statele Unite ale Americii, Germania, Marea Britanie, Israel, Republica Armenia şi Norvegia. Toţi şefii de culte care au răspuns Apelului Patriarhiei Române şi-au exprimat bucuria pentru proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, solidaritatea cu Moldova, cu poporul român de pretutindeni şi cu Biserica Ortodoxă Română. De asemenea, şefii cultelor religioase din lume au ţinut să arate că „poporul Moldovei a suferit ca şi celelalte popoare din fosta URSS” şi că „în virtutea învăţăturii creştine suntem obligaţi să sprijinim lupta popoarelor pentru autodeterminare şi libertate”. Singurul răspuns în răspăr a venit din partea Patriarhiei Moscovei, care, speriată de proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, se neliniştea şi căuta să asigure perpetuarea URSS cel puţin sub aspect bisericesc. În răspunsul său, Patriarhia Moscovei a opinat că „destrămarea URSS nu trebuie să fie cauza divizării Bisericii” şi că „apariţia pe hartă a noilor graniţe nu constituie un motiv pentru modificarea teritoriului canonic al Patriarhiei Moscovei”.

Pe de altă parte, Patriarhia Moscovei, structură virusată de imperialism şi puternic ataşată KGB-ului sovietic, a încercat, cu mijloace şi metode proprii, să se împotrivească procesului de emancipare naţională a popoarelor captive din fosta URSS. În 1994, într-un discurs rostit în cadrul Consiliului Rus de Politică Externă, Mitropolitul Kiril Gundeaev de Smolensk şi Kaliningrad, şef al Departamentului de Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, avea să exprime politica Patriarhiei Moscovei faţă de noile state independente în următorii termeni: „În timp ce într-un imperiu ţara mamă exploatează teritoriile ocupate, marele nostru stat îşi datorează existenţa spiritului său de sacrificiu. Ce s-ar fi întâmplat dacă poporul rus nu s-ar fi sacrificat pentru alţii? Ţara noastră ar fi rămas un stat monoetnic, în frontierele Câmpiei Ruse, aşa cum a rămas Polonia sau Lituania. Altfel zis, Rusia ar fi fost ceea ce sunt vecinii săi. Dar poporul rus a fost, se vede, destinat să îndeplinească o misiune istorică pe calea creării prin sacrificiu şi abnegaţie a acestei lumi ruseşti, care este Rusia sobornicească, a universului rusesc. Este un concept foarte special din punct de vedere cultural, istoric, spiritual şi chiar economic. La urma urmei, frontierele dintre fostele republici sovietice, aceşti stâlpi de beton absurzi, sunt ca şi Zidul Berlinului! Exact cum Zidul Berlinului a fost construit de-a curmezişul trupului viu al unui singur popor pe care nu l-a putut diviza nicicând, tot aşa au fost trasate frontiere absurde de-a curmezişul trupului viu al poporului nostru, dar nu va fi niciodată în stare să-l dividă. Nu e nici o problemă că noi va trebui să plătim pentru unitatea noastră. Trebuie să continuăm să plătim. Chestiunea este că nu poate exista dragoste fără reciprocitate. Deci, şi poporul nostru, care dă atâta altora, are dreptul să primească ceva în schimb. Nu bani, maşini şi produse, ci să ne respecte politica noastră externă, cel puţin prin coordonarea politicii lor externe cu politicile noastre.” Aşadar, Imperiul rus, în formula restrânsă a „Rusiei soborniceşti” destinate „să îndeplinească o misiune istorică” are nevoie, pentru a câta oară, de Biserica Rusă ca instrument de promovare a politicilor sale în spaţiul controlat odinioară şi populat „de un singur popor”, cel sovietic bineînţeles, care ar fi reprezentat şi ar mai reprezenta încă un singur „trup viu”.

Independenţa de stat a Republicii Moldova a fost pusă la încercare în 1992, în timpul Războiului de Independenţă de pe Nistru provocat de Armata a 14-a de ocupaţie a Federaţiei Ruse.

Suntem datori să ne amintim că Patriarhia Română este singura Biserică, care a oficiat în tot cuprinsul său, la zile anumite, servicii divine pentru încetarea luptelor în zona Nistrului şi pentru susţinerea luptătorilor moldoveni care au participat la Războiul de Independenţă. Patriarhia Română a depus şi însemnate eforturi diplomatice pentru atragerea atenţiei opiniei publice internaţionale asupra situaţiei din Republica Moldova şi asupra agresiunii militare ruseşti. Astfel, la 21 mai 1992, Prea Fericitul Patriarh Teoctist i-a adresat Sanctităţii Sale Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii un mesaj în care se spunea: „Vestea despre creşterea violenţelor şi a pierderilor de vieţi omeneşti în Transnistria, în ciuda încercărilor repetate de soluţionare a neînţelegerilor pe cale paşnică şi dialog şi mai ales cea despre implicarea recentă în acest conflict a armatei a 14-a a Rusiei, staţionată în regiune, ne-a îndurerat şi ne îngrijorează profund.

În aceste momente grele, facem un frăţesc apel către Sanctitatea Voastră, să fiţi cu sufletul şi rugăciunea alături de noi şi de toţi fraţii şi surorile noastre, care sunt în suferinţă, şi, ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse surori, să faceţi demersuri pe lângă conducerea Republicii Ruse pentru retragerea armatei a 14-a din stânga Nistrului şi încetarea agresiunii militare.”

Această rugăminte a Patriarhului Teoctist a fost ignorată, iar Patriarhul Alexei al II-lea şi Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse nu au întreprins nici un demers pe lângă conducerea de stat a Rusiei.

La 23 iunie 1992, în plină desfăşurare a Războiului de Independenţă de pe Nistru, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a lansat un Comunicat, pe care merită să-l reproducem integral, dată fiind importanţa lui documentară. Iată ce se spunea în acel Comunicat: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat cunoştinţă cu multă îngrijorare şi durere de agravarea continuă a situaţiei conflictuale din zona Nistrului şi de suferinţele martirice ale fraţilor noştri de acelaşi sânge şi de aceeaşi credinţă. În aceste zile, când întreaga suflare a Bisericii noastre strămoşeşti se bucură de proclamarea canonizării şi introducerea în calendar a unor noi sfinţi români, pământul sfânt al ţării odrăsleşte noi mărturisitori şi martiri şi sânge românesc nevinovat se varsă din nou pentru apărarea gliei, a credinţei şi a neamului. În faţa acestei grave situaţii, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu clerul şi toată suflarea românească îşi ridică glasul şi fac un apel grabnic pentru încetarea imediată a vărsărilor de sânge omenesc, pentru retragerea Armatei a 14-a a Rusiei de pe pământul sfânt al Basarabiei şi găsirea căilor de reconciliere şi înţelegere prin dialog şi tratative paşnice. Suntem cu toţii în aceste momente grele alături de fraţii de un neam şi de o credinţă cu noi şi rugăm pe Dumnezeu să reverse pacea şi harul Său peste toţi locuitorii care împreună vieţuiesc pe pământul străbun, moştenit de la moşii şi strămoşii noştri şi să alunge din inima şi din gândul vrăjmaşilor duhul iubirii de stăpânire peste alţii şi de fărâmiţare şi înstrăinare a gliei noastre sfinte. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi.”

În duminica din 28 iunie 1992, după cum ne anunţa o Ştire a Biroului de presă al Patriarhiei Române, în toate bisericile şi mănăstirile din cuprinsul Patriarhiei Române s-au înălţat rugăciuni către Dumnezeu „pentru fraţii basarabeni de peste Prut”, iar după Sfânta Liturghie au fost trase clopotele „în amintirea răpirii de la trupul ţării, acum 52 de ani, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi a anexării lor la Uniunea Sovietică”.

La 29 iunie 1992 Patriarhia Română a adresat un Apel Secretarului general al Consiliului Mondial al Bisericilor, Secretarului general al Conferinţei Bisericilor Europene, precum şi Preşedintelui Consiliului Ecumenic al Bisericilor Naţionale din Statele Unite ale Americii în legătură cu agravarea situaţiei din Republica Moldova. „Vă împărtăşim, - se spune în Apel, - îngrijorarea noastră privind înrăutăţirea situaţiei conflictuale din zona Nistrului şi martiriul la care sunt supuşi fraţii noştri în urma războiului nedeclarat pe care Federaţia Rusă l-a declanşat împotriva Republicii Moldova prin intrarea în luptă a armatei a 14-a aflată pe teritoriul Republicii Moldova.

În această gravă situaţie dorim să vă supunem atenţiei următoarele:

1. Republica Moldova este stat independent şi suveran recunoscut internaţional inclusiv de către federaţia Rusă, iar orice conflict intern trebuie rezolvat pe plan local, prin dialog şi tratative paşnice, cum de nenumărate ori au cerut Preşedintele, Guvernul şi Parlamentul acestei ţări.

2. Contrar declaraţiilor făcute imediat după căderea regimului comunist în favoarea democraţiei, a drepturilor omului, inclusiv a libertăţii la autodeterminare a fostelor republici ale URSS, continuă prezenţa armatei ruse pe teritoriul unor state şi amestecul în treburile lor interne, recurgerea la neadevăr spre a induce în eroare opinia publică internaţională şi a-şi justifica intervenţiile militare sunt dovezi clare că ideea imperialismului sovietic continuă să facă noi victime, ameninţând principiile democraţiei.

Având în vedere că populaţia civilă a Republicii Moldova este supusă unui adevărat măcel din partea forţelor separatiste şi a armatei a 14-a a Rusiei, cu frăţească dragoste în Hristos Domnul, vă rugăm să vă alăturaţi nouă în rugăciuni către Dumnezeul păcii şi al îndurărilor şi să faceţi cunoscută opiniei publice internaţionale situaţia tragică din zona Nistrului.

Vă rugăm, de asemenea, să faceţi demersuri pe lângă Preşedintele SUA. dl George Bush, Congresul american şi Consiliul de securitate al ONU pentru a se trimite observatori internaţionali în zona de conflict, pentru a se pune capăt minciunii şi dezinformării, pentru retragerea armatei a 14-a de pe teritoriul Republicii Moldova şi pentru încetarea vărsărilor de sânge nevinovat.”

La 2 iulie 1992 Patriarhul Teoctist a lansat, de la mănăstirea Putna, un Apel către toate naţiunile lumii, în care spunea: „Poporul român credincios, adunat laolaltă la mănăstirea Putna, din toate ţinuturile de o parte şi de alta a Prutului la mormântul Voievodului şi Părintelui Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt, apărătorul întregii creştinătăţi, cum a fost numit la vremea sa, cu prilejul canonizării şi proclamării lui ca sfânt român şi al întregii Ortodoxii, se adresează într-un glas tuturor popoarelor, parlamentelor ţărilor lumii, organismelor internaţionale, Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi tuturor Bisericilor şi întâistătătorilor lor cu rugămintea de a asculta o clipă, - aşa cum au făcut-o în decembrie 1989, - durerea sufletului nostru: În Republica Moldova ceas de ceas curge sângele pe ambele maluri ale Nistrului, sunt ucişi copii, tineri şi bătrâni nevinovaţi. Atrocităţile depăşesc închipuirea. Este datoria noastră faţă de neamul şi pământul Ţării lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sfârtecat de mai multe ori de-a lungul istoriei, în faţa şirului nesfârşit de martiri să ne adresăm şefilor de state, întâistătătorilor, mai ales ai Bisericii Ruse şi ai Bisericilor Ucrainei, de a interveni pe toate căile pentru a se pune capăt masacrului ce se săvârşeşte asupra unui stat independent, recunoscut ca atare de toate forurile internaţionale. Noi, toţi cei adunaţi astăzi la Putna, ierarhi, cler şi popor creştin, considerăm că sângele vărsat este crimă ce strigă la ceruri şi face să crească ura şi dezbinarea între popoare. Faţă de pacea şi înţelegerea la care ne cheamă Iisus Hristos nu există alternativă acceptabilă.”

În contrast vădit cu această atitudine a Bisericii Ortodoxe Române apare poziţia Patriarhiei din preajma Kremlinului. La 29 iunie 1992, în legătură cu Războiul de Independenţă de pe Nistru, Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei lansa un „Cuvânt către creştinii ortodocşi din Moldova”. Patriarhul rus, punând semnul echivalenţei între luptătorii moldoveni pe de o parte şi soldaţii Armatei a 14-cea ruse de ocupaţie şi trupele bandiţilor transnistreni pe de altă parte, scria: „Voi sunteţi vinovaţi în egală măsură şi în egală măsură meritaţi o viaţă mai bună. Înţeleg profund aspiraţiile poporului moldovean care şi-a dobândit independenţa şi doreşte să-şi consolideze suveranitatea. Dar sunt convins că şi alte grupuri naţionale din Moldova trebuie să beneficieze pe deplin de drepturile cetăţeneşti, inclusiv de principiul alcătuirii statale.”

Am încercat să readuc în atenţie doar câteva dintre gesturile publice ale Patriarhiilor Română şi Rusă în raport cu independenţa de stat şi suveranitatea Republicii Moldova. Nu m-am referit deloc la culisele diplomaţiei bisericeşti, care de asemenea sunt interesante şi importante. Bineînţeles că subiectul este unul larg şi merită o dezbatere cuprinzătoare şi amănunţită, pentru a se vedea cât de diferite au fost şi sunt poziţiile celor două Biserici, de altfel cele mai numeroase în ansamblul Ortodoxiei şi, din păcate, angajate într-un diferend istoric de natură canonică care vizează direct Republica Moldova şi perspectivele ei ca stat independent, integru şi suveran.

De fiecare dată când ne plecăm capetele la rugăciune într-o biserică sau mănăstire, ne bucurăm de intensitatea momentului. Rareori avem curiozitatea să aflăm câţi oameni au trudit în arşiţă sau ploi, pentru ca noi să ne găsim liniştea, sau cine este acela care a coordonat planurile construirii lăcaşului. Pe unul dintre aceştia, renumit în toată ţara pentru meşteşugul aparte de a înălţa ziduri trainice spre cer, l-am cunoscut de curând, undeva prin munţii Bucovinei.

Meşterul Petre Ciornei construieşte biserici de la 28 de ani. Nu a făcut o şcoală de specialitate şi nici n-a urmat cursuri de perfecţionare. A învăţat meşteşugul mai mult de unul singur şi s-a perfecţionat în timp, astfel încât astăzi este ctitorul a 82 de biserici, răspândite în toată ţara. I-a plăcut meseria, care l-a adus, spune el, „mai aproape de Dumnezeu“.

Este mulţumit cu ceea ce a realizat în viaţa lui şi liniştit, la cei 82 de ani, că şi-a îndeplinit rolul pe pământ şi că nu a lăsat darul de la Cel de Sus să se risipească.

Între zidurile Mănăstirii Suceviţa e forfotă mare. Biserica a adunat laolaltă, în curtea principală, naţii diferite de oameni, care îşi vorbesc fiecare propria limbă, dar se roagă la acelaşi Dumnezeu. Sunt fascinaţi de frumuseţea aşezământului pe care îl studiază cu ochi măriţi şi cu obiective de fotografiat performante. Nimănui nu-i trece prin minte că, la câţiva paşi, într-o curte lăturalnică a mănăstirii, unde se aude zgomot de drujbă şi ciocan, coordonează lucrările unui paraclis unul dintre cei mai renumiţi ctitori de biserici de la noi din ţară, Petre Ciornei.

La cei 82 de ani ai săi împliniţi, meşterul recunoaşte că nu se mai poate urca pe schele să ridice cu palmele goale casele Cerului. Mâinile şi picioarele nu-l mai ascultă, iar de ceva vreme, de când a fost operat, inima lui nu mai suportă efort peste măsură. Aşa că preferă să-şi ia pe lângă el meşteri buni pe care să-i coordoneze, fără ca măcar să-i treacă o secundă prin minte că e cazul să se retragă, să-şi vadă liniştit de bătrâneţi. „Dacă am multe chemări, ce pot face? Eu n-am mers niciodată pe la preoţi să le intru în suflet şi să-i rog să le construiesc biserici. Ei singuri au venit la mine, au auzit de mine şi m-au chemat de câte ori au avut nevoie. Şi mie mi-e drag să lucru, că aşa sunt mai aproape de Dumnezeu. Eu de El şi El de mine. Mă vâr în ochii lui şi n-are cum să mă uite“, spune moş Petre, bucuros că are cu cine împărţi o vorbă bună.

„Nu eu construiesc; Dumnezeu, Maica Domnului fac minunea“

Stă ascuns de soare, la umbra muşcatelor cocoţate la balconul unei construcţii ridicate tot de el, nefinisată încă, dar care inspiră trăinicie şi bucură ochiul cu frumuseţea lucrului bine îndeplinit. E un om modest pe care, dacă n-ai şti nimic despre el, l-ai privi cu mare atenţie, ţi-ai da seama că principala ocupaţie a lui este legată de munca brută, susţinută de forţa braţelor şi a mâinilor. Are degetele contorsionate, schimonosite de lamele circularelor tăioase care i-au străpuns mâna stângă cu un „leţ“ (băţ) din căuşul palmei şi până la încheietura mâinii. Bătrânul vorbeşte de accidentele suferite ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat. Şi poate nici nu ar fi băgat de seamă dacă nu ar fi fost întrebat.

Atât de dăruit este crezului său lăuntric, care i-a dat puterea de a construi biserici peste tot prin ţară, încât meşterul spune că nu este altceva decât dar de la Dumnezeu. Dar de sus care face deosebirea dintre oamenii aleşi şi marea masă a indivizilor. Povesteşte cum odată, cu prilejul unei construcţii, a cunoscut doi ingineri care au rămas impresionaţi de precizia şi exactitatea datelor pe care meşterul le rostea fără să le citească de pe notiţe. Le ştia pe de rost. Întrebat cum de reuşeşte să ţină totul minte, bărbatul a răspuns: „Păstrez totul cu sfinţenie în cap. Eu trebuie să ştiu toate astea ca pe Tatăl Nostru. Nici nu încape altă discuţie. Eu nu am nevoie de hârtie şi creion, creierul lucrează singur. Dar nu eu sunt cel care construieşte, Dumnezeu şi Maica Domnului sunt cei care fac minunea“.

Lucrări în toată ţara

Moş Petrea (aşa cum i se zice) a văzut toată ţara şi a străbătut-o cu lucrările sale în lung şi-n lat: din Făgăraş, în Ardeal, Satu Mare, Moldova (Piatra Neamţ, Cheile Bicazului, Pângăraţi, Viişoara, Vaduri, Burleşti, Piatra Şoimului, Vadu Moldovei, Huşi, Vaslui, Săvineşti, Iaşi, Bacău, Agapia), Bucureşti, Slobozia, Dobrogea (Tulcea, Măcin, C. A Rosseti), Copşa Mică, în Banat, la Oţelul Roşu, şi lista poate continua lejer până când numărătoarea ajunge la 82 de biserici. 82 de ani pentru moş Ciornei, 82 de biserici construite cu mâna lui.

Spune că cel mai greu i-a fost când a construit biserica din satul C.A. Rosseti, din pustiul Dobrogei. Ca să ajungă la locul unde aveau şantier, meşterul împreună cu zidarii luau trenul de la Tulcea, după care călătoreau cu vaporul pe Dunăre vreo 120 km, iar de acolo mai mergeau 20 km pe câmp, cu un tractor, şi ajungeau, în cele din urmă, la destinaţie. Petre Ciornei îşi aminteşte cât de frumoasă e biserica înălţată acolo, într-un sătuc sărac, amplasat între Dunăre şi Marea Neagră, unde se găseau mulţi bătrâni, uitaţi în pustiuri pline de nisip şi de şerpi veninoşi, spaima meşterului. Mai era acolo un izvor de apă rece, la fel de bună ca cea de acasă, din care Petrea îşi astâmpăra setea în zilele de arşiţă şi se gândea la familie cu ochii spre cer, niciodată plecaţi, că „doar de acolo vine puterea şi vlaga omului, oricât de necăjit ar fi“.

Prima ctitorie, biserica din satul în care locuieşte

Constructorul a început să practice meseria de dulgher la vârsta 28 de ani. Până atunci, a lucrat tot în costrucţii, după ani de trudă într-o fabrică de cherestea, care i-a crescut mari cei şapte copii. Acum sunt rispiţi care încotro, cu excepţia unui băiat, pe care „l-am oprit lângă mine, să-mi poarte de grijă“.

Bătrânul nu poate uita cum, înainte de a începe să construiască biserici, a avut două vise, în care i s-a arătat un „Chip drag“, pe care l-a putut vedea după ce i s-au deschis cerurile şi i-a fost desenată în faţa ochilor o cruce mare. Spune toate acestea cu ochii albaştri înlăcrimaţi, vădit emoţionat de întâmplarea care continuă să-l marcheze şi astăzi, după atâţia ani. Se opreşte din povestirea visului, pentru că nici nu ştie sigur dacă e bine să lase gura slobodă când vine vorba de aşa o minune. O spune doar pentru cei care vor să asculte şi să simtă şi ei, de unii singuri, că deasupra noastră există cu adevărat o Putere care ne veghează. Şi atât. Duce mâna la ochi şi o îndepărtează în aceeaşi secundă, ca şi cum ar vrea să alunge gândul, să nu spună mai multe.

Prima ctitorie a sa este biserica din satul lui, Valea Stânii, din judeţul Suceava. Construcţia a început în anul 1984, când vechea biserică a ars şi preotul a decis construirea alteia noi. Moş Petrea s-a apucat imediat de lucru. De-abia venise din spital şi nici cunoştinţe prea elaborate despre modul de lucru al unei asemenea construcţii complexe nu avea, doar experienţă în construcţii şi o determinare extraordinară de a construi loc de rugăciune şi reculegere consătenilor lui.

Cum să rămână tocmai satul lui fără biserică? „Am luat, împreună cu preotul, decizia să construim o altă biserică, pentru că nu s-a mai putut salva nimic din cea veche. Era pe timpul comuniştilor, fiind mai greu de obţinut autorizaţie, dar am reuşit totuşi ca în scurt timp să primim acel act. Am făcut o temelie roată de jur împrejurul celei vechi, am început zidăria, şi aşa am dat drumul la lucrări. Asta a fost prima mea biserică construită. Când eram la arcurile mari pe care şade turla, un inginer de la Iaşi m-a ajutat să le îmbin. M-a întrebat cum de am avut curajul să mă apuc de o asemenea construcţie dificilă. Eu i-am zis că am hotărât aşa, pentru că mie îmi este drag să fac meseria asta“, rememorează amuzat meşterul.

„Te mai şi jertfeşti când vine vorba să construieşti o biserică“

„O biserică nu se poate construi decât cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu multă credinţă în Dânsul“, acesta este lucrul pe care constructorul de biserici îl susţine în mod repetat şi de a cărui validitate este convins.

Nu este lucru uşor şi nici la îndemâna fiecăruia să poată clădi casele Domnului. Şi Petrea Ciornei este conştient de darul oferit. Înainte de a se apuca de lucru, este literă de lege ca preotul să facă slujbă pe temelia bisericii, la care participă de fiecare dată şi Petre Ciornei şi muncitorii cu care lucrează. Salahorii şi calfele sunt aleşi în aşa fel încât să fie şi buni meseriaşi, dar şi buni creştini. Maestrul spune: „Am avut lucrări pentru care a fost nevoie chiar şi de 20 de muncitori. Eu n-am permis băutură, ţigări, înjurături sau alte cele care să fie spre scârba Celui de sus. Aşa ceva nici prin gând nu trebuie să treacă. În primul rând, eu, cel care conduceam toate lucrările, m-am păstrat în mod cinstit, în mod curat. Doar aşa m-a ajutat Dumnezeu de am ridicat atâtea biserici, fără să am prea multă şcoală. Doar patru clase am, cu două mai multe decât trenul“.

Mai departe, vorbeşte despre felul în care se construieşte o biserică, fără a divulga foarte multe: „O biserică trebuie construită cum scrie în cărţile bisericeşti. Stă scris acolo foarte clar. Mai întâi trebuie aşezată pe un teren cât mai înalt. Să fie cât mai departe de gălăgie, într-un loc cât mai retras, liniştit. Trebuie să aibă formatul crucii, cu pridvor, naos, pronaos, altar, abside în dreapta, abside în stânga. Cruci deasupra trebuie să aibă ori cinci, ori şapte, ori nouă, ori 11, niciodată crucile nu se pun cu soţ“.

Şi poate cel mai important este momentul când efectiv aduci jertă prin prezenţa ta, ca şi constructor, în timpul lucrărilor, după cum susţine şi Petre Ciornei: „Te mai şi jertfeşti când vine vorba să construieşti o biserică, mai rabzi şi foamea, mai post, mai rugăciune, furtună, ploaie, frig“. Meşterul spune că nu i s-a întâmplat niciodată să piardă vreun om sau să se rănească în timpul lucrului. Din contră, după ce au plecat şi au muncit pe cont propriu, au avut parte de necazuri, pe unii chiar i-a secerat moartea înainte de vreme. Este cazul unui bărbat, pe care moş Ciornei l-a îndrăgit mult şi care a murit după ce şi-a tăiat singur, din greşeală, piciorul cu drujba, în pădure. Bătrânul mai spune că sunt unele biserici, care, la fel ca şi Mănăstirea Argeşului, cer jertfă, şi mor oameni din accidente banale, aparent, fără explicaţie. Tălmăcirea unor asemenea întâmplări o ştie prea bine bătrânul, însă preferă să tacă, să nu vorbească de lucruri aşa mari. Totul trebuie să-şi urmeze rânduiala, aşa cum e scris. Nimic nu stă sub semnul unei pure întâmplări sau erori a destinului.

Ctitorul trist, fără de urmaşi

Lucrul acesta îl ştie foarte bine omul care a ridicat cu propriile mâini 82 de biserici, câte una pentru fiecare an împlinit, şi care nu poate să nu dea glas mâhnirii care îl chinuie de vreo câţiva ani. Nu are cui să lase mai departe meşteşugul. Cei mai mulţi renunţă la scurt timp după ce intră ucenici, fără să-şi dorească cu adevărat să înveţe. Văd doar partea financiară din toată lucrarea şi tare şi-ar dori să-i poată dobândi cu muncă puţină. Bătrânul îşi varsă necazul: „M-am necăjit să îi învăţ. Nu prea bagă în cap, nu vor să înveţe. Meseria asta e tare întrebată, e cam grea oleacă, e drept, dar nu e interesat tineretul. Degeaba le spun că o să le prindă bine pe viitor, ei se lasă în grija mea că îi ajut, că le arăt ce şi cum, sunt mulţumiţi că trece ziua şi iau banul. Care au fost oameni mai bunişori au plecat în ţări străine. Nu ştiu ce-o să se aleagă până la urmă“.

Bătrânul, ale cărui picioare l-au purtat peste tot în ţară, drept pentru care a fost mai mult musafir pe acasă decât stăpânul ei, pare împlinit cu viaţa şi munca lui. Deşi încercat de necazuri, acum fără soţia care i-a fost ani la rând sprijin, Petrea Ciornei spune că a scăpat de toate relele cu credinţă şi rugăciuni murmurate în genunchi, la icoane. Cât timp stă acasă, niciodată candela nu încetează să lumineze. Nu îşi închipuie viaţa derulându-se în alt ritm. E mulţumit că şi-a îndeplinit rolul dat aici, pe pământ. Şi multe mai tăinuieşte sub pleoapa ochilor, umbriţi de pălărie, bătrânul meşter... Mai ştie moş Petrea că atunci când va veni momentul să plece dintre cei vii, îşi va găsi loc de veci într-o pajişte verde, ca o depresiune, cu păsări cântătoare şi animale de tot soiul şi munţi de jur împrejur. O splendoare. Ştie toate acestea dintr-un vis pe care l-a avut recent, în care i s-a arătat o femeie neasemuit de frumoasă, îmbrăcată în alb, şi care i-a indicat locul respectiv ca fiind casa lui de veci. Să fi fost doar un vis?

La fel ca şi dorinţa sa de a avea iarăşi 50 de ani? Ca să mai poată lucra, să se cocoaţe până la cerurile cele mari în care să înfigă cruci. „Acum tare mi-ar prinde bine să mai am 50 de ani, că ştiu că mai e de lucru cât e lumea asta de mare. Dar nu se poate. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a îngăduit până la vârsta asta“, termină cuvântarea meşterul Petre, care pune capăt cuvintelor printr-un „sfârşit“ rostit cu mâinile încrucişate şi ochii la ucenicii care îl aşteaptă să le coordoneze acţiunile, sus pe schele.

Cf. sursa.

Psa. Gianina