pe-culmile-disperarii « WordPress.com Tag Feed

Incendiul lucidităţii

senzatii — Thu, 19 Jun 2008 08:58:12 +0000

M-am hotărât ca în fiecare zi să îmi injectez o doză de luciditate şi m-am apucat să recitesc din Cioran - pe sărite, la întâmplare, cum cred că i-ar fi plăcut şi lui să i se citească opera. Nu pot să îi rezist! Gândurile lui mă scrutează aşa cum eu nu am putut să o fac niciodată şi vorbele lui îmi sună în timpane multă vreme după ce am închis cartea. Cu toate astea, am realizat că nu toate cărţile lui au acelaşi efect asupra mea. De exemplu, aş citi Pe culmile disperării sau Lacrimi şi sfinţi de o mie de ori şi tot m-ar surprinde, dar nu aş putea să zăbovesc mai mult pe cărţile lui scrise în franceză. În afara Tratatului de descompunere, toate celelalte sunt previzibile ca stil şi structură a gândului. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Cioran după 1949, anul apariţiei la Gallimard a Tratatului. Perspectiva pe care o adoptă de aici încolo devine rigidă, adjectivele se succed în număr de trei aproape mereu, reproşurile sunt aceleaşi. Bineînţeles, pe ici, pe colo, mai găseşti câte o zvâcnire neaşteptată, câte un pisc sau câte un abis. Dar, în general, cărţile franţuzeşti ale lui mă plictisesc teribil.

"Într-o lume fără melancolie, privighetorile ar începe să scuipe şi crinii ar deschide un bordel." Faţă de un aforism ca acesta, din Amurgul gândurilor, toate cărţile celelalte, scrise în franceză, par plicticoase şi repetitive. Ce s-o fi întâmplat cu Cioran odată ajuns în Franţa de nu a mai reuşit să se ridice la patetismul biciuitor al primelor cărţi, scrise în româneşte? Să-şi fi pierdut el focul tinereţii, devenind înţelept?

mihai citind...

babyblu — Wed, 07 May 2008 15:24:40 +0000

Sînt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. Dacă totuşi trăieşti, aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.
Simt cum trebuie să plesnesc din cauza a tot ce mi oferă viaţa şi perspectiva morţii. Simt că mor de singurătate, de iubire, de disperare, de ură şi de tot ce lumea asta îmi poate oferi. Este ca şi cum în orice trăire m aş umfla ca un balon mai departe decît rezistenţa lui. În cea mai groaznică intensificare se realizează o convertire înspre nimic. Te dilaţi interior, creşti pînă la nebunie, pînă unde nu mai există nici o graniţă, la margine de lumină, unde aceasta este furată de noapte, şi din acel preaplin ca într un vîrtej bestial eşti aruncat de a dreptul în nimic. Viaţa dezvoltă plenitudinea şi vidul, exuberanţa şi depresiunea; ce sîntem noi în faţa vîrtejului interior care ne consumă pînă la absurd? Simt cum trosneşte viaţa în mine de prea multă intensitate, dar şi cum trosneşte de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n o poţi stăpîni, care te poate arunca şi pe tine în aer, iremediabil. La marginile vieţii ai senzaţia că nu mai eşti stăpîn pe viaţa din tine, că subiectivitatea este o iluzie şi că în tine se agită forţe de care n ai nici o răspundere, a căror evoluţie n are nici o legătură cu o centrare personală, cu un ritm definit şi individualizat. La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există. Fiecare trăire este, în acest caz, un salt în neant. Cînd tot ce ţi a oferit viaţa ai trăit pînă la paroxism, pînă la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n ai străbătut în toate direcţiile aceste trăiri, este suficient să le fi dus la limită pe principalele. Şi cînd simţi că mori de singurătate, de disperare sau de iubire, celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul că nu mai poţi trăi după astfel de vîrtejuri rezultă şi din faptul unei consumări pe un plan pur interior. Flăcările vieţii ard într un cuptor închis de unde căldura nu poate ieşi. Oamenii care trăiesc pe un plan exterior sînt salvaţi de la început; dar au ei ce salva, cînd nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interiorităţii şi al trăirii te duce în regiunea unde primejdia este absolută, deoarece existenţa care îşi actualizează în trăire rădăcinile ei cu o conştiinţă încordată nu poate decît să se nege pe ea însăşi. Viaţa este prea limitată şi prea fragmentară pentru a rezista la mari tensiuni. N au avut toţi misticii, după marile extaze, sentimentul că nu mai pot continua să trăiască? Şi ce mai pot aştepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal viaţa, singurătatea, disperarea sau moartea?

(Emil Cioran - Pe culmile disperării)

la vie en rose...

nuante — Wed, 06 Feb 2008 12:26:00 +0000

deci sunt in franta de duminica si azi e miercuri....deci de mult timp...

eu daca tot am ajuns aici m_am gandit sa vizitez luvru...ca restu le8am mai vazut si imi provoaca sila...la versai pute a pipi iar turnu ala l_am mai vazut de 14000 de ori.

dar intrebarea e daca eu am ajuns la luvru...sau la orice altceva simbolic pt paris...raspunsul e nu!

de ce?

pai pentru ca magazinele sunt multe...ieri de exemplu am vizitat mc donalds(sau cum so scrie) si un supermarket...si da...am stat pe acolo cam 4ore...

dupa aceea ce am facut eu?

m_am intors acasa si desi ploua am luat javra(un cocer englez pz nume lea) si am iesit afara cu ea(la plimbare) ca sa fumeze si plamanul meu frumos...si ca sa gasesc un loc potrivit am luat strazile la picior asta a rezultat un caine fericit care acum se tine dupa mine...

ce am mai facut eu....pai sa vedem..mi_am luat haine da...frumoase haine...schumpe haine...putine haine...dar ce conteaza....

azi e frumos afara si pot lua javra iar *la plimbare*...si de data asta nu voi mai parea o ciudata...(ieri era chiar frig...si ploua...si batea vantul iar eu eram cu un catel in lesa)

in rest...azi nu ma duc la luvru pentru ca m_am trezit la ora 12(ora romaniei)....ma voi duce in defance....(sau cum so scrie) daca mai ajung si acolo

in alta ordine de idei mi_am decalat si programul...adica ma

Psihologie.

iLove — Sun, 04 Mar 2007 19:26:11 +0000

Arta de a fi psiholog nu se învaţă, ci se trăieşte şi se experimentează, deoarece nu exista un complex de canoane care să-ţi dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferenţiale, ale vieţii sufleteşti. Nu eşti un psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacaă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit care să exercite curiozitatea ta continuă. Nu te poţi iniţia în misterul altuia, dacă tu însuţi n-ai un mister în care să te iniţiezi. Pentru a fi psiholog trebuie să fii atât de nefericit, încât să pricepi fericirea şi atât de rafinat, încât să poţi deveni oricând barbar; iar disperarea în care trăieşti să aibă totdeauna atâta ardoare, încât să nu ştii dacă trăieşti in pustiu sau în flăcări. Proteic, polimorf, pe cat de centripet, pe atât de centrifugal, formele vieţii să se combine în tine, atât de multiplu şi atât de complex, încât extayul pe care îl vei atinge să fie estetic, sexual, religios şi pervers. A fi psiholog înseamna a te învârti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întâia condiţie; a doua este a avea atata mobilitate, încât axele celorlalte fiinţe să-ţi fie atâtea centre de gravitate, câte poate avea o fiinţă proteică.
Simţul psihologic este expresia unei vieţi care se contemplă pe sine în fiecare moment şi care în celelalte vieţi vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frânturi ale fiinţei tale. Şi în dispreţul pe care oricare psiholog îl are pentru oameni este o secretă şi o infinită autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadică de a nulifica pe altul prin cunoaşterea fondului său intim, de a dezbrăca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbează repede pe oameni, ei având conţinuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictiseşte mai repede de oameni, pentru că el este prea puţin naiv pentru a avea prieteni şi prea puţin inconştient pentru a avea iubite/iubiţi. Nici un psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfârşeşte însă prin a fi sceptic. Este, in acest sfarsit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea putină iluzie în cunoaştere pentru ca să nu fi ajuns prin cunoaştere la deziluzie.
Puţina cunoaştere încântă; multă cunoaştere dezgustă. Cu cât cunoşti mai mult, cu atât vrei să cunosti mai puţin. Cine nu suferă din cauza cunoaşterii, acela n-a cunoscut nimic.

Cioran – „Pe culmile disperării", Principiul satanic în suferinţă.