Însă tocmai în variaţiile lingvistice rezidă creativitatea unei limbi. De aceea, limba este un fenomen dinamic, viu, care respiră şi expiră, metabolizează cuvinte şi structuri idiomatice ori sintactice noi. Iar dacă sînt noi, înseamnă că - cel mai adesea - ele nu sînt normate de gramaticile Academiei. La fel, limba repune în circuit cuvinte ieşite din uz, pe care uneori le resemnifică. Aşa se face că „nemernicie" desemnează astăzi altceva decît „înstrăinare", iar „a salva" [pe dischetă] înseamnă altceva decît „a mîntui"; mai greu de naturalizat este... „salvarea" banilor la bancă (to save money), nu atît din lipsă de bani, cît din lipsă de spirit (al limbii), în condiţiile în care limba română are deja o expresie prin care desemnează acţiunea respectivă; „ţăran" tinde să însemne altceva decît „om al pămîntului (terra)", aşa cum în alte spaţii lingvistice „paysan" (fr.) devine uşor peiorativ, motiv pentru care se recomandă „fermier" (termen folosit cu predilecţie de presa franceză, în defavoarea celui dintîi). Tot de spectrul greşelilor de limbă ţine şi pleonasmul: „a urca sus".

Însă ceea ce este pentru grămătic o greşeală de limbă (precum pleonasmul) devine, sub ochii indulgenţi şi generoşi ai criticului literar (ai „stilistului"), figură de stil, licenţă poetică etc. (exemplul cel mai banal, didactic, este eminescianul „cobori în jos, Luceafăr blînd"; ar putea coborî în sus? Şi dacă Eminescu are dreptate? În fond, dincolo de spaţiul gravitaţional-terestru, care va fi fiind „sus"-ul şi care e „jos"-ul?). La fel este şi cazul formulărilor redundante: „iarna nu-i ca vara" (cîtă poezie!). Să mai adăugăm cazul greşelilor de lexic, cînd un cuvînt este folosit greşit în locul altui cuvînt. Sau folosirea formelor demonetizate ori arhaice, ieşite din uz (de pildă, autorul acestui text scrie în primul paragraf „boalele limbii", în loc de „bolile limbii", cum e corect). Greşit! Aşa zice grămăticul, însă stilistul vede acolo o un efect retoric...

Ca să fiu mai direct, pentru grămătic, o formulare insolită atîrnă greu în balanţa judecăţii lingvistice, ca probă sigur incriminatorie, irecuzabilă. Pentru „stilist" (sau „poetolog", ziceţi-i „metaforolog" - după Ricœur ar trebui să existe „metaforologi", nu-i aşa?), o construcţie de acest fel devine cu uşurinţă un semn al harului de povestitor (al locutorului). Numai celui care vorbeşte cu har îi este dat să fie înălţător (în fond, şi Cuvîntul s-a coborît în locurile mai de jos decît pămîntul, dar a făcut-o întru înălţare). Aşadar, diferenţa dintre grămătic şi „stilist"/„poetolog"/„metaforolog" e - într-un fel - cea dintre „greutate" şi „har" (ca să folosesc termenii cheie ai mirabilei cărţi scrisă de Simone Weil.

Aşadar, limbile au şi virtuţi, nu numai păcate!

Notă: dacă nu veţi găsi în DEX vocabulele „stilist” (cu sensul precis de specialist în stilistică), „poetolog” şi „metaforolog”, să nu aruncaţi înspre autorul acestor rînduri cu chestii grele (gravis lapis, cum zic latinii, adică „piatră grea”: pietrele pentru lapidare ţin de greutate, nu de har). Nici să nu faceţi indigestie cînd le înghiţiţi (cum a făcut Ioan Apocalipticul cînd a îngurgitat cartea). Ci înfruptaţi-vă euharistic, cu stil şi înalt. Şi nu uitaţi: „vorbirea voastră să fie cu har, dreasă cu sare” (Coloseni 4:6); adică înaltă.

Dicţionar de nume predestinate:

• Brânzovenescu şi Farfuridi: nume predestinate pentru nişte fiinţe aproape stimabile sau stimabile pînă la comestibil. Gata să îşi asume gesturile cu responsabilitate anonimă.

• Trahanache e un nume potrivit pentru cineva greoi şi îmbătrînit. Ehei, Trahanache s-a născut bătrîn! Doar asta i-a fost scris, pentru asta a văzut el lumina zilei (voiam să spun... lumina tiparului).

• Auguste şi Louis Lumière (adică fraţii „Lumină") au fost predestinaţi să se joace de-a luminile şi umbrele. Şi aşa... s-a făcut că a apărut primul aparat de filmat. Apoi, primul aparat de proiecţie cinematografică. Şi numele le-a fost predestinat pentru joaca lor.

• Presley este un nume predestinat pentru un Prîslea cel Voinic modern, care se ia la trîntă cu tradiţia şi care întoarce sonoritatea cu viscerele pe dos. Şi care foloseşte drept paloş o chitară, pe care o lipeşte (Stuck on you, zice şlagărul) cu grijă de spinarea zmeului cel bătrîn (ştiţi, e ca şi cum l-ai disciplina pe clavecin cu o baterie; că doar ambele sînt instrumente de percuţie, nu?).

• Să ne fie cu iertare, dar şi Văcăroiu este un nume predestinat pentru cineva cu vocaţie de „mînător" al turmei naţionale.

• Gurile rele spun că şi Codruţ ar fi un nume survenit destinal pentru un ministru dintr-o ţară în care se fură precum în codru.

În sfîrşit, ....... Postolache. Postolache este predestinat să fie blogger. Să posteze posturi, fără să ţină post de internet. Să citească toate posturile care se postează pe alte „bloage". Să urmărească toate clasamentele, să spere la rating mai mare, să se facă luntre şi pixeli ca să intre în top 10. Să-i motiveze pe internauţi (uneori cu „blogărnicie") să-i devină cititori. Să se dea peste cap, rulîndu-se precum blogroll-ul, pînă realizează un număr suficient de incoming links.

Postolache este obişnuit cu scrisul. Scrie posturi, numai că postul este o specie literară (?) nouă (aştept cu interes apariţia primului volum-„blog" tipărit pe hîrtie şi cu miros imbietor de cerneală tipografică; sms-uri de dragoste publicate în volum am văzut deja). Postul, zic, este o specie e-literară cumplit de heterogenă. Un pot-pourri, ce mai! (să ştiţi că există şi post-pourri; în traducere literală, „post putred"). Un bric-à-brac de lucruri vechi (şi „nouă"). Există posturi şi bloguri despre te miri ce: jurnalism alternativ, muzică modernă sau clasică, literatură, artă, dating, film, spiritualitate, teologie.

Hiba principală e, însă, improvizaţia. Toată lumea scrie orice şi despre orice. Nu trebuie să fii profesionist ca să scrii. Nu există cenzură profesională. De pildă, toată lumea teologhiseşte à son gré. Postolache e e-teolog, iar producţiile lui pot fi uşor clasate drept electronic theology (nu sînt „pentru contra" internetului, dar... ştiţi, chestiile astea care încep cu e- îmi cam produc alergie, aşa că mereu mă întreb dacă există şi e-diot şi mă mai întreb ce înseamnă). Dar pe teologul Postolache nu-l veţi citi în Journal of Modern Theology, care necesită peer-to-peer review, pentru că el este teologul nepereche; nici nu-i susceptibil să fie revizuit. Dacă vrei să-i revizuieşti tezele, îţi trînteşte ritos un comments are closed.

Postolache este un apostol degenerat. Apostolul este cel care pune în act trimiterea (apo-stello), aşa că umblă per pedes apostolorum. Postolache nu ştie să umble pe jos. Postolache ştie să umble doar la calculator. Postolache nu ştie să umble pe mare, precum apostolul (sicut apostolus), ştie numai să surfeze pe internet. Postolache este un teolog „pentru aceasta" (nu, nu, nu ad-hoc; dacă ar fi ad-hoc, ar fi bine, pentru că ar şti limbi clasice şi ar citi Vulgata lui Ieronim; dar Postolache nu ştie). Postolache nu ştie drumul spre Agora ateniană, nici spre Areopag, dar se opreşte din cînd în cînd în Piaţa Matache. Şi dacă tot vă mai e drag de el, citiţi-i numele frumos şi palatalizat, precum francezii: Postolaş (aşa parcă devine inofensiv).

Postolache n-a auzit nici de Retractationes, pentru că e prieten cu Gusti (ăla din Ferentari), dar pe la Hippo încă nu s-a învrednicit să călătorească spiritualiceşte. Dacă ar fi făcut-o, poate ar fi auzit şi el îngerul rostindu-i tolle lege şi ar fi luat să citească. Să citească din sfinţii Apostoli cu luare aminte. Dacă i s-ar întîmpla asta, şi-ar schimba numele din Postolache în Apostu. Adică A-postu. Şi-ar face să strige pietrele, nu pixelii. Aşa a făcut şi George Apostu. În rest, un A-post(ol) modern postează puţin şi posteşte mult. Scrie puţine posturi, dar îşi asumă cu vrednicie postul (slujba) încredinţat(ă). Dacă s-ar converti, aşa ar face şi Postolache.

Deocamdată însă, Postolache postează.

Post-script („neştiinţific", cum ar zice Kierkegaard, teolog neaoş, nu blogolog!): orice asemănare cu posturile pe care le-aţi citit prin blogosferă este pur întîmplătoare!

În urmă cu ani de zile, o formaţie de muzică hip-hop (cred) se prezenta, pe afişul publicitar, cu logoul „băieţi de băieţi". Era, desigur, o formă de superlativ specifică argoului hip-hop-ist: ei erau, se înţelege, cei mai frumoşi şi mai talentaţi din tot neamul băieţesc, şi asta pentru că erau băieţi de cartier. Interesant superlativul argotic, care foloseşte două substantive sau, mai exact, un substantiv reduplicat, însă niciun adjectiv, ca să exprime superlativul!

 În ce ne priveşte, sintagma „post de post" desemnează postul de blogăreală. Interesant, nu-i aşa, că de cînd am călcat în virtual am început să uităm (şi ce repede!) sensul evanghelic al termenului? Aşa se face că „post" (folosit în legătură cu blogul), englezism, fireşte, deci nentural limbii române, desemnează din ce în ce mai mult „postările" sau „articolele" de pe bloguri. Şi, uite-aşa, termenul „post" devine cît se poate de ambiguu!

Aşadar, vorba pictorului René Magritte (Ceci n'est pas une pipe!) ... Ceea ce citiţi acum nu este un „post", ci un „articol" (sau, la limită, o „postare").

Pînă una alta, alţii au ştiut să confişte blogăreala - acest veritabil neo-folclor (adaptat exigenţelor unui veac internautic) - şi să facă din el o afacere: blogvertising, marketing prin intermediul blogurilor etc. Le dorim să le fie postul post (şi să nu rabde de foame ori să ţină post, dacă nu iese afacerea).

Şi nu uitaţi: pre limba românească, „post" aparţine ariei semnatice a sintagmelor „Postul Mare", „de post" şi mai ales „a posti" (nu „a posta" :) )[1].

„Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului te va însoţi."

 Atunci, întrebăm noi, ar trebui să scriem tasta dilit, în loc de tasta delete?

„Cu ochii degetelor cercetez surîsuri”.

Şi dacă tot aţi atins cu degetele ochilor tasta, să ştiţi că termenul tastă vine de la franţuzescul tâter („a pipăi, a atinge”), care vine de la vocabula taster (atestată în sec. al XII-lea), al cărei etimon este cuvîntul latinesc popular tastare, contragere de la taxitare (popular şi el), derivat din taxare, care înseamnă „a lovi des şi cu putere”. Aşa că... aveţi grijă la surîsuri!