Tchenguiz a pierdut pana la 600 milioane lire sterline din vanzarea a 10% din al treilea lant de supermarketuri din Marea Britanie si 400 milioane lire sterline prin iesirea din cadrul companiei Mitchells & Butlers.

Americanii, englezii, nemții, au mai trecut prin așa ceva. Au cultura falimentului, a ratei care-ți ia casa, a pierderii agoniselii și a începutului de la zero. La noi? Ne-am născut într-un apartament dat de stat. Dl Petre Roman ni l-a făcut cadou pe 100,000 lei vechi în 1990 - 1991. Ne-am trezit proprietari fără să știm ce însemnă asta. Ba chiar, după 1994, cînd au început să apară proprietarii de peste hotare, care-și revendicau proprietățile furate de comuniști, le judecam valoarea sentimentală a proprietății pierdute în funcție de investiția noastră în proprietate, adică zero.

Românii supraîndatorați la bănci se comportă normal pentru societatea românească, lipsită de experiența creditului, și anormal pentru o societate modernă occidentală, ca cea americană sau vest-europeană, care știe ce înseamnă să ai datorie la bancă (și care, iată, greșește copilărește).

Societatea românească, general exprimat, nu concepe un viitor ”pentru copilașii aștia” fără o casă a lor. În Franța, spre exemplu, majoritatea tinerilor chestionați își văd viitorul într-un apartament închiriat. Sunt foarte multe argumente ”pentru închiriere”, argumente sănătoase: în tinerețe trebuie să investești în pregetire, în educație. Nu poți să ai timp și bani pentru investiții imobiliare atunci cînd ești tînăr. Banii îi dedici studiului, călătoriei, distracției. Proprietatea costă. Costă rate la bancă, costă impozite, costă energie, costă întreținere, costă timp.

Ce se va întîmpla cu românii ? Vor pierde tot. Își vor pierde munca ultimilor 20 de ani. În final vor crede că nu au avut noroc sau că alții au fost vinovații pentru eșec, americanii cu criza lor, Isărescu cu Banca lui, angajatorul cu zgîrcenia, poate chiar Dumnezeu cu atotștiința.

Ce se va întîmpla cu societatea noastră? Vom avea de cîștigat. Oamenii își vor reconsidera poziția față de muncă, de timp liber, de bani, de valori, de familie. Vor înțelege că nu putem avea toți casă de vacanță la munte și la mare, că mașina ca și casa sunt niște luxuri pe care poți să speri să ți le permiți după niște ani de muncă, că pentru a trăi trebuie să muncești. Și că munca poate fi privită ca o binecuvîntare, nu ca un blestem.

Mă gîndesc că poate că este bine ce se întîmplă. Nu știu.

http://www.protv.ro/emisiuni/shows/romania-te-iubesc-1/video/10903

Am stat cateva minute bune cautand ceva nasol despre Danemarca... de ce? ca sa nu creada nimeni ca am ceva cu Romania... dar nu am gasit, asadar credeti-ma pe cuvant, nu am nimic cu Romania... sunt din ce in ce mai sigur de asta...

Am vrut de mic copil sa plec in lume, pe atunci visam la USA... Acum sunt convins ca nu mi-ar placea mai mult decat Danemarca... Stiam si de Elvetia un lucru la care majoritatea nu s-a gandit sau nu s-a prins. Hai sa incerc sa pun intrebari inainte de a va spune, poate va dati seama si singuri.

De ce Elvetia nu a participat la razboaie? De ce Elvetia a fost singura tara neatinsa pe timp de razboi? Nu e dubios cand toata lumea se lupta, chiar in "mijloc" sa fie cineva curat care nu se baga? De ce toate astea?

Pentru ca acolo se tin banii, acolo este un loc sigur pentru toate...

M-am enervat putin acum pentru ca mi-am adus aminte de o intamplare. Am fost cu tatal meu acum un an la CEC. Cand eram mic-mic primisem cadou de botez de la nasa mea un carnet de economii (o chestie care atesta ca am bani acolo si ca banii aia "fac pui"). Au cheltuit ai mei o parte din banii aia, dar totusi, era vorba de niste bani frumosi, au mai ramas destul de multi.

FAZA TARE  'ala Romania' :  cand ne-am dus sa scoatem banii (de acu 18-19 ani) tipa de la ghiseu aproape ca nu a ras de noi cand a vazut carnetul. Motivul? Simplu, sa taiem patru zerouri de acolo si aia e suma cu care am ramas... Pai ia ganditi-va putin, acum 18-19 ani ce salarii erau? De oridinul miilor de lei (ceva de genul). Si cu inflatie, am ajuns sa taiem 4 zerouri de la sfarsitul sumelor...

Dar nimeni nu a convertit acei bani din cont in banii de ziua de azi. Bun, atunci sa-mi dea banii aia cum scria acolo, de ce sa mai taiem zerourile? Pai nu-nu, ca doar traim in Romania, unde toti au de castigat, in afara de oamenii de rand...

Cum se cheama asta? Bataie de joc, jaf curat si nesimtire pe fata. In alte cuvinte: ROMANIA !!!

Citatul zilei: "Romania este o fara extrem de frumoasa !!! Pacat ca e locuita..."

*** Si cu asta am incheiat, plec sa dorm ***

Speculaţii despre despărţirea dintre cei doi au fost multe în ultima perioadă. Zvonul a fost confirmat de Andreea Raicu. Tudor Chirilă în schimb nu a răspuns la telefon. Nici pe blogul lui nu apare nimic. (paranteză- Şmecheria acum este să termini relaţia atunci când eşti întrebat de ziariştii de la cancan? Asta înseamnă să fii un om ocupat, să nu ai timp nici să îţi închei oficial socotelile...)

Frânturile relevante din declaraţia smulsă de reporter de pe buzele Andreei Raicu:

Ne-am despartit si atat... cum ti-am spus. Am avut o discutie civilizata, matura, asumata si eu sunt foarte fericita cu aceasta decizie

Cum Andreea e o tipă care vrea să fie în tendinţe a preluat şi ea modelul despărţirilor "civilizate" gen Miahela şi Elan. Doar nu era să o copieze pe Ana Maria Ferenţ care a spus şi cui nu a vrut să ştie de certurile cu fostul ei soţ. Erau lucruri mai plăcute şi mai utile de aflat... Comparaţia e  întâmplătoare, am vrut cel mult să dau un contraexemplu, şi ca persoană, şi ca situaţie. O stimez pe Andreea Raicu.

[...]eu imi doresc o relatie profunda si temeinica. Eu mi-am dorit totdeauna si imi doresc, in continuare, un copil. El are alte planuri individuale, asa incat mi s-a parut mai intelept sa ne separam destinele

Andreea Raicu a recunoscut în repetate rânduri că îşi doreşte un copil iar în ultimul timp lucrurile s-au precipitat destul de mult în această direcţie: renunţarea la fumat, vizitele destul de dese la ginecolog (se pare că nu erau doar cerneală pentru umplut paginile cu poze supradimensionate). Tudor nu a manifestat acelaşi interes. Mai mult decât atât, cred că insistenţa fostei sale iubite pe această temă chiar l-a speriat. (Să fie oare spiritul specific Vama Veche (staţiunea) - carpe diem (trăieşte clipa)? ...hehe...)

Bărbaţii au acest obicei enervant, cei care nu s-au maturizat suficient mai bine zis. Propoziţii precum "Pot să-mi las periuţa de dinţi la tine?"; "Vreau să fiu aleasa ta (by Andra...)" şi "Ceasul meu biologic a început să ticăie" au acelaşi efect cu a trage cu praştia către un stol de vrăbiuţe. Cele mai multe îşi iau zborul. Femeile foarte tinere îşi mai permit să îmblânzească "bestia" cu vorbă bună şi cu multă răbdare dar cele care nu vor să ajungă la 40 de ani fără să fi întemeiat o familie trebuie să pună "biciul" pe animalul confuz, să-l privească direct în ochi şi să evalueze dacă sunt sau nu şanse să-l aducă acolo unde vrea ea, acolo unde ar trebui de fapt toate relaţiile serioase să ajungă.

Pierderea unei persoane care a însemnat enorm pentru ea poate că a grăbit lucrurile, astfel de momente te fac să îţi reevaluezi întreaga viaţă, confruntarea cu moartea lasă răni adânci şi de multe ori dorim să grăbim cicatrizarea lor printr-o direcţie mai bună în care să meargă existenţa noastră privilegiată ...prin simplul fapt că noi putem să conjugăm verbul "a fi" la persoana I iar alţii... nu.

Pentru un conflict ai nevoie de doua parti. Eu nu sunt un om conflictual, asa incat scenele la care te referi au avut un singur protagonist in trecut. Iar viitorul meu, il exclude

Aceasta este de departe cea mai interesantă dintre declaraţii. Cu subtilitate şi fineţe, Andrea Raicu ne spune că el era cel cu gura mare, că el punea paie pe foc, că el isca cearta cu alte cuvinte. Faptul că imediat după aceea răspunde că acum "e liniştită" la întrebarea "dacă este tristă" confirmă acest lucru (Nu, nu am descoperit roata, dar unii pur şi simplu nu pot să citească printre rândurile unui discurs elegant).

Eu una nu am avut sentimentul de "linişte" decât atunci când legături foarte zbuciumate s-au sfârşit. Dar la fiecare e diferit. Important e că relaţia respectivă îi făcea rău şi că s-a debarasat de ea. Iar pentru cine se întreba ce se va întâmpla cu acea casă despre care toată lumea spunea că va fi căminul LOR, ei bine, va rămâne la Andreea, din simplul motiv că ea a proiectat-o, ea a finanţat-o şi se pare că NUMAI EA avea de gând să locuiască acolo. Mai relevant este faptul că a dărâmat un castel poleit cu aur dar cu încăperi friguroase şi neprimitoare, iar pentru noi s-a mai dărâmat un mit.

pierdut rabdarea cand incercam sa ii explic unei mecdol-ferestriste ( angajata de la MC care vinde la fereastra,la fereastra, la fereastra, la fereastra, samd) ca e ok sa imi puna cafeaua mea in pahar de suc ca nu crapa, nici ea, nici paharul.

pierdut bunavointa cand incercam sa explic logic niste chestii mai mult decat logice, firesti si normale unei dude notorii si cu rezonanta puternica in cutia craniano-cerebrala.

pierdut chefu de munca rbusc subit si deodata inainte sa plec in perioada de vacantzat neuronu si nu l-am mai recapatat nici macar acum.

pierdut chefu de socializare cu toti si toate, mai ales cu Marele Proprietar.

pierdut chefu de discutat cu rabdare cu sponsorii oficiali ai plantatiei.

pierdut chefu de vazut batrani si gravide pe strada - sa stea dreacu in casa ca sunt hidosi.

clar pierdut chefu de sclavuit.

Pierderea pierderilor

La inceputul anului un prieten de familie a murit de cancer pulmonar... Avea 64 de ani... Doctorii au depistat cancerul in luna noembrie si cu 2 zile inainte de ziua lui si de Sf. Ion s-a stins din viata... Invitase toate rudele si prietenii care ii cunostea de aproape o viata dar din nefericire a murit inainte de a putea sa ii strangem mana, sa il pupam pe frunte si sa ii spunem " La multi ani "... De ziua lui l-am ingropat langa familia lui langa locul in care a crescut si a copilarit... Imi aduc aminte ca toamna trecuta ma invatat sa conduc si i-am promis ca el o sa fie prima persoana care o sa o plimb dupa ce imi iau carnetul de soferi... Nu am mai apucat aceea zii... Ciudat e ca pana atunci nu il consideram un om prea bun la suflet dar regret ca atunci cand am realizat ca ma considera ca si copilul lui nu am avut prea mult timp sa ii multumesc. Si desi nu sunt o presoana religioasa sper sa auda cand ii multumesc ca l-am avut langa mine...

Viata e foarte scurta... Trece repede pe langa noi... Trebuie sa o aducem fericire in sufletele noastre si in sufletele celor dragi cat mai repede pana nu e prea tarziu. Banii si alte vise mari nu pot sa compenseze bobitele mici care ni le aduce viata in fiecare zii... Trebuie doar sa le culegem si sa le depozitam in inimile noastre pentru ca astea conteaza cel mai mult...

Sa vizionati filmul " The Bucket List " pentru ca este unul dintre putinele filme care merita intradevar sa il vizionati... Dumnezeu sa il Ierte pe Nea Nelu`... Viata e scurta si trebuie traita....

Cred ca o singura data in viata am facut chestia asta. De fapt, sunt sigura ca am facut asta o singura data: am intrebat pe cineva de ce nu a venit la mine (baiatul era in America) imediat cum a aflat ca a murit mama. Nu l-am intrebat pe un ton dramatic, l-am intrebat sec. Mi-a spus ca s-a gandit ca trebuie sa ma confrunt singura cu situatia asta si ca nimeni nu are cum sa ma ajute. Mi-a parut de-o duritate oribila raspunsul, nu cred nici astazi ca era adevarul. Baiatul stia ce tine la mine si gasise o varianta care sa ma puna pe ganduri si care sa ma faca sa-mi si fie rusine ca pusesem o astfel de intrebare. In spatele frazei lui de psiholog inteligent era doar egoism si lipsa de chef pentru a veni la Bucuresti. Pacat. Pentru ca atunci cand iti moare cineva nu te poate ajuta nimeni mai bine decat cineva care nu este direct implicat in pierdere. Uitati partea cu familia. Nu e buna. Suna dur, suna oribil dar asa e. Fiecare isi va sublinia propria durere si propria raportare la cel mort. Iar cei care nu vor face asta verbal, va vor starni compasiunea prin felul in care isi afiseaza sau prin felul in care nu reusesc sa isi afiseze durerea. Cumva vor starni compasiune in voi si atunci veti incerca sa-i ajutati. Iata singura situatie in care nu puteti face asta si nici nu trebuie sa o faceti. Pur si simplu pentru ca nu sunteti in stare si a va minti, a va incuraja ca sunteti nu va face decat sa va amane confruntarea cu propria durere iar acesta amanare nu face decat un imens rau, aceasta amanare nu face decat sa reduca sansele de repliere autentica. De data asta si poate doar de data asta nu puteti ajuta pe nimeni. Trebuie sa va retrageti undeva intr-o gaura neagra, daca nu la propriu macar la figurat si sa suferiti fara sa priviti suferinta altora, fara sa incercati sa o diminuati. Tocmai de-asta un om care nu este marcat direct de pierdere o sa fie de folos. Nu veti avea si durerea lui pe umeri, va fi o prezenta tonica sau macar neutra, va fi gura de aer curat si va putea sa faca relaxat lucruri simple: sa rezerve o masa la restaurant sau sa gateasca ceva, sa faca putin curat, sa anunte moartea, ora si locul inmormantarii, sa organizeze ce e de organizat, sa poarte discutii stupide cu cei care vin pe capul tau. Si, mai important decat orice, te va putea asculta fara sa-l apuce plansul, fara sa-ti spuna “hai sa nu mai vorbim, ca nu rezist”, fara sa simta nevoia de a te coplesi cu relatia lui speciala cu cel care tocmai a murit. Ca in orice rahat enorm si imposibil de tolerat in prima faza, e bine sa vorbesti cu un om care te poate asculta in tacere, care poate privi obiectiv durerea ta si care iti poate da idei dincolo de cercul sufocant al proaspetei pierderi. Eu nu vreau sa vad pe nimeni suferind impreuna cu mine, nu vreau sa imi masor suferinta cu a altcuiva, sa o simt pe a mea sucomband in fata alteia, nu vreau sa protejez pe nimeni, nu vreau sa ma gandesc ca ar trebui sa evit anumite detalii. Vreau sa imi dau drumul fara grija ca ating rani proaspete, rani vii. Asta as fi vrut si asta ar fi trebuit sa fac atunci, de la bun inceput. Nu am facut-o decat tarziu dar e bine. Macar pentru faptul ca ma puteti crede pe cuvant ca dintre cele doua variante, cea cu vorbitul in fata unei persoane neutre este cea mai buna. Pentru voi, initial. Si pentru tot restul lumii pe urma.

Daca in majoritatea situatiilor e bine, folositor chiar si pentru tine sa te sacrifici si sa-l ajuti pe cel de langa tine, sa te intereseze mai mult suferinta celui aflat in aceeasi problema, ei bine, atunci cand moare cineva foarte apropiat chestia asta nu mai functioneaza si indraznesc sa spun ca nici nu trebuie sa functioneze. In privinta asta trebuie sa dai dovada de putin egoism, de putina concentrare stricta pe durerea ta. Nu trebuie “sa-ti iei gandul”, nu trebuie sa te gandesti ca poate cineva sufera mai mult decat tine, nu trebuie sa te ridici de dragul cuiva, nu trebuie sa pui pe locul doi suferinta ta. Daca nu ti-o lamuresti, daca nu o parcurgi fara deturnari, va ramane vesnic nevindecata si vei sfarsi prin a ajunge jumatate din persoana care erai. Nu vei ajuta, cu adevarat, pe nimeni. Vei cocolosi durerea cuiva infrangand-o pe a ta si vei ajunge un om frustrat, imbacsit, indurerat cronic. Daca iti place sa vezi oameni manifestand suferinta in situatia ta dureroasa si asta iti este de ajuns, esti un om superficial si un om slab, poate chiar las. Nu se poate rezolva atat de usor treaba in care tocmai te afli. Avea dreptate baiatul egoist chiar daca el imi daduse acel raspuns doar din comoditate si ca sa sune bine.

Stiti cum e cu suferitul alaturi de cei foarte apropiati? Cam cum ar fi un grup de sprijin fara coordonator, un grup de sprijin in care toti oamenii ar veni deodata, avand exact aceeasi problema, petrecuta in exact acelasi moment. La ce ar folosi asta? Ar fi un haos, o vaicareala derutata fara inceput si fara sfarsit, avand ca unica sansa de potolire oboseala, uzura. Dar nu ar folosi nimanui. E perfect sa-ti faci datoria, sa fii langa familie scurt dar apoi, cand incepe treaba grea, treaba cea mai grea, nu e bine sa iti lasi propria durere pierduta, contopita in durerea generala a familiei. Vei crede ca sunt toti la fel de marcati ca tine, vei presupune ca toti au nevoie de sprijin in aceeasi masura, ca viata fiecaruia este mutilata in asemenea masura si nu se intampla niciodata asa. Niciodata nu este nevoie de un apel mai vehement la propria identitate. Orice contopire in astfel de momente este doar o delasare sau o dovada stupida de altruism pagubos. Va spun din proprie experienta. Simt si astazi reminiscente ale interesului mai mare pentru durerea altuia decat pentru durerea mea si aceste reminiscente constituie lacunele propriei mele refaceri.

Pe scurt, concret, ce mi-a facut mie bine atunci, in tara asta stranie, in care nu exista nici o forma reala de terapie, aici, in tara asta incuiata pentru totdeauna, in care nu se vorbeste deschis despre moarte (si despre nimic, de fapt), aici, in mizeria asta morala, mentala si emotionala: am vorbit ore in sir cu un baiat care nu facea parte din familie. I-am spus toate tampeniile posibile, tot ce imi aduceam aminte despre mama, tot ce ma ingrozise, cum vomitase si cand vomitase, cum era durerea ei, cum era demnitatea ei, cum era ea, cum ma lasase pe mine toata chestia. Vorbeam si plangeam incontinuu stiind ca fac asta pe un fond stabil, stiind ca fac asta in fata unui om inteligent care tinea oarecum in frau toata aiureala si toata deruta mea, fara sa ma judece si fara sa astepte ceva anume de la mine, fara sa astepte nimic de la mine, de fapt. Cateodata e bine ca nimeni sa nu aiba absolut nici o asteptare de la tine. Exista momente in care nimeni nu trebuie sa aiba nici macar o dorinta, nici macar o speranta in ceea ce te priveste. Nici macar speranta ca vei iesi din rahat, nici macar dorinta sa te refaci. Moartea unei fiinte pe care o adori se califica la aceasta categorie de momente.

Postul meu este scris mai ales pentru Laura, o fata care m-a intrebat superb si foarte ferm, aproape masculin intr-un mail: “Bun, am inteles tot ce ai scris despre moarte. Si acum, in prima zi fara tata in casa, ce fac?”. Raspuns la fel de scurt: incerci sa te retragi si sa-ti traiesti suferinta cu fiecare por, fara sa te gandesti la nimeni altcineva. Ideal ar fi sa ai curajul sa pleci cat mai departe pana in clipa in care te vei putea confrunta si cu durerea altora cauzata de moartea tatalui tau.

Mai mult am aflat ca in cazul medicamentelor pentru diabeticii de orice fel, s-au schimbat putin lucrurile: pentru pacient e la fel ca inainte - medicamentele sunt pe retete gratuite si deci ei nu platesc nimic - insa s-a gandit "statul" ca ar fi bine sa contribuie si farmaciile la bunastarea pacientului nu numai statul. Astfel, farmaciile primesc medicamentele pentru diabetici cu pret impus, cu adaos minuscul si in plus de asta farmaciile trebuie sa suporte si ele o pierdere de x procente care reprezinta fix adousul! :) Nu stiu daca ma mai urmariti; pe scurt, farmacia plimba marfa de la depozite catre pacienti avand un castig egal cu ZERO. Culmea ironiei este faptul ca pe ecranul calculatorului iti apare un mesaj: farmacia poate sa creasca pretul medicamentelor pentru a-si recupera pierderea de x procente, insa aceste medicamente vin cu pret impus ceea ce se traduce prin faptul ca nu iti este permis sa cresti pretul peste pretul maximal impus! Foarte tare, nu?! Ipotetic vorbind, chiar daca tu pui pret mai mare, daca omul vine cu reteta gratuita el oricum nu plateste nimic, ceea ce s-ar traduce prin faptul ca o sa-ti recuperezi pierderea de la pacientii care vor sa cumpere medicamentele la liber, adica foarte putini!

ATENTIE! FARMACIA TATALUI MEU NU ESTE FARMACIE DE STAT!!! si totusi statul ma obliga sa am o pierdere de x %. De ce?

Bonus:

- nu ai voie sa refuzi nicio reteta pe diabet;

- esti obligat sa ai in farmacie medicamente de diabet;

Sursa poza

Nu am inteles niciodata atitudinea romanilor in fata mortii. Niciodata. Cand eram mica gandeam ca ea tine doar de ortodoxie si ca pravalitul asta peste mort, frecarea lui, jalea, preotii obezi si spagari, intrebarile de rasul lumii “de ce te-ai dus?” sau “cui m-ai lasat?’ sunt ritualuri, ele nu au legatura cu felul in care se raporteaza, de fapt, romanii la moarte. M-am apropiat in sinea mea de catolicism doar pentru ritualuri, ma duceam la Sf. Iosif doar ca sa vad putina demnitate in manifestarea credintei, in manifestarea durerii. Si preoti slabi cu ochelari. Ma gandeam ca nu gresesc prea mult, tot cu Isus erau si aia. Imi era groaza de botezuri si inmormantari. Am fost la un botez dar nu am fost la o inmormantare in viata mea. Le-am auzit povestite si le-am vazut la televizor. Pentru mine sunt ca filmarile unui targ de masini sau unui balci de orice fel, nu ma misca, nu ma intereseaza, imi fac scarba. Nu inteleg cum poate fi cineva atat de egoist incat sa nu se poata aduna de dragul celui care a murit, nu inteleg cum cineva isi poate manifesta in asemenea hal durerea. Nu pot sa inteleg nici egoismul feroce al intrebarilor “de ce te-ai dus?”, “cui m-ai lasat?”. Nu inteleg nimic din moartea la romani. Nu inteleg oamenii care se aduna fara urma de durere intiparita pe fete, nu inteleg curiozitatea vecinilor, nu inteleg discutiile cretine din jurul mortii cuiva. Mai presus de toate, nu inteleg incapacitatea romanilor de a spune ceva uman, de a intreba ceva uman, de a se lasa patrunsi cu adevarat de pierdere. Romanii fac scandal si la ghiseele unei banci si la inmormantari. Din acelasi motiv: nu vor sa se confrunte cu problema.

Dupa oroarea inmormantarii urmeaza tacerea. Se fac multe cruci, se paseaza problema in curtea lui Dumnezeu, “cum a vrut Dumnezeu”. Si gata. Asta a fost. “Sa nu mai vorbim, imi face rau, mortii cu mortii, vii cu vii”. Nu intru astazi in detalii privind aceasta constatare, nu intru astazi in felul stupid, infricosat si marunt in care privesc (sau mai bine zis “nu privesc”) romanii lumea de dincolo. Nu ma mira ca nu accepta deschis si inteligent trecerea in alta forma de existenta, continuarea existentei. Se aude ceva groaznic si anume ca dincolo trebuie sa intelegi ce ai gresit si sa evoluezi in continuare iar ceva mai inspaimantator pentru poporul roman sunt de acord ca nu exista. Ce se vor face ei cu chestia asta? Asta ii sperie mai rau decat orice scumpire, decat orice cutremur, decat orice inundatie si decat orice reusita a unui cunoscut.

Pentru mine cel mai dureros lucru la moartea devastatoare din viata mea a fost reactia celor din jur. Nu as fi vrut compasiune, nu as fi vrut cuvinte frumoase dar as fi vrut sa vorbim cumva despre ce s-a intamplat. Si nu ma refer la intrebari monstruoase venite de la femei cu mustata pe scara blocului: “la ce a fost cancer, mama?”. Nu, ma gandeam la o discutie. A fost nevoie de trei ani ca cei din jur (doar cativa, nu va imaginati ca multi sau toti) sa ma priveasca in ochi atunci cand vorbeam despre moartea in cauza, despre persoana in cauza. Exclud barbatul pe care-l iubesc, pe el il exclud din tot ce este monstruos.

Astazi mergeam prin oras in cautarea unei “chestii” de pompe funebre non-stop. Nici nu stiu cum se cheama. Ne gandeam (cei care eram in masina) daca exista si la noi ceva ca in “Six Feet Under”. Un loc in care sa te duci, in care sa te primeasca cineva frumos imbracat mimand macar respectul pentru pierderea ta si preluand apoi tot ce tine de mutat mortul, imbalsamat mortul, fardat mortul, tinut mortul cand vine lumea sa-l vada, ingropat mortul, niste gustari si niste bauturi. Situatia incepuse prin a fi tragica dar s-a transformat, inevitabil la noi, in ceva comic. Pentru ca ne aminteam cam cum au fost mortile din familiile noastre. Cum cineva s-a fofilat de la carat sicriul, cum eu am scapat de chestia administrativa pentru ca cei de la spitalul Colentina aveau de toate, nu am avut bataie de cap, cum o doamna superba, Nina, a murit acasa si au venit unii care au fardat-o ca pe o prostituata. Si am uitat ce cautam, ne-am si oprit din cautat, ne-am dus la Selgros sa ne luam niste cornflakes.

Tot ce am putut sa rostesc la finalul serii, la mijlocul noptii, de fapt, a fost o rugaminte. Am spus ca singurul lucru pe care-l putem face pentru cineva care este pe moarte este cel de a-l tine de mana, de a-l mangaia (atingerile pline de iubire si de caldura sunt esentiale), de a-l insoti in moarte cu atentie si iubire, cu respect pentru trecerea lui dincolo. Cam asa cum ar trebui sa ne tratam copiii in loc sa-i smucim, imbrancim, controlam, pupam zgomotos cand nu e cazul, pisam, ingradim, impingem la propriu si la figurat. Cam asa cum ar trebui sa nu avem asteptari precise de la copiii nostri, cam asa cum ar trebui sa nu avem pretentii care sa ne mai aline propriile disperari si frustrari, cam asa cum ar trebui sa-i iubim neconditionat. Cam asa. Cam asa cum ar trebui sa facem in fata oricarei forte puternice, in fata oricarei individualitati. O individualitate la care nu trebuie sa ne raportam decat oferind un sprijin discret, iubitor, nicidecum apasator si isteric.

Later edit: voi vorbi din ce in ce mai des despre moarte, despre diferitele feluri in care se raporteaza oamenii la ea. Asta a fost intentia initiala a acestui blog si datorita lui Stef (care a comentat zilele trecute pe primul meu post) mi-am reamintit motivul care sta la baza acestui blog: cel de a ne schimba perspectiva asupra mortii si asupra ideilor preconcepute, in general. Intrebarea superba (simpla doar in aparenta) a lui Stef a facut multi oameni sa imi scrie din nou despre pierderea unui om iubit si despre umilintele implicite, despre singuratatea implicita, despre tot ce a urmat pierderii.

Cand ma uit la stele te vad pe tine

Cand ma uit la soare te vad pe tine

Cand ma uit la luna te vad pe tine

Cand ma uit la cer te vad pe tine

Cand ma uit la pamant te vad pe tine

Cand ma uit la portofel te vad pe tine

Cand ma uit la flori te vad pe tine

Cand ma uit pe pereti te vad pe tine

Cand ma uit in oglinda te vad pe tine

Cand ma uit in stanga te vad pe tine

Cand ma uit in dreapta te vad pe tine

Cand ma uit la munti te vad pe tine

Cand ma uit la noapte te vad pe tine

Cand ma uit la nori te vad pe tine

Cand ma uit in fata te vad pe tine

Cand ma uit la mine te vad pe tine

Da da-te din fata mea sa mai vad si altceva!!! :))

MARSH!!!! :D

P.S. Te mai vad cu mana in buzunarul altuia.............o sugi? :D

Semnalul de alarmă este tras de un cercetător american care susţine că pierderea de timp duce la cumplită depresie, provoacă insomnii şi scade încrederea de sine.

Viitorul este al cifrelor, nu al cuvintelor. Aşa spune toată lumea. N-ar trebui să fie al sufletului? Dar ce înseamnă suflet? Moare şi el odată cu trupul? Aşa mi-a spus cineva.

Nu-nţelegeţi? Nici eu. Obosesc întrebându-mă, dar o iau de la capăt de fiecare dată, chiar dacă simt că nu mai pot. Poate într-o zi o să aflu ce se întâmplă cu sufletul şi de ce îl avem dacă uităm din ce în ce mai des de el.

1. M-a indundat vecinul de deasupra.

Stricat zugraveala pe holuri, dormitor si sufragerie [unde ca bonus si o parte din parchet s-a umflat]. Zugraveala facuta in toamna si parchetul pus tot atunci. Bine ca mobilierul si alte echipamente nu au patit nimic!!!

Vecin nu era acasa cand s-a intamplat "fericitul" eveniment, nu a lasat nimanui cheia de la casa sau macar un numar de mobil. Spart usa cu politia, remediat defect [din banii proprii], asigurat si sigilat usa. Nici un eveniment deosebit din punctul asta de vedere.

A venit dupa o luna, a zis ca-mi repara, ca o sa-si repare si el, o problema rezolvata, partial, pentru ca abia luna viitoare se va intampla minunea. Mi-a platit reparatia, deci recuperat o mica parte din investitie + obtinut numar telefon mobil vecin [in cazul repetarii unor evenimente asemanatoare].

2. Intre timp, o teava de pexal de la calorifer a pleznit.

Instalatia nu era golita, din nou apa pe parchet... Pe faza, strans repede apa, sunat administratie sa goleasca instalatia => clasificat ca incident minor si mergem mai departe.

3. La scurt timp dupa inundatie si calorifer, au inceput sa cedeze si niscaiva tevi [tot de pexal] la baie.

Deh, cand s-au montat apometrele, acum cativa ani, mesterii destepti ai lu' peste prajit, NU au pus coturi din metal, ci au facut cot din pexal [si orice instalator care se respecta iti poate spune ca asa ceva nu se face, este o tiganie!] care au cedat din cauza uzurii.

Ca sa nu patesc si eu o "bucurie" precum cea a vecinului, hai sa schimbam tevaraia si sa fie totul nou. Instalatoru' meu mi-a zis ca-mi recomanda pexcupru, ca e mai bun si doar o tara mai scump. Hai sa facem asa, cum zici tu, daca este mai bine, sa punem si robineti de coloana, care nu existau pana acum si scapam de-o grija.

Ce nu a stiut instalatorul meu, care nu a mai lucrat pana atunci in pexcupru [el zice ca da, dar eu nu pot sa-l cred], a fost urmatorul fapt: piesele, elementele de imbinare/conexiune sunt un pic diferite, mai mari, decat cele de la pexal... si eu am luat piese pentru pexal... Bine, am rezolvat si problema asta cu un truc instalatoricesc [a se citi calti si alte asemenea minuni de-ale lor] si a fost bine.

Ce nu a fost bine, a fost reprezentat de faptul ca teava de la apa rece, care era din plastic, avea un mustiuc [fireste, tot din plastic], pe care se monteaza robinetul. Ei bine, acel mustiuc a cedat, si-a dat obstescul sfarsit si singura solutie a fost sa se taie o bucata de teava, cea cu mustiucul si sa se inlocuiasca. Cu elementi de metal, fireste care "nu au moarte si nu mai ai probleme cu ea".

S-a achizitionat, taiat, inlocuit, dat drumul la apa, acum functioneaza, sper sa nu am vreodata probleme de acest gen cu ea, cel putin nu in viitorul apropiat macar!

4. Am cumparat o memorie pentru un upgrade la calculator.

Nu a functionat pe sistem, pentru ca sistemul este prea prost si vechi. Am schimbat-o pe niste memorii mai vechi, dar nici alea nu functioneaza. Persoana care mi le-a schimbat da acum din colt in colt, ca erau bune si ca e placa mea proasta. Bine, bine, atunci da-mi macar memoria inapoi si sa imi recuperez memoria. Ma indoiesc totusi ca o sa reusesc, deci alti nervi si bani pierduti. Ata ete, mai multa vigilenta data viitoare!

Momentan am renuntat la ideea asta.

5. Am pierdut majoritatea bonurilor de masa si o suma de bani.

Nu foarte mare, din fericire si ma indoiesc de faptul ca mi-au cazut din buzunar. Am fost la un magazin de cartier, cred ca le-am scos din buzunar pe masa [si banii erau impreuna cu bonurile] si am uitat sa le pun la loc. Dupa cum spuneam, suma nu era foarte mare, dar totusi. Am fost inapoi la magazin, da' ce, o fi vreunu' de-acolo prost sa recunoasca, sa fim seriosi!

Este prima oara cand mi se intampla asa ceva, dar este o prima oara pentru orice, nu?

6. Am vrut sa pun geam termopan si tamplarie de PVC la balcon, in locul tamplariei de metal, antica si de demult.

Doar ca a aparut o mica mare problema: balconul este nu stramb, ci foarte stramb, are o "burta" superba. Care trebuie umpluta. In traducere, alti bani, alta distractie. Dar daca trebuie, trebuie.

7. Am reusit sa stric un telefon. Care nu este al meu.

Adica pe al mesterului care-mi face lucrarea de mai sus. Telefonul era pus pe pervaz, nu stiu cum l-am agatat si a cazut de la aproximativ 1 metru, direct jos pe gresie.

Nu mai porneste. Dus la reparat, acolo zis ca nu stie daca poate sa-l repare, da' oricum astazi nu si mai bine sa trec luni sa vad statusul problemei, eu sper sa reuseasca totusi, pentru ca telefonul nu este chiar din clasa low sau macar middle... ci high. Si daca nu, o sa-i cumpar omului si telefon nou, ca deh, eu l-am cam stricat... Ramane luni sa vedem, ma rog sa se poata repara!

Iarasi, este prima oara cand patesc asta. Pe al meu l-am scapat de 'nspe mii de ori, l-am recuperat din 3-4 bucati de jos, l-am reasamblat si functioneaza. Dar asta nici nu-i al meu.

* * *

Ziua de astazi s-a terminat, dar luna inca nu si maine incepe o noua zi. Sunt curios ce-oi mai reusi maine, cred ca nimic rau, dar pana la proba contrarie ma abtin de la alte comentarii.

Epuizand toate variantele stiintifice si logice, nu pot decat sa cred ca cineva m-a blestemat cu apa si electronice [ :( ], pentru niscaiva pacate pe care le-oi fi facut. Profit de ocazie si fac un apel la acel/acea cineva: opreste-te! Gata, am inteles, te-ai distrat, m-ai pus la cheltuiala, am ajuns cu nervii aproape la pamant, acum lasa-ma sa respir, reprofileaza-te pe altcineva, ca doar n-oi fi singurul pacatos de pe pamantul asta!!! Recunosc, sunt vinovat de ceea ce am facut, acum mi-am ispasit pedeapsa, now go away and leave me alone! Aceeasi rugaminte si pentru entitatile nevazute care ne inconjoara [ :) ] si care ne influenteaza viata in fiecare zi.

Ca sa terminam intr-o nota relativ optmista:

"Stiam ce-i rau si bine in lumea de afara / Vorbeam de poluare, ce bine e la tara / Ca banii nu conteaza dar e grozav sa-i ai / Si toate-au fost grozave in acea zi de mai"; doar ca ziua e de iulie acum, nu de mai.

Dar ce-i cu pizza? Pai... aici miroase a pizza, din care se va consuma in curand o bucatica, deci se accepta.

Vă promit că mâine până la ora asta îi voi fi transmis personal condoleanţele şi îmbrăţişările voastre...

>>:D<< :*^

Prima parte este o replica din What dreams may come, un film din 1998 cu Robin Williams - o fantezie frumoasa despre viata de dupa moarte in care fiecare suflet isi creeaza propriul Rai sau... propriul Iad. A doua este reversul care mi se pare la fel de adevarat.

Daca a vedea o victorie in infrangere este o viziune optimista, a-ti da seama ca nu esti un invingator desi in jurul tau sunt doar invinsi este un semn de realism si nu de pesimism. Se spune ca fiecare sut in fund este un pas inainte. Daca din cand in cand nu ai si probleme, nu vei distinge niciodata cand iti este bine. Inveti ceva atunci cand pierzi, castigi acea perspectiva pe care altfel nu ai fi avut-o. In film, eroul are de-a face cu cea mai mare pierdere cunoscuta de om: moartea. Insa descopera ca mai este ceva dincolo de aceasta asa-zisa ultima infrangere si ca are si acolo posibilitatea de a-si alege destinul. Implicit de a invinge.

Dar cate victorii n-au fost de fapt infrageri! Este de ajuns sa privesti istoria sau sa privesti oamenii. Dorinta de a invinge, de a castiga implica de cele mai multe ori ca altii sa piarda. Conceptul win-lose de exemplu ofera iluzia victoriei asupra celuilalt. Din perspectiva relatiei este insa o infragere. Atunci cand relationam macinati de cum sa castigam o argumentatie, cum sa pacalim partenerul de afaceri sau de viata, cum sa obtinem ceea ce vrem inainte ca altii sa ne-o ia inainte, castigam statutul dorit, insa pierdem relatia. 

Nu cred ca exista invingatori si invinsi absoluti. Exista experiente si evenimente interpretabile din punct de vedere conjunctural. Exista putina infrangere in fecare victorie precum exista un castig in fiecare pierdere. Imbatati de laurii victoriei sau coplesiti de povara infrangerii scapam din vedere acest lucru. 

In plus, va bateti joc, alergati ca personalul de Rosiori de Vede, va faceti ca munciti, niste fraieri se uita la voi, un destept ca Dinu va comenteaza citand din Kant, un altul vorbeste de parca ar fi jucat ieri pe teren desi are 70 de ani, eu imi pun sperante in voi fara sa joc la pariuri, ci pentru ca sunt unul dintre putinii imbecili care mai cred... Dar in ce sa mai cred? Sa cred in sotia lui Mutu care apare in ziar? In a lui Chivu care si ea este prin ziare? Nasteri, botezuri, logodne... astea sunt stirile din sport.

Vinovat? Pentru esecul asta? Poporul roman. Nu e ESEC??? Este. Pentru ca de fiecare data am gasit scuze. Este un esec de toata jena!!! Sa-ti fie rusine domnule Piturca, pentru ca ti-a fost frica sa ataci, cu orice ai fi avut la indemana. Nici macar cand a fost 1-0 in celalalt meci, nu te-ai trezit. Esti un om prea orgolios...

De ce m-am gandit la bricheta? Pentru ca o bricheta portocalie de la candidatul blaga, sau oricare ar fi fost el apartinand partidului ne-ar fi salvat... Va dati seama? Era portocalie!!! Era de la olandezi... Aruncata la momentul potrivit...

Ofer recompensa pentru o ocazie de a pierde o bricheta.

Mi-e scarba de oamenii care in momente de final se stapanesc si isi impun atitudini pentru a face impresie.

Cand veneam la Iasi acum 3 ani imi aduc aminte ca telul era sa termin o facultate si m-as fi considerat fericit de indeplinirea obiectivului. Dar odata ce termini mai ramane doar senzatia ireparabilului, sentimentul parasirii si pierderii.

Cand castigi, pierzi. Nu exista perfectiunea, castigul aduce si pierdere. Imprevizibila, misterioasa...apare si pierderea, poate nu la acelasi nivel, poate nu cu aceeasi intensitate a castigului, dar exista.

Spune-mi..tu ce preferi?

Nu ai de ales, intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu le  vei avea pe amandoua. Chiar daca iubesti doar rasaritul...soarele apune. Daca iubesti doar apusul sa stii ca soarele rasare.