Numaru` unu` e "Jaga-Jaga", inca n-am reusit sa invat versurile pe de rost, dar e piesa care-mi vine intotdeauna in cap cand deschid computerul. Nu stiu de ce. Oare poate pentru ca o am ca fond muzical la pagina mea de Hi5?

Pe doi se afla "Frumoasa mea" a lui Marcel Pavel, este piesa preferata pe care o cant la dus, ma face sa ma simt intr-adevar mult mai frumoasa si mai ales, posedata, adica a cuiva (de preferinta Fat-Frumos) dat fiind prezenta obsedanta a articolului posesiv "meaaaaaa".

La trei este "Azi am sa crestez in grinda, jos din cui acum oglinda, mama-i dusa-n sat cu doru`, azi e singur puisoru`." Este fondul muzical pe care-l cant cand sunt obosita. Sa ma imbarbatez sa merg mai departe. Ma tine alerta, dornica sa crestez si eu oglinda si cu gandul la tinerete. Si intotdeauna imi pune probleme existentiale, cine e Doru asta?

Pe patru se afla "De ce ma minti" a lui Guta, e melodia mea de betie. Cand beau incep sa-mi amintesc de toate minciunile pe care le-am spus si intr-o pocainta indusa de vin incep sa-mi marturisesc pacatul. Ajuta mult spovedania, indata ce termin de cantat, mai ales remixul la piesa asta, ma simt mult mai bine.

Pe cinci se afla "Ice-Ice, Baby", a lui Vanilla Sky. E fondul muzical pe care-l folosesc cand mi-e pofta de inghetata. Ajuta la pervertirea poftei, din cea de dulce in cea de vin. Si atunci trec la numarul sase:

"Frumoasa-i vecina noastra, scoate capul pe fereastra", care insoteste de obicei maturatul prin curte, ma ajuta sa uit de munca de jos pe care o prestez si sa ma consider urmarita de pe deal de Ionica cel cu plete grizonate dar cu mustacioara-pana corbului.

Locul sapte e piesa pe care adorm, "Killing me softly", Fugees, pentru ca am invatat la scoala ca somnul e pentru creier tot o moarte, doar ca temporara si vreau astfel, autodidacta fiind, sa ma obisnuiesc cu ideea.

Leapsa merge mai departe spre cel care are blog, citeste asta si se regaseste in vreunul din gusturile mele. Succes!

Multă vreme am crezut că déjà vu înseamnă doar că mă aflu într-o situaţie pe care am mai trăit-o o dată, şi pe care nu aş fi crezut că mi-o mai amintesc. Dar, când am fost la The Golden Compass, am avut o discuţie aiuristică pe hol cu Monel şi Ina despre urşi polari şi pinguini imperiali. Am avut senzaţia că am mai purtat cândva discuţia respectivă, cu aceleaşi persoane şi în acelaşi loc, deşi era prima oară când mă aflam în acel cinematograf şi pe Ina o cunoscusem abia în acea zi. Şi cum acesta nu e decât un exemplu, poate că stările de déjà vu sunt mai mult decât informaţii memorate şi rămase multă vreme nefolosite de către creier. Nu mi-e clar ce-i cu acest déjà vu. Cert e că nu îmi place.

P.S. Căutam pe net Ace of Base - My déjà vu, şi am constatat că ştiu mai multe melodii de-ale lor decât mi-aş fi închipuit. La fel s-a întâmplat şi când am fost la primul concert Alifantis, dar cel puţin despre asta îmi amintesc precis.

Sunt niste strumfi mici, cam de marimea unui deget mic, din plastic si au niste mutrite foarte hazlii. A inceput cu bebe-strumf, apoi a venit bucatarul, apoi mesterul, apoi carturarul, apoi trompetistul, apoi somnorosul...Treptat s-a facut gasca mare. Cum ii capatam, ii aranjam in linie, sus, pe monitorul din birou. S-a aflat repede printre colegi de noua mea pasiune si asta pentru ca initial, cand am vazut bebe-strumful, m-a apucat un ras isteric la care a fost martora una dintre colegele-trombon, genul care prinde tot si da mai departe. Si uite asa intr-o dimineata gasesc pe birou un alt bebe-strumf. Am sarit in sus de bucurie si am intrebat de la cine-i. Nimeni nu stia, asa ca am scotocit din birou in birou ca sa descopar ca e de la un batranel de la alt etaj care auzise de veselia pe care mi-o starneau strumfii si mi-a daruit unul. Am multumit iar el a fost incantat de multumirea mea. In alta dimineata, gasesc pe tastatura un strumf carturar, cel cu ochelari, si-o pisica. Asta era de la un alt coleg. Cred ca aia-i pisica vrajitorului, ca e facuta cam uratica, dar nu stiu sigur ca nu mai amintesc prea multe din desenele animate. Si tot asa, alta zi cu alti strumfi lasati cadou pe birou de colegi. Se crease o conspiratie, cine are strumfi sa mi-i daruiasca.

Incat, cu ce am adunat eu si cu ce am primit, s-a facut suficienti strumfi albastrui cat sa umple marginea de sus a monitorului. In plus incepusera sa cada de pe el cand atingeam din greseala monitorul. Cadeau cu zgomot si ma speriau. Asa ca intr-o zi am decis ca s-a terminat cu parada lor pe monitor si i-am coborat pe toti la poalele lui, in spatele tastaturii, sa-i mai am inca in ochi. Doar pe cei patru bebe-strumfi, cat s-au facut acum in total, i-am lasat sus. N-au ramas asa. Cat am lipsit din birou o mana criminala si anonima i-a ajutat pe toti sa se catere din nou sus, pe monitor. Cand i-am vazut, m-am uitat prostita la ei, intrebandu-ma daca vad bine sau poate am gandit numai ca i-am scoborat. Nefiind sigura pe ce-am facut, n-am zis nimic. Doar am procedat din nou la mutarea lor la parter. De data asta n-am mai lasat nimic sus, sa fiu sigura ca nu mai ametesc lucrurile. Si din nou, dupa absente din birou, ii gasesc cocotati pe monitor. M-a pufnit rasul. Colegii mei se joaca.

I-am mai fatait de cateva ori jos si tot gasindu-i sus, am renuntat si acum i-am lasat sa stea acolo. Mai cade din cand in cand cate unul, dar acum cade-n capul hoardei de strumfi de jos. Il pun la loc, ca e deja aglomeratie si jos pentru ca mi s-au dublat ca numar, de cand un alt coleg mi-a adus intr-o zi o cutie plina cu strumfi, colectia lui intreaga de cand era copil.

Ultimul:

Apoi sunt uneltele de scris. Pixurile imi dau mare bataie de cap pentru ca e greu sa gasesti acele pixuri care sa aiba o urma continua, uniforma, nici prea groasa, nici prea subtire, fara sa lase surplus de pasta pe foaie. In ce priveste calitatea, sunt focalizata exclusiv pe partea practica, sa alunece bine, sa ma invite sa scriu cu ele, pasta sa aiba o culoare placuta (prefer nunantele albastru-verzui sau albastru-azuriu si-mi sunt neplacute cele violet, albastru-violet sau albastru-gri). Mai conteaza forma, sa favorizeze un hand-grip comod, si materialul, sa nu fie nici prea grele, ca cele din metal, nici prea usoare, ca cele foarte subtiri si facute din plastic. Dar primordiala e pasta si varful. Simt o dorinta irezistibila de posesie cand, uneori, intamplator folosind pixuri straine, constat ca sunt de-o calitate foarte buna. Atunci imi raman cam doua variante de actiune. Daca posesorul e in zona imediat limitrofa si am acces liber la el, il intreb daca-i pot lua pixul. De obicei pot, ca putini sunt cei care au pasiunea asta pentru papetarii. Daca e pix gasit, fara o apartenenta definita, ori ii scot pasta si o inlocuiesc cu una de la un pix de-al meu (intotdeauna am la mine unul sau doua pixuri din cele preferate). Ori il confisc de-a intregul. Dupa ce il sterg cu spirt, pentru inlaturarea salivei din capatul pe care unii au obiceiul sa-l bage-n gura, devine in mod oficial al meu. Pe langa aceasta dobandire de imprumut, mai si cumpar multe pixuri. Atunci cand gasesc unul care-mi place, imi cumpar cate patru-cinci. De aceea am ajuns sa am acum zeci de pixuri, probabil daca le-as numara as trece de suta. Si tot asa am ajuns sa am zeci de marker-e si fineliner-e. Inca ma mir de cei care au cate un pix. Sau nici pe ala.

Cateodata, cand am de scris pe hartie (lucru destul de rar), imi ia ceva timp pana ma decid pe ce hartie si cu ce pix sa scriu. Aleg rand pe rand unul cate unul din cele 4 pahare de pixuri de pe birou si le probez. Inca mai am uscaturi, acele pixuri proaste, care nu-mi plac deloc cum scriu. Atunci sunt momentele de revizie, cand arunc tot ce cosider nedem de mana unui pasionat al scrisului ca actiune fizica, pe mijloace finite, materiale. Ma gandesc ca la o asa pasiune s-ar fi potrivit un job de secretara. Ce as mai fi ales la hartii, ce as mai fi avut agende, ce as mai fi aranjat pixuri si marker-e pe categorii, ce as mai fi lipit peste tot post-it-uri...

Voiam, de asemenea, să văd castelul Neuschwanstein (şi Linderhof, dacă nu cer prea multe de la viaţă), însă mi-e destul de clar că nu o să ajung prea curând acolo. Nu, câteodată chiar nu ajunge să îţi doreşti suficient de tare un lucru pentru ca acel lucru să se întâmple. Castelele lui Ludwig II şi, oarecum implicit, München-ul, rămân pe lista de priorităţi. Că tot ziceam de San Siro, şi Allianz Arena ar fi fost interesant de văzut. Tricoul Bayern cu numele lui Schweinsteiger pentru fratellino era obligatoriu, fireşte.

Există un timp pentru orice, aşă că voi vizita Roma şi Neuschwanstein când va fi să fie. Nu o să stau acasă totuşi. Vienna (and Praga are) calling...

Confuză cum mă mai simt încă, trebuie să îmi las gândurile la decantat. Am încercat, deci, să îmi ocup mintea fără să o solicit prea tare, aşa că am revăzut Emma (1996, cu Gwyneth Paltrow şi Jeremy Northam). Am mai văzut filmul de câteva ori, şi în liceu am citit romanul în original, dar îmi place la fel de mult de fiecare dată. Filmele de acest gen îţi lasă de obicei un gust amar, pentru că finalul lor fericit te face să te intrebi unde este al tău, însă Emma chiar nu mă deprimă. Mr.Knightley este în mod incontestabil personajul meu favorit - atât de film, cât şi din literatură. Păcat că este doar un personaj şi asemenea oameni de caracter nu se mai găsesc în zilele noastre - dacă au existat vreodată.

Smeagol Jr. is happy!!!

La un momentdat, se aud zgomote ciudate venind din balcon, de parca cineva facea wrestling pe acolo. Si nu dupa mult timp, apare Puci (aka motanul), cu o vrabie in gura. M-am uitat la el putin contrariata. N-am mai avut o asemenea imagine in fata ochilor de mult timp. Initial m-am gandit ca fapta-i consumata, si vrabia a plecat in raiul pasarilor.

M-am inselat. Puci a dus-o in hol si a inceput sa se joace cu ea. Atunci am decis ca e cazul sa intervin. Cu toata delicatetea de care puteam da dovada, am luat vrabia din ghearele si coltii lui Puci, l-am dat pe el afara din hol, iar pe ea am exilat-o in prima camera, unde i-am dat apa si mancare.

In tot acest timp, Puci miorlaia graznic din sufragerie, miorlait cu consecinte as spune eu, ca s-a trezit El. Care mi-a sugerat discret ca daca tot vreau sa salvez un suflet, sa duc vrabia jos, in gradina. Ceea ce am si facut.

1. Imi pare rau de vrabie ca am dus-o jos, ca poate n-o sa fie acolo mai in siguranta ca aici.
2. Imi pare rau de Puci, ca plange pe hol si miroase in van fiecare locsor in care si-a smotocit "jucaria".

Tu cu cine ti?

Constat că a trecut ceva vreme de la ultimul post. Nu am avut, nu am, şi nici nu voi avea prea curând timp. Ceea ce, în mod paradoxal, e un lucru bun.

Iar pentru ca toate cele de mai sus, la care se adauga depresii, crize de isterie, puseuri de fericire si extaz (mai rare ce-i drept), timp pierdut (iar), Ally McBeal (se putea altfel?), CSI episodul 17 (in sfarsit!!!, pacat totusi de Warrick Brown), Schweppes Mandarin, caciula cu ciucuri, pahare sparte 0, laptou, kile de cabluri si 1, o melodie care se potriveste de minune:

Vonda Shepard - This Christmas

Noapte buna si sa speram ca somnul se indura si se intoarce la mine. Over and out!

Smeagol

Ma duc la studentfest, in caz ca intereseaza pe cineva.

Cam atat.

Later edit: ba nu, ca tot m-am uitat aseara la Ally, eu imi dedic mie Larry si Sting - Every breath you take

Cel mai dragut lucru ever!

Si ca tot ma uit la Megastar, Andrei mi-a adus aminte de o melodie care imi place foarte mult, mai ales datorita videoclipului - lumea face ce imi place mie cel mai mult, adica se saruta

In aceeasi categorie de baieti buni (sau bunoci), intra si:

John Cena

Ben Affleck

Eric Szmanda

George Eads

Jensen Ackles

.... si inca cativa pe care ii cunosc personal

Preview

Azi pe la patru jumătate dupa-amiaza cerul s-a întunecat, şi m-am "întunecat" şi eu. Abia când a început să plouă mi-am dat seama că ceva s-a schimbat - atât afară, cât şi în mine. Şi nu e bine. Pentru că pot mai mult şi îmi lipseşte curajul. Pentru că mă înec privind malul care este atât de aproape. Şi, păstrând registrul "acvatic", pentru că "dau cu bâta în baltă" la final şi fac să fie inutil tot efortul pe care l-am depus până atunci.

Ziua de azi începuse chiar promiţător, şi se părea că obiectivul meu de a supraviţui acestei zile fără pagube va fi atins, dar apoi mi s-a dovedit că nu se poate. Dacă mai aveam dubii, m-am convins de asta seara, când am călcat în balcon pe o albină. Da, numai eu puteam reuşi aşa ceva. Tata mi-a zis apoi că era cam ameţită şi a zis să nu o dea afară în ploaie ca să nu moară. E clar deci că pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Albina de azi nu e singura creatură de care îmi aminteşte acest proverb.

Dacă azi...
Drumul pe care erai s-a închis
Poate că nu era drumul pe care trebuia
Să alergi spre vis...
Sau poate că da, şi poate că mâine
Se va deschide din nou în faţa ta
Oricum ar fi, ai în faţă o zi, mergi spre ea.

Taxi - Stelele care cad

Cine ştie, poate mâine va fi mai bine.

Lux Aeterna - Clint Mansell