şi se sfinţesc pământul,

apele şi aerul;

se bucură cerurile,

şi iadul se cutremură

Vă invităm să participaţi la

DRUMUL

CRUCII

în jurul Chişinăului

pe 18–19 iulie 2008

Cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove pe 18–19 iulie 2008 în jurul capitalei ţării noastre se va săvârşi tradiţionalul Drum al Crucii şi al Pocăinţei.

Drumul Crucii va începe cu citirea Acatistului Acoperământului Maicii Domnului pe 18 iulie, vineri, la ora 7 dimineaţa lângă Porţile Oraşului, va urma pe perimetrul capitalei, ziua şi noaptea, cu popasuri la bisericile „Naşterea Maicii Domnului” (Ciocana) - 11.00, „Învierea Domnului” (Cimitirul „Sf. Lazăr” – „Doina”) - 15.00, „Sf. Muceniţe Vera, Nadejda, Liubovi şi maica lor Sofia” (Buiucani) - 20.00, „Sf. Cuv. Serafim de la Sarov” (Schinoasa) - 24.00 şi se va încheia pe 19 iulie, ora 7.30 cu un Tedeum de mulţumire  la Catedrala Mitropolitană „Naşterea Domnului”.

Cu noi este Dumnezeu!

Vedeţi cum a avut loc DRUMUL CRUCII anul trecut.

]]> http://trezirespirituala.wordpress.com/?p=131 Thu, 10 Jul 2008 21:24:27 +0000 Un fir de iarbă http://trezirespirituala.wordpress.com/?p=131 Câteva specificaţii pentru ultimul post ...

Dumnezeu nu este hamalul nimănui şi nici nu are nevoie de vreunul din noi, însă chiar dacă ar avea, tot pământul e al Lui, se va descurca ... dar noi!? avem o nevoie disperată de El!

Esenţa păcatului? chiar şi a celuia de a dori să fii prieten cu lumea e mândria - Dumnezeu stă împotriva celor mândri dar dă har celor smeriţi.

Când credem că ne descurcăm şi singurei, că putem merge, vorbi şi trăi oricum. Când credem că am făcut destul, şi că noi într-adevăr merităm o pauză, când sunte mândri ni se ia HARUL. Harul de a fi ascultaţi, de-ak experimenta şi cunoaşte pe El, de a primi răspuns la rugăciuni şi totuşi ni se răspunde la o rugăciune, ce fascinant si bun e Dumnezeu, rugăciunea pocăinţei.

Soluţia? - treci la fapte, acceptă harul, smereşte-te, supune-te, apropie-te de Dumnezeu.

Adevărata şi profunda apropiere de El aduce curăţire, simţi ticăloşia şi nevrednicia proprie, şi gravitatea păcatului tău, Duhul Lui te cercetează, te zdrobeşte şi atunci plângi, atunci te rogi şi te tânguieşti!!! e ceva ce Duhul face! Cunoşti tu aşa ceva?

Vorbim despre acelaşi text după cum urmează, Iacov 4:7-10

7 Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.
8 Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!
9 Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi! Râsul vostru să se prefacă în tânguire, şi bucuria voastră în întristare:
10 Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa.

Partea noastră în apropierea de Dumnezeu e dorinţa şi atunci El se va apropia de noi.

Mă văd nevoit să repet şi să accentuez, Rugăciunea omului EGOIST este împiedicată. Dragostea noastră faţă de Dumnezeu se concretizează şi în faptul că ne iubim semenii, aproapele, fraţii, sau cel puţin una din dovezile care sprijinesc aceasta este tocmai că ne rugăm pentru ei, ne rugăm pentru nemântuiţi, ne rugăm pentru cei rătăciţi şi ne rugăm pentru necazurile lor, bolile şi problemele fraţilor noştri (Iacov 5:16,17)

De asemeni, Dumnezeu nu răspunde oamenilor dezinteresaţi, oamenilor lipsiţi de dragoste, devotament, de pasiune şi de foc, oamenilor care nu se roagă pentru a primi răspuns.

Iacov 4:3 Sau cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.

Continuare de aici

Care sunt gândurile bune sau care este gândul bun?

În aceeaşi epistolă în capitolul 1, apostolul Iacov spune dacă vreounuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu ... - înţelepciunea e un gând bun. În acelaşi capitol urmează câteva versete despre smerenie care cu siguranţă că este un gând bun.

Ce înseamnă să ceri cu gând rău? E acelaşi lucru cu a cere cu gând de a risipi, de a te distra, de aţi satisface propriile dorinţe egoiste şi fireşti. Şi chiar aşa, de ce nu le primim? - pentru că aceste lucruri întotdeauna ne îndepărtează de Dumnezeu (ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit 1:14, apoi pofta dă naştere păcatului şi păcatul odată înfăptuit aduce moartea).

E cât se poate de clar şi limpede, Dumnezeu nu vrea ca să păcătuim, pentru că El este vechea antiteză a păcatului, îl urâşte, îi este scârbă de el şi nu-l suportă, nu poate sta în prezenţa pervertirii, de aceea nu poate îngădui să primim ceva care ne-ar momi spre păcat.

E posibil totuşi să cerem de exemplu, daruri care sunt bune, de la Dumnezeu, şi a cere daruri nu este un lucru greşit pentru că Dumnezeu dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare şi orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus însă putem să facem aceasta cu un scop sau o motivaţie greşită, şi anume: aceea de a creşte în ochii oamenilor de exemplu, aceea de a ne aduce nouă slavă, de a deveni cunoscuţi - şi toate acestea sunt scopuri egoiste şi demonice pentru că Satan de la început a căutat slava sa proprie. Duhul Sfânt este cel care ne dă daruri, cel care ne botează însă EL întotdeauna o face pentru glorificarea lui Hristos, dacă aşteptămminuni din partea lui Dumnezeu şi daruri şi suntem în acelaşi timp mânaţi de scopuri greşite, riscăm să cerem stăruind poate şi totuşi să nu primim nimic; pe lângă aceasta putem să cădem şi în deznădejde din cauză că nu primim ceva bun.

Uneori cerem, fără înţelepciune, ne grăbim în a primi - la fel, fără înţelepciune şi Dumnezeu refuză să ne dea, iar în urma refuzului său suntem pasibili de o depresie spirituală, pentru că noi credem că gândul nostru a fost bun şi motivaţia la fel. Însă în acest caz, e posibil să ne lipsească înţelepciunea de a administra bunurile primite de la Dumnezeu şi ne-am face un mai mare rău dacă le-am primi, pentru că le-am risipi. E bine să cere înainte de toate înţelepciune pentru o administrare şi folosire corectă a tot ceea ce primim din mâna lui Dumnezeu. Gândiţi-vă de exemplu la exagerările care existau în Corint în urma botezului cu Duhul Sfânt şi la dezordinea din Biserică, nu insinuez că Dumnezeu a greşit dându-le daruri credincioşilor acelora însă nu putem nega că mulţi dintre ei nu deţineau o înţelepciune pentru folosirea lor.

Cum putem fi atât de făţarnici şi să cerem lucruri de la Dumnezeu când inima noastră tânjeşte după lucrurile lumii? Oare nu-L cunoaştem pe Dumnezeu? Oare credem că-L putem păcăli? Oare nu ne ştie El mai bine decât noi înşine? Cum credem că va trece Domnul Isus pe lângă făţărniciile noastre - priviţi cum s-a comportat cu fariseii, Dumnezeu nu se schimbă, în El nu este umbră de mutare ... se pare că vom avea parte de acelaşi tratament, de asemeni priviţi la cazul lui Petru, Barnaba şi confruntarea cu Pavel.

Nu e de mirare că Dumnezeu nu te ia în seamă, nu e impresionat şi nici cicălit de rugăciunile tale, cel mai probabil îi este scârbă. şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile vă sunt pline de sânge

Poate ceri lucruri bune, dar unde ai fost până acum?

O încurajare până la următorul post? Să ne pocăim, să fim realişti, sinceri şi să nu o facem în grabă pentru a ajunge tot la ce vrem noi ...

Cuprins de spume timpul e răsfirat în larg
Cum, nimeni nu mai ştie, când ploi îl scrijelesc,
Mai poate ţine-ntr-însul înfipt al meu catarg...
Condori bătrâni şi palizi în inimă lovesc.

Posaca stea a morţii clipeşte nemilos
Şi parcă nu e alta pe cerul de departe.
Talăngi de neputinţă mai surpă un colos
Din bâiguiala lumii cu ţipete deşarte.

S-a dezlipit o pală de frică dintr-un om,
O inimă albastră s-a pietruit în altul...
O cruce creşte largă în fiecare pom,
Iar cerul de departe şi-a adâncit înaltul.

Mă plec în pulberi spume, atât mi-a mai rămas,
La început iubirea sfielnică-i şi-ar vrea
Să mă agăţ de litere, să mă prefac în glas
Şi să-mi îngrop durerile plângând 'naintea Ta.

Putem învăţa mult din experienţa Lui Pavel şi din smerenia mărturiilor sale: "Ştiu într-adevăr că nimic bun nu locuieşte în mine" (Romani 7:18a).El a descoperit faptul că, pentru a fi predat lui Dumnezeu şi voii Sale, mai întâi trebuia să aungă în punctul neîncrederii totale şi radicale în sine

Presupun că cea mai bună şi cea mai uşoară cale de a afla că nu eşti bun de nimic, este ca Dumnezeu să-ţi lumineze sufletul deodată cu această cunoaştere. O altă cale prin care noi suntem nevoiţi să învăţăm această lecţie din partea Lui Dumnezeu este cea a nenorocirilor aspre.

De asemenea există o a treia cale prin care Dumnezeu poate să se ocupe de slăbiciunea noastră de a ne încrede în sine. Dacă studiem Biblia, suntem familiari cu această metodă pentru că ea este disciplinarea diverselor ispite.

Nimeni dintre noi nu poate spune, în adevăr, cât de slabi şi nefolositori suntem, până cândDumnezeu nu ne demască; şi nimeni nu vrea să fie demascat! Dar Dumnezeu ştie mult mai bine decât noi că El trebuie să facă lucrul aceasta pentru binele nostru.

Oh, El este Dumnezeul nostru şi acesta este sfatul meu: Iubiţi-L, încredeţi-vă în El şi depindeţi numai de El! Dacă ne încredem în noi înşine, în pregătirea noastră, în educaţia noastră, în talentele şi raţionamentul nostru uman, îl facem pe Dumnezeu mai mic decât este în realitate şi pe om îl facem mai mare decât ceea ce este! Noi luăm slava de la Dumnezeu şi o dăm sinelui nostru mântuit şi sfinţit. Acest lucru este ruşinos, pentru că ia de la Dumnezeu încrederea ultimă şi decisivă de care este vrednic.

Unii oameni insistă asupra faptului că pocăinţa şi iertarea trebuie să fie o chestiune lungită, dar eu nu sunt de acord că trebuie să fie neapărat aşa. Eu cred că cea mai bună pocăinţă este să te întorci la Dumnezeu, să te îndepărtezi de păcat şi să nu-l mai faci!

Aceasta este cea mai bună pocăinţă din toată lumea. De ce ne ia aşa mult timp să ne punem toată încrederea în Dumnezeu, când El a făcut lucrul acesta să fie ceva atât de simplu şi care aduce atâtea răsplătiri, atunci când ne predăm în totalitate Lui?

• D - Tabernacolul era plin de simboluri. Jertfele necurmate transmiteau ideea consacrarii zilnice fata de Dumnezeu. Painea il reprezenta pe Hristos ca Painea Vietii. Pietrele pretioase de pe pieptarul preotului reprezinta numele fiecarui suflet pocait care crede in jertfa lui Hristos.

• L - Toate activitatile ceremoniale de la templu aratau spre Iisus. Hristos este Mielul adus ca Jertfa pentru pacatele noastre, este Marele Preot care face ispasire pentru noi, este Avocatul nostru care ne pune intr-o lumina favorabila in fata Tribunalului Ceresc, este Judecatorul nostru care aplica dreptatea si bunatatea lui Dumnezeu in dreptul fiecaruia dintre noi.

• M - Iisus Hristos este Marele nostru Preot, singurul Mijlocitor, singura punte de legatura intre oameni si Dumnezeu. Prin Jertfa Lui s-a deschis calea catre scaunul harului. Pocainta conduce la iertare. Iertarea ne este data in dar datorita harul imbelsugat. Iertarea care ni se ofera este completa: primim in dar haina neprihanirii lui Hristos, alba si nepatata.

• Mi - Jerfele pamantesti nu aveau nici o putere in ele. Erau doar simboluri menite sa indrepte atentia catre Jertfa Mielului. Hristos este Marele Preot care in Sanctuarul Ceresc cu propriul Sau sange. Sangele Sau ne curata de orice nelegiure. Hristos este garantul nostru, pledeaza pentru noi si face tot posibilul ca sa fim mantuiti.

• J - Pocainta sincera si acceptarea lui Iisus ca Mare Preot ar trebui sa ne transforme: sa ne faca mai buni, mai generosi, mai rabdatori, mai iubitori fata de oameni, mai statornici in calea credintei. Cu alte cuvinte, trebuie sa ne faca invingatori in maratonul vietii.

• V - Deziluzia din 1844 a fost inteleasa prin prisma doctrinei Sanctuarului. Sanctuarul ceresc este centrul de comanda al Universului. Acolo se hotareste destinul nostru. Avandu-L pe Hristos de partea noastra, ca Mare Preot si garant al mantuirii, putem fi siguri ca destinul nostru va fi unul luminos. Avantajele care deriva din faptul ca Iisus este Marele nostru Preot sunt urmatoarele: nu trebuie sa facem fapte bune pentru a fi mantuiti (mantuirea este primita in dar doar prin credinta), nu trebuie sa ne chinuim sufletele si sa incercam prin puterile noastre sa ajungem la mantuire (toti suntem egali in privinta mantuirii indiferent cat bine am fi facut), Hristos ne da si vointa si infaptuirea in transformarea caracterelor noastre, neprihanirea lui Hristos este pusa in dreptul nostru (suntem imbracati cu haina neprihanirii Lui, o haina pe care nu o meritam)

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Întâmplarea pe care vreau să o povestesc mi-a fost relatată de mama, care, la rândul ei, a aflat-o de la o cunoştinţă împreună cu care merge la biserică. Ea reprezintă o mărturie a faptului că Sfântul Nicolae ajută tuturor oamenilor, chiar şi celor care sunt departe de Dumnezeu.

Totul s-a întâmplat în Belarus, chiar la începutul războiului. Soţul acestei femei era ofiţer. Locuiau împreună pe teritoriul cetăţii Brest. Când au început luptele, femeia, cu copilul nou-născut în braţe, a reuşit, ca prin minune, să fugă din cetatea învăluită de flăcările războiului.

Când şi-a revenit, a văzut că se află în pădure, într-un loc necunoscut. Nu ştia în ce parte s-o apuce. A cuprins-o deznădejdea. Copilul plângea, în jur erau doar copaci şi nici-o speranţă să găsească vreo cărare. Deodată, nu se ştie de unde, a apărut un bătrânel, sprijinit într-un toiag, care i-a spus: „Mergi în direcţia aceasta, acolo vei găsi ajutor!" şi a dispărut. Femeia s-a îndreptat în direcţia indicată de bătrân şi peste puţin timp a ajuns într-un sat. Acolo a fost găzduită de doi ţărani în vârstă, soţ şi soţie.

Atât timp cât a durat războiul, femeia şi copilul au locuit în acest sat. Nemţii nu au ajuns până aici. După război, femeia a mers la biserică şi acolo l-a văzut într-o icoană pe „bătrânelul" din pădure. Era Ierarhul Nicolae. „De atunci merg întotdeauna la biserică şi niciodată nu uit să mă rog sfântului", mărturiseşte femeia.

Elena Cistikina

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Arhiepiscopul Nikon de Vologda îşi amintea despre o întâmplare care demonstrează încă o dată legătura strânsă a locuitorilor cerului cu cei de pe pământ. Intr-un sat locuia un oarecare creştin evlavios, care nu lipsea de la nici-o slujbă, mai ales în zilele de sărbătoare. Odată, în ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, soţia lui, grăbindu-se să termine lucrul pentru a nu întârzia la slujbă, a uitat să încuie uşa de la casă.

In sat locuia şi un hoţ, cunoscut de întreg satul. Observând casa descuiată, el a intrat şi a luat tot ce era de valoare. Le-a adunat pe toate într-o legăturică şi a dat să iasă. Tocmai atunci însă a intrat şi Sfântul Nicolae, îmbrăcat în veşminte arhiereşti. L-a privit supărat pe hoţ şi i-a spus: „Oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu au uitat din mare grabă uşa descuiată, iar tu ai profitat de ocazie pentru a fura tot ce au câştigat cu sudoarea frunţii lor!" Spunând acestea, l-a lovit peste obraz şi hoţul, dintr-o dată, a orbit.

Înspăimântat, hoţul a început să bâjbâie prin odaie, încercând să iasă, dar nu reuşea. Când stăpânii s-au întors de la biserică, l-au găsit pe hoţ plângând amarnic. El le-a povestit ce i s-a întâmplat şi cum Sfântul Nicolae l-a pedepsit. Hoţul a fost condamnat. Când a trebuit să fie dus sub escortă în altă localitate, el a dorit să intre într-o biserică unde se afla icoana Sfântului Nicolae. In genunchi, cu ochii în lacrimi, şi-a cerut iertare de la sfânt şi a promis să nu mai fure. Iar după ce a sărutat icoana, el şi-a recăpătat vederea.

Tatiana Komissarova,

Oraşul Cistopol

Această minune ne preîntîmpină despre apropierea unui necaz (sau chiar a mai multor necazuri în şir) dacă stăruim în păcate şi nu ne pocăim. Conform experienţei istorice, minunile în care Hristos apare răstignit pe Cruce sau în care sîngerează/ plîng icoanele (adică în care este prezent un mesaj de suferinţă) se întîmplă înaintea unor mari necazuri (de ex: înainte de Revoluţia iudeo-bolşevică din Rusia, anul 1917, multe icoane din Imperiul Rus au început să plîngă şi să sîngereze).

Această minune este o chemare spre grabnica noastră pocăinţă. Şi o preîntîmpinare: dacă nu ne întoarcem la Dumnezeu - ne aşteaptă mari necazuri...

SĂ NE RUGĂM FIERBINTE (NU CĂLDICEL) DOMNULUI SĂ NE MILUIASCĂ ŞI SĂ NE IERTE ! DOAMNE, AJUTĂ !

REDACTARE: Fragmentul video nu este de la faţa locului. Este făcut în satul Eleţ din Rusia, în august 2007. Este adevărat că în satul Vasilcău a avut loc o astfel de minune, în Vinerea Patimilor (nu cîteva zile în urmă). Am înţeles (din spusele unui sătean) că şi într-un sat din sudul Republicii Moldova a avut loc minunea aceasta. Asistăm, din cîte se pare, la un lanţ de minuni care s-au petrecut pe teritoriul RM şi al Ucrainei. ACUM SÎNT ÎN CĂUTARE DE DETALII. CUM GĂSESC VREO CONFIRMARE SOLIDĂ (VERBALĂ, FOTO SAU VIDEO) - VĂ INFORMEZ, FRAŢILOR ! CU IERTARE PT. SCĂPĂRILE FĂCUTE !

In istorisirile de demult citim: Un sihastru a vazut pe un oarecare frate al sau ca gresea si a inceput sa se tanguiasca: „Vai mie! Cum fratele meu greseste acum, poate si eu voi gresi maine!” Dupa aceasta, intorcandu-se catre ucenicul sau, a adaugat: „In orice greu pacat ar cadea in prezenta ta vreun frate, tu sa nu-l osandesti! Ci chiar trebuie sa fii incredintat ca tu pacatuiesti mai mult decat el, chiar daca acesta ar fi un om din lume. Ca o exceptie de la aceasta pravila trebuie sa fie situatia in care auzi pe cineva ca aduce hula lui Dumnezeu ori ca vorbeste ceva eretic”. Aceasta povestire de la Sfintii Parinti ilustreaza in chip minunat raspunsul ortodox despre cum trebuie sa fie relationarea noastra catre cele doua posibile chipuri de oameni pacatosi:

1) cei ce pacatuiesc in comportarea lor morala si 2) cei ce pacatuiesc impotriva credintei.

Catre primii trebuie sa avem ingaduinta si sa nu-i osandim, deoarece si sufletele noastre sunt pacatoase, iar prin osandire devin si mai pacatoase. Insasi Biserica cu marinimie rabda si lecuieste asemenea pacatosi, asteptand pocainta si indreptarea acestora. La astfel de pacatosi se refera dumnezeiestile cuvinte ca trebuie intotdeauna sa-i iertam daca se caiesc, si nu doar de sapte ori pe zi, ci pana la saptezeci de ori cate sapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).

Catre ceilalti insa ni s-a poruncit sa nu fim ingaduitori, ci cu multa luare-aminte, critici si fara de impacare.

Sfantul Apostol Pavel, care ne invata de fiecare data sa nu defaimam pe semenii nostri pentru slabiciunile lor morale, nici sa-i dispretuim, ci cu dragoste sa-i lecuim (vezi I Cor.13, 1-7), devine dintr-o data foarte aspru cand se pune problema celor ce gresesc impotriva curatiei credintei. Ingrijorat parinteste pentru cei neputinciosi (vezi I Tesal.2, 7-8) si recomandand purtari mangaietoare catre frati (vezi Rom. 12, 10), el devine foarte vehement impotriva ereticilor: Paziti-va de caini! Paziti-va de lucratorii cei rai! (Filip.3, 2). Luati aminte sa nu va fure mintile cineva cu filosofia si cu desarta inselaciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii, si nu dupa Hristos! (Col.2, 8). De ce el este atat de taios fata de invatatorii cei mincinosi? Pentru ca, fara discutie, invataturile cele mincinoase sunt otrava pentru suflet, iar purtarea fara discernamant catre ei si implinirea unor asemenea invataturi conduc catre pieire vesnica. Neputintele morale pot uneori sa slujeasca pentru smerirea omului si conducerea lui catre mantuire intru Domnul prin pocainta cuvenita. Insa erezia este de-a dreptul pierzanie.

Nicaieri in Sfanta Scriptura nu intalnim indicatii ca am putea sa iertam pacatele impotriva credintei poruncite de Dumnezeu, in timp ce, in nenumarate randuri, ni se spune ca suntem datori sa iertam celor ce gresesc impotriva noastra din pricina neputintei omenesti. Cei ce pacatuiesc impotriva credintei ortodoxe, pacatuiesc direct impotriva lui Dumnezeu, si nu impotriva oamenilor. Ei hulesc Adevarul revelat, si nu parerile oamenilor obisnuiti. De aceea s-a spus: De omul eretic, dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te! (Tit 3, 10). Chiar Sfanta Biserica, aceasta grijulie Maica pentru fiii ei care gresesc, este foarte aspra fata de eretici. Dupa chemarea repetata spre venirea in fire si pocainta, prin refuzul din partea lor de a se pocai, ea ii indeparteaza de comuniunea sa ca neintelepti si indarjiti, stricatori ai adevarurilor dumnezeiesti. Cei ce pacatuiesc din punct de vedere moral continua sa fie madulare ale ei, chiar grav bolnave fiind. Insa cei eretici nu pot sa ramana madularele ei, chiar daca mai inainte au fost (vezi I In 2, 19). Ei nu mai apartin organismului binecuvantat, pentru ca s-au indepartat de Adevar, adica de Dumnezeu, Care este Insusi Adevarul (vezi Evr.10, 10; In 14,6), si s-au unit cu minciuna, adica cu diavolul, numit mincinos si tatal minciunii (In 8, 44). Cum nu poate fi nicio partasie intre lumina si intuneric, tot astfel nu poate sa existe nicio partasie bisericeasca de rugaciune si de Taine intre crestinul ortodox si eretic. Caci primul, desi pacatos, din toata inima a imbratisat dogmele revelate, s-a smerit inaintea acestora, traieste si se mantuieste prin acestea, in timp ce ultimul este un mandru inchinator la ratacirile sale prin care si piere.

Ce este erezia? Invatatura mincinoasa care, mai putin ori mai mult, denatureaza adevarata invatatura dumnezeiasca si lucreaza cu viclenie sa o schimbe si chiar sa se inalte in locul ei. Adevarurile de credinta ne-au fost revelate o data pentru totdeauna (vezi Iuda 1,3) de Dumnezeu! Iar eresurile sunt nascocirea diavolului, care nazuieste sa semene samanta discordiei in inimile oamenilor si sa-i rupa de la Dumnezeu, sa-i dezbine, sa-i faca sa se certe intre ei si astfel sa-i stapaneasca. Adevarul conduce catre Dumnezeu. El ne invata sa marturisim Sfanta Treime: sa ne inchinam lui Dumnezeu-Tatal, Fiului Sau Cel dumnezeiesc, Care a venit pe pamant sa ne rascumpere din pacatele noastre, si de asemenea Duhului Celui dumnezeiesc, Care este Duhul Adevarului (vezi In 15, 26) si Care ne invata la orice adevar (vezi In 16,13). Revelatia, pe care Dumnezeu ne-a lasat-o, reprezinta dreptatea si adevarul desavarsit (Ps.118, 38). De aceea, ele ne indatoreaza asa de mult! Viata vesnica se dobandeste prin cunoasterea Adevaratului Dumnezeu Celui Unul si a Celui trimis de El – Iisus Hristos (vezi In 17,3), si nu prin impotrivirea la adevar. Despre Cuvantul lui Dumnezeu s-a spus ca este Cuvantul Adevarului (Efes. 1, 13). Acest Adevar sfinteste (vezi In 17, 17), iar ratacirea, ca rod al duhului intunecat al rautatii, intuneca si pierde pe om.

Ca sa ne fereasca de o asemenea pierzanie, Sfantul Apostol Pavel, insuflat de Duhul Sfant, scrie: Si va indemn, fratilor, sa va paziti de cei ce fac dezbinari si sminteli impotriva invataturii pe care ati primit-o! Departati-va de ei! (Rom. 16, 17). Din aceeasi pricina, canoanele apostolice ne interzic foarte aspru partasia la rugaciune cu ereticii, poruncind: Daca cineva se roaga cu cel ce nu are partasie cu Biserica, fie chiar si in casa lui, sa fie afurisit! (Canoanele Sfintilor Apostoli 10, 45, 61; Laodiceea 6, 32, 33).

Sinoadele generale si locale ale Sfintei Biserici Ortodoxe au avut ca cea mai importanta sarcina a lor sa pazeasca mostenirea invataturii apostolice fara pata fata de eresuri (vezi I Tim.6, 3). Ele au impus ereticilor sa se smereasca inaintea adevarului dumnezeiesc pastrat in Biserica si sa se lepede de invatatura lor cea mincinoasa. In caz de impotrivire, Biserica i-a excomunicat, cu scopul de a-i face sa-si vina in fire si de a-i invata sa nu huleasca (I Tim.1, 20).

Unora, o asemenea atitudine a Bisericii lui Hristos poate sa le para foarte „dura”. Insa Biserica nu a procedat cu asprime, ci, din contra, plina de iubire. Plina de iubire si catre eretici, si catre fiii ei credinciosi. [Iubirea Bisericii lui Hristos pentru cei aflati in erezie este opusa ca natura iubirii antihristice propovaduite cu mult zel de catre eurocrestini: iubirea hristica dezgoleste si arde inselarea in care a cazut omul, pe cand iubirea ecumenista acopera si incurajeaza omul sa ramana in caderea sa, rupt astfel de Trupul lui Hristos - Biserica. O mama iubitoare este mama care il indreapta pe copil daca acesta a gresit, aratandu-i unde a gresit si cum se poate corecta, nu mama care trece cu vederea greselile odraslei, astfel incurajand tacit anti-educatia. "Iubirea" ecumenistilor este ura fata de invatatura lui Hristos, fata de Biserica si fata de insusi Hristos-Dumnezeu. Nu este nici macar un sentiment. Este o platforma ideologica, succesul careia se bazeaza pe emotiile pacifiste ale oamenilor inselati. O platforma pe care se zideste doctrina babilonica a ecumenismului. Odata rostind cuvantul magic "iubire" - ai acces la inimile oamenilor mai naivi si neancorati in invatatura Bisericii - nota mea].

Prin excomunicarea celor ce s-au abatut de la adevar, Biserica a facut o ultima si mareata incercare sa-i intelepteasca, oferindu-le posibilitatea ca, in urma excomunicarii, sa se pocaiasca daca doresc. Iar catre adevaratii ei fii, aceasta a fost plina de grija, pazindu-i de eresurile cele pierzatoare. Aspra ar fi fost ea catre fiii sai daca nu i-ar fi ferit de plaga cea aducatoare de moarte a eresurilor si daca i-ar fi lasat in bratele satanei. Caci se stie ca eresul, ca nascocire a diavolului, conduce la iad. Procedand cu asprime catre eretici, Biserica a urmarit nu vreun oarecare capriciu omenesc, ci porunca limpede a lui Hristos, Care spune despre omul de neindreptat: Iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie ca un pagan si vames! (Mt. 18, 17).

Aceste principii de veacuri ale Bisericii, pastrate cu sfintenie pana de curand, sunt incalcate astazi de catre o multime de crestini ortodocsi, sub influenta ratacirilor moderne si mai cu seama a asa-numitei miscari ecumenice, infiintata de Consiliul Mondial al Bisericilor. Aceasta miscare este la temelia ei de origine protestanta. Cu ea colaboreaza strans si romano-catolicismul, chiar daca, din considerente tactice, acesta, pana astazi, in mod formal, nu intra in aceasta comunitate ecumenica. La ea participa toate sectele si eresurile din lumea de astazi, care se intituleaza in chip cu totul nedrept – biserici. Ecumenismul pretinde ca poate sa uneasca pe ortodocsi cu ereticii si chiar cu cei de alte religii. Sub influenta lor si sub influenta spiritului umanismului inselator al lumii de astazi, multi spun acum: „Ce rau este in faptul ca toti credinciosii de pe pamant sa se uneasca si sa inceteze sa se mai certe intre ei?”

Argumentul este la infatisare foarte laudabil, atata timp cat se fundamenteaza pe dorinta de pace. Se stie ca niciun om intelept nu doreste sa aiba razboi. Insa in spatele acestei minunate propuneri se ascund nu planuri luminoase, ci planuri intunecoase, diavolesti, de subestimare a adevarului dumnezeiesc, de aliniere a adevaratei Biserici a lui Hristos cu adunarile ereticilor, care pretind ca ele sunt adevarate „biserici”, si de subminare a vesnicilor temelii ale uneia sfinte, sobornicesti si apostolesti Biserici, intemeiate de Mantuitorul, care este doar Ortodoxia (vezi Mt.16, 18).

Mantuitorul a spus: Feriti-va de prorocii mncinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori! Dupa roadele lor ii veti cunoaste! (Mt.7, 15-16). Sa vedem care sunt roadele participantilor la ecumenism, porniti sa se uneasca cu ereticii! Militand, chipurile, pentru indepartarea vrajbei cu cei excomunicati, ei intra in conflict ideologic cu propria lor Biserica si cu semenii lor. Creand legaturi cu heterodocsii, ei rup legaturile cu fratii lor ortodocsi care nu doresc sa incalce pravilele apostolice prin rugaciuni facute laolalta cu ereticii si care nu indraznesc sa acalce in picioare cuvantul lui Dumnezeu, in care citim: Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta, sa nu-l primiti in casa si sa nu-i ziceti: „Bun venit!”Caci cel ce-i zice: „Bun venit!” se face partas la faptele lui cele rele! (II In 1, 10).

Pana unde se poate ajunge pe aceasta cale a ecumenismului? Pana la infratirea cu ereticii si pana la ruperea legaturilor fratesti cu ortodocsii. Nu este oare acesta un plan diavolesc de sfasiere a unitatii ortodoxiei, pe motivul ca se lucreaza, chipurile, spre a se ajunge la idealul indicat de Hristos – ca toti sa fie una (vezi In 17, 21)? Insa Mantuitorul niciodata nu a dorit sa existe partasie intre adevar si minciuna. Intre ortodoxie si invatatura cea mincinoasa, intre lumina si intuneric, intre Hristos si Veliar (vezi II Cor.6, 15). Dimpotriva, El vine ca sa aduca dezbinare intre sufletele credincioase si diavol. Cuvintele lui dumnezeiesti sunt limpezi si indiscutabile: Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie! (Mt. 10, 34; vezi Lc.12, 51). El intr-adevar Se roaga pentru unitate, insa pentru unitatea in Adevar, si nu impotriva Adevarului. Daca sectantii, ereticii, invatatorii cei mincinosi doresc sa se lepede de ratacirile lor si sa se intoarca in sanul Credintei Ortodoxe, atunci aceasta va fi implinirea Testamentului lui Hristos – ca toti sa fie una (In 17, 21).

Iar atunci, bucuria in cer va fi nesfarsita. Insa atata timp cat exista despartire de Adevar, nu poate sa existe o turma si un pastor (vezi In 10, 6). Hristos nu include pe toti in turma Sa. El i-a indepartat de la aceasta unitate pe iudeii care nu credeau in El, spunandu-le: Dar voi… nu sunteti dintre oile Mele (In 10, 26). Si daca, dupa cuvintele lui Hristos, exista oi care nu sunt din staulul Sau si pe care El Insusi nu le primeste din pricina necredintei in El, de neconceput si inselatoare este propovaduirea unitatii celei mincinoase a ecumenismului. Intr-adevar, Mantuitorul spune limpede: Am si alte oi, care sunt din staulul acesta. Si pe acelea trebuie sa le aduc, si vor auzi glasul Meu!… (In 10, 16)”.

+ va urma +

(din: Arhimandrit Serafim Alexiev, “Vederea pacatelor noastre. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul“, Editura Sophia, Bucuresti, 2008).

Sursa

1. Crezi că eşti păcătos? (Prost pusă întrebarea, şi Satan crede că e păcătos şi chiar e mândru de astaI)

2. Vrei să mergi în rai? (Sigur că toţi oamenii vor să meargă în rai, doar cei care au probleme mari nu, doar că nu toţi îl vor pe Dumnezeu acolo)

3. Vrei să faci o rugăciune să-L primeşti pe Domnul în viaţa ta? (foarte greşit, Domnul Isus nu intră aşa, cel puţin nu asta spune Scriptura, metoda des folosită e nebiblică şi eretică)

De fapt întrebările ar trebui să sune în genul ăsta:

1. A lucrat Dumnezeu în viaţa ta în aşa fel încât lucrurile pe care altădată le iubeai acum le urăşti?

2. Evanghelia care ţi-a fost predicată îl conţine pe Dumnezeul Suveran pe care l-ai urât şi împotriva căruia ai fost răzvrătit dar acum îl doreşti?

3. Pocăinţă + Credinţă! Hristos în viaţa ta, Hristos viaţa ta.

Dacă îţi pui întrebări cu privire la mântuirea ta, dacă ai îndoieli cu privire la salvarea ta, dacă ai momente când eşti nesigur pe ceea ce ai experimentat cândva, pune-ţi următoarele întrebări şi răspundeţi.

Pocăinţa e dovedită de roade, mersul la biserică sau la bolnavi, cântatul în cor şi rugăciunea individuala sau în comun, faptul că mai faci câte o faptă bună şi mai dai şi bani la biserică sau chiar zeciuială, pentru faptul că te stresezi, interesezi, eşti preocupat sau de multe ori chiar frământat de religie şi viaţa ta spirituală NU TE ABILITEAZĂ PENTRU CER!!!

20 Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte.
21 Nu orişicine-Mi zice: "Doamne, Doamne!" va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.
22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: "Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?"
23 Atunci le voi spune curat: "Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege."

Evidenţa salvării, mântuirii, credinţei tale este o viaţă schimbată.

- Cum ştii că pocăinţa ta a fost reală atunci? - pentru că te pocăieşti şi astăzi

- Cum ştii că ai crezut atunci? - pentru că crezi şi astăzi

- Cum ştii că Isus te-a schimbat atunci? - pentru că continuă să te schimbe şi astăzi

- Cum ştii că Dumnezeu s-a întâlnit cu tine atunci? - pentru că se întâlneşte şi astăzi

34 Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.

Fiecare trebuie să-şi poarte crucea Lui.

Evanghelia care exclude crucea este o evanghelie falsă şi predicatorul care exclude crucea este un profet fals.

Nu există convertire reală fără pocăinţă: lepădare de sine, să-ţi iei crucea şi să-L urmezi. Să laşi totul pentru El, să vrei să devii ca EL, El să fie singura ta dorinţă, să fii gata să sacrifici orice pentru a fi cum vrea El, să laşi ca viaţa ta să fie condusă de scopurile Lui. Destinul vieţii tale e crucea, dorinţele şi scopurile tale mor şi începi să trăieşti cu şi ca Hristos!

     Recitind-o mai tarziu, cand evenimentele nu mai erau atat de intense, iar eu incepeam sa-mi reintru in rutina vietii mele, am putut observa unele detalii ale acestei doleante. Deci, cum am promis in acest episod voi face unele comentarii.

     Inca din inceput se face referire la o intalnire dintre grupa si conducere. O intalnire despre care nimeni nu a scris nimic deoarece nu s-a prea stiu ceea ce s-a intamplat atuncea. De aceea voi face o scurta trecere in revista a acelei intrevederi.

     Seful de an a convocat toata grupa pentru seara de 30 ianuarie (daca nu gresesc era intr-o marti, in plina sesiune) la o discutie cu conducerea scolii pe tema - colegul X (la aceea ora nu era vorba decat despre un singur student), dupa ce se aflase verdictul pe care comisia de disciplina l-a luat in urma discutiei cu studentul in cauza. Scopul acestei intalniri era sa-i convingem pe cei din conducere ca se poate da si o alta sanctiune sau (aceasta nu am stiu-o deoarece era doar in mintea sefului de an) daca se poate sa schimbam studentul :).

     Dialogul grupa-conducere incepe cu uimirea rectorului care a spus: "Ma surprinde cat de repede v-ati mobilizat pentru aceasta intalnire (convocarea a fost facuta dupa orele 2-3, iar intalnirea a avut loc la orele 8 seara)! Daca eu v-as fi chemat la o capela pentru seara asta nu cred ca ati fi venit cei din oras, cum ati facut-o acuma."

     Mai multe detalii despre ce s-a vorbit, despre dorintele unor studenti si/sau a unor profesori voi vorbi alta data, nu-si au locul aici. Aici este important de retinut faptul ca s-a discutat despre doua elemente importante: sa va purtati sarcinile unii altora si sa veghiati unii asupra celorlalti.

     In urma intalnirii s-a luat o decizie. Studentul al carui caseta cu "Holograf" a ajuns la rectorat este invitat pentru a doua zi la comisia de disciplina. Si iata asa in loc sa obtinem ceea ce doream, salvarea unui coleg, mai pierdem unul. Ce sa-i faci, asta e cand nu poti anticipa mutarea "adversarului".

     Revenind la cerere pot sa remarc faptul ca a fost scrisa cu calm si mult bun simt. Pe cat de tensionata a fost discutia cu o seara inainte pe atat de linistita era aceasta petitie. Dar in pofida acestui stil calm, totusi este unul direct si categoric, mai mult nu este foarte diplomatic (faptul ca nu este diplomatic arata ca nu am fost eu autorul, dupa cum am impresia ca am fost banuit la un moment dat- sic!) Dupa ce aduce laude la adresa conducerii, ii acuza in mod direct de "neglijenta". Cu siguranta ca acesta fraza "consideram ca principiile crestine referitoare la pocainta si iertare au fost neglijate in cea mai mare parte" nu au fost bine vazute de cei din conducere. Am impresia ca aceste cuvinte ii vor face sa ia o decizie pentru viitor cu privire la numarul de studenti care trebuie sa incheie facultatea in aceasta grupa.

     In cerere apare si un element foarte abiguu - reevaluarea deciziei. Problema cea mai mare este ca nu stim pe ce motive au fost trimisi disciplinar acasa pentru un an. Sustin asta pe baza a 2 argumente: a) unul dintre profesori a cerut sa i se spuna motivul pentru care cei doi studenti au fost disciplinati, dar nu a primit nici un raspuns. b) Pe de alta parte, din cate stiu eu, la comisia de disciplina nu intotdeauna se discuta despre ceea ce ai fost invitat. Mai mult, in opinia rectorului pocainta e una si disciplinarea e alta - dar cele doua intotdeauna trebuie sa existe. Singurul lucru care se cunoaste exact este motivul pentru care au fost chemati la comisie - caseta "Holograf".

     In ceea ce priveste cererea categorica "daca pocainta este prezenta in viata lor, cerem sa li se acorde posibilitatea continuarii studiilor impreuna cu gurpa", asta mai degraba suna a somatie decat a doleanta.

     In concluzie, desi cele 2 evenimente - dialogul grupa-conducere si petitia - la ora aceea mi s-au parut a fi bune, astazi tind sa cred ca ele au fost cele care au produs in final raul cel mare: 1) disciplinarea a 2 studenti, in loc de unul cum era initial si 2) divizarea grupei.

     Faptul ca rectorul a procedat in final asa nu cred ca poate fi condamnat. Oricare dintre noi - studentii de atunci - am fi luat o astfel de decizie daca am fi fost in locul lui. Nimanui, care e la conducere, nu-i place revolutionarii. Iar revolutionarii de azi, maine, cand vor fi in functii de conducere, vor fi poate chiar mai duri cu cei care li se opun.

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Ieromonahul Serghie (Râbko), parohul Bisericii Pogorârea Sfântului Duh din cimitirul Sfântul Lazăr, oraşul Moscova, a relatat următoarele: La începutul anilor '90, a fost trimis să reorganizeze schitul Optina. O femeie i-a povestit cum ajunsese ea la credinţă. Era membru activ de partid şi se ocupa de propaganda antireligioasă. De la un timp, a început să-i vină în somn bunicul, Stepan, care fusese preot. El îi povestea nepoatei anumite întâmplări din viaţa ei, pe care aceasta nici nu le bănuise. Astfel, i-a descoperit că mama ei nu era femeia pe care o considera ea drept mamă, fapt care, mai târziu, s-a adeverit. Iar altă dată, tot în vis, ea a văzut moartea mucenicească a bunicului său: cum comuniştii l-au bătut, l-au batjocorit şi l-au aruncat de viu într-o fântână, unde el a murit în chinuri groaznice, iar familia sa - preoteasa şi copiii - a fost obligată să stea zile întregi lângă fântână şi să privească la chinurile lui.

După aceste vise, concepţiile ateiste ale nepoatei preotului s-au năruit, însă nu până la capăt. Şi atunci i s-au întâmplat următoarele. Fiica sa aştepta un copil. Când era în luna a şaptea, a fost internată în spital: copilul era slab dezvoltat şi medicii le-au spus să se aştepte la ce poate fi mai rău.

Auzind sentinţa medicilor, nepoata preotului a venit acasă şi a căzut în genunchi. In casă nu avea icoane, căci cu mâna ei le dăduse jos. Ii rămăsese doar o singură iconiţă, prăfuită, a Sfântului Nicolae. Acestui sfânt a început ea să i se roage cu foc. Peste puţin timp a observat cum deasupra umărului drept i-a apărut o luminiţă, care s-a apropiat de icoană şi a intrat în ea. Femeia a înţeles că rugăciunea îi fusese auzită.

Fiica ei a născut, într-adevăr, cu bine şi în curând a fost externată.

Pruncul era în braţele bunicii, care l-a adus în cameră, iar când a trebuit să fie desfăşat, privirea lui a căzut pe icoana Sfântului Nicolae. Copilul slab, mic, născut înainte de termen, a zâmbit şi şi-a întins mânuţele către icoană.

„Am fost uimită de acest gest. Era un gest conştient. De-abia atunci am înţeles totul. Am aruncat carnetul de partid şi m-am însemnat cu semnul sfintei cruci".

Astfel a demascat sfântul învăţătura comunistă, a adus la credinţă şi a împăcat cu Dumnezeu pe nepoata preotului martir. Să odihnească Dumnezeu în pace sufletul lui şi să ne miluiască pe noi! Amin!

Ieromonahul Serghie(Râbko)

Moscova

Se povestește că a fost odată un preot la care au venit să se spovedească o data doi oameni. Un bătrân și un adolescent.  

Bătrânul spune preotului:

- Părinte eu am un păcat mare, mare…

- Du-te pe dealul din față și ai să găsești pe-acolo un bolovan destul de mare; adu-l aici.

Pleacă bătrânul și i-a cuvântul adolescentul. El spuse:

 -Părinte, eu nu am păcate mari, doar așa… păcate mici… dar am venit și eu la spovedanie.

Părintele îi dădu o sacoșă de rafie și îi spuse:

-Urcă dealul din față iar când te vei întoarce să culegi în drumul tău pietre până ce vei umple sacoșa.

Zis și făcut. După câteva ore cei doi enoriași ajunseră cu bolovanul respectiv sacoșa cu pietricele.

Preotul li se adresă pe rând. Primul fu bătrânul căruia îi spuse:

-Tu zici că ai un păcat mare și vrei să-l îndrepți, du-te și du piatra ta cea mare exact în locul de unde ai luat-o.

Apoi zise adolescentului:

-Tu spui că ai nu ai păcate mari dar ai păcate mici. Ei bine dacă vrei sa-ți îndrepți păcatele mici  du-te de du pietrele din sacoșă exact în locurile de unde le-ai luat.

Această istorioară exprimă perfect principiul “ atenție la păcatele mici ”. Oamenii pretind că sunt pocăiți pentru că nu fac păcate mari . Ei merg pe principiul “dacă nu dau în cap la nimeni e sunt ok”

Oameni buni trebuie să avem mare atenție la păcatele mici pentru că acestea sunt cel mai greu de îndreptat.

Din cartea „Minuni ale Sfantului Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2007

Robul lui Dumnezeu Evghenie s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut vederea, devenind practic neajutorat. A fost internat în spital multă vreme, însă tratamentul medicamentos nu i-a fost de nici un folos. Aflând că în paraclisul spitalului se află icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ierarh Nicolae din mânăstirea Krupiţki, bolnavul a mers într-acolo împreună cu soţia. Evghenie a făgăduit că dacă va primi vindecare, va vieţui creştineşte şi se va cununa cu soţia - lucru despre care altădată nici nu vroia să audă. Bolnavul a primit vindecare în prezenţa multora şi apoi şi-a îndreptat viaţa.

N. Staviţkaia

Unii intră şi se-nchină, alţii-s huligani şi urlă.

Pe pereţi stau sfinţi cu cercuri

Ce-au murit veacuri în urmă,

Pildă-n viaţa le-au fost mieii,

Au ştiut cine-i Păstorul, parte-au fost în a Lui turmă.

‚De eşti lup’ strigă o voce dup’ un spate de altar,

Şi fiorii reci în tine unul după alt’ tresar.

‚Sau o vulpe, care-n vie stricăciune-aduce doar...

Viţă de măslin sălbatec, care tot ce dă e umbră,

Sau o muscă, ce-n borcanul cu unsoare a murit,

Şi încet tot undelemnul l-a stricat şi l-a acrit.

De eşti umbră ce cu tine porţi adâncul miez de noapte,

Şi-ntunericul din tine, naşte fapte după fapte…’

Ochii-ţi mici privesc cu teamă,

Nu pot suporta lumina:

Căci îţi dă pe faţă golul şi te face să-ţi vezi vina…

‚Vino!’ îţi răsună-n minte

glasul plâns care te cheamă.

Pentru prima dată-n viaţă parcă simţi că-ţi este teamă.

Calci sfios pe piatra udă, cu biserica în spate

Şi mergând fără direcţie îţi croieşti un drum din coate.

O driblezi printre străduţe şi uitându-te în urmă,

Nu-i mai vezi al ei trunchi mare, dar te vede-un ochi din turlă.

Şi de acolo iar te cheamă într-o neştiută limbă,

Lungul dăngănit de clopot,

Ce trezeşte din visare, conştiiţa-ţi adormită, liniştită ca o mare.

Şi deodată, mână-n mână,

Valuri multe te-mpresoară,

Ţipă care mai de care, te împing şi te doboară.

În lăuntru’ fiinţei tale, îngenunche al tău suflet,

Tot ce-i mic iţi pare mare, şi valoarea rostu-şi schimbă

Un război se naşte-n tine

Conştiinţă şi gândire

Se trântesc şi se condamnă

Făr’ măcar a-ţi da de ştire…

Prins în iureşul disputei

Glasul tace, pleopa cade

Paşi mărunţi în zări te poartă

Şi de toţi pereţii minţii

Doar un gând se dă cu capul

„Tată iartă, da, mă iartă!”

Isus le-a răspuns: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac.” Vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul; căci el avea să-L vândă: el, unul din cei doisprezece.

Prelucrare după o predică a lui Ionuţ Benea – Biserica Speranţa, Cluj Napoca

Ne plac poveştile de succes care vorbesc despre transformarea în bine a unei persoane. Un om rău, o lepră a societăţii, un depravat, un ratat, un demon - are un moment de luciditate când îşi analizează viaţa şi decide să îşi schimbe drumul. Un om fără speranţă de a se mai integra în societate se întâlneşte cu Hristos, iar transformarea deplină îl face un binefăcător al societăţii. Un Saul rău şi crud îl întâlneşte pe drumul Damascului pe Isus Hristos şi devine apostolul neamurilor pe care le ura şi le dispreţuia ca reprezetant al celei mai rigide secte iudaice – fariseismul. Ne place să credem că şi pentru noi mai există speranţă pentru mai bine şi mai sfânt.

Dar oare cum privim un proces invers? Cum privim un bun, integru, altruist când cade în hăurile dezastrului personal? Cum îl privim când pasiunile îi doboară raţiunea? Cum îi vedem transformarea din rău în mai rău? Cum privim transformare unui sfânt în demon? Este posibil aşa ceva? Se întâmplă peste noapte?

Iuda a fost omul care a trădat. Evangheliştii îl amintesc foarte rapid, o scurtă consemnare istorică, ca şi cum ar dori să îi uite şi amintirea lui. Pentru că odată cu amintirea lui, îşi amintesc că cineva dintre ei a trădat. Putea fi oricare. Dar a fost Iuda Iscarioteanul.

Iuda a fost cu Iisus mai bine de trei ani. A văzut tot ce era de văzut: puterea lui Iisus, bunătatea Lui, dragostea pentru Dumnezeu Tatăl şi pentru oameni, autoritatea cu care acesta vorbea, semnele şi minunile pe care Le-a făcut. I-a văzut inima în profunzime: dorinţa de a plăcea Tatălui, transparenţa gândurilor, zâmbetul, înţelepciunea, rugăciunile, durerile. Şi totuşi…l-a vândut.

De ce a căzut Iuda Iscarioteanul? Şi care sunt treptele transformării din ucenic în demon?

Prima treaptă a căderii este faptul că Iuda a acceptat în viaţa lui un cui al Satanei: lăcomia. Evanghelistul Ioan consemnează că Iuda avea obiceiul să mai ia din punga/fondul comun/ă a grupului bani – Ioan 12:6. Cu siguranţă aceste mici lipsuri s-au repetat şi au fost cunoscute de unii dintre ucenici, chiar dacă nu s-a vorbit deschis despre ele. Iuda ştia că Iisus – care cunoştea inimile oamenilor, trebuie să îi ştie şi micile lui ,,afaceri necurate.”

A doua treaptă a căderii o vedem în faptul că Iuda a ignorat harul pe care Iisus Hristos i l-a acordat, manifestat în cadrul potrivit -grupul ucenicilor şi prezenţă Sa personală- pentru a se pocăi. Domnul ar fi trebuit să îl ia deoparte şi să îl avertizeze cu privire la slăbiciunea pe care o avea pentru bani. Apoi ar fi trebuit să îl sancţioneze. E paradoxal că nu a făcut lucrul acesta. Asta, deoarece apostolii nu au consemnat o astfel de discuţie particulară sau publică cu Iuda în această privinţă. E paradoxal ca Dumnezeu să ştie păcatele tale, dar să te tolereze pentru pocăinţă. Asta nu înseamnă că El nu le vede. Nici că le acceptă. Apostolul Pavel surprinde acest har pe care Dumnezeu îl acordă fiecăruia dintre noi în următoarele cuvinte: ,,Şi crezi tu, omule, …că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:3-4). Alte referinţe: Ps. 50:21; Ecl. 8:11; Isaia 57:11b.

A treia treaptă a căderii lui Iuda se observă în faptul că a tolerat păcatul în inima lui până ce aceasta s-a împietrit. Iuda a predicat Evanghelia, a vindecat bolnavi, a scos demoni. Dar a ajuns în cele din urmă să devină el însuşi un demon. Dacă la început inima lui mai tresălta de durere când săvârşea o fărădelege, cu timpul conştiinţa lui a devenit de piatră. Un bătrân indian compara conştiinţa cu un triunghi cu vârfuri ascuţite care se învârte în craniul unui om. La fiecare păcat triunghiul se învârte şi provoacă dureri. Dar odată cu trecerea timpului şi cu învârtirea tot mai deasă a triunghiului, vârfurile se tocesc şi durerea devine suportabilă, chiar obişnuită şi nebăgată în seamă.

Iisus a încercat să trezească conştiinţa lui Iuda când i-a întins la Cina cea de Taină din odaia de sus bucata de pâine. Acest gest avea în sine un mesaj:,,Mai este şansă Iuda. Eu Însumi Mă dau pentru tine.” Mesajul a continuat şi în Grădina Ghetsimani, când Iisus i-a spus: ,,Prietene!”. Acestea erau semnale de iubire. Iuda le-a ignorat constant, deoarece păcatul făcuse inima lui ca o stâncă. Pentru el nu mai era cale de întoarcere.

Ultima treaptă a căderii lui Iuda au fost aşteptările neîmplinite. Iuda a fost dezamăgit de Iisus Hristos. El s-a simţit trădat, de aceea a trădat. Nu a avut nici o remuşcare când a făcut asta, deoarece tocmai în acea zi au fost trădate toate aşteptările şi pretenţiile lui. Coborâseră Muntele Măslinilor în aclamarea unei mari mulţimi din poporul adunat pentru sărbători la Ierusalim, şi în loc să focalizeze poporul pentru o răscoală masivă împotriva regimului din ţară, Iisus a plans. Doar atât a putut face bărbatul acesta puternic, aclamat de mulţimi şi venerat de atâţia? Acele lacrimi ale lui Iisus au fost marea dezamăgire a lui Iuda. Sacrificase atâta timp, fusese alături de el prin praful Palestinei şi pe dealurile Galileii, în bărcile care miroseau a peşte, iar acum totul a avut un final diferit de pretenţiile lui Iuda. ,,Trădarea” naşte trădare. Am să îl vând.

Satan a profitat de slăbiciunea lui Iuda pentru bani şi printr-un gând subtil a ajuns să îl posedeze. A ,,pedalat” pe punctul slab al lui Iuda Iscarioteanul şi l-a învins.

Aşa este păcatul. Este ca un belciug – o verigă – pusă în nasul unui animal, bou, spre exemplu. Odată ce ai pus această verigă în nasul lui, poţi să îl stăpâneşti foarte uşor, deoarece poţi introduce în acea verigă o bârnă cu un cârlig la capăt, iar animalul, oricât de puternic ar fi, trebuie să te asculte. Păcatul ne face vulnerabili dacă îl lăsăm să îşi facă cuib în viaţa noastră.

Iuda l-a vândut pe Hristos Iisus. L-a trădat. L-a aruncat în mâinile celor ce îi doreau moartea. Dar nu s-a mai putut pocăi. Nu a mai putut găsi în Iisus Hristos puterea de pocăinţă, ca şi Petru. Ca un ultim gest al disperării s-a sinucis. Şi totuşi…mai exista HAR.

Dar eu? Dar tu?

 Imaginati-va prin absurd ca eu sau altcineva mai bun ca mine sau mai curajos ar spune ca este Dumnezeu, azi in timp ce crestinii ortodocsi il considera pe Iisus mort in Sambata Mare. Si se comporta ca si cand ar fi mort, bocindu-L si jelindu-L pe Dumnezeu ca pe un mort.

Nu vedeti absurdul situatiei? Poate Dumnezeu sa fie mort?

Pentru a iesi din aceste capcane , care v-au fost intinse mintii voastre, de catre cei care v-au smintit, incepand cu Apostolul Pavel, cu Imparatul Constantin, cu confectionerii Trinitatii care au numit trei persoane cu acelasi nume , si nu cu oricare, ci cu cuvantul de Dumnezeu. Mai puteti oare iesi din aceasta cursa de soareci sau sobolani care va striveste si va inteapa din toate directiile?

 Raspunsul este DA, si este simplu: Dumnezeu este Dumnezeu si nimeni altcineva nu este Dumnezeu. Daca veti porni de la aceasta premiza, atunci ne putem intelege si veti putea intelege totul, daca nu vorbim limbi diferite; Eu vorbesc romaneste, iar voi vorbiti o limba straina, crezand ca vorbiti romaneste, ceea ce este foarte periculos , cel putin pentru gandirea voastra.

 Cei care v-au confectionat aceasta limba straina sunt vinovati de nenorocirea voastra. E ca si cand v-ar fi taiat un picioar sau o mana, ba mult mai grav, v-au taiat o parte din creier. Daca, probabil credeti ca puteti gandi si cu altceva decat cu creierul care va fost mutilat, atunci nu aveti decat sa va uitati peste gardul unei case de nebuni, sau poate ati avut vreodata ocazia sa vedeti oameni bolnavi vorbind singuri si numind cu cuvinte lucruri care nu exista , mai multe lucruri odata, confundand persoanele, confundand trei persoane diferite, pe Gheorge, Ion si Maria cu a patra persoana pe care numitio voi cum vreti, de exemplu Blonda de la Patriarhie.

 Cum va puteti explica ca un om foarte credincios ( crestin) , cu Biblia la piept Corneliu Vadim Tudor pe care il cunoasteti toti, il poate numi pe purtatorul de cuvant al Patriarhiei ( ortodocse) pe numitul preot Stoica, Maimuta de la Patriarhie.

 Acelasi lucru sa intamplat si cu Iisus. El era purtatorul de cuvant a lui Dumnezeu, adica vorbea impecabil in numele lui Dumnezeu, iar uni l-au confundat cu Parintele Stoica.

 Am incercat in aceste propozitii simple , sa va servesc o monstra de cum se creeaza confuzia.

 Prima enorma confuzie din care trebuie sa iesiti pentru a discuta acest subiect, este trinitatea. Va laudati ca ati citit Biblia de multe ori, oricum de mai multe ori ca mine. Vorbeste undeva biblia in numele trinitatii? Sau vorbeste de nenumarate ori numai in numele lui Dumnezeu?  Nu stiti oare ca trinitatea este o conventie Adica, unii au convenit sa-l considere, sa-l numeasca, sa-l conceapa pe Dumnezeu ca treime. Va amintiti de conventia democratica, foarte iubita si votata in 1996. A fost o conventie gresita, un esec, la care fie vorba intre noi a contribuit din plin si, si mai ales Basescu, care era aliatul conventiei PD.

 Ganditi-va in primul rand la mintea voastra, pastrativ-o curata, normala, nealterata de conventii. De ce ati face cu cineva o conventie cand nu aveti decat de pierdut? Doar in aparenta ati castigat. Iesiti din conventia celor care il considera pe Dumnezeu 3 in 1, ca si cum ar fi cafea iacobs, imi cer scuze dar  cred ca nici unii din cititorii mei credinciosi, nu consumati cafea, cum de altfel nu consum nici eu. Haide-t sa intram in conventia celor care il considera pe Dumnezeu numai Dumnezeu, si nu-I facem disectie, mai bine zis vivisectie, adica taiere pe viu fara anestezie, pentru ca Dumnezeu este viu si vorba voastra ar putea sa-L doara.

Dacă în interpretarea naivă a geometriei (clasificarea conceptelor, atenţie, nu a formelor în sine, cum ar fi de exemplu desene de forme) conceptul rămâne încă valabil, el eşuează lamentabil la clasificarea obiectelor din lumea reală.
Să zicem că măgarul are esenţă de măgar, iar calul are esenţă de cal. Catârul ce esenţă are atunci?

"Esenţa" (reprezentantul) e o simplă etichetă mentală a realităţii (reprezentatul) şi eşti în mare eroare dacă le confunzi.

Am constatat că această confuzie dintre reprezentant şi reprezentat este unul din motivele cele mai comune pentru care oamenii resping evoluţia.
Zic ei: "câinii tot câini nasc".
Da, câinii tot câini nasc, dar dacă te uiţi de unde ai plecat şi unde ai ajuns, după suficient timp constaţi că sunt alt tip de câini şi asta e toată ideea.

Homo sapiens nu-i decât un alt tip de homo habilis, care nu-i decât un alt tip de homo erectus şi tot aşa până la bacterii and beyond!
Evoluţia nu susţine că părinţii vor da vreodată naştere la urmaşi ce se disting de ei prin ceva remarcabil, ci susţine că diferenţele alea aparent banale între părinţi şi copii se vor acumula în timp (unde timp = multe, multe generaţii) datorită selecţiei naturale şi vor deveni din ce în ce mai vizibile.

Nu scrie niciunde în ADN că acel cod va produce un câine sau un om. ADN-ul e doar o reţetă (similară cu una de prăjituri) în care ingredientele sunt alimentele, iar rezultatele sunt organismele.
Modificări în reţetă duc la modificări în organism, însă nu există niciun punct de graniţă care să spună "aici se termină şoarecii şi încep câinii", sau ceva de genu'.

Omul, cu experienţa sa limitată de viaţă nu înţelege uşor conceptul timpului geologic şi adeseori eşuează în cuprinderea următoarelor 2 idei importante:
- esenţa e diluată din interior (variabilitatea din interiorul speciei e mult mai mare decât îşi poate da el seama prin observaţii "ochiometrice", vezi: ring species)
- esenţa e diluată din exterior (asemănarea dintre specii e mult mai mare, vezi: hibrizi).

Specia e mult mai dinamică decât îşi pot creaţioniştii imagina. Evoluţia nu înseamnă că se trezesc într-o bună zi toate maimuţele şi zic "e momentul să evoluăm în om". Nicidecum!
Evoluţia înseamnă că indivizii cu creiere mai mari şi care au putut să-şi folosească degetele mai eficient au fost favorizate în înmulţire, iar copiii lor (mai mulţi sau mai abili decât ai celor prosti şi împiedicaţi) au avut sansa sa le foloseasca chiar mai bine decât au făcut-o ei şi tot aşa...

Însuşi cuvântul specie e un reprezentant; a nu se confunda cu reprezentatul - populaţiile de animale.
Garantat că Ligrului nu îi pasă de denumirile purtate de părinţii săi în creierul delicios al unor maimuţe.

Din fericire, vine ştiinţa în ajutor şi ne arată o specie de şopârle care a devenit ierbivoră şi şi-a creat un organ nou.
http://scienceblogs.com/pharyngula/2008/04/still_just_a_lizard.php

Saint Augustine (A.D. 354-430) in his work The Literal Meaning of Genesis (De Genesi ad litteram libri duodecim) provided excellent advice for all Christians who are faced with the task of interpreting Scripture in the light of scientific knowledge. This translation is by J. H. Taylor in Ancient Christian Writers, Newman Press, 1982, volume 41.

Usually, even a non-Christian knows something about the earth, the heavens, and the other elements of this world, about the motion and orbit of the stars and even their size and relative positions, about the predictable eclipses of the sun and moon, the cycles of the years and the seasons, about the kinds of animals, shrubs, stones, and so forth, and this knowledge he hold to as being certain from reason and experience. Now, it is a disgraceful and dangerous thing for an infidel to hear a Christian, presumably giving the meaning of Holy Scripture, talking nonsense on these topics; and we should take all means to prevent such an embarrassing situation, in which people show up vast ignorance in a Christian and laugh it to scorn. The shame is not so much that an ignorant individual is derided, but that people outside the household of faith think our sacred writers held such opinions, and, to the great loss of those for whose salvation we toil, the writers of our Scripture are criticized and rejected as unlearned men. If they find a Christian mistaken in a field which they themselves know well and hear him maintaining his foolish opinions about our books, how are they going to believe those books in matters concerning the resurrection of the dead, the hope of eternal life, and the kingdom of heaven, when they think their pages are full of falsehoods and on facts which they themselves have learnt from experience and the light of reason? Reckless and incompetent expounders of Holy Scripture bring untold trouble and sorrow on their wiser brethren when they are caught in one of their mischievous false opinions and are taken to task by those who are not bound by the authority of our sacred books. For then, to defend their utterly foolish and obviously untrue statements, they will try to call upon Holy Scripture for proof and even recite from memory many passages which they think support their position, although they understand neither what they say nor the things about which they make assertion. [1 Timothy 1.7]

Auzit-aţi, creaţioniştilor?
Cum speraţi să vă creadă cineva când vorbiţi de cele invizibile (invizibilul şi inexistentul sunt foarte asemănătoare, btw) când voi staţi prost şi la cele vizibile?

Până şi sfinţii voştri vă zic "Bă, voi sunteţi proşti rău când scoateţi aberaţii pseudoştiinţifice şi le susţineţi cu citate din biblie. Ne faceţi de ruşine!".

Ar ajunge în cele mai fierbinţi cazane acei credincioşi plini de ură şi răutate care abia aşteaptă ca noi, cei ce nu suferim de creştinism, să primim pedeapsa absolută (iadul - mânia fiinţei absolute).

[God]: Burn fuckers, că n-aţi înţeles nimic.

Unii ar putea zice că ei de fapt ne iubesc şi că doar ne avertizează (deşi nu se simte asta din tonul lor...). Păi atunci respectivii sunt groaznici la marketing!
Pe lângă că povestea lor cu pedeapsa cosmică e plină de speculaţii, găuri şi neadevăruri, aflăm că are şi efecte negative: transformă credinciosul într-un paranoic speriat.
Nu mersi, i'll stick to my godless ways, mult mai civilizate, mai sănătoase şi mai raţionale decât ale voastre.

Mintea unui credincios obsedat de iad şi de satana. El trăieşte deja în iad.

În vremurile de aur ale teocraţiei creştine (şi nu numai, chestia asta se aplică la multe alte religii), vina pentru diversele calamităţi naturale o luau cei diferiţi, minorităţile: evreii, femei acuzate de vrăjitorie, etc.

Oare cât va trece până când în România va fi la modă să se indice ca ţap ispăşitor pentru diverse probleme "depărtarea de valorile tradiţionale"?
Dacă ceva merge naşpa în România, pentru unii e evident că de vină sunt minorităţile sexuale şi religioase, pedeapsa Domnului că sunt toleraţi cei ce contestă rolul bisericii în societate şi prezenţa icoanelor în şcoli sau cei care nu se fut după îndrumarea popii.
Zicea Becali că "poporul român trebuie să se întoarcă la credinţă"... dar când a plecat? Tot în mocirla asta sunt de sute de ani.

Am văzut că s-a popularizat şi la noi legenda care leagă atacurile de la 9/11 de separarea bisericii de stat şi de educaţia sexuală în şcoli în State.
Respectiva aberaţie* a fost un hit pe mess, fiind trimisă de 13000 de ori până acum.
Cumva, oamenilor li s-a părut extrem de profundă.
Aştept momentul în care vor deveni la fel de populare şi mesajele raţionaliste :)

*Link marcat cu rel="nofollow" ;)

Masochism, ipocrizie şi inconsistenţă. What else is new? ]]>