2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

Cea mai puternica si influenta organizatie masonica din lume, exclusiv evreiasca,isi tine congresul in Romania. Lucrarile conventiei B’nai B’rith International se vor desfasura, in perioada 11-14 mai, la Ateneul bucurestean. Ca importanta la nivel de politica planetara, congresul B’nai B’rith este comparabil cu Summit-ul NATO Michael Chertoff, adjunct al sefului Departamentului Securitatii Nationale al SUA.

In perioada 11-14 mai a.c., in Bucuresti, va avea loc Conventia celei mai mari organizatii evreiesti din lume. Intr-o discretie totala, duminica, la Ateneul Roman vor debuta lucrarile conventiei B’nai B’rith International, considerata cea mai puternica organizatie evreiasca. Serviciile secrete din Romania monitorizeaza atent evenimentul si, chiar daca nu au fost solicitate, au luat masuri speciale pentru asigurarea protectiei participantilor in cooperare cu reprezentantii Ministerului Internelor si Reformei Administrative.

Din surse neoficiale, reprezentantii B’nai B’rith prezenti la Bucuresti vor avea o serie de intalniri cu lideri politici si din mediile de afaceri din Romania. Organizatia B’nai B’rith detine reprezentante in 58 de state si este prezenta in mai multe organizatii internationale. Printre acestea se numara ONU, UNESCO si Consiliul Europei. Neoficial, B’nai B’rith este considerata o organizatie masonica, dupa unele surse, chiar cea mai influenta. “Loja B’nai B’rith” din Romania este cea mai veche organizatie de acest tip din tara noastra. La Conventie din Bucuresti vor participa toti presedintii organizatiilor B’nai B’rith din Europa, precum si mai multi invitati din Statele Unite. Sediul central al organizatiei B’nai B’rith International se afla la Washington (1640, Rhode Island Avenue-NW), in apropierea Casei Albe, cu care are legaturi privilegiate, oricare ar fi presedintele.

O organizatie de temut

Daca ar fi sa-i credem pe cei care considera B’nai B’rith una dintre cele mai temute organizatii masonice, unul dintre membrii ei ar fi fost insusi Karl Marx, “parintele comunismului.” Neoficial, B’nai B’rith (Fiii Aliantei sau Fiii Legamantului) ar fi fost si mai este implicata in toate actiunile secrete din lume pentru crearea unei oligarhii mondiale, a unui guvern mondial unic, care sa fie din start condus de catre evrei, prin pretinsul drept sacru de “popor ales de Dumnezeu”. Cele 99 de grade de initiere ale B’nai B’rith sunt in realitate triplarea celor 33 de grade ale ritului masonic cel mai consacrat in lume. Cu toate acestea, organizatia evreiasca nu si-a declarat niciodata public caracterul masonic.

Summit mondial al “Fiilor legamantului” evreiesc

Organizatia mondiala evreiasca “B’nai B’rith” (”Fiii Legamantului”) isi tine Congresul la Bucuresti. Delegatii acestei mega-organizatii evreiesti, (cate doi-trei din fiecare tara din lume), se aduna intr-o mare acolada pentru a discuta soarta evreimii si a lumii, deopotriva. Un soi de Summit mondial, care nu e politic, dar nu e lipsit de conotatii politice. Din motive de maxima securitate, publicitatea evenimentului e extrem de saraca, responsabilii evita sa discute cu presa. Probabil vom cunoaste detalii substantiale dupa ce delegatii vor parasi Romania. Secretosenia aceasta se justifica prin teama unei atentat, exista numeroase amenintari ale unor organizatii extermiste arabe care vizeaza aglomerari evreiesti. Dar dincolo de aceste amenintari, B’nai B’rith s-a nascut si s-a dezvoltat intr-un anumit climat secretos.

Totul a inceput in urma cu mai bine de un secol si jumatate, mai exact la 13 octombrie 1843, cand 12 evrei americani, frati intru acelas ideal, au inventat un soi de confrerie masonica, ce isi propunea sa apere valorile eterne ale iudaismului. A fost unica asociatie care va insufletii ulitele evreiesti din lume, dar era Prima si Singura care promova un “Legamant”. De aceea se si numea “B’nai B’rith”, adica “Fiii Legamantului”. Conform regulamentului, organizatia isi propunea “sa-i uneasca pe evrei in apararea valorilor cele mai inalte si pentru binele umanitatii; sa-i dezvolte si sa ridice nivelul moral si intelectual ale coreligionarilor mozaici, sa promoveze principiile cele mai pure ale filantropiei, onoarei si bunei convietuiri interetnice, sa incurajeze stiintele si arta, sa-i ajute pe cei in nevoie, sa vegheze asupra bolnavilor, sa ajute victimele persecutiilor, sa protejeze si sa ofere asistenta vaduvelor si orfanilor conform principiilor umanitatii”.

Interzisa de comunisti

Faptul ca liderii supremi B’nai B’rith au ales tocmai Bucurestiul drept gazda a “Forumului-2008″ nu este intamplator. Prezenta organizatiei in Romania este atestata inca din secolul XIX. Diplomatul si idealistul american B. F. Peixotto s-a instalat la Bucuresti in 1870, si, imediat pe langa treburile consulare americane, s-a ocupat cu treburile lojei B’nai B’rith. Planuia, intre altele, sa sprijine emigrarea a 30.000 de evrei-romani in Statele Unite. Loja B’nai B’rith ii ajuta pe evreii nevoiasi, dar era activa si sprijinea material si spiritual aspiratiile romanesti de creare a unui stat independent, modern si dezvoltat economic. Brutal, autoritatile comuniste romanesti au pus capat, in 1949, activitatii “B’nai B’rith”. 50 ani mai tarziu, dupa prabusirea lui Ceausescu, B’nai B’rith si-a reluat activitatea in Romania.

Programul Conventiei

- 11 mai - ceremonia de deschidere, la ora 19,00, la Ateneul Roman

- 12 si 13 mai - discutii si sedinte - 14 mai - gala de inchidere la Palatul Parlamentului

Liderii B’nai B’rith Europa

Reinold Simon este presedintele B’nai B’rith Europa. Acesta a fost un membru activ al organizatiei B’nai B’rith din anul 1989, fiind ales de curand presedinte al organizatiei. Vicepresedintele organizatiei B’nai B’rith din Europa este Armand Azoulay. Este membru al lojei Henry Dunant din Geneva din 1984. Din 1997 si pana in 2007 a ocupat diverse functii in cadrul B’nai B’rith, culminand cu actuala pozitie, cea de vicepresedinte al organizatiei.

Sursa: Ziua si blogul lui Bataiosu

Mai multe despre B’nai B’rith gasiti aici.

Titus Filipas

O dată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în primăvara lui 1985, ca secretar general al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), o serie de influenţe subtile aveau să îl împingă pe acesta la declanşarea unei serii de reforme ce aveau să se sfîrşească prin dărîmarea imperiului comunist. Încurajat din străinătate, Gorbaciov a adus un val al schimbărilor prin celebrele sale „perestroika” şi „glasnost”. SUA şi o serie de organizaţii mondialiste semi-oculte s-au grăbit să adîncească ceea ce apărea din punctul lor de vedere ca o breşă în sistemul sovietic, ademenindu-l şi încurajîndu-l pe Gorbaciov. Metoda principală utilizată de preşedintele american George Bush (tatăl) pentru a-l manipula pe Mihail Gorbaciov au fost promisiunile încheierii între SUA şi Uniunea Sovietică a unor acorduri comerciale fără precedent, care să aducă economiei sovietice uriaşe capitaluri, care n-au mai venit însă. Dar totul avea să se sfîrşească prin favorizarea tocmai a duşmanilor de pînă atunci ai statului, adică a celor care acumulează capitalul negru, iar acum avea posibilitatea să acţioneze pe faţă. Ca nişte vulturi, ei vor devora rapid proprietatea de stat, ucigînd socialismul rus. Dintre aceştia, marea majoritate evrei, aveau să se nască peste cîţiva ani „oligarhii ruşi”, noii stăpîni ai economiei ruse, care sînt de fapt evrei, cum o arată şi mai recenta lor cetăţenie israeliană (Israelul nu acordă cetăţenie decît evreilor). Ca să surprindem esenţa evenimentelor ce s-au abătut asupra Rusiei sovietice şi post-sovietice trebuie să începem cu descinderea miliardarului evreu George Sörös la Moscova, în 1987. Cum am mai zis, conform biografului său, William Engdahl, George Sörös a fost identificat ca fiind „omul de paie” al concernelor bancare anglo-franceze ale Rothschildzilor. („Relaţiile lui Sörös cu cercurile internaţionale ultrasecrete ale Rothschildzilor nu sînt relaţii bancare întîmplătoare sau obişnuite, iar succesul extraodinar al lui Sörös ca speculant pe nisipurile mişcătoare ale pieţelor financiare sînt greu de explicat doar prin simplul său «talent de jucător». Sörös are acces la informaţiile interne ale unuia dintre cele mai importante canale de informaţii private din lume”. Între rolurile lui Sörös, rezervat lui de Rothschildzi ca reprezentanţi ai unei oculte mondiale, este acela de agent de influenţă la nivel planetar pentru promovarea „economiei de piaţă” cînd doresc să disperseze proprietatea unor state, de regulă, sau prin centralism, atunci cînd vor să acumuleze pentru ei. Legăturile dintre Rothschildzi şi Sörös se ţin prin oameni cheie. Astfel, evreul R. Katz face parte atît din comitetul director al concernului lui Sörös (Quantum Fund), dar, în acelaşi timp, este director al Rothschild Italia SPA din Milano şi în N.M. Rothschild & Sons). George Sörös şi-a axat activitatea asupra Uniunii Sovietice din perioada Gorbaciov, adică din anii ‘80 (după ce invadase cu agenţii săi Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia), avînd timp să creeze o întreagă reţea „rusă” de organizaţii şi să susţină un mare grup de colaboratori care călătoreau în afara Rusiei sovietice. Cînd a ajuns la Moscova, în 1987, şi l-a îmbrăţişat pe dizidentul Saharov, Sörös a fost aplaudat de către intelighenţia rusă. Se vorbea despre el ca despre un democrat, un susţinător şi un învăţător, un investitor strategic, totodată un geniu financiar al capitalismului. A fost imediat introdus la Raisa Gorbaciova, soţia boss-ului URSS, şi a înfiinţat o fundaţie americano-sovietică, numită Cultural Initiative. Relaţia lui Sörös cu Raisa Gorbaciova, care avea o imensă influenţă asupra lui Mihail Gorbaciov, avea să devină una permanentă, deşi ascunsă de ochii lumii şi menţinută în maximă discreţie. În scurt timp, Sörös a reuşit să ocupe poziţii cheie la Moscova, bazele activităţii sale în Uniunea Sovietică fiind create de însuşi Mihail Gorbaciov, care ştia bine că intra în combinaţie cu un proeminent ideolog al anti-comunismului, îndeaproape asociat cu serviciul secret american, CIA-ul, şi cel israelian, Mossad-ul, dar care cedase influenţei „burgheze” a soţiei sale Raisa, şi care, spre deosebire de el, la obîrşie un simplu ţăran care a ajuns să facă o facultate, ea provenea dintr-o familie a ultra-burgheziei comuniste moscovite din anii ‘50, dominată de evrei, şi care l-a introdus şi pe studentul Gorbaciov în această lume fascinantă pentru el, a prietenilor ei. Este de notorietate astăzi pentru istorici ataşamentul din acei ani al lui Mihail Gorbaciov pentru acea lume, ca atunci cînd a luat atitudine publică pentru a-şi apăra unul dintre profesorii evrei, anti-stalinist, în plină campanie anti-sionistă şi anti-evreiască declanşată de Stalin, preşedintele PCUS şi „tătuc” al Rusiei. Trebuie să amintim că în acei ani ‘80 Gorbaciov avea un sprijinitor secret chiar la vîrful CIA. Este vorba, din întîmplare, tot de un evreu, Mel Goodman, şeful de divizie de la SOVA (Biroul de analiză al CIA pentru URSS), care a intrat în conflict în interiorul CIA cu Robert Gates, care nu vedea oportună sprijinirea de către SUA a lui Gorbaciov. Evident, Goodman era cel care îi asigura spatele lui Sörös din partea CIA în acţiunile din spaţiul rusesc. Sub conducerea lui Gorbaciov, republicile sovietice au primit independenţa faţă de Moscova cînd, la 7 februarie 1990, Comitetul Central al Partidului Comunist, prezidat de Gorbaciov, a fost de acord să renunţe la controlul acestora, acordînd republicilor constituite ale URSS-ului „suveranitatea naţională”. Această libertate a dezorganizat economia pînă atunci centralizată, fluxurile de aprovizionare fiind rupte şi instaurîndu-se un declin economic general. Au apărut în schimb noi lideri, preşedinţi ai noilor republici semi-independente, precum cel al Rusiei, Boris Elţîn, ales la 29 mai 1990 ca „preşedinte al Sovietului Suprem al RSFSR”. Elţîn fusese adus la Moscova chiar de către Gorbaciov, care l-a numit secretar general al organizaţiei partidului comunist (PCUS) a oraşului. Totuşi, îmbătat de succesul facil al populismului, în 1987 Elţîn a atacat partidul comunist, devenind un renegat politic. Acest lucru a atras însă atenţia organizaţiilor occidentale asupra sa, iar la alegerile curînd iniţiate pentru Parlamentul rus („Congresul Deputaţilor”), prima structură ne-comunistă după 70 de ani, el devine deputat pentru oraşul Moscova. Imediat i s-a cultivat imaginea mondială, universitatea americană Johns Hopkins (din plin angajată în programele Sörös) organizîndu-i „congressman-ului Elţîn” un turneu în SUA, unde a fost foarte bine primit de oficialităţile americane care trebuiau să îi asigure sprijinul politic.

În total, Comitetul Central al grupărilor regionale ale partidului au creat cîteva sute de societăţi pe acţiuni”, iar la 18 septembrie 1990, telegrama numărul 16.383 semnată de Leopold Rothschild confirma acordul trustului bancar britanic „pentru crearea unui sindicat bancar privind acordarea de împrumuturi contra garanţiei în aur”. După puciul din august 1991 se va constata că rezerva de aur a URSS dispăruse fără urmă, ceea c e înseamnă că acesta ajunsese la Rothschildzi, dar în scurt timp Partidul Comunist al URSS avea să fie scos în afara legii de către Boris Elţîn, ceea ce înseamnă că nu a mai avut cine să încasese banii pentru aurul trimis. Chiar dacă Iacob Rothschild este cel ce se va ocupa preponderent de preluarea resurselor spaţiului ex-sovietic, observăm că firma de la Londra a familiei l-a implicat la început şi pe Leopold Rothschild. Născut în 1927, Leopold David de Rothschild este cel de-al doilea fiu al „britanicului” Lionel Nathan de Rothschild (1882-1942). Leopold Rothschild a lucrat mai întîi la băncile evreieşti americane Kuhn, Loeb & Co şi Morgan Stanley (ceea ce vădeşte încă o dată conexiunile familiei Rothschild cu sistemul bancar american, în ciuda unor opinii sceptice în acest sens) înainte de a deveni partener în trustul familiei, N.M. Rothschild & Sons, în 1956, poziţie din care trata în 1990 cu oficialii sovietici. Cînd în 18 august 1991 partidul comunist al URSS a încercat să se descotorosească de Gorbaciov (Pe 20 august 1991, republicile semi-autonome deja trebuiau să semneze un nou tratat unional, care le-ar fi făcut ţări independente într-o federaţie cu preşedinte, politică externă şi armată comune. Pe 18 august 1991, însă, vicepreşedintele Ghenadi Ianaiev, primul-ministru, ministrul apărării, şeful KGB şi alţi lideri comunişti au acţionat pentru a preveni semnarea tratatului unional, formînd „Consiliul de Stat pentru Starea de Urgenţă”, care l-a pus pe Gorbaciov sub arest la domiciliu, încercînd să restaureze statul unional.), un fel de „revoluţie” de tipul celor finanţate de Sörös, şi în care avea să se afirme ca lider Boris Elţîn, preşedintele Sovietului Suprem al Rusiei la acea vreme, imaginea sa cocoţat pe un tanc făcînd înconjurul lumii, avea să ducă la prăbuşirea URSS, ca imperiu sovietic. Elţîn poza în luptător împotriva „loviturii de stat” a comuniştilor. Prezenţa lui şi a „maselor populare”, cîteva mii de moscoviţi care au asaltat sediul liderilor oficiali, a fost pretextul armatei de a se retrage, liderii comunişti unionali fiind arestaţi. În cursul toamnei lui 1991, guvernul rus condus de Elţîn a preluat unul cîte unul toate ministerele unionale, iar în noiembrie 1991, în calitate de preşedinte al Rusiei, Elţîn a dat un decret interzicînd Partidul Comunist din Uniunea Sovietică pe teritoriul Republicii Ruse. Pe 24 decembrie 1991, Rusia (Federaţia Rusă) avea să preia locul URSS în cadrul ONU (rodul unor aranjamente oculte, legate de susţinerea lui Elţîn), iar a doua zi Gorbaciov demisiona, Uniunea Sovietică încetînd să mai existe. Noul locatar de la Kremlin era de acum Boris Elţîn, ca preşedinte al Rusiei. „După un fals start sub Mihail Gorbaciov în 1988-1991, Sörös s-a transformat în noul cerc al lui Elţîn şi l-a adus în Rusia pe Jeffery Sachs, odată cu terapia de şoc, la finele lui 1991. Sörös descrie astfel eforturile sale: «Din iulie 1990 am început să mobilizez un grup de economişti să preia Uniunea Sovietică. Profesorul Jeffery Sachs, cu care am lucrat în Polonia, era gata şi înfocat de dorinţa să participe. El a sugerat un număr de alţi participanţi: Romano Prodi, din Italia, David Finch, un ex-oficial de la Fondul Monetar Internaţional. Eu i-am mai inclus pe Stanleu Fischer şi Iacob Frenkel, capii cercetării de la Banca Mondială şi FMI, pe Larry Summers de la Harvard şi Michael Bruno de la Central Bank of Israel”. (William Engdahl, The Secret Financial Network Behind „Wizard” George Sörös, în Executive Intelligence Review (EIR) din 1 noiembrie 1996.). Aşa că mega-afacerea „Rusia Comp” a demarat atunci cînd evreul polonez Jeffrey Sachs, care face parte la rîndul său din organigrama fondurilor de investiţii ale lui George Sörös, ca principal consilier economic, a fost plasat în Rusia în funcţia de consilier prezidenţial pe lîngă Boris Elţîn, pentru a îndruma administraţia acestuia, împreună cu echipa sa finanţată de Sörös, în aplicarea „terapiei de şoc” asupra economiei ruse. Rezultatul a fost că această „terapie” Sörös-Sachs a dezlănţuit în Rusia haosul economic şi superinflaţia. De situaţie au profitat acoliţii lui Sörös din afara Rusiei, precum comerciantul evreu Marc Rich, care a cumpărat practic pe nimic întreaga producţie de aluminiu a Rusiei pe cîţiva ani, Marc Rich fiind la rîndul lui un membru al ocultei Sörös-Rothschild (A. Craig Copetas, Metal Men: Marc Rich and the 10-Billion-Dollar Scam. New York, 1986; EIR Special Report, The true story of Sörös the Golem: A profile of megaspeculator George Sörös, 1997), şi totodată agent israelian Mossad. Conform investigaţiilor cercetătorilor americani şi europeni (Stefan Lemieszewski, William Engdahl, Mark Burdman, Elisabeth Hellenbroich, Paolo Raimondi, Scott Thompson şi alţii), cercul lui Sörös include familia lui Jacob Rothschild, pe Marc Rich, ca şi pe traficantul de arme israelian Shaul Eisenberg şi pe „Dirty Rafi” Eytan, ambii conexaţi laturii financiare a Mossad-ului. (După ce a fost introdus Sörös în spaţiul ex-sovietic, Shaul Eisenberg a fost acuzat în Uzbekistan de o uriaşă fraudă şi corupţie, trebuind să dispară). În lucrarea Naşul Kremlinului, Paul Klebnikov (editor al revistei Forbes) dezvăluia că, pînă la căderea URSS-ului, Rich a fost asociat cu persoane importante din partidul comunist şi din KGB, făcînd afaceri cu directorii companiilor de stat, celor care îl ajutau livrîndu-le comisioanele în conturi din Elveţia, „centru important de spălare a fondurilor ruseşti”. Conform investigaţiilor lui Klebnikov, Rich însuşi a fost cel care „i-a învăţat pe oligarhii ruşi să ocolească legile prin suveici internaţionale de companii off-shore şi conturi anonime elveţiene”. Majoritatea firmelor anonime ale acestor „magnaţi ruşi” au fost înfiinţate în cantonul elveţian Zug, unde îşi are Marc Rich reşedinţa. (Tot în Zug sînt înregistrate şi companiile paravan prin care „oligarhii ruşi” controlaţi de Ric h şi îndrumaţi de familia lui Iacob Rothschild preluau în prezent o felie din economia României, şi tot aici sînt înregistrate firmele intermediare ce livrează României gazul metan rusesc.)

Marc Rich a fost foarte activ în afacerile cu petrol, aluminiu şi alte mărfuri în Uniunea Sovietică şi Rusia între 1989 şi 1993. Aceasta, fără a fi o coincidenţă, este exact perioada cînd compania lui Grigori Luchansky, Nordex Group, a devenit o multimiliardară în dolari, vînzînd petrolul, aluminiul şi alte mărfuri ruseşti. La un moment dat, arăta Wall Street Journal în 13 mai 1993, companiile lui Rich au fost anchetate pentru fraudă în Rusia, aşa că el a ieşit cu numele din principalele sale firme, fiind înlocuit de apropiaţii dintre „oligarhii moscoviţi”. Grigori Luchansky este un celebru stîlp al crimei organizate ruse, numele holdingului său ruso-elveţian, Nordex Group, devenind celebru şi emblematic pentru lumea afaceristo-mafiotă a spaţiului ex-sovietic, datorită aşa-zisului „dosar Nordex” privind activitatea criminală şi spălarea a peste 2 miliarde de dolari. Cazul dovedeşte înfrăţirea „mafiei ruse”, conduse de etnicii evrei, cu lumea afacerilor dubioase occidentale conduse de alţi evrei, între care Marc Rich, cu sprijinul ce-l are din partea Mossad-ului, tronează ca un rege neîncoronat. Un asociat al „oligarhului”-mafiot Luchansky este traficantul de arme evreu Helmut Raiser, la rîndul lui apropiat şi asociat politic al bancherului Edgar de Picciotto (ce provine dintr-o familie de evrei portughezi), membru în bord-ul fondului de investiţii al lui George Sörös, Quantum Fund şi angajat în afacerile elveţiene ale familiei Rothschild. Dar Sörös nu acţiona doar prin Jeffrey Sachs la nivelul lui Elţîn. El reuşise să determine propulsarea cîtorva „economişti” de-ai săi în fruntea executivului acestuia, cum au fost Egor Gaidar şi Anatoli Ciubais, cunoscuţi ca „discipolii“ (pupils) lui George Sörös, sau „aliaţii apropiaţi ai lui Sörös, responsabili personal de distrugerea Uniunii Sovietice şi de marele jaf al privatizărilor”, considerat „cea mai teribilă catastrofă a istoriei Rusiei”, de opoziţia comunistă şi naţionalistă rusă (dintr-o alocuţiune ţinută la Moscova în public, în prezenţa lui Sörös, de către Edward Limonov, preşedinte al Partidului Naţional-Bolşevic). Important pion al strategiei lui Sörös, Egor (Iegor) Gaidar este considerat de autorii occidentali ca „părintele intelectual al reformelor liberale din Rusia lui Elţîn din anii ‘90”, funcţionînd la începutul domniei lui Elţîn ca prim-ministru adjunct. Mai apoi va trece pe funcţia de consilier economic al premierilor ruşi. La rîndul lui, şi Anatoli Ciubais trece drept arhitectul nemilos al reformelor de piaţă din anii ‘90, inclusiv al privatizărilor care au creat o clasă de oligarhi” (Andrew Jack, Inside Putin’s, London 2004). Elţîn anunţase din octombrie 1991, chiar înainte de „proclamarea independenţei Rusiei”, că va demara „un proces de reformă economică radicală”, după modelul „terapiei de şoc polonez”. „În ţările membre ale lagărului socialist, şi în Uniunea Sovietică în particular, Sörös a participat la dărîmarea celor mai importante cadre şi a organizat «revoluţiile democratice». În Polonia, el a finanţat activitatea lui Jeffrey Sachs, care implementa «terapia de şoc» şi privatizarea în economie. Mulţi îşi amintesc încă faptul că Sachs a introdus acelaşi program şi în Rusia, asistat de Gaidar şi Ciubais. Sörös a organizat şi finanţat excursii în SUA pentru echipe de ruşi care au dus înapoi programul de «500 de zile», plătind de asemenea pregătirea tinerilor ruşi «reformatori» în SUA. Sörös a devenit intermediarul între oligarhii ruşi şi operatorii financiari occidentali, şi a fost activ implicat în intrigile politice ale oligarhilor (de exemplu în alegerile din 1996). El recunoaşte acum aceasta cu mîndrie în cărţile sale. Ciubais îi este îndatorat lui Sörös pentru îndelungata sa prezenţă în prima scenă a reformelor din Rusia. Promotorul «societăţii deschise» scria într-una din cărţile sale: «Îl cunosc bine pe Ciubais. În viziunea mea el este un adevărat reformator, care şi-a vîndut sufletul diavolului pentru a învinge ameninţarea roşie-brună care, în viziunea sa, va veni la putere în Rusia dacă nu se iau contramăsuri»”. Sub bagheta oamenilor lui Sörös, programul terapiei de şoc a început, de fapt, chiar în zilele următoare disoluţiei Uniunii Sovietice, pe 2 ianuarie 1992, cînd preşedintele Boris Elţîn a ordonat tăierea totală a subvenţiilor în domenii care asigurau mersul economiei, liberalizarea preţurilor, a importurilor (pentru „spargerea monopolurilor locale”) şi exporturilor, ca şi a cursului monedei naţionale. Totodată, instituţiile existente au fost abandonate mai înainte ca structurile legale ale economiei de piaţă să devină funcţionale. Manualele de istorie şi economie spun că „programele de liberalizare au fost concepute de Egor Gaidar, adjunctul primului-ministru rus, partizanul reformelor radicale şi al terapiei de şoc“, dar acesta („părintele intelectual al reformelor liberale din Rusia“) era de fapt adeptul şi executantul planurilor lui Sörös şi ale lui Sachs. Sörös se şi explică într-una din cărţile sale: „Prăbuşirea imperiului sovietic în 1989 şi a Uniunii Sovietice în 1991 ne-a oferit şansa istorică de a transforma acea parte a lumii într-o societate deschisă. Uniunea Sovietică şi apoi Rusia aveau nevoie de ajutor din afară”. Gaidar, care la numai 35 de ani era mediatizat drept un mare „economist liberal”, susţinea în 1992, împreună cu ceilalţi economişti sörösişti (Ciubais, Iavlinski & comp), că „demontarea sistemului administrativ de comandă din Rusia va creşte PIB-ul şi standardele de trai prin alocarea mai eficientă a resurselor” şi că, declanşînd colapsul economiei de stat, „se va crea o mişcare către noi posibilităţi de producţie prin eliminarea planului centralizat şi prin privatizare”. Î n realitate, rezultatul „reformelor terapiei de şoc” au fost hiperinflaţia şI semifalimentul celei mai mari părţi a industriei ruseşti urmate de înstrăinarea acesteia din 1995. Iar populaţia a fost cea care a plătit cel mai greu preţ, pentru îmbogăţirea celor cîţiva aleşi de o ocultă străină Rusiei.

Liberalizarea preţurilor şi inflaţia cu o rată de ordinul zecilor de procente pe lună a sărăcit bătrînii şi pe celelalte persoane care depindeau de venituri fixe, economiile de viaţă ale altora topindu-se fulgerător. Guvernul a ridicat ratele dobînzilor la niveluri record, a impus noi taxe şi impozite mari, făcînd totodată reduceri masive în domeniul cheltuielilor sociale. Economia Rusiei s-a prăbuşit într-o criză profundă, fiind apoi lovită de crahul economic şi „criza bancară” din 1998. Istoria economiei mondiale consemnează că această criză economică rusească a atins niveluri mai profunde decît cele din timpul Marii Crize Economice ce a paralizat lumea capitalistă în 1929, cam la jumătatea gravităţii crizei ce a urmat primului război mondial, prăbuşirii ţarismului şi „războiului civil rus”. (Branko Milanovic, Income, Inequality, and Poverty During the Transformation from Planned to Market Economy. Washington, The World Bank, 1998). Nivelul sărăciei şi inegalitatea socială au crescut vertiginos. Banca Mondială însăşi indica faptul că dacă în 1988 1,5% din populaţie trăia sub limita sărăciei, în 1993 între 39 şi 49% se afla sub acest prag. Veniturile medii ale populaţiei au scăzut dramatic, decesele provocate de alcoolism au crescut exponenţial, iar cele provocate de bolile infecţioase s-au dublat, datorită sărăcirii populaţiei şi deteriorării sistemului de sănătate publică. În tot acest timp, însă, regimul lui Elţîn se mîndrea cu prezenţa pe piaţă a produselor de larg consum, spre deosebire de criza acestora din anii ‘80, dar acest fapt se datora scăderii puterii de cumpărare a unui important segment al populaţiei. Cufundat în beţiile sale zilnice cu vodcă, Boris Elţîn nu mai înţelegea nimic din jurul său. Cînd o femeie sărmană i s-a adresat plîngînd că nu are ce să mănînce, Elţîn a ţipat la ea, trimiţînd-o la piaţă şi supermarket-uri, „care sînt pline de mîncare”, neînţelegînd că ea nu îşi mai primise salariul de un an, iar bărbatul îi murise în mizerie. De la început, nimic nu i-a putut opri pe oamenii lui Sörös şi ai lui Elţîn de pe calea „reformelor”, a „terapiei de şoc”, ajungîndu-se pînă la vărsarea de sînge din toamna anului 1993. Confruntat cu puternica opoziţie a Parlamentului la decretele sale de reformă radicală şi cu posibilitatea punerii sale sub acuzare, pe 21 septembrie 1993, Elţîn a proclamat dizolvarea ilegală a Parlamentului, deşi Constituţia Rusiei nu îi dădea asemenea drepturi, şi a ordonat organizarea de noi alegeri şi a unui Referendum care să aprobe o nouă lege fundamentală. În acelaşi timp, pe 22 septembrie, Parlamentul îl demisese pe Elţîn, numindu-l ca înlocuitor pe Alexandr Ruţkoi. Populaţia moscovită era din nou în stradă, după numai doi ani. Nici una dintre puteri nu ceda, însă, de pe poziţia sa, dar oamenii lui Elţîn (în egală măsură, ai dirijorilor din străinătate) aveau administraţia ţării în mînă, aşa că au izolat membrii Parlamentului în clădirea acestuia, aşa numita Casă Albă, tăindu-le curentul, apa şi căldura. Agăţîndu-se de dreptul lor constituţional, aceştia continuau să lucreze la lumina lumînărilor, atrăgînd totodată sprijinul popular, care a venit prin zecile de mii de ruşi care au înconjurat Parlamentul pentru a-l apăra. Tensiunea devenise maximă prin revoltele de stradă din 2 şi 3 octombrie, îndreptate împotriva lui Elţîn, aşa că acesta, pe 4 octombrie, a ordonat forţelor speciale ale Ministerului de Interne şi unităţilor de elită ale armatei să ia cu asalt clădirea Parlamentului. Folosind tancurile împotriva apărătorilor Parlamentului înarmaţi cu arme uşoare de infanterie, forţele lui Elţîn au pus capăt nesupunerii deputaţilor. Oficial s-au raportat numai 187 de morţi şi 437 de răniţi de partea celor care au apărat Parlamentul, deşi fusese o baie generală de sînge, cu mii de victime. Liderii Ruţkoi, Ruslan Hasbulatov şi alţi parlamentari au fost prinşi şi întemniţaţi imediat. Cu puterea cucerită prin forţă, Elţîn bate fierul cît e cald şi în decembrie acelaşi an trece prin Referendum o nouă Constituţie, transformînd astf el Rusia într-o republică prezidenţială. De acum nimic nu se putea opune „reformelor”, căci puterile legislativului fuseseră puternic diminuate şi limitate.

Finanţîndu-l pe Boris Elţîn în scopul desăvîrşirii distrugerii economiei sovietice, Sörös şi magnaţii afacerilor negre aveau să aibă profituri de ordinul fantasticului. Petrolul rusesc şi aproape toată industria au intrat în numai cîţiva ani, după căderea regimului comunist în 1991, în posesia cîtorva oligarhi, care s-au dovedit a fi, mai mult sau mai puţin, marionetele şi partenerii mai no i ai grupului ocult evreiesc mondial reprezentat de „finanţişti“ ca George Sörös, Sachs şi clanul Rothschild, la care se adaugă şi alţii, precum internaţionalul Marc Rich, alt agent Rothschild, care foloseşte în operaţiunile sale economice interpuşi aleşi din „mafia rusă“ de etnie tot evreiască. Concomitent cu acţiunile lui Sörös, şi în coordonare cu acţiunile oamenilor acestuia, grupul viitorilor oligarhi evrei ruşi, circa 7 indivizi la început, l-au cooptat obligîndu-şi-l pe „ţarul Boris“, susţinîndu-i financiar activitatea politică. Mentorul acestora şi primul creditat de administraţia lui Elţîn a fost Vladimir Potanin, un „copil al elitei sovietice“, dar care se asociase direct în afaceri cu Sörös. Potanin a fost ajutat de regimul lui Elţîn să controleze cea mai mare bancă privată din Rusia de pînă în 1998, UneximBank, pentru ca apoi, cu ajutorul acestei bănci, să devină primul „oligarh rus“, cum vom vedea mai jos, preluînd de la stat grupul petrolier Sidanco şi gigantul metalifer Norilsk Nickel (cel mai mare producător mondial de platină şi paladiu). Potanin este, cum vom vedea, unul din cei care ce au creat „Familia“ lui Elţîn, realizînd controversatul sistem „împrumuturi contra acţiunii“, care a dus la crearea oligarhilor din Rusia în 1995. În 1996, o dată cu realegerea lui Elţîn ca preşedinte al Rusiei cu ajutorul unor consultanţi evrei din SUA, plătiţi de noii oligarhi, Potanin a fost numit prim-ministru adjunct. Astfel au fost transformaţi „magnaţii ruşi“ în „oligarhi“. În afară de primul dintre aceştia, Vladimir Potanin (asociat direct în afaceri cu Sörös), majoritatea celor „apăruţi la vedere peste noapte“, erau de fapt etnici evrei, precum Boris Abramovici Berezovski (principalul adversar mondial de astăzi al preşedintelui rus Putin), Roman Abramovici, Mihail Fridman, Mihail Hodorkovski, Vladimir Gusinski, Leonid Nevzlin, Victor Vexelberg, Oleg Deripaska, Arkadi Gaidamak, Vitali Malkin, Evghenii Swidler (Eugene Shvidler) şi mulţi alţii. Lîngă aceşti evrei au apărut şi afacerişti de aparentă naţionalitate rusă sau locală, colaboratorii necesari ai celor dintîi. „Ca speculator, Sörös este de asemenea activ pe piaţa rusească – mai scria dr. Vera Butler. Ţintele de aici sînt principalele sectoare strategice ale economiei. Sörös deţine pachetul de control, în valoare de 1 miliard de dolari din acţiunile corporaţiei Svyazizvest, ce controleză toate comunicaţiile telefonice din Rusia. După această achiziţie, Sörös spunea într-un interviu că fondurile sale sînt participante active în cumpărarea tuturor companiilor ruseşti de petrol şi gaze naturale. Trebuie înţeles că un control asupra acestor sectoare nu este în principal o operaţiune economică, ci este în primul rînd (sau în egală măsură) o subjugare politică a ţării“. În 1987, cu patru ani înainte de căderea Rusiei sovietice (URSS), komsomolistul (adică şef al Uniunii Tineretului Comunist) de origine evreiască Mihail Hodorkovski punea bazele Băncii Menatep, unde are şi astăzi cea mai mare participare. Primele milioane de dolari le-a cîştigat imediat după 1990, cînd a preluat mai multe firme de stat la preţuri de nimic. Oficial, a cumpărat compania petrolieră Yukos, un gigant în domeniu, la o licitaţie în 1995, cu 350 milioane de dolari. Dar nu avea încă aceşti bani, ceea ce indică prezenţa unui „necunoscut“ în spatele său. Hodorkovski a fost primul miliardar rus care şi-a declarat averea, ocupînd locul 26 printre cei 476 miliardari ai lumii, conform listei publicate de revista Forbes. El a avut însă un aliat în alt oligarh, celebrul Berezovski. În 1983, cînd îşi lua doctoratul în matematica aplicată, Boris Abramovici Berezovski, viitorul „tătuc“ al privatizărilor ruseşti din epoca Elţîn, era un obscur cadru universitar sărac, care împărţea un autoturism Jiguli ruginit împreună cu un alt coleg. Perioada de liberalizare adusă de Gorbaciov i-a fost benefică lui Berezovski, care, folosindu-se de originea sa evreiască, şi-a construit o serie de aberaţii la începutul anilor ’90. Lipindu-se în scurt timp de noua putere din Rusia lui Elţîn, influenţată masiv de aplicarea principiilor economice ale lui George Sörös, pentru care Berezovski era un susţinător, acesta „şi-a pus în aplicare cercetarea universitară asupra teoriei luării deciziilor, a construit relaţii şi a stors bani din sistemul sovietic care se prăbuşea“. A creat mai întîi un fond de investiţii, numit Avva, care, la fel ca FNI-ul în România, a lăsat fără un ban zeci de mii de ruşi simpli, atunci cînd s-a prăbuşit în 1993. Averea lui Berezovski viitoare a fost legată însă de întreprinderile de stat, culminînd cu obţinerea controlului trustului Sibneft, „una dintre cele mai atrăgătoare companii petroliere ale statului, cumpărată ieftin de către cei din interior“. A exercitat o puternică influenţă asupra Aeroflotului, liniile aeriene controlate de stat, mai puţin prin deţinerea de acţiuni, cît prin numirea propriilor oameni în poziţiile de vîrf. „Eu nu privatizez companii, eu privatizez oameni“, zicea el. Veniturile substanţiale ale companiei aviatice au fost canalizate în Elveţia, prin intermediul firmelor sale de service, cîştigînd astfel uriaşe plăţi de la Aeroflot. A pretins o mare parte din Siberian Aluminium, o uriaşă companie metaliferă care a dominat piaţa, beneficiind şi de compania Russian Aluminium, un bogat conglomerat metalurgic gigant, afaceri de care nu este străin nici Marc Rich.

Înainte de alegerile prezidenţiale din 1996, de la care beţivul preşedinte al Rusiei, Boris Elţîn, visa să cîştige un al doilea mandat, în august 1995, acesta a invitat, în premieră, în Sala Ekaterina, cea mai impunătoare sală din primul corp de clădiri al Kremlinului, unde este amplasat şi biroul prezidenţial, şase magnaţi „ruşi“ în fruntea cărora se numărau evreii Gusinski şi Hodorkovski. La acea întîlnire şeful statului a făcut ocolul mesei, a strîns mîna fiecărui invitat, după care a dat undă verde „licitaţiilor cu garanţie“ pentru privatizarea marilor întreprinderi de stat, moment care a marcat începutul înfloririi „oligarhiei ruse“. De fapt, în 1995 guvernul rus se afla într-o disperată criză de venituri bugetare, iar Elţîn avea nevoie la rîndul lui urgentă de fonduri pentru campania sa electorală. Atunci au inventat programul poreclit „împrumuturi contra acţiuni“. Magnaţii de cetăţenie rusă care deţineau bănci private acordau împrumuturi guvernului şi luau ca garanţie acţiuni (titluri de proprietate) la întreprinderile de stat. Dacă sumele nu erau returnate după un an (ceea ce s-a şi întîmplat), acţiunile urmau să fie vîndute în cadrul unor licitaţii, 70% din diferenţa de creştere a valorii lor revenind teoretic statului, iar restul băncii creditoare. La programul de împrumuturi au fost invitaţi doar unii ofertanţi, „la discreţia fiicei lui Elţîn“, s-a zis. (Tot Tatiana, fiica lui Elţîn, este cea care s-a ocupat de campania electorală a lui Boris Elţîn în 1996, împotriva candidatului comunist Zuganov (în acea perioadă cota de popularitate a lui Elţîn scăzuse sub 10%, în timp ce liderul comunist Ghenadi Zuganov părea că va cîştiga votul, ridicînd problema renaţionalizării şi distrugerii dobîndite de privilegiaţi. Roşcatul Anatoli Ciubais (agent Sörös şi şef al campaniei electorale a lui Elţîn, în acelaşi timp), care i-a mobilizat pe viitorii oligarhi să sprijine campania lui Elţîn, şi care după victoria din 1996 a supravegheat a doua etapă a pactului, lucru ce a condus la numirea sa ca şef al administraţiei prezidenţiale, a sugerat că programul „împrumuturi contra acţiuni“ ar fi fost un tîrg faustian încheiat între stat şi marile capitaluri necesare asigurării realegerii lui Elţîn şi eliminării definitive a comuniştilor ca forţă politică importantă în Rusia. El pretinde că a fost mai puţin important cine cîştigă alegerile sau cît plătea. Scopul era preluarea marilor întreprinderi de la stat la privatizaţi şi împiedicarea revenirii comuniştilor. Acest lucru avea să creeze o clasă nouă de proprietari capitalişti), folosindu-se de o echipă de consultanţi evrei din SUA, plătiţi din mită cîştigată de pe urma programului „împrumuturi contra acţiuni“. „Împrumuturile contra acţiuni au cumpărat loialitatea unui mic grup de oameni de afaceri care au fost de acord să constituie rezerve pentru a sprijini campania de realegere a lui Elţîn din 1996“, scria A. Jack, martor la evenimente.) O dată cu executarea garanţiilor, adică cu vînzarea posesiei acţiunilor statutului rus de la marile întreprinderi, trebuia să se obţină o „contravaloare apropiată de preţul pieţei“, fiind evident că garanţiile erau mult mai valoroase decît împrumutul. În realitate, însă, reglementările legale fuseseră elaborate şi aplicate pentru a diminua concurenţa (pentru a nu exista „piaţă“ şi a mări profitul băncilor în detrimentul statului. „Executarea garanţiilor“ a însemnat transferul marilor trusturi de producţiei industrială şi petrolieră, la un preţ derizoriu, către cei ce împrumutaseră regimul lui Boris Elţîn. (ei au devenit, în condiţii extrem de avantajoase, proprietarii unora dintre cele mai atractive bunuri şi mari actori pe scena politică; aşa s-au născut oligarhii!“ – scria A. Jack despre „Familia“ lui Elţîn.) „Pînă în vara anului 1996, pachetele majoritare de acţiuni la cele mai importante şi mai profitabile companii ruseşti fuseseră transferate unui număr redus de mari bănci, totul la preţuri foarte scăzute… O mică clică şi-a folosit din plin relaţiile pentru a jefui uriaşele bogăţii ale Rusiei în timpul privatizărilor necontrolate din perioada lui Elţîn, dînd naştere clasei oligarhilor. În zilele noastre, oligarhii ruşi controlează aproximativ 85% dintre companiile private de primă importanţă“. Pekka Sutela, Insider Privatization in Russia: Speculation on Systemic Changes 1998. Întreaga operaţiune a propulsat de fapt în fruntea economiei Rusiei o elită restrînsă de afacerişti, cei mai importanţi dintre ei fiind etnici evrei, cu legături în străinătate (în SUA, Anglia şi Israel) şi în politică, şi cu o importantă avere construită în jurul unei bănci „ţinută ostatic“. Este cazul băncii UneximBank a lui Vladimir Potanin, care a organizat şi cîştigat, prin intermediul unei obscure firme afiliate, MFK, licitaţia pentru administrarea a 51% din acţiunile grupului petrolier Sidanco şi a gigantului metalifer Norilsk Nickel (cel mai mare producător mondial de platină şi paladiu), în schimbul unui împrumut în favoarea guvernului de 130 milioane de dolari, acordat în 1995. Cîteva luni mai tîrziu, o dată cu realegerea lui Elţîn, Potanin a fost numit prim-ministru adjunct, pentru ca în septembrie 1996, UneximBank să mai cumpere sub valoare încă 34% din Sidenco, astfel consolidîndu-şi poziţia majoritară.
Patru luni mai tîrziu, conducea licitaţia de vînzare a acţiunilor deţinute în garanţie, dar condiţiile restrictive de licitaţie au fost astfel concepute încît doar banca lui Potanin să le poată îndeplini, mai cu seamă obligaţia ca învingătorul să transfere la Sidanco o parte din rafinăria Angarsk, deja deţinută de Potanin. „A cîştigat o companie a lui Potanin, plătind exact 129,8 milioane de dolari în licitaţia care avea ca preţ minim de ofertă 129 de milioane. Rezultatul a fost că pentru vînzarea controlului uneia dintre cele mai valoroase întreprinderi ale sale, statul nu a primit nici o copeică în plus faţă de valoarea împrumutului iniţial, iar de vreme ce mare parte din sumă era cîştigată de UneximBank pe banii guvernului pe care îi mînuise din capul locului, costul total al lui Potanin a fost simbolic. În realitate, scăzînd efectele inflaţiei şi profitul cîştigat anterior de către bancă de la stat, guvernul nu făcea altceva decît să plătească pentru ca Potanin să preia afacerea.“ Acest tip de „tranzacţie“ este modelul împroprietăririi „oligarhilor“ care au preluat cele mai profitabile ramuri ale economiei ruse. Acelaşi tip de inginerie financiară a făcut ca „împrumuturile contra acţiuni“ să transforme în milionari o mînă de beneficiari desemnaţi ai privatizării companiilor petroliere. Boris Berezovski a preluat astfel trustul petrolier Sibneft prin intermediul Băncii de Economii Stolicinîi, condusă de un partener al său, iar Mihail Fridman de la banca Alfa a preluat grupul petrolier TNK (Tyumen Oil Company). Pentru a face rost de întreaga sumă necesară, Fridman s-a asociat cu firma Acces-Renova controlată de Viktor Vekselberg, un etnic evreu, ca şi Fridman. Marc Rich însuşi este, conform lui Paul Klebnikov (editor al revistei „Forbes“) creatorul unora dintre aceşti oligarhi. El însuşi nemaiputînd acţiona direct în Rusia după 1993, ba chiar, crede Klebnikov, „majoritatea miliardarilor moscoviţi au fost creaţi de magnatul Marc Rich“, aşa cum sînt „oligarhii“ Igor Ziuzin şi Vitali Machitski. În acea perioadă, producătorii cu care lucra Rich erau Rusal şi Kraz, adică firmele recruţilor săi, oligarhii Oleg Deripaska şi Mihai Cernoi, un ruso-israelian locotenent al „mafiei ruse“. Şi Mihail Fridman, puternicul oligarh „ucrainean“ care deţine Alfa Group este un personaj legat de Rich. Tot acum s-a ridicat şi Hodorkovski, prin banii spălaţi (de el şi de asociaţii săi secreţi) prin propria bancă, Menatep Group, demarată ca un fond ilegal (un fel de „joc“ sau „roată“ populară), reînregistrată în Gibraltar, pe timpul lui Elţîn, şi din banii căreia a „împrumutat“ statul rus, luîndu-i mai apoi, la scadenţă, acţiunile Yukos, cu care fusese garantat împrumutul. Lui Hodorkovski i-au lipsit însă toare resursele financiare necesare cumpărării în întregime a gigantului petrolier şi a recurs „la parteneri de lungă durată“. Astfel, în spatele figurii publice a lui Mihail Hodorkovski a stat un grup strîns de prieteni evrei care au preferat să rămînă în umbră. Partenerul său cel mai de încredere şi al doilea acţionar ca mărime în Yu koseste, Leonid Nevzlin, azi cetăţean israelian. Şi mai în umbră a stat Jacob Rothschild. „Angajaţii de la Yukos au observat cu uimire că, după achiziţionarea de tip «împrumuturi contra acţiuni», au fost «paraşutaţi» în firmă unii directori care păreau că exercită o putere cu mult peste poziţia lor oficială sau peste competenţă. Acest lucru se întîmplă pentru că ei erau şi acţionari împreună cu Hodorkovski, supraveghind şi păstrîndu-şi investiţia de pe poziţiile avantajoase din interior“.

(Andrew Jack) Hodorkovski avea să adopte ca siglă a Yukos o piramidă, care pentru mulţi este o trimitere la „Piramida Iluminaţilor“ postată pe bancnota americană şi pe clădirea Curţii Supreme de Justiţie din Israel de către Rothschildzi, partenerii săi secreţi. Sörös şi aliaţii săi au făcut tot ce au putut ca să îl menţină la putere pe Elţîn, care le garanta consolidarea cursului economiei spre proprietatea privată, în mîna c elor aleşi sau acceptaţi din zonele obscure ale unei puteri mondiale transnaţionale. Şi cum în primăvara lui 1996 cota de popularitate a preşedintelui era extrem de scăzută, Ciubais a solicitat ajutorul oligarhilor, care deţineau şi mijloacele de presă, şi care au finanţat campania electorală a binefăcătorului lor cu 500 de milioane de dolari, deşi, din punct de vedere legal, limita maximă era de numai 3 milioane de dolari. Ei i-au asigurat lui Elţîn şi spaţiul de publicitate electorală şi articole favorabile la toate televiziunile şi ziarele cu acoperire naţională. Mai mult civil, media a lăsat să se înţeleagă că ţara este ameninţată de războiul dacă alegerile sînt cîştigate de contra-candidatul comunist. Campania lui Elţîn a fost una agresivă şi mincinoasă. Pentru a linişti nemulţumirile populare, el recita promisiunile amăgitoare ce i le serviseră „specialiştii“ americani (evrei) angajaţi de Ciubais cu banii oligarhilor: că va renunţa la cele mai nepopulare reforme economice, că va creşte cheltuielile pentru protecţia socială, va plăti salariile şi pensiile restante, va abroga programul de încorporare în armata federală şi va pune capăt războiului din Cecenia. Totul a fost o minciună. În sprijinul său a sărit şi Banca Mondială, care, propagandistic, anunţa aprobarea unui împrumut de 10 miliarde de dolari pentru regimul lui Boris Elţîn. Aşa că Elţîn l-a învins pe comunistul Ziuganov, dar abia în turul doi, voturile sale venind din Moscova şi Sankt Petersburg (unde presa oligarhilor era foarte activă, ca şi propaganda organizaţiilor „civile“ stipendiate de George Sörös, toate favorabile lui.) falsificarea voturilor a fost încă o modalitate de a cîştiga, mai ales în regiunile îndepărtate ale ţării, unde echipa lui Elţîn s-a sprijinit pe aliaţii locali: guvernatorii numiţi de preşedinte. Deşi a promis că va renunţa la politicile „neo-liberale“ ce aduceau austeritate, că va creşte nivelul cheltuielilor publice şi îi va ajuta pe cei afectaţi de reformele capitaliste, în mai puţin de o lună de la alegeri Boris Elţîn s-a dezis în mod oficial de toate promisiunile. Aşa cum am arătat deja, anul 1998 a fost cel al prăbuşirii totale, Rusia fiind lovită de crahul economic şi de „criza bancară“, jumătate dintre ruşi fiind aruncaţi sub pragul sărăciei, în boli şi mizerie.

În acelaşi timp, o mînă de favorizaţi ai regimului lui Elţîn, marea majoritate evrei, deveniseră posesorii a 85% din resursele economice ruseşti, dar reuşeau să-şi ascundă profiturile din vînzarea petrolului şi a zăcămintelor ruseşti, şi să nu plătească taxe bugetului de stat. Acesta a fost şi anul în care voci din opoziţie critică prezenţa la conducere a evreilor, ca şi favorizarea în privatizări a altor evrei, ca fiind una dintre cele mai importante cauze ale dezastrului. În octombrie, generalul Makashov făcuse o chemare pentru proporţionalitatea etnico-naţională în conducerea ţării, spunînd că, din acest punct de vedere, sînt „cel puţin o duzină de jidani, cămătari haini şi sugători de sînge“ pe care ar vrea să-i „trimită pe altă lume.“ Şi deputatul Victor Iliukhin spunea în decembrie că „sînt prea mulţi evrei în anturajul preşedintelui Boris Elţîn“, şi chema pentru o reprezentare proporţională a grupurilor naţionale – inclusiv evrei – în structurile guvernamentale. Cel mai articulat mesaj avea să vină însă din partea Partidului Comunist (principalul partid din Duma, camera inferioară a Parlamentului rus), prin vocea liderului său Ghenadi Ziuganov, care a acuzat faptul că evreii ruşi sînt beneficiarii privatizărilor (făcute preferenţial) şi că totodată aceştia controlează media audiovizuală. Într-o scrisoare deschisă adresată staff-ului prezidenţial şi ministrului Justiţiei, Ziuganov ataca „rolul agresiv şi distructiv al capitalului sionist în colapsul economiei ruse şi în jefuirea bunurilor poporului“. El spunea că poporul rus pune „o întrebare legitimă: cum se face că poziţiile-cheie din economie au fost date persoanelor de o singură naţionalitate, cea evreiască“. Şi adăuga că: „Nimeni nu are dreptul, în timp ce rămîne un cetăţean al Rusiei, să o considere ca o ţară străină, de rezidenţă, şi să trăiască în ea ca un emigrant, în detrimentul statului şi în beneficiul altui stat sau corporaţie internaţională… Poporul nostru nu este orb, nu poate să nu observe că sionizarea puterii în Rusia este una din cauzele stării sale catastrofale actuale, masivă împovărare şi extincţia popolaţiei“ (ştire a agenţiei Interfax din 23 decembrie 1988). Mai mulţi politicieni „liberali“ ruşi (sprijiniţi de organizaţiile Sörös şi de noii oligarhi) au cerut ca Partidul Comunist să fie interzis după acest comunicat, acuzîndu-l de „antisemitism“, dar făcîndu-l pe primul-ministru Evgheni Primakov să se întrebe: „Cum putem să interzicem un partid care deţine majoritatea în Duma?“.

Mişcarea Tinerii Turci, cunoscută şi sub numele de Comitetul pentru Unire şi Progres, a apărut datorită intereselor familiei Rothschild pentru petrolul din zona Mării Negre a Imperiului Otoman la sfârşitul secolului XIX. ‘Crearea de stabilitate’ într-o zonă incendiară a fost imperios necesară pentru noua societate petrolieră a familiei Rothschild, Baku Oil. ‘Instabilitatea’ creată de elita financiară şi intelectuală a creştinilor armeni din zonă nu era ‘bună pentru afaceri’.

Astfel că evrei aleşi pe sprânceană din Salonic (evreii formau majoritatea populaţiei oraşului), şi agitatori străini ca sionistul rus, Vladimir Jabotinksy, editorul ziarului Tânărul Turc, erau tot ceea ce familia Rothschild avea nevoie pentru a scăpa de sursa acelei instabilităţi: creştinii armeni.

De aceea, Mişcarea sionistă Tinerii Turci ce urmărea căderea Imperiului Otoman pentru a obţine Palestina – şi Familia Rothschild, care avea nevoie de o Turcie controlată de evrei şi control asupra întregului Orient Mijlociu, puteau lucra împreună. Aceasta însemna finanţare pentru Tinerii Evrei Turci şi pentru revoluţionarii supuşi familiei Rothschild.

CADRUL ISTORIC AL FORMĂRII MIŞCĂRII TINERII TURCI

1680: Sabbatai Zvi, un evreu turc, se auto-proclamă în Salonic ca Mesia al Evreilor. După ce a reuşit să fie urmat de mii de evrei, i-a condus într-un exod sionist către Palestina. Pe drum s-a hotărât să devină musulman. Mulţi din adepţii săi au văzut în aceasta planul lui Dumnezeu şi s-au convertit şi ei la mahomedanism.

1716: Un grup numit “Donmeh” a fost format în Salonic de adepţii lui Sabbatai Zvi conduşi de succesorul acestuia, Baruchya Russo.

Pe la începutul secolului XX, numărul membrilor Donmeh depăşea o sută de mii. Erau cunoscuţi ca şi “cripto-evrei” deoarece deşi apăreau ca fiind musulmani, erau tot evrei urmând tot învăţăturile Cabalei, ocultismul ebraic, pe care l-a predat Sabbatai Zvi. Au continuat fervent (deşi în secret) viziunea sionistă.

1860: Evreul sionist ungur Arminius Vambery devine consilier al sultanului Abdul Mecit în timp ce lucrează ca agent de spionaj pentru Lordul Palmerston de la serviciul secret britanic. Vambery încearcă să intermedieze o înţelegere între liderul sionist Theodore Herzl şi sultan asupra formării statului Israel dar eşuează.

1891: Din Donmeh se formează o grupare politică sionistă numită Comitetul pentru Unire şi Progres, redenumită apoi Tinerii Turci. Mişcarea secretă este condusă de un evreu francmason numit Emmanuel Carraso pe care o organizează în Geneva cu ajutorul familiei Rothschild.

1895-1896: Evreii sefarzi din Salonic împreună cu turcii masacrează creştinii armeni din Istanbul.

1902 & 1907: La Paris s-au organizat două congrese ale Tinerilor Turci pentru a planifica, a pregăti şi a realiza penetrarea armatei otomane ducând la lovitura militară din 1908.

1908: Tinerii Evrei Turci se revoltă şi-l forţează pe sultanul Abdul Hamid II să abdice.

1909: Tinerii Evrei Turci violează, torturează şi ucid peste 100000 armeni în oraşul Adana, cunoscut şi sub numele de Cilicia.

1914: Tinerii Evrei Turci crează agitaţie şi revolte şi îl sprijină pe asasinul plătit de origine sârbă, Gavrilo Princip, ceea ce duce la începerea Primului Război Mondial.

1915: Holocaustul armean pus la cale de conducătorii evrei ai Tinerilor Turci, se finalizează cu uciderea prin înfometare şi tortură a 1,5 milioane de creştini armeni.

1918: Evreul Mustafa Kemal ‘Attaturk’ ajunge la putere.

1920: Evreii bolşevici din Rusia îl aprovizionează pe Attaturk cu 10 milioane ruble de aur, 45000 puşti şi 300 mitraliere cu muniţia necesară acestora.

1921: Attaturk ocupă Portul Batu împreună cu evreii bolşevici din Rusia, cedându-l bolşevicilor cinci zile mai târziu. Familia Rothschild este încântată.

1922: Tinerii Kemalişti orchestrează incendierea oraşului Smirna, sub privirile a 27 nave de război aliate, ceea ce duce la ‘purificarea etnică’ a peste 100.000 creştini armeni şi greci, prin tortură, înfometare, viol şi asasinat.

CONDUCĂTORII EVREI CRIMINALI AI TINERILOR TURCI

1. Emmanuel Carraso: Reprezentant B’nai B’rith de origine italiană. Mare Maestru al lojei masonice Macedonia Înviată din Salonic; în 1890 a înfiinţat în Salonic ’organizaţia secretă’ Comitetul pentru Uniune şi Progres.

2. Tallaat Pasha (1874-1921): Considerat ca turc dar fiind în realitate evreu “Donmeh”. Ministru de Interne al Turciei în timpul Primului Război Mondial; Membru al lojei masonice a lui Carasso şi Mare Maestru în Masoneria de Rit Scoţian din Turcia; ideolog principal al Holocaustului Armenesc şi Director pentru Deportări. A scris: “Continuând deportarea armenilor către destinaţiile lor în timpul perioadei geroase le asigurăm odihna lor veşnică”.

3. Djavid Bey: Evreu “Donmeh”. Ministrul de finanţe al lui Talaat; A obţinut şi organizat finanţele revoluţiei din Turcia de la familia Rothschild; A fost apoi asasinat de Attaturk deoarece a fost considerat rival de către acesta.

4. Messim Russo: Asistent al lui Djavid Bey.

5. Refik Bey, cunoscut şi ca Refik Saydam Bey: Editor al ziarului revoluţionar al Tinerilor Turci; a devenit prim ministru al Turciei în 1939.

6. Emanuel Qrasow: propagandist evreu al organizaţiei Tinerii Turci. A condus delegaţia care l-a informat pe sultanul Abdul Hamid II că "Naţiunea v-a îndepărtat din funcţie”.

7. Vladimir "Ze'ev" Jabotinsky: Sionist rus care s-a mutat în Turcia în 1908. Sprijinit de B’nai B'rith din Londra şi de sionistul milionar din Olanda, Jacob Kann; editor al ziarului tinerilor turci. Mai târziu a lansat în Israel partidul politic terorist Irgun.

8. Alexander Helphand, cunoscut şi ca Parvus: Finanţator/persoană de legătură a familiei Rothschild cu Tinerii Turci; editor al ziarului The Turkish Homeland (Patria Turcă).

9. Mustafa Kemal ‘Attaturk’ (1881-1938): Evreu de origine sefardă (spaniolă). Attaturk a urmat şcoala evreiască Semsi Effendi School condusă de evreul Simon Zvi. Peste 12000 de evrei a fost primiţi în Turcia de Attaturk în 1933 când Hitler a ajuns la putere.

DIN SCRISOAREA AMBASADORULUI BRITANIC ÎN IMPERIUL OTOMAN, SIR GERALD LOWTHER, CĂTRE SIR CHARLES HARDING, 29 Mai 1910

— “Puţin după începutul revoluţiei din iulie 1908, a devenit rapid cunoscut că mulţi din conducătorii Tinerilor Turci erau francmasoni. S-a observat că evreii de toate culorile, localnici şi străini, erau sprijinitori plini de entuziasm ai noii situaţii, deoarece, aşa cum au spus şi mulţi turci, fiecare evreu a devenit un spion potenţial al Tinerilor Turci. Turcii au început să remarce că mişcarea era mai mult o revoluţie a evreilor decât una a turcilor” —

EVREUL ABE FOXMAN DE LA ADL NEAGĂ HOLOCAUSTUL ARMEAN

Timp de mulţi ani, ADL (Liga Anti Defăimare) şi actualul său director, Abraham Foxman, refuză să accepte că masacrarea a 1,5 milioane de armeni între 1915 şi 1923 a constituit un genocid. Evreii pur şi simplu nu pot suporta să-şi împartă titlul de “rasă martirizată” cu nimeni altcineva. Şi chiar mai mult, Evreilor nu le place să li se arate crimele făcute de ei. Dacă cineva o face el este imediat etichetat ca “Anti Semit”!

Foxman a repetat opoziţia ADL faţă de recunoaşterea formală a S.U.A. a Holocaustului armean numind rezoluţia propusă Congresului SUA “o diversiune contraproductivă”. Această poziţie este inconsecventă cu declaraţia de misiune a ADL “să asigure dreptatea şi tratamentul corect al tuturor cetăţenilor fără nici o deosebire”.

Dar evreului Abe Foxman şi organizaţiei sale rasiste ADL nu le pasă de nici un alt grup etnic decât de cel al lor. Şi vor minţi şi vor împiedica orice fapte istorice (şi mai ales toate faptele istorice care incriminează evreii) ale Holocaustului armean şi al rolului pe care evreii l-au jucat în desfăşurarea acestuia. Foxman şi toţi evreii fac aceasta pentru a-şi perpetua imaginea de “victime inocente”.

Surse:

• Brother Nathanael Kapner - Jews Plotted The Armenian Holocaust!
• Brother Nathanael Kapner - Jewish Young Turks Were Murderers!

Brother Nathanael Kapner este un evreu convertit la ortodoxie. A realizat şi administrează site-ul Real Jew News.

Puteţi vizita şi următoarele surse:

Jack Manuelian, The Founding Fathers of Modern Turkey

Times of London, The Armenian Massacres

Joseph Brewda, Young Turks To Control Middle East

Christopher Jon Bjerknes, Jewish Racism

Documents, Photos, History of Armenian Massacre By The Young Turks

Jacob M Landau, The Zionist Jews who founded the idea of Turkish Nationalism; National Geographic Magazine, September 1916 issue, Saloniki; Yair Auron, The Banality Of Indifference: Zionism & the Armenian Genocide

Richard Davey, The Sultan and his Subjects; Arnold S. Leese, The Real Jew-A Lesson From Turkey; Grant Richards, The Cause of The World’s Unrest; Dr. H. Stuermer, Two War Years in Constantinople; Andrew Mango, Attaturk; Clifford Shack, The Armenian & Jewish Genocide Project that Eliminated the Ethnic Conflict; Joseph Hantman,The Turkish-Israeli Connection and Its Jewish Roots; Hillel Halkin, Attaturk’s Turkey Overturned; Carroll Quigley, Tragedy & Hope

Pogromul de la Kiev însă şi cele din alte părţi din perioada “primei revoluţii ruse” au la bază şi motivaţii religioase. Ortodocşii au fost supuşi la prea multe ofense la adresa sentimentelor lor naţionale şi religioase din partea “mitingişti-lor” de la periferiile oraşelor. De pildă, la 18 octombrie 1905, în preziua pogromului de la Kiev, acolo se întamplau frecvent scene precum aceasta: “Manifestanţii au patruns cu forţa în Parcul “Nikolaevski”, smulgând înscrisurile şi iniţialele de pe monumentul împăratului Nicolae I. Cu această ocazie, evreii au aruncat un arcan asupra statuii, încercând să o disloce de pe piedestal. Câţiva, din mulţime s-au căţărat pe statuie, încercând să pună în mâinile acesteia un steag roşu. Trecătorii care se aflau întâmplător pe acolo au fost obligaţi de manifestanţi să se descopere în faţa steagului roşu. A fost un caz când pe o stradă s-au năpustit asupra unui preot care trecea pe acolo, dându-i jos căciula de pe cap cu lovituri de băţ. Pe o altă stradă, evrei purtând pe piept cocarde roşii au început să insulte patru soldaţi care erau în trecere, i-au scuipat, stârnind dezaprobarea martorilor ocazionali, indignaţi de acest mod revoltător de a injuria armata”. Pasajul este extras din cartea “Dare de seamă efectuată la ordinul Mareşalului Curţii Imperiale, senatorul Turau, pentru cercetarea dezordinelor produse în oraşul Kiev”.

Remarc că senatorul n-a venit la Kiev pentru a-i pedepsi pe revoluţionari, ci pentru a sancţiona persoanele vinovate pentru pogromurile care au urmat demonstraţiilor de stradă. În propunerile făcute în concluzia raportului nu găsim nici un cuvânt despre măsurile luate împotriva evreilor. A fost făcută numai propunerea de a fi sancţionaţi conducătorii poliţiei din Kiev, pentru că “n-au condus acţiunile poliţiei de încetare a vandalizării locuinţelor şi magazinelor, a sustragerii de bunuri şi că n-au făcut apel la forţe de ordine corespunzătoare” (p. 99).

Deci nu faptul că la Kiev existau sinagogi şi că o parte din locuitorii oraşului nu-l venerau pe Hristos a făcut să izbucnească pogromul. Explozia a fost determinată mai întâi de profanarea valorilor sacre de ordin naţional şi religios, începută în presă, apoi şi în timpul manifestaţiilor de stradă.

din „Provocările ecumenismului”, de Pr. diacon Andrei Kuraev, Editura Sophia 2006, pag. 94, preluat după Cuvânt de învăţătură creştin-ortodoxă

Un  pasaj enigmatic din  "Biblicele"  lui Ioan Eliade Rădulescu se referă la faptul că Ţara Românească  fu întemeiată  la fel ca Israelul Vechiului Testament! "Radul Negru", cum îl numea Heliad pe cel dintâi Basarab, ar fi împărţit Ţara Românească   în douăsprezece  judeţe. Ei, da!,  aceasta după modelul celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Fiecare judeţ românesc însemnând un „trib românesc”: „Radul Negru fu nevoit a constitui pe Români ca pe Israel.” Cel mai notoriu dintre „triburile româneşti” ale Noului Israel (Ţara Românească)  aflându - se în  judeţul chemat Romanaţi. Este plauzibil că această denumire precede actul de la 381 AD  pentru Nova Roma, şi constituie una dintre justificările  bottom -up, conceptual ascendente, pentru acel act. În   Oikumena orientală din  veacul IV s-a produs marele punct de turnură în istoria creştină, când „timpul liniar”  propus de iudaism se rupe. Dacă Lenin numea reforma lui Solon din Atena cu termenul înşelător şi pompos „revoluţie”, --deşi era doar implementarea renaşterii saitice în Europa  oraşului grecesc--, putem numi „revoluţie” şi fenomenul de ‘socii’- alizare a traco- daco –moesilor. Tranziţia aceasta îi transformă în ‚pastores romanorum’, analogul unor ‚socii’ romanizaţi, vorbind vernaculara neolatină incipientă  din Romania orientală. Fenomenul  ‚socii’-alizării traco- daco - moesilor  este unanim recunoscut de cugetarea creştină ortodoxă  la conciliul   din  381 AD, prin folosirea apelativului  Nova Roma pentru Constantinopol. Fu,  acela,  primul act protocronist.  Termenul Nova Roma era produsul reflecţiilor  de grup,  al unui ‘think tank’  creştin oriental condus de Ierarhi. În subsidiar,  prin statuarea despre Nova Roma se recunoaştea  că există şi un Latium Novum. Există nenumărate dovezi lingvistice ale existenţei acestui Latium Novum, conservate  în denumirile geografice din peninsula balcanică. În arealul nord- dunărean, cea mai puternică dovadă lingvistică o constituie existenţa teritoriului chemat Romanaţi.

Mihail Sadoveanu  continua  în Moldova Muşatină  abordarea lui Ioan Eliade Rădulescu pentru Noul Israel, întru sublinierea spiritului  vetero-testamentar din cultura noastră. Anume intensificarea sentimentului  de popor ales,  pentru care Dumnezeu  lăsă drepturile şi darurile firii. Opera lui Mihail Sadoveanu  este înjosită acum de critici,  tocmai din raţiunea negării   credinţei  în drepturile noastre naturale. Înjosit este şi Mihai Eminescu: Poetul a fost neînduplecat luptător pentru  drepturile noastre.  Genealogii săi, chiar  şi  Petre Ţuţea,  afirmă că Mihai Eminescu avea în vine sânge de vareg. De aici nemăsuratul orgoliu ce îl caracteriza pe Mihai Eminescu, şi credinţa că aparţine poporului ales. Care în litera lui, continuând ideologia lui Heliad, era poporul român. Aceasta este altă semnificaţie ascunsă în Epigonii.

Se spune că pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, singurul serviciu de spionaj străin care acţiona în România era K.G.B.- ul. Nu este adevărat.  Exista un serviciu de spionaj străin ce răspândea zvonul că Romanaţii erau un judeţ fondat de veterani din  Legiunea Iudaica. Taică- meu, ceferist de clasa I,  călătorea zilnic cu trenul   în interesul serviciului şi era stupefiat  de apariţia zvonului acesta!  De aici este doar un pas pentru a pretinde că Oltenia nu aparţine României.  Un alogen precum intelectualul Constantin Dobrogeanu-Gherea aserta în secolul XIX că strămoşii lui mai îndepărtaţi sunt îngropaţi în Oltenia! De altminteri, chiar în anul 2006, am privit pe canalul de televiziune Realitatea TV o confruntare între Emil Hurezeanu şi Cristian Tudor Popescu, în care la afirmaţia lui C.T.P. că strămoşii săi erau olteni, Emil Hurezeanu exclamă: „A! Deci proveneau din Legiunea Iudaica!” De fapt nu a existat  vreo Legiune Iudaica printre legiunile romane, nu are vreun sens să perpetuăm minciuna aceasta cu un caracter evident defetist.

« Nu sunteţi poporul Domnului iubit? », supralicita şi Dimitrie Bolintineanu ideea vetero-testamentară la noi. Mi se pare suspectă  şi derizorie,  la oricine,   încercarea de a câştiga identitate respectabilă  în lumea  modernă   prin mijlocirea ideologiei  secundare  iudeo-creştine.  Interpretarea Vechiului Testament  poate produce derive. Orice neam  care se auto-apreciază a fi 'popor ales': normanzii Regatului celor două Sicilii, varegii Rus, alte populaţii ce speculează metanarativul acum, consideră că bogăţiile lumii le-au fost hărăzite prin  justiţie distributivă  divină.

Titus Filipas

Profesorii din Marea Britanie nu vor mai avea voie sa foloseasca expresia “mama si tata” si nu vor trebui sa presupuna ca elevii au parinti heterosexuali. Incepand cu varsta de patru ani, copiii vor fi familiarizati cu ideea ca exista si cupluri de acelasi sex, iar profesorii trebuie sa se asigure ca elimina atitudinile homofobe din comportamentul micutilor, precizeaza noile directive concepute de grupul Stonewall din Marea Britanie, care militeaza pentru drepturile homosexualilor, noteaza tabloidul britanic The Daily Mail, citat de Rompres.

“Parinti” este un termen mai potrivit decat “mama si tata”, mai ales atunci cand este folosit in scrisorile si e-mail-urile trimise la domiciliul copilului. Noile directive vor fi lansate oficial miercuri de catre ministrul britanic al invatamantului, Ed Balls. In momentul in care profesorii discuta cu copiii despre casatorie, trebuie sa le spuna micutilor despre drepturile civile ale partenerilor si despre drepturile de adoptie ale homosexualilor. Documentul precizeaza ca elevii care isi catalogheaza colegii ca fiind “gay” trebuie sa fie tratati asemenea rasistilor, demonstrand astfel “toleranta zero” fata de folosirea acestui cuvant care reprezinta o insulta.

“Fii barbat!”, o alta expresie tabu

Profesorii vor trebui sa evite sa le spuna baietilor “fii barbat” sau sa ii acuze ca se comporta asemenea “unor fete”. Aceste mustrari “ducand la intimidarea acelora care nu se conformeaza ideilor fixe in ceea ce priveste genul”, se precizeaza in document. In acelasi timp, scolile ar trebui sa incurajeze si sa prezinte drept model persoanele gay din randul personalului din invatamant, parintilor sau guvernatorilor. Personalul gay din invatamant ar trebui sa fie capabil sa discute despre viata privata dupa o consultare in prealabil cu directorul. Sfatul pe care directivele il dau profesorilor gay este:

“Cultura scolara si etosul stabilesc gradul de deschidere al personalului in ceea ce priveste viata privata a fiecaruia, iar in acest sens este nevoie de sfatul si indicatiile directorului”.

Departamentul pentru Copii, Scoli si Familii a insarcinat Stonewall cu intocmirea acestor directive in colaborare cu grupul de lobby Education Action Challenging Homophobia. Documentul prevede ca minorii cu varste intre patru si sapte ani ar trebui “sa inteleaga ca nu toti copiii au o mama si un tata” si sa invete despre structurile diferite pe care le poate avea o familie.

Copiii vor invata despre homosexuali celebri

Referitor la copiii cu varste intre 11-14 ani, directivele sugereaza ca: “Scolile ar trebui sa faca eforturi pentru a discuta cu elevii inclusiv despre faptul ca exista parinti de acelasi sex, evitand sa afirme ca elevii au o “mama si un tata”. Un profesor a declarat: “Am auzit termenul ‘gay’ folosit ca abuz impotriva unor persoane in fiecare zi. Copiii nu stiu exact ce inseamna acest termen, dar stiu sa il foloseasca drept insulta. De aceea trebuie sa actionam cat mai repede”. “S-ar putea sa consume ceva timp la inceput, dar trebuie sa consideram ‘zero toleranta’ pentru un astfel de limbaj. Trebuie sa ii facem pe copii sa inteleaga ca a fi homosexual nu este degradant”, a mai adaugat acesta. Ghidul apare la 5 ani dupa o lege a guvernului britanic care interzicea promovarea homosexualitatii in scolile din Marea Britanie. Luna urmatoare in scolile din insula britanica este luna “Lesbienelor, homosexualilor, Bisexualilor si Transsexualilor in Istorie”, unde copiii vor invata despre personalitati aparent homosexuale precum Leonardo da Vinci, Oscar Wilde si James Dean.

Dragă domnule Morello,

Am primit epistola voastră şi am citit-o cu atenţie. Ne scrieţi să nu împiedicăm unirea cu cel ce şade pe tronul lui Petru, Papa Paul al VI-lea, fiindcă vom regreta veşnic. Vă răspundem că nu este adevărat. Noi vrem unirea şi ne rugăm încontinuu „pentru unirea celor de pretutindeni”. De fapt voi, papistaşii, sunteţi cei care o împiedicaţi. Şi dacă nu vă căiţi acum, în viaţa aceasta trecătoare, vă veţi căi în iad, unde însă „nu este pocăinţă”!

Noi, grecii ortodocşii, vrem unirea după cum o defineşte Hristos, pe când voi, latinii, o vreţi după cum o defineşte papa. Dacă papa ar fi fost de acord cu Hristos, să nu vă îndoiţi că şi noi, ortodocşii, care vrem credinţa dreaptă a lui Hristos, am fi primit unirea. Însă de vreme ce papa nu este de acord cu Hristos, nu este niciodată cu putinţă ca noi să fim de acord cu el. Când o să auzi, când o să cunoşti şi o să primeşti adevărul, îl vei mărturisi şi te vei despărţi de papa, unindu-te cu Hristos, cu noi, creştinii ortodocşi, care ne îngrijim să le facem pe toate după voia lui Hristos.

Hristos le-a poruncit ucenicilor Săi, şi prin aceştia nouă, tuturor creştinilor: „Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 10, 43-45). Nu l-a deosebit pe Petru de ceilalţi ucenici. N-a zis: „Tu, Petrule, şi urmaşii tăi, papii, să fiţi întâii şi să spuneţi că sunteţi mari!”

Vezi, dragul meu, că papa nu e de acord cu Hristos? Căci papa, împotriva cuvântului lui Hristos, spune: „Eu sunt întâiul. Toţi ceilalţi sunt mai prejos de mine şi trebuie să mă recunoască ca întâiul!”

Sfântul Ioan Teologul scrie: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi… Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos (pe Dumnezeu), şi cuvântul Lui nu este întru noi” (I Ioan 1, 8-10). Vezi, dragul meu, că Sfântul Ioan Teologul spune limpede că, dacă zicem că nu suntem păcătoşi, ne amăgim şi nu spunem adevărul? Însă papa, toţi ucenicii şi adepţii lui, spun că este infailibil!

Cum e cu putinţă, dragule, să primim unirea, de vreme ce papa şi voi, papistaşii, sunteţi în dezacord şi contrariu învăţăturii Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli? Domnul nostru Iisus Hristos le-a dat poruncă ucenicilor Lui: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), şi „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui” (Marcu 16, 16). Şi această poruncă a Domnului nostru, papa şi voi, adepţii lui, o călcaţi şi în loc să vă botezaţi, vă stropiţi. Hristos n-a zis „stropindu-le”, ci „botezându-le”; nici n-a zis „cel se va stropi se va mântui”, ci „cel ce se va boteza se va mântui”.

Propovăduitorul lui Dumnezeu şi apostolul neamurilor, Pavel, glasul lui Hristos, scrie: „Un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5). Şi la primul Sinod Ecumenic – la care papa Silvestru al Romei a trimis reprezentanţi pe episcopul Osiu de Cordoba şi pe protopopii Victor şi Vicenţiu – urmându-l pe apostolul Pavel, s-a rânduit în Simbolul Credinţei o singură credinţă şi un singur botez: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul… şi într-unul Domn Iisus Hristos… şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede… Într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor”.

Acest Sfânt Simbol al Credinţei a fost primit şi încuviinţat de toţi papii şi de toţi creştinii din Apus, până în secolul al X-lea. Atunci s-au despărţit şi s-au îndepărtat de Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, l-au nesocotit pe apostolul Pavel, cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, şi pe Sfinţii Părinţi. Atunci au întemeiat o a doua Biserică, nouă, pe care au numit-o mincinos catolică. Au făcut adăugiri la Simbolul Credinţei şi au înlocuit „un botez” cu „o stropire” şi săvârşesc botezul stropindu-l pe cap pe cel botezat. În continuare, papii de peste vremuri au făcut schimbări aproape în toate Tainele şi au nesocotit Sfintele Canoane şi Sfânta Tradiţie, pe care le-am primit de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.

Văzând Luther nesocotinţa şi inovaţiile pe care le-au introdus papii de peste vremuri, s-a împotrivit, dar n-a fost ascultat. Atunci s-a despărţit de Biserica Apuseană şi, în loc să se întoarcă la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, a întemeiat o Biserică a lui, Biserica Protestantă. Urmaşii lui şi urmaşii reformistului Calvin au întemeiat multe Biserici şi continuă să întemeieze. Astfel cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică s-a împărţit în multe, o credinţă a devenit mai multe, şi un botez mai multe botezuri! Toate aceste – şi alte – neorânduieli, rătăciri şi erezii au izvorât din Biserica Apuseană, de la papi, care au sfâşiat în multe bucăţi veşmântul întreg al Bisericii, lăsat de Dumnezeu. În continuare papii n-au încetat cu inovaţiile. Au ajuns în punctul de a-şi inova şi trupurile. Căci, pe când Dumnezeu i-a plăsmuit bărbaţi, aceştia şi-au ras barba şi mustaţa şi şi-au schimbat chipul lor bărbătesc. Toţi Sfinţii, Proorocii şi Apostolii aveau barbă. Unicul Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu Tatăl, Care a coborât din ceruri pe pământ şi S-a făcut om precum noi – lipsindu-i doar păcatul –, pentru mântuirea noastră, avea barbă. Dar şi papii şi sfinţii din Italia, înainte de schismă, aveau barbă.

Vezi, dragule, la câte greşeli şi amăgiri i-a dus mândria pe papi? Prin faptul că s-au înălţat pe ei cu cugetul şi şi-au închipuit că sunt mai presus de toţi, v-au târât şi pe voi, toţi apusenii, în rătăcire, şi v-au făcut să-i acceptaţi ca infailibili! Cum e cu putinţă să primim a ne uni cu aceia care vorbesc, cugetă şi lucrează împotriva lui Dumnezeu şi a Tradiţiei Sfinţilor Părinţi? Sfântul Apostol Pavel scrie: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15). Şi iarăşi: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!” (Galateni 1, 8 ). La fel spune şi Sfântul Ignatie Teoforul: „Cel ce vorbeşte şi făptuieşte împotriva celor pe care le-am orânduit, chiar dacă este om credincios, chiar dacă posteşte, chiar dacă trăieşte în feciorie, chiar dacă face semne minunate, să-l vezi ca pe un lup în blană de oaie, care prin lucrările sale pregăteşte pieirea oilor”. Dar şi Sinodul al VII-lea Ecumenic rânduieşte: „De trei ori anatemizăm toate inovaţiile care s-au făcut şi care se vor mai face împotriva Tradiţiei Bisericeşti şi a învăţăturii şi pildei Sfinţilor şi veşnic pomeniţilor Părinţi”. De asemenea, înţeleptul Iosif Vriennie spune: „Dacă cineva schimbă ceva din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, să nu numim aceasta abatere de la calea dreaptă, ci fărădelege şi trădare a credinţei şi necuviinţă faţă de Dumnezeu”.

Însă ne face şi mai şovăitori faptul întristător că între noi, ortodocşii, se găseşte Uniaţia, fără nici o justificare. Care lucrează ca un crater care înghite sufletele ortodoxe, sau ca o lupoaică nemiloasă cu chip de oaie, care „cere cu viclenie – după cum spune veşnic pomenitul arhiepiscop Hrisostom Papadopoulos – să supună popoarele sub papism şi treptat şi pe nesimţite să le latinizeze”. Aşadar nouă, ortodocşilor, Uniaţia ne provoacă întotdeauna frică, fiindcă reprezintă o momeală şi o amăgire. De aceea cu dreptate a fost scris (Estia, 14.09.1963) că „Uniaţia este cauza principală a luptei dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană; luptă care lărgeşte prăpastia despărţirii şi, evident, nu permite începerea dialogului de împăcare între ei şi, mai mult, a dialogului de unire”.

Şi deoarece prin atitudinea lor amăgitoare uniţii otrăvesc legăturile dintre cele două Biserici, ar trebui stabilit ca şi condiţie primordială pentru unire desfiinţarea imediată a Uniaţiei. Totodată, papa trebuie să înceteze să-i considere pe capii Bisericilor Ortodoxe Răsăritene ca pe nişte fii risipitori, care primesc cu plăcere… reintrarea lor în sânurile Romei! Fără acceptarea acestor două condiţii, este de prisos să se vorbească despre „mult dorita unire a Bisericilor”!

Patriarhul ecumenic şi papa

Patriarhul ecumenic Athenagora şi papa Ioan Paul, dacă ar avea puţină frică de Dumnezeu, dacă ar avea puţină smerenie, ar trebui să se îmbrace în saci, să plângă pentru păcatele lor, să se pocăiască şi să-şi mărturisească păcatele şi să ceară mila Domnului… şi nu să caute praznice şi ceremonii, laude şi cinstiri. Asta din pricina marii nesocotinţe pe care o au faţă de Dumnezeu, de Tradiţia Apostolică şi de Sfintele Canoane.

Athenagora, linguşindu-l pe papa, i-a spus: „Tu eşti întâiul”, pe când trebuia să-i spună: „Tu eşti întâiul în mândrie, fiindcă te numeşti infailibil, şi eu sunt al doilea, fiindcă mă numesc preasfânt. Nici tu nu eşti fără de greşeală, nici eu preasfânt. Suntem amândoi păcătoşi şi împotriva învăţăturii şi poruncii Domnului, care a spus: «Care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor» (Matei 10, 44), şi: «Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem» (Luca 17, 10)”.

Rugaţi-vă la Dumnezeu să păzească Biserica Ortodoxă şi pe credincioşi de erezii şi de lupii cei turbaţi. Noi trebuie să credem că Domnul nu va lăsa, nu va părăsi Biserica Lui, ci o va apăra, o va ocroti şi-i va nimici pe vrăjmaşii ei, ca pe nişte vase de lut. Să aveţi îndrăzneală, credinţă, nădejde şi, mai mult decât toate, iubire de Dumnezeu, şi Dumnezeu va fi mereu cu voi.

Pe papistaşi să ne rugăm să-i lumineze Dumnezeu

Ridicaţi-vă din morminte, Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Grigorie, Ghermanos, Metodie, Tarasie, Nichifor şi toţi Sfinţii Patriarhi mai vechi şi mai noi ai Constantinopolului, care v-aţi jertfit viaţa pentru oile voastre, ca să vedeţi cine stă astăzi pe scaunul vostru! Voi, ca nişte păstori buni, v-aţi jertfit sufletele pentru oile voastre; cei de astăzi jertfesc oile pentru ei şi deschid porţile şi-i cheamă pe lupi să intre şi să le sfâşie. Domnul nostru Iisus Hristos, bunul păstor, care s-a jertfit pe sine pentru noi, oamenii, spune: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi pune sufletul pentru oile Sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Iar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi” (Ioan 10, 11-13).

De ce a căzut patriarhul într-o asemenea greşeală, încât cu voia lui să se lupte să dea turma în ghearele lupilor, pentru a fi sfâşiate? Cauza este mândria, rădăcina şi pricina tuturor păcatelor, tuturor răutăţilor, tuturor ereziilor, nenorocirilor şi necazurilor şi, îndeosebi, retragerea harului lui Dumnezeu. „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6).

Cu toate acestea, el se îndreptăţeşte pe sine spunând că are iubire şi vrea unirea tuturor, fiindcă aşa a învăţat Dumnezeu. Da, asta e adevărat. Dumnezeu ne-a dat prima poruncă a iubirii şi Biserica se roagă „pentru unirea tuturor”.

Însă Dumnezeu ne-a învăţat iubirea adevărată, nu pe cea mincinoasă. Nu iubirea spusă din gură, ci pe cea izvorâtă din suflet; nu iubirea superficială, ci pe cea lăuntrică. Domnul ne-a învăţat iubirea adevărată, dar totodată ne-a învăţat şi ne-a poruncit, pentru a ne păzi, să ne ferim de hristoşi mincinoşi, de învăţători prefăcuţi, de lupi şi de farisei. Domnul ne-a vorbit despre aceşti uniţi, caracterizându-i ca prefăcuţi, neînţelepţi, orbi, călăuze ale orbilor, hrăpăreţi, nedrepţi, morminte pecetluite, şerpi, pui de viperă. Domnul ne-a poruncit să ne ferim de asemenea oameni, să ne depărtăm de ei, să nu vorbim cu ei; doar să ne rugăm la Dumnezeu să-i lumineze, pentru a se pocăi. Cum s-au purtat Sfinţii Părinţi cu asemenea oameni (cu hristoşii şi proorocii mincinoşi, cu ereticii etc.)? Aşadar, aceşti Sfinţi Părinţi, urmaşi ai Arhipăstorului Hristos şi ai ucenicilor Lui, păstorii dumnezeieşti care şi-au jertfit viaţa pentru oile lor cuvântătoare, care au făcut cele şapte cuvioase şi sfinte Sinoade Ecumenice, pe toţi aceşti eretici despre care am vorbit i-au aruncat, cu harul Sfântului Duh, departe de turma lui Hristos; i-au izgonit afară şi i-au dat, nepocăiţi, veşnicei anateme.
Pe aceştia trebuie să-i urmeze şi patriarhul Athenagora şi să se gândească serios la sporirea lui duhovnicească şi să se pocăiască şi să se spovedească acum, cât trăieşte, căci moartea vine pe neaşteptate, şi în iad nu există pocăinţă.

Iubirea mincinoasă şi smerenia mincinoasă pe care le-a arătat patriarhul, în loc să fie de folos, l-a vătămat pe papă şi le-a provocat mare sminteală şi negrăită întristare creştinilor ortodocşi.

Traducere de Cristian Spătărelu, din Blogul lui Laurenţiu Dumitru

Mergând pe calea deschisă de cărturarul Cristian Bădiliţă în cultura română, aflu cu plăcută uimire că Mihai Eminescu primise inspiraţia pentru poemul Luceafărul din prima carte a lui Enoh, la care el accede prin mijlocirea unor tălmăciri, prezentări şi sinteze în limba germană. Este într - adevăr remarcabilă extensia influenţei culturale a  iluminismului scoţian asupra culturii române!  Când Limba Română era aproape sugrumată de  jugul fanariot, cartea ‘1 Enoh’ fusese adusă  la 1773 din Etiopia în Europa de către exploratorul scoţian James Bruce. Acela care descoperise şi izvoarele  Nilului Albastru. Acum ştiu de ce vroia Mihai Eminescu să înveţe a citi  în slavonă. Pentru acces la cartea ‘2 Enoh’, ce exista doar  în slavona foarte veche.

Mihai Eminescu  arăta un deosebit respect (sau poate interes intelectual special) faţă de  gramatica generativă bizantină instituţionalizată  în textele din  Oikumena slavonică. Această  gramatică va fi de altminteri şi nucleul de autentificare pentru ideologia panslavistă din secolul XIX, care apare practic în acelaşi timp cu ideologia sionistă, ea însăşi născută prin sciziparitate din ideologia comunistă care nega Haskala. Mihai Eminescu îşi schiţase un vast program de lectură a textelor  din  Oikumena slavonică, începând cu  a doua carte a lui Enoh, un text apocaliptic pseudoepigrafic evreiesc care în secolul XIX mai exista numai în slavona foarte veche. Aceasta demonstrează foarte clar că  între actualii evrei ashkenaze şi  vechii evrei descrişi în Testamentele creştine nu există vreo punte biologică, vreo punte genetică, vreo punte demografică, şi că pretenţiile evreilor ashkenaze la drepturile de moştenire ale “poporului ales” de Dumnezeu nu au vreo justificare!

Titus Filipas

De foarte multe ori vrem să ducem mesajul creştin celorlalţi, dar îl ducem în aşa fel încât noi suntem mulţumiţi că ne-am făcut datoria, că ne-am rostit poezia creştină, iar ceilalţi sunt oarecum plictisiţi pentru că mărturia noastră nu i-a atins. Printr-o astfel de misi­u­ne, care nu ajunge la celălalt, nu numai că ne pierdem tim­pul, dar ne şi agonisim osândă în faţa lui Dumnezeu.

Ascultând Evanghelia din Duminica Fiului risipi­tor, fiecare dintre noi suntem mai mult sau mai puţin puşi pe gânduri şi ne întrebăm în mod firesc: cine este fiul ri­si­pi­tor? De foarte multe ori reuşim să găsim fii risipitori nu­mai între cunoscuţii noştri, între diferiţii păcătoşi pe care-i vedem lăudându-se cu păcatele lor la televizor sau pe între cei pe care îi vedem lăudându-se prin diferite ziare cu orgiile pe care le fac.

În momentul în care considerăm că fiul risipitor este numai celălalt dovedim că nu-l cunoaştem pe Dum­nezeu. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, ne dăm seama că şi noi suntem fii risipitori, chiar dacă încercăm să mergem pe calea Bisericii. Şi noi suntem fii risipitori chiar dacă ne spovedim, chiar dacă ne împărtăşim, chiar dacă postim, chiar dacă ne rugăm zi de zi.

În momentul în care ne dăm seama de neputinţele noastre şi de ne-desăvârşirea noastră, în momentul acela Îi facem loc lui Hristos în viaţa noastră, în inima noastră şi în sufletul nostru. În momentul în care Hristos S-a sălăşluit în inima noastră, atunci începem să ne dăm seama cu ade­vărat câtă nevoie are aproapele nostru de mărturia creştină. Începem să ne dăm seama cât de tare suferă aproapele nos­tru pentru că nu-L cunoaşte pe Hristos şi atunci, în mod firesc, în inima noastră apare dorinţa de a da mărturia cea bună.

Am ales ca temă pentru întâlnirea noastră convertirea pentru că, din păcate, numărul con­vertirilor la Ortodoxie este destul de mic. Dacă am face o comparaţie, de exemplu, cu Franţa zilelor noastre, în care con­vertirile la islam au loc în număr mare, ar trebui să ne dăm seama că, dacă în Franţa mărturia ortodoxă ar fi fost mai puternică, mai vie, mai convingătoare, atunci Franţa ar fi tins a deveni o ţară ortodoxă şi nu o ţară musulmană, aşa cum arată statisticile. Precum ştiţi, catolicii din Franţa sunt speriaţi de înflorirea credinţei în Mahomed.

Ce este convertirea? Este trecerea de la o viaţă pus­tie, de la o viaţă stearpă, de la o viaţă tristă, de la o viaţă de păcat sau de la o viaţă de erezie, sau şi păcat şi erezie, la viaţa în Biserică. Viaţa în Biserică e cel mai frumos lucru cu putinţă.

Sfântul Ilarion Troiţki, episcopul nou mucenic, ca­re a pătimit pentru Hristos în prigoana din Rusia comu­nistă, spunea că unii creştini sunt complexaţi de faptul că ei nu reuşesc să fie ca ceilalţi. Li se pare că apartenenţa lor la Biserică e ca un minus, ca o slăbiciune. Şi Sfântul Ila­rion Troiţki spunea că noi, de fapt, ar trebui să ne dăm sea­ma că avem cea mai mare comoară. Cel mai de preţ lucru din lume este să fii creştin. Şi-n momentul în care ne dăm seama de asta, viaţa noastră începe să se schimbe.

Putem observa şi din anumite cărţi sau filme mo­de­le de convertire, sau modele de schimbare a vieţii, nu nea­pă­rat modele de convertire la o viaţă în Hristos. Sunt mulţi care se uită la televizor, văd tot felul de filme, dar nu iau în serios anumite momente în care filmele res­pec­tive i-ar putea pune pe gânduri.

Am să încep întâlnirea noas­tră vorbindu-vă puţin despre trei filme: Masca lui Zorro, Gladia­to­rul şi Misiunea. Puţini, poate, au văzut Misiunea – un film despre ca­re la noi în ţară nu se vorbeşte aproape deloc, un film tul­bu­rător, o mărturie creştină extraordinară.

Voi vorbi mai întâi despre celelalte două filme. În ultima ecranizare a lui Zorro, cu Anthony Hop­kins şi Antonio Banderas, Banderas este un hoţ, un om de nimic, s-ar putea spune. Şi, privind filmul, mă gândeam: oare cum va deveni acest hoţ un erou? Pen­tru că bătrânul Zorro, Anthony Hopkins, nu mai era în pu­tere, nu se mai putea lupta pentru cei necăjiţi, pentru cei asupriţi. Şi la un moment dat, Banderas ajunge într-o mină de aur, în care oamenii erau exploataţi în chip nemilos, şi ajun­ge să înţeleagă suferinţa celorlalţi. Această suferinţă îl pune pe gânduri, îl zdrobeşte, îi schimbă viaţa. Îşi dă seama că nimic nu este mai frumos decât a trăi pentru ceilalţi. Şi într-adevăr devine un erou, devine al doilea Zorro. Anthony Hopkins îi spusese că fiecare vreme, fie­ca­re timp are nevoie de un erou, fiecare timp are nevoie de un Zorro. Şi era amărât văzându-l pe Banderas – un om ca­re nu avea în el dragoste de aproapele, care nu arăta în el spirit de jertfă, fără de care orice demers haiducesc – dacă putem spune aşa – e sortit eşecului. Dar Banderas capătă acest spirit de jertfă…

Un alt exemplu de schimbare aflăm în filmul Gladiatorul – film care se pare că pune capăt marilor filme creştine despre mucenicia în arenele romane, despre mucenicia creş­­tinilor. Pentru că este realizat atât de bine din punct de ve­dere artistic, încât Hollywood-ul niciodată nu va realiza un film creştin despre mucenicie mai bun. Dacă la vremea lor, filme precum Cămaşa lui Hristos, sau Quo Vadis?, i‑au pus pe gânduri nu numai pe creştini, ci şi pe ceilalţi privitori, acest Gladiator pare să fie filmul care încheie seria ecranizărilor despre oameni care suferă în arenă pentru Hristos. Şi nu pentru că face parte din această serie[1], ci pentru că reuşeşte să adune elementele care îi făceau pe necreştini să le vadă pe celelalte.[2]

În Gladiatorul un personaj foar­te interesant este stăpânul gladiatorilor, el însuşi fost gla­diator în tinereţe, care trăia pentru bani, pentru femei, pentru pântece, care trăia pentru lumea aceasta. Şi acest stă­pân de gladiatori se află într-un moment de cumpănă, în care are de ales între a-l lăsa pe eroul principal, pe gla­di­a­tor – un fost comandat căruia împăratul Marc Aureliu ar fi vrut să îi lase coroana Romei - să fie ucis de către slugile împăratului, sau să-şi asume riscul de a muri şi să-l lase pe gladiator să sal­veze Roma. Şi, descumpănit, stăpânul gladiatorilor îşi dă seama că în viaţă totul e trecător, toate trec, bucuriile lu­meşti trec, că tot ce poate face mai frumos este să-l lase pe gladiator să lupte pentru Roma. Şi asta face, şi moare, în cele din urmă, dar gladiatorul reuşeşte să salveze Roma.

De multe ori suntem în situaţia de a alege între a duce o viaţă comodă, o viaţă caldă, o viaţă liniştită, în care să ne păstrăm agoniselile, să ne păstrăm condiţia socială şi să facem un compromis, sau să riscăm totul, pentru a-L dobândi pe Hristos. Creştinii sunt numai cei care se aruncă cu capul înainte, alegând crucea.

Cel de-al treilea film asupra căruia mă voi opri puţin, Misiunea, are între eroii principali un personaj care fusese negustor de sclavi şi chiar vânător de sclavi, interpretat magistral de Robert de Niro. La un moment dat acest negustor de sclavi ajunge să-şi omoare chiar fratele care îi sedusese soţia, după care îl cuprinde o pocăinţă to­tală. Nu mai vrea să mai mănânce, nu mai vrea să bea nimic. Vrea să trăiască singur şi să-şi sfârşească zilele în singurătate.

Dar la el vine un preot şi îl întreabă: „Crezi că prin su­ferinţa ta rezolvi ceva? Îi va fi mai bine fratelui tău? Le va fi mai bine celorlalţi, cărora tu le-ai făcut rău? Nu! Ai oca­zia de a-ţi schimba viaţa.”

Şi Robert de Niro ia hotărârea de a merge în satul băş­tinaşilor din care luase sclavi, în satul unde unii oameni fuseseră împuşcaţi chiar de el. Când, după un drum extenuant, ajunge în satul băştinaşilor, unul dintre indieni ia o sabie şi vrea să-i taie capul, să se răzbune, să-şi răzbune morţii. Dar, până la urmă, băştinaşul renunţă, pentru că îşi dă seama că nu rezolvă nimic dacă-l omoară pe ticălos. Atunci, pe fostul vânzător de sclavi îl bufneşte plânsul. Îşi dă seama că acel băştinaş, acel indian era mai om decât el. Că acel băştinaş putea să ierte, pe când el, care prin botez era creştin, dusese o viaţă murdară. Şi se schimbă.

Acest film începe foarte frumos. Băştinaşii răstig­nesc un preot pe o cruce de lemn, şi-i dau drumul pe apă. Şi eu scrisesem cu ani în urmă un text despre o răstignire într-un sat de canibali, şi am fost impresionat văzând ecranizarea unor momente în care băştinaşii, indienii, au pus pe cruce misionari care vroiau să Îi cheme la Hristos. Filmul Misiunea e făcut după o în­tâmplare reală.

Şi filmul începe cu această idee: Dacă băştinaşii nu l-ar fi răstignit pe pre­o­tul acela, n-ar fi venit în sat noul preot misionar care reu­şeş­te, în cele din urmă, să-i convertească pe băştinaşi. Deci, dacă nu murea cineva, dacă nu se sacrifica cineva, ceilalţi nu-l cunoşteau pe Hristos.

Trebuie să ne dăm seama că orice mişcare a celor­lalţi, orice schimbare a celorlalţi presupune cruce pentru cel care încearcă să îi ajute. O cruce mai mi­că sau mai mare. (…)

O să vă vorbesc acum puţin despre un alt caz de con­vertire din vremurile noastre, despre Monica Fermo, o ac­triţă de la Teatrul Naţional, evreică de neam, care a trecut la Or­to­doxie şi care a ales calea monahală, e la locurile sfinte de foarte mulţi ani[3]; o evreică ce a cunoscut desfrâul la maxim, a păcătuit cât se putea păcătui, până la limită.

Sunt oameni pe care viaţa Sfintei Maria Egipteanca nu-i mai miş­că, pentru că trăim în alte vremuri, în alte probleme şi, pa­radoxal, în viaţa Sfintei Maria Egipteanca se regăsesc, ca pocăinţă, mai ales oamenii curaţi la suflet, care au pă­că­tuit cel mai puţin. Pe ei îi mişcă viaţa Sfintei Maria Egip­teanca, dar ceilalţi au nevoie de modele mai apropiate de vremurile noastre.

Nu vreau să vă plictisesc, dar am să vă spun câteva citate din câteva cărţi, pentru că mi se pare mai frumos un cuvânt rostit de cel care a trăit pe propria piele bucuria naşterii în Hristos.

Zice maica aşa: „Practic nu ştiu şi nu pot să mă ex­prim aşa cum aş dori ca să redau starea mea interioară. Ce este unirea cu Hristos? Este totul.” E drept că faptul în sine a durut-o tare pe Monica, faptul trecerii la credinţa creşti­nă, căci a strigat cu glas mare în clipa în ca­re a fost botezată.

Dar chiar în se­cun­da următoare, Elena – numele de botez – s-a trezit la via­ţă şi, uimită de tot ceea ce vedea, L‑a luat pe Hristos de mână şi, în sunetele frumoasei cân­tări Isaie, dănţuieşte, a pornit jocul vieţii.

Şi zice: „Da, sunt Elena, în toată fiinţa mea, în toţi po­rii, în toate celulele. Şi cred că ADN-ul şi ARN-ul o vor recunoaşte acum pe Elena, fluturele ce s-a înălţat astăzi spre cerul lui Hristos ca să-I declare cât de mult Îl iubeşte. Da, pe El Îl căutam, în toată minciuna şi nebunia vieţii me­le. Pe El Îl căutam, dar mă murdărisem atât, încât nu mai puteam nici să-L intuiesc, dară-mi-te să-L zăresc. Căci El era acolo, la doi paşi de mine, dar Monica nu mă lăsa să-L văd. Îl acoperea cu eul ei murdar şi josnic, plin de ură şi duhnind a moarte. De câte ori o fi strigat sau o fi în­cer­cat El să-mi spună ceva, mereu o găsea pe Monica, ca un sol­dat de pază la uşa sufletului, nelăsând pe nimeni să-i dis­trugă castelul de nisip, şi acela murdar, în care se as­cun­­dea. Dar acum s-a terminat tot coşmarul, definitiv, pâ­nă la mormânt şi dincolo de el, a învins Elena, unită cu Hristos!”

Aceasta este mărturia unei persoane care poate da mărturie de marea minune a botezului. Ca şi părintele Stein­hardt, de altfel, un alt evreu care a ales credinţa creşti­nă, poate da mărturie şi a dat mărturie des