Mâine prăznuim o Sfântă, pe Sfânta Maria Egipteanca, a cărei viaţă, mai întâi depravată şi apoi preadumnezeiască, Biserica noastră ne-o pune înainte ca să dea aripi şi încurajare tuturor păcătoşilor să se pocăiască şi să nu se îndoiască de mila lui Dumnezeu. Faţă de Sfânta Maria Egipteanca atât Părintele Dorin cât şi eu avem o evlavie adâncă şi o inimă mulţumitoare, căci ne-a ajutat grabnic când am avut nevoie şi am alergat la sfinţia sa. În Sfântul Post cel Mare, Biserica ne aminteşte pocăinţa ei şi viaţa de 47 de ani în adâncul pustiei şi ne dă ocazia să ne rugăm ei fierbinte atât la canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul, cât şi acum, la prăznuirea sa.

Psa. Gianina.

Download this episode (4 min)

Pr. Dorin.

ASCOR Craiova

Festivalul de conferinte duhovnicesti de primavara din Postul Pastelui

Z i l e l e O r t o d o x i e i

editia a IX-a

31 martie - 06 aprilie 2008

Luni 31 martie

MAICA SILUANA VLAD

“Ce si de ce ma doare?”

Casa Studentilor ora 18.00

Marti 1 aprilie

PREOT VASILE GAVRILA

“Postul intre moarte si inviere”

Casa Studentilor ora 18.00

Miercuri 2 aprilie

FILM DOCUMENTAR “ISTORIA ORTODOXIEI”

2006 - film realizat de greci

Casa Studentilor ora 18.00

Joi 3 aprilie

CONSTANTIN CIOMAZGA

“Ce am eu cu Dumnezeu”

Casa Studentilor ora 18.00

Vineri – Duminica 4-6 aprilie

PELERINAJ LA MANASTIREA SLANIC – PRAHOVA

Inscrierile se fac la sediul ASCOR Craiova *(Strada Matei Basarab, nr 17 bis, langa Catedrala Mitropolitana in Caminul Renasterea)sau dupa conferinte, pelerinajul fiind destinat studentilor. Contact: 0743 126 621

parteneri media: Radio Logos

partener: Casa de Cultura Studenteasca Craiova

Dumnezeule atotputernic şi veşnic,
care eşti minunat în toate lucrările iubirii tale,
luminează-i pe fiii răscumpăraţi de tine
ca să înţeleagă şi să recunoască
faptul că, dacă a fost minune mare la început crearea lumii,
minune şi mai adorabilă şi mare la plinirea timpurilor
este împlinirea mântuirii noastre
în jertfirea pascală a lui Cristos, Fiul tău,
Domnul nostru şi Dumnezeul nostru
care vieţuieşte şi domneşte
împreună cu tine
în unitatea Duhului Sfânt
în toţi vecii vecilor.
Amin.

(din liturgia ambroziană)

LECTURA I

El era străpuns pentru păcatele noastre.

Citire din cartea profetului Isaia 52,13-53,12

^52,13 Iată, servitorul meu va avea succes: va urca, va deveni mare şi se va înălţa pe culmile măririi.

¹⁴ Precum pentru mulţi a fost pricină de groază, atât de schimonosită îi era faţa şi chipul lui nu mai avea înfăţişare de om,

¹⁵ tot aşa va fi pricină de bucurie pentru multe popoare; regii vor amuţi în faţa lui, căci vor vedea ceea ce nu li s-a spus vreodată şi vor privi ceea ce nu au auzit vreodată.

^53,1 Cine ar fi crezut ceea ce am auzit noi, şi puterea Domnului cui i-a fost astfel descoperită?

² A crescut înaintea lui Dumnezeu ca o plantă plăpândă, având rădăcina într-un pământ uscat; chipul lui nu avea nici o frumuseţe, ca să atragă privirile, înfăţişarea lui nu avea nimic care să ne placă.

³ Era dispreţuit precum cel din urmă dintre oameni: om al durerilor, obişnuit cu suferinţa; unul înaintea căruia să-ţi întorci faţa; atât de dispreţuit, încât nu l-am luat în seamă.

⁴ Şi totuşi el purta durerile noastre şi era împovărat cu suferinţele noastre. Noi îl socoteam pedepsit, bătut şi înjosit de Dumnezeu.

⁵ Dar el era străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care a căzut asupra lui ne-a adus nouă pacea şi rănile lui ne-au adus vindecarea.

⁶ Toţi umblam rătăcind ca nişte oi, fiecare îşi urma drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra lui fărădelegile noastre ale tuturor.

⁷ Chinuit fiind, s-a smerit şi nu şi-a deschis gura; ca un miel dus la înjunghiere, ca o oaie fără de glas înaintea celor care o tund, el nu şi-a deschis gura.

⁸ A fost judecat şi condamnat printr-o sentinţă nedreaptă: cine i-a luat apărarea? A fost smuls dintre cei vii! Pentru fărădelegile poporului său a fost dus la moarte.

⁹ Mormântul i-a fost pregătit printre cei fărădelege şi la moarte a fost aşezat împreună cu răufăcătorii; şi totuşi el nu săvârşise nici o nedreptate şi nici nu rostise vreo minciună.

¹⁰ Domnul a voit să-l zdrobească prin suferinţă. Dar, dacă îşi va da viaţa ca ispăşire pentru păcate, îşi va vedea urmaşii, îşi va prelungi zilele şi voinţa Domnului se va împlini prin el.

¹¹ După ce sufletul său va fi trecut prin suferinţe, el va vedea lumina şi această lumină îl va copleşi de bucurie. Prin suferinţele sale, cel drept, servitorul meu, va îndreptăţi mulţimile; va lua asupra sa fărădelegile lor.

¹² Pentru aceasta îi voi da popoarele drept moştenire şi va lua în stăpânire popoare nenumărate ca răsplată că s-a dat pe sine la moarte şi că a fost numărat printre făcătorii de rele, el care a purtat păcatele celor mulţi şi a mijlocit pentru cei păcătoşi.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL

Ps 30,2 şi 6.12-13.15-16.17 şi 25 (R.: Lc 23,46)

R.: În mâinile tale, Doamne, îmi încredinţez sufletul.

² Doamne, în tine mă încred: să nu fiu dat nicicând de ruşine. Mântuieşte-mă în dreptatea ta.
⁶ În mâinile tale îmi încredinţez sufletul: tu mă vei mântui, Doamne, Dumnezeule adevărat! R.

¹² Am ajuns de râsul duşmanilor mei: o povară pentru vecini, groază pentru prietenii mei. Cei care mă văd pe drum mă ocolesc.
¹³ Sunt dat uitării ca un mort, am ajuns ca un vas sfărâmat. R.

¹⁵ Dar eu mă încred în tine, Doamne, şi spun: "Tu eşti Dumnezeul meu!"
¹⁶ Zilele mele sunt în mâinile tale, scapă-mă de duşmanii şi de prigonitorii mei! R.

¹⁷ Arată slujitorului tău o faţă senină, salvează-mă pentru iubirea ta.
²⁵ Fiţi tari şi prindeţi curaj, voi toţi care nădăjduiţi în Domnul! R.

LECTURA A II-A

A învăţat ce este ascultarea din cele ce a pătimit. Ajungând astfel desăvârşit, a devenit pentru toţi cei care ascultă de el, cauză de mântuire veşnică.

Citire din Scrisoarea către Evrei 4,14-16; 5,7-9

Fraţilor,

^4,14 în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, avem un mare preot care a străbătut cerurile; să ţinem, prin urmare, cu tărie credinţa pe care o mărturisim.

¹⁵ Noi nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi slăbiciunile noastre, căci el a fost încercat în toate, asemenea nouă, afară de păcat.

¹⁶ Să ne apropiem deci cu încredere de tronul harului, ca să dobândim îndurare şi să primim har spre ajutor la vreme potrivită.

^5,7 Cristos, în zilele vieţii sale pământeşti a înălţat cu strigăt puternic şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către Dumnezeu care îl putea salva de la moarte şi a fost ascultat, pentru că a fost supus în toate.

⁸ Deşi era fiu, a învăţat ce este ascultarea din cele ce a pătimit.

⁹ Ajungând astfel desăvârşit, a devenit pentru toţi cei care ascultă de el, cauză de mântuire veşnică.

Cuvântul Domnului

VERS LA EVANGHELIE

Fil 2,8-9

Cristos s-a făcut ascultător pentru noi până la moarte, şi încă până la moartea pe cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume, care este mai presus decât oricare alt nume.

EVANGHELIA

L-au prins pe Isus şi l-au legat.

Patima Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 18,1-19,42

În acel timp,

^18,1 Isus a ieşit cu ucenicii săi şi a trecut dincolo de râul Cedron, unde era o grădină în care a intrat el şi ucenicii săi.

² Cunoştea şi Iuda, trădătorul, acest loc, pentru că deseori Isus şi ucenicii săi se adunau acolo.

³ Iuda a luat cu el o cohortă de soldaţi, slujitori de la arhierei şi farisei şi a venit acolo cu felinare, cu făclii şi cu arme.

⁴ Isus ştiind tot ce avea să i se întâmple, le-a ieşit în întâmpinare şi i-a întrebat: "Pe cine căutaţi?" E.

⁵ Ei au răspuns: P. "Pe Isus Nazarineanul". E.

⁶ El le-a zis: "Eu sunt!" E. Iuda, trădătorul, era şi el cu ei. Când le-a spus "Eu sunt", ei s-au tras înapoi şi au căzut la pământ.

⁷ I-a întrebat din nou: "Pe cine căutaţi?" E. Ei au răspuns: P. "Pe Isus Nazarineanul". E.

⁸ Isus le-a spus: "V-am spus că eu sunt. Deci dacă mă căutaţi pe mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă". E.

⁹ Astfel s-a împlinit cuvântul pe care îl spusese: "Dintre cei pe care mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul".

¹⁰ Atunci Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o, l-a lovit pe slujitorul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Acest slujitor se chema Malchus.

¹¹ Isus i-a spus lui Petru: "Bagă sabia în teacă. Nu voi bea oare paharul pe care mi l-a dat Tatăl?" E.

¹² Soldaţii, comandantul şi slujitorii iudeilor l-au prins pe Isus şi l-au legat.

¹³ L-au dus întâi la Anna, socrul lui Caiafa, care era marele preot al acelui an.

¹⁴ Caiafa era cel care le spusese iudeilor: "Mai bine este să moară un singur om decât tot poporul".

¹⁵ După Isus mergeau Simon Petru şi un alt ucenic. Acest ucenic, fiind un cunoscut al marelui preot, a intrat împreună cu Isus în curtea marelui preot.

¹⁶ Petru a rămas la poartă afară. Celălalt ucenic care se cunoştea cu marele preot a ieşit, a vorbit cu portăreasa şi l-a lăsat pe Petru înăuntru.

¹⁷ Portăreasa i-a zis lui Petru: A. "Nu eşti şi tu cumva dintre ucenicii omului acestuia?" E. El a răspuns: A. "Nu sunt". E.

¹⁸ Servitorii şi paznicii făcuseră un foc în jurul căruia stăteau şi se încălzeau, că era frig; stătea şi Petru şi se încălzea.

¹⁹ Marele preot l-a întrebat pe Isus despre ucenicii lui şi despre învăţătura lui.

²⁰ Isus i-a răspuns: "Eu am vorbit lumii în public; am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii, şi nimic nu am vorbit în ascuns.

²¹ De ce mă întrebi pe mine? Întreabă-i pe cei care au venit ca să mă asculte. Ei ştiu ce le-am spus". E.

²² La aceste cuvinte unul dintre slujitorii care erau de faţă i-a dat lui Isus o palmă, zicându-i: A. "Aşa răspunzi tu marelui preot?" E.

²³ Isus i-a răspuns: "Dacă am vorbit rău, arată-mi unde e răul, iar dacă am vorbit bine, de ce mă loveşti?" E.

²⁴ Anna l-a trimis legat la Caiafa, marele preot.

²⁵ Între timp Simon Petru stătea şi se încălzea. L-au întrebat: A. "Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii lui?" E. El a tăgăduit, zicând: A. "Nu sunt". E.

²⁶ Dar unul dintre servitorii marelui preot, care era rudă cu cel căruia Petru îi tăiase urechea, a zis: A. "Nu te-am văzut eu pe tine în grădină cu el?" E.

²⁷ Petru a tăgăduit din nou, şi îndată a cântat cocoşul.

²⁸ De la Caiafa l-au dus pe Isus la palatul guvernatorului. Era dimineaţă. Evreii n-au intrat în palat, ca să nu se pângărească şi astfel să poată mânca mielul de Paşti.

²⁹ De aceea a ieşit Pilat la ei şi i-a întrebat: A. "Ce învinuire aduceţi împotriva acestui om?" E.

³⁰ Ei i-au răspuns: P. "Dacă acesta n-ar fi un răufăcător, nu l-am fi dat pe mâna ta". E.

³¹ Le-a zis Pilat: A. "Luaţi-l voi şi judecaţi-l după Legea voastră". E. Iudeii însă i-au răspuns: A. "Nouă nu ne este îngăduit să condamnăm pe cineva la moarte". E.

³² Astfel se împlinea cuvântul rostit de Isus, prin care prezise cum avea să moară.

³³ Atunci Pilat a intrat iarăşi în palatul său şi chemându-l pe Isus i-a zis: A. "Tu eşti regele iudeilor?" E.

³⁴ Isus i-a răspuns: "De la tine însuţi spui aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre mine?" E.

³⁵ Pilat i-a răspuns: A. "Sunt eu iudeu? Poporul tău şi marii-preoţi te-au dat pe mâna mea. Ce ai făcut?" E.

³⁶ Isus a răspuns: "Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi din lumea aceasta, oamenii mei ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar împărăţia mea nu este de aici". E.

³⁷ Pilat l-a întrebat din nou: A. "Aşadar, tu eşti rege?" E. Isus i-a răspuns: "Da, sunt rege! Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr; oricine iubeşte adevărul, ascultă glasul meu". E.

³⁸ Pilat l-a întrebat: A. "Ce este adevărul?" E. După ce a spus aceasta a ieşit din nou în faţa iudeilor şi le-a zis: A. "Eu nu găsesc în el nici un motiv de condamnare.

³⁹ Dar întrucât este la voi obiceiul ca la Paşti să vă eliberez pe unul, nu vreţi să vi-l eliberez pe regele iudeilor?" E.

⁴⁰ Atunci ei au început să strige: A. "Nu pe el, ci pe Baraba". E. Acest Baraba era un bandit.

^19,1 Atunci Pilat a poruncit ca Isus să fie luat spre a fi biciuit.

² Soldaţii au împletit o cunună de spini, i-au pus-o pe cap, apoi l-au îmbrăcat cu o haină de purpură.

³ Se apropiau de el şi ziceau: A. "Bucură-te, regele iudeilor!" E. Ei îl pălmuiau.

⁴ Pilat a ieşit din nou la iudei şi le-a zis: A. "Iată, vi-l aduc afară, ca să ştiţi că nu găsesc în el nici un motiv de condamnare". E.

⁵ Atunci a ieşit Isus purtând cununa de spini şi haina de purpură. Pilat le-a zis: A. "Iată omul". E.

⁶ Dar văzându-l, marii-preoţi şi slujitorii au început să strige: P. "Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!" E. Pilat le-a zis: A. "Luaţi-l voi şi răstigniţi-l, căci eu nu-i găsesc nici un motiv de condamnare". E.

⁷ Iudeii i-au răspuns: P. "Noi avem o Lege şi potrivit acestei Legi el trebuie să moară, pentru că el s-a pretins Fiu al lui Dumnezeu". E.

⁸ La auzul acestor cuvinte, teama lui Pilat a crescut şi mai mult.

⁹ De aceea a intrat iarăşi în palat şi i-a zis lui Isus: A. "De unde eşti tu?" E. Dar Isus nu i-a dat nici un răspuns.

¹⁰ Atunci Pilat i-a zis: A. "Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să te eliberez şi putere am să te răstignesc?" E.

¹¹ Isus i-a răspuns: "N-ai avea nici o putere asupra mea, dacă nu ţi s-ar fi dat de sus. De aceea cel care m-a dat pe mâna ta este mai vinovat decât tine". E.

¹² Din acel moment Pilat căuta să-l elibereze, dar iudeii începură să strige: P. "Dacă îl eliberezi pe acesta, nu eşti prieten al împăratului. Oricine se face pe sine rege, este duşmanul împăratului". E.

¹³ Auzind aceste cuvinte, Pilat l-a dus pe Isus afară şi s-a aşezat pe scaunul de judecată, într-un loc pavat cu dale de piatră, numit pe evreieşte Gabata.

¹⁴ Era într-o vineri în ajunul Paştelui, către amiază; Pilat le-a zis iudeilor: A. "Iată regele vostru!" E.

¹⁵ Dar ei au strigat: P. "La moarte cu el! La moarte cu el! Răstigneşte-l" E. Pilat le-a zis: A. "Pe regele vostru să-l răstignesc?" E. Marii-preoţi au răspuns: P. "Noi nu avem alt rege decât pe împărat". E.

¹⁶ Atunci l-a dat pe mâna lor, ca să fie răstignit, iar ei l-au luat.

¹⁷ Isus ducându-şi crucea, a ieşit spre locul numit Căpăţână, pe evreieşte Golgota,

¹⁸ unde l-au răstignit; împreună cu el pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc Isus. Pilat a poruncit să fie pusă o inscripţie pe cruce.

¹⁹ Era scris: "Isus nazarineanul, regele iudeilor!" Întrucât locul unde a fost răstignit era aproape de oraş,

²⁰ mulţi iudei au citit această inscripţie redactată în evreieşte, latineşte şi greceşte.

²¹ Atunci preoţii iudeilor i-au zis lui Pilat: A. "Nu trebuia scris regele iudeilor, ci trebuia scris: acest om a zis, sunt regele iudeilor". E.

²² Pilat a răspuns: A. "Ceea ce am scris, am scris". E.

²³ După ce l-au răstignit pe Isus, soldaţii au luat hainele şi le-au împărţit în patru, fiecărui ostaş câte o parte. Rămânea cămaşa; era o cămaşă fără cusătură, ţesută dintr-o bucată de sus până jos.

²⁴ Au zis deci între ei: A. "Să n-o rupem, ci să tragem la sorţi pentru ea, a cui să fie"; E. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: "Au împărţit hainele mele între ei şi pentru cămaşa mea au tras sorţi". Tocmai aceasta au făcut soldaţii.

²⁵ Lângă crucea lui Isus stăteau mama lui, sora mamei lui, Maria, soţia lui Cleofa, şi Maria Magdalena.

²⁶ Isus, văzând-o pe mama sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, i-a zis mamei sale: "Femeie, iată-l pe fiul tău". E.

²⁷ Apoi i-a spus ucenicului: "Iat-o pe mama ta". E. Din ceasul acela ucenicul a luat-o la el.

²⁸ După aceea, ştiind Isus că toate s-au săvârşit, pentru ca Scriptura să se împlinească până la sfârşit, a spus: "Mi-e sete". E.

²⁹ Era acolo un vas plin cu oţet; soldaţii, au pus în isop un burete muiat în oţet, i l-au apropiat de gură.

³⁰ După ce a luat oţetul, Isus a spus: "Totul s-a împlinit". E. Apoi, plecându-şi capul, şi-a dat duhul. (Aici se îngenunchează şi se face o mică pauză).

³¹ Fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, cu atât mai mult cu cât sâmbăta aceea era ziua cea mare a Paştelui, iudeii l-au rugat pe Pilat să le dea jos de pe cruce, după ce li se vor fi zdrobit fluierele picioarelor.

³² Au venit soldaţii şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi şi apoi ale celui de-al doilea, care fuseseră răstigniţi împreună cu el.

³³ Când au venit la Isus, l-au găsit mort; de aceea nu i-au mai zdrobit fluierele picioarelor,

³⁴ ci unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu suliţa şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă.

³⁵ Cel care a văzut dă mărturie pentru ca şi voi să credeţi. Mărturia sa este adevărată şi el ştie că spune adevărul.

³⁶ De fapt, toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească acest cuvânt al Scripturii: "Nu-i veţi zdrobi nici un os".

³⁷ Şi în alt loc al Scripturii se spune: "Ei vor ridica ochii spre cel pe care l-au străpuns".

³⁸ După aceea Iosif din Arimateea, ucenic al lui Isus, dar într-ascuns de frica iudeilor, l-a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Isus. Pilat i-a dat voie. Iosif a venit deci şi a luat trupul lui.

³⁹ A venit şi Nicodim, cel care venise la Isus mai înainte, noaptea, şi a adus un amestec de smirnă şi aloe, cântărind cam o sută de livre.

⁴⁰ Au luat apoi trupul lui Isus şi l-au înfăşurat într-un giulgiu folosind miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei.

⁴¹ În apropierea locului unde fusese răstignit Isus era o grădină şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni aşezat.

⁴² Din cauză că începea sărbătoarea iudeilor şi pentru că mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo.

Cuvântul Domnului

LECTURA I

Învăţături despre Cina pascală.

Citire din cartea Exodului 12,1-8.11-14

În zilele acelea,

¹ Domnul s-a adresat lui Moise şi lui Aron, în ţara Egiptului, spunându-le:
² "Luna aceasta să fie pentru voi cea dintâi, să vă fie prima lună din an. ³ Spune, aşadar, la toată obştea fiilor lui Israel: în ziua a zecea a lunii acesteia să-şi ia fiecare dintre capii de familie un miel: câte un miel de fiecare casă. ⁴ Dacă vor fi puţini în familie, încât să nu poată mânca mielul întreg, să ia de la vecinul cel mai apropiat atâtea suflete, câte sunt de trebuinţă ca să poată mânca mielul. ⁵ Mielul să fie de un an, de parte bărbătească şi fără meteahnă. Puteţi lua fie un miel, fie un ied. ⁶ Să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia şi atunci, în toată adunarea obştii fiilor lui Israel, să fie înjunghiat către seară. ⁷ Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi uşorii şi pragul de sus al uşii casei, unde îl vor mânca. ⁸ Şi să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu pâine nedospită şi cu ierburi amare. ¹¹ Să-l mâncaţi astfel: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână. Să-l mâncaţi în grabă, căci este Paştele, adică trecerea Domnului. ¹² În noaptea aceea voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi toţi întâii născuţi în ţara Egiptului, de la oameni până la animale, şi îi voi judeca pe toţi zeii Egiptului; eu sunt Domnul. ¹³ La voi sângele va fi un semn pe casele în care vă veţi afla: voi vedea sângele şi voi trece mai departe, astfel încât nu va fi între voi rană ucigătoare, când voi lovi pământul Egiptului. ¹⁴ Ziua aceea să fie o zi de comemorare şi să o celebraţi ca o sărbătoare a Domnului; e o lege veşnică: să o sărbătoriţi din neam în neam".

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 115,12-13.15-16bc.17-18 (R.: cf. 1Cor 10,16)

R.: Din potirul binecuvântat ne împărtăşim cu sângele lui Cristos.

¹² Ce-i voi da în schimb Domnului, pentru tot binele pe care mi l-a făcut?

¹³ Voi lua potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului. R.

¹⁵ Lucru de preţ este în faţa Domnului moartea slujitorilor săi.

^16bc Eu sunt slujitorul tău şi fiul slujnicei tale. Tu ai sfărâmat lanţurile mele. R.

¹⁷ Îţi voi aduce jertfă de laudă şi voi invoca numele Domnului.

¹⁸ Voi împlini cele făgăduite Domnului de faţă cu tot poporul său. R.

LECTURA A II-A Ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta,

moartea Domnului o proclamaţi până la venirea lui.

Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 11,23-26

Fraţilor, ²³ eu, Paul, v-am vestit ceea ce am primit de la Domnul: că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâinea, ²⁴ şi după ce a mulţumit, a frânt-o şi a spus: "Acesta este trupul meu dat pentru voi; faceţi aceasta în amintirea mea". ²⁵ După Cină a făcut la fel cu potirul, zicând: "Acest potir este noul legământ prin sângele meu; ori de câte ori veţi bea din el, faceţi aceasta în amintirea mea". ²⁶ Pentru că ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, moartea Domnului o proclamaţi până când va veni.

Cuvântul Domnului

VERS LA EVANGHELIE In 13,34

Poruncă nouă vă dau vouă, spune Domnul:

să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum eu v-am iubit pe voi.

EVANGHELIA I-a iubit până la sfârşit.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 13,1-15

¹ Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că a sosit ceasul ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit. ² În timpul Cinei, diavolul îi pusese deja în gând lui Iuda, fiul lui Simon Iscariot, ca să-l vândă. ³ Isus, ştiind că Tatăl i-a dat lui toate în mâini şi că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu merge, ⁴ s-a sculat de la masă, şi-a dezbrăcat haina şi a luat un ştergar şi s-a încins cu el. ⁵ După aceea, a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. ⁶ Astfel a ajuns la Simon Petru. Acesta i-a zis: "Doamne, tu să-mi speli mie picioarele?" ⁷ Isus i-a răspuns: "Ceea ce fac eu, tu nu înţelegi acum, dar vei înţelege mai târziu". ⁸ Petru i-a zis: "Nu-mi vei spăla picioarele în veci!" Isus i-a răspuns: "Dacă nu le voi spăla, nu vei avea parte cu mine". ⁹ Simon Petru i-a zis: "Doamne, în cazul acesta, spală-mi nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul". ¹⁰ Isus i-a spus: "Cel care a făcut baie, n-are nevoie să fie spălat, căci este curat tot. Voi sunteţi curaţi, însă nu toţi". ¹¹ Căci îl ştia pe cel care avea să-l vândă; de aceea a zis: "Nu toţi sunt curaţi". ¹² După ce le-a spălat picioarele şi-a luat haina, s-a aşezat iar la masă şi le-a spus: "Înţelegeţi ce am făcut eu? ¹³ Voi mă numiţi pe mine: Învăţător şi Domn, şi bine ziceţi, căci sunt. ¹⁴ Deci dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să vă spălaţi picioarele unii altora. ¹⁵ V-am dat un exemplu ca şi voi să faceţi ceea ce v-am făcut eu vouă".

Cuvântul Domnului

LECTURA I
Faţa nu mi-am întors-o
de la cei care mă ocărau şi mă scuipau.

Citire din cartea profetului Isaia 50,4-9a
⁴ Domnul mi-a dat o inimă înţeleaptă, ca să ştiu să vorbesc celor deznădăjduiţi. În fiecare dimineaţă el mă trezeşte: de dimineaţă mă trezeşte, ca să ascult ca un ucenic. ⁵ Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea, iar eu nu m-am împotrivit, nici nu m-am dat înapoi. ⁶ Spatele mi l-am dat spre a fi lovit, obrajii spre a fi pălmuiţi şi faţa nu mi-am întors-o de la cei care mă ocărau şi mă scuipau. ⁷ Domnul Dumnezeu îmi vine în ajutor, de aceea nu m-au doborât ocările. De aceea le-am oferit o faţă ca de cremene şi ştiu că nu voi rămâne de ruşine. ⁸ Apărătorul meu este aproape. Cine mă va acuza? Să ne prezentăm împreună la judecată! Este cineva care vrea să mă învinuiască? ^9a Iată, Domnul Dumnezeu îmi ia apărarea. Cine mă va condamna?

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 68,8-10.21bcd-22.31 şi 33-34 (R.: 14 c şi b)
R.: În acest timp de îndurare, ascultă-mă, Doamne.
⁸ Pentru tine port eu ocara
şi ruşinea îmi acoperă faţa.
⁹ Am ajuns un străin pentru fraţii mei
şi un necunoscut pentru fiii mamei mele:
¹⁰ căci râvna casei tale mă consumă,
ocările celor care te insultă cad asupra mea. R.

^21bcd Ocara îmi sfâşie inima şi sunt bolnav,
ruşinea şi suferinţa mea sunt fără leac.
Aştept să-i fie cuiva milă de mine, dar în zadar,
aştept mângâietori şi nu găsesc nici unul.
²² Ei mi-au pus venin în mâncare,
şi când îmi era sete, mi-au dat să beau oţet. R.

³¹ Atunci voi lăuda numele lui Dumnezeu prin cântări,
şi îl voi preamări în laude.
³³ Să vadă cei săraci şi să se bucure!
Căutaţi-l pe Dumnezeu şi inimile noastre se vor bucura de viaţă:
³⁴ căci Domnul îi ascultă pe cei săraci
şi nu uită de cei ce sunt la închisoare. R.

VERS LA EVANGHELIE
Bucură-te, regele nostru, care, ascultând de Tatăl,
ai fost dus la răstignire, ca un miel blând la înjunghiere.

EVANGHELIA
Fiul Omului merge precum este scris despre el.
Vai, însă de omul acela prin care Fiul Omului este vândut!

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos
după sfântul Matei 26,14-25
În acel timp, ¹⁴ unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Isus, numit Iuda Iscarioteanul, s-a dus la arhierei ¹⁵ şi le-a zis: "Cât îmi daţi ca să vi-l dau?" Iar ei i-au oferit treizeci de arginţi. ¹⁶ De atunci căuta un prilej potrivit ca să-l dea în mâinile lor. ¹⁷ În prima zi a Azimelor, au venit ucenicii la Isus şi l-au întrebat: "Unde vrei să-ţi pregătim ospăţul de Paşti?" ¹⁸ El le-a spus: "Mergeţi în cetate la cutare şi spuneţi-i: «Învăţătorul îţi trimite vorbă: timpul este aproape; la tine vreau să fac Paştele cu ucenicii mei»". ¹⁹ Ucenicii au făcut precum le-a poruncit Isus şi au pregătit ospăţul de Paşti. ²⁰ Când s-a făcut seară, s-a aşezat la masă împreună cu cei doisprezece ucenici. ²¹ Pe când mâncau, Isus a spus: "Vă spun adevărul, unul dintre voi mă va vinde". ²² Ei s-au întristat foarte tare şi au început să-l întrebe unul câte unul: "Oare eu sunt, Doamne?" ²³ El le-a răspuns: "Cel care a întins o dată cu mine mâna în blid, acela mă va vinde. ²⁴ Fiul Omului merge precum este scris despre el. Vai, însă de omul acela prin care Fiul Omului este vândut! Mai bine i-ar fi fost acelui om dacă nu s-ar fi născut!" ²⁵ Iuda, cel care l-a vândut, l-a întrebat: "Oare eu să fiu, Învăţătorule?" Isus i-a răspuns: "Tu eşti".

Cuvântul Domnului

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite

I

Slujba cunoscută sub numele de Liturghia darurilor mai înainte sfinţite este de fapt un ritual de împărtăsanie dezvoltat prin îmbinarea vecerniei cu unele elemente ale Sfintei Liturghii. Cu toate că nu se aduce jertfa cea fără de sânge şi nu se sfinţesc darurile de pâine şi vin, ea poartă denumirea de Liturghie deoarece în cadrul ei are loc împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Slujbă specifică Postului Mare

În prezent Liturghia darurilor mai înainte sfinţite este o slujbă specifică Postului Mare putându-se săvârsi în zilele de peste săptămână (de luni până vineri) cu exceptia zilelor aliturgice, a sărbătorii Buneivestiri şi a Joii şi Sâmbetei Mari.

Aparitia şi dezvoltarea acestei slujbe a avut loc în contextul interzicerii de către Biserică a săvârsirii Liturghiei propriu-zise în zilele de rând din Postul Mare. Această interdictie vine să exprime incompatibilitatea dintre atmosfera de tristete, de absentă a Mirelui, specifică zilelor de rând din Postul Mare şi caracterul festiv şi luminos al Sfintei Liturghii, ca sărbătoare a venirii Mirelui Hristos în mijlocul Bisericii Sale.

Ritual de împărtăsire cu Sfintele Taine

Sfânta Liturghie este centrul vieţii noastre în Hristos având ca punct culminant unirea cu Hristos prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dar împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nu este numai plinirea ostenelilor şi tinta spre care năzuim ci este şi ajutorul divin pe care îl primim în nevoinţa noastră duhovnicească şi care ne ajută să aspirăm către o comuniune desăvârsită în ziua cea neînserată a Împărătiei lui Dumnezeu. De aceea Biserica a rânduit un ritual de împărtăsire şi în zilele de rând din Postul Mare.

Postul ascetic şi postul total

Postul mare este o perioadă de mare nevointă sufletească şi trupească în care se îmbină cele două feluri de postire: postul ascetic şi postul total. Postul ascetic reprezintă abtinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi şi reducerea substantială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului. Postul total sau ajunarea este renunţarea totală la mâncare şi băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două) fiind expresia stării de pregătire şi asteptare. În acest sens ajunarea face parte întotdeauna din pregătirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăsanie.

În Postul Mare, în zilele de peste săptămână, Biserica îndeamnă la ajunare până seara. De aceea ritualul de împărtăsanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marchează încetarea ajunării. Acest ritual, destul de simplu la început, a fost înconjurat treptat de o solemnitate tot mai mare adăugându-i-se câteva elemente din rânduiala Sfintei Liturghii. Astfel s-a ajuns la constituirea Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite care a devenit unul din momentele de vârf ale Postului Mare prin frumusetea sa deosebită şi solemnitatea sa. Atribuită Sfântului Grigore Dialogul, această slujbă nu a fost alcătuită de un singur autor ci este opera colectivă şi anonimă a Bisericii întregi.

Împărtăsania de seară

Întreaga rânduială a Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite, în care cântări de mare frumusete se împletesc cu ritualuri impresionante şi rugăciuni de mare profunzime, creează ambianta necesară întâlnirii şi împărtăsirii cu Hristos după o zi de pregătire şi asteptare. Din păcate, ca o concesie făcută celor care nu pot sau nu vor să ajuneze precum şi prin analogie cu Liturghiile propriu-zise, s-a răspândit destul de mult practica slujirii Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite dimineata.

Dar împărtăşirea de seară la Liturghia darurilor mai înainte sfinţite după o zi de ajunare descoperă adevăratul sens al postirii şi al vieţii creştine, în totalitatea ei, ca pregătire şi asteptare a Împărătiei lui Dumnezeu. Ostenelile duhovnicesti şi fizice din timpul zilei sunt luminate de asteptarea primirii Trupului şi Sângelui Domnului, toate ocupatiile obisnuite, gesturile, cuvintele, gândurile, capătă o importantă deosebită în lumina viitoarei întâlniri cu Hristos. Timpul este resimtit în mod acut ca o asteptare a lui Hristos. Ziua de ajunare încununată cu împărtăşirea de seară devine astfel o imagine a vieţii creştine ca pregătire şi asteptare a "serii acestei lumi". Bucuria şi slava acestei Împărătii putem să o pregustăm încă de acum tocmai pentru a dori şi mai mult comuniunea harică desăvârsită cu Dumnezeu şi a putea duce la bun sfârsit "lupta cea bună" şi a deveni "biruitori asupra păcatului".

Concluzii

Câteva concluzii se impun de la sine:

* Liturghia darurilor mai înainte sfinţite este un ritual de împărtăsire alcătuit din ratiuni foarte practice şi anume pentru a face posibilă împărtăşirea credincioşilor în zilele de peste săptămână. Ca urmare, atunci când nici un credincios nu se împărtăseste slujba îsi pierde sensul transformându-se în spectacol.

* Întreaga rânduială şi logica alcătuirii Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite o arată ca pe o slujbă de seară, ora cea mai potrivită pentru săvârsirea ei fiind ora vecerniei.

Preot Florin BOTEZAN

Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite

II

Liturghia nu este un mijloc, ci un mod de viaţă care se întemeiază pe sine însuşi: aceasta pune în evidenţă caracterul său teocentric.

Sfânta Liturghie este una din cele mai mari taine pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit-o ca şi unealtă de mare preţ într-ajutorarea mântuirii noastre.De când a luat ultima cină alături de Apostolii săi, până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor cuvintele şi gesturile Mântuitorului rămân la fel de actuale atunci când binecuvântând pâinea a dat-o Apostolilor săi zicând: Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu...; apoi binecuvântând paharul de vin l-a dat acelora zicând: Beţi dintru acesta toţi... adăugând:aceasta să o faceţi întru pomenirea mea.(Matei 36, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20).Astfel prin aceasta Mântuitorul împuterniceşte pe Apostoli, care la rândul lor pe episcopi şi preoţi, să săvârşească jertfa cea fără de sânge întru pomenirea Lui.

Această taină este un mod de mijlocire între Dumnezeu şi om, căci atunci când harul Sf. Duh se pogoară asupra darurilor acestea se prefac în Însuşi Hristos, ritualul întregii slujbe simbolizând întreaga viaţă lui Hristos. Cuvântul Liturghie provine de la grecescul leyon ergon şi înseamnă lucrare publică. Începutul acestui cuvânt îl găsim în V.T. şi denumea toate actele de cult ale preoţilor leviţi. Mai apoi toate slujbele creştine se numeau liturghii şi în cele din urmă acest cuvânt a căpătat o conotaţie mult mai restrânsă pe care o ştim noi astăzi.

După cum bine observăm în Liturghierul ortodox, în afară de cele două bine cunoscute Liturghii (a Sfântului Ioan şi a Sfântului Vasile) acesta mai cuprinde şi o a treia Liturghie cu un conţinut şi cu o rânduială mai deosebită, numită Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite. Aceasta se săvârşeşte numai în perioada Postului Mare, prin solemnitate primind o conotaţie şi un spirit deosebit în rândul credincioşilor care se împărtăşesc cu Darurile care au fost mai înainte sfinţite pentru dânşii spre a-L putea primi pe Hristos cu dragoste şi cu vrednicie în viaţa, în trupul, în sufletul şi în cugetul lor unde Hristos se va sălăşlui şi nealungat de patimi va trăi în ei şi ei întru El.

Autorul Sfintei Liturghii a Darurilor mai înainte sfinţite

În ceea ce priveşte autorul acestei Sfinte Liturghii, tradiţia şi lucrurile sunt mai puţin precise. Dintre cei cărora le-a fost atribuită această slujbă enumerăm pe: Sfântul Iacob, fratele Domnului, Sfântul Petru, Sfântul Marcu, Sfântul Vasile cel mare şi mulţi alţii. Mai mult decât atât, unele manuscrise vechi atestă ca şi înfăptuitori ai Sfintei Liturghii pe Sfântul Epifanie, episcopul Salaminei, iar altele pe Sfântul Gherman I, patriarhul Constantinopolului (sec.VIII); tradiţia siriană o pune pe seama patriarhului Sever al Antiohiei (511-518), iar unii liturgişti o atribuie Sfântului Ioan Damaschin.

Majoritatea manuscriselor din sec.XII păstrate până astăzi in liturghierele noastre, pune însă această Sfântă Liturghie pe seama Sfântului Grigore cel Mare, supranumit Dialogul, sau papa Romei (+604). Această tradiţie nu are nici un temei istoric. Nu putem spune cu siguranţă că Grigore cel Mare a infiinţat întreg oficiu liturgic al acestei Sfinte Liturghii, însă putem afirma că acest mare Sfânt al creştinătăţii a contribuit la îmbogaţirea şi la sistmatizarea acestei Sfinte Liturghii pe vremea cât a stat la Constantinopol.

În mai multe manuscrise vechi, Codicele Barberini din Biblioteca Vaticanului (sec.VIII-IX) şi în unele ediţii a Liturghierului grecesc numele autorului acestei Sfinte Liturghii nu apare nici în titlul, nici în otpustul ei, ea apărând ca o Liturghie anonimă, aşa cum e menţionată şi în canonul 52 al Sinodului Trulan (692). De asemenea şi în Liturghierul românesc ea apărea ca o slujbă anonimă. Suntem mai aproape de adevărul istoric dacă socotim că şi această Liturghie este rezultatul contribuţiei mai multor generaţii de clerici, monahi, credincioşi ai mai multor generaţii care au dezvoltat şi au alcătuit aceasta punându-o pe seama unuia dintre cei mai iluştri ierarhi ai creştinătăţii din epoca veche.

Sfântul Grigore cel Mare, papa Romei sau Dialogul

Ceea ce este surprinzător este faptul ca opera Sfântului Grigore cel Mare a fost în general ignorată în spaţiul cultural romanesc şi mai mult decât atât pentru omul de rând numele autorului crea o confuzie între sfinţii părinţi din Biserica răsariteană, Grigore de Nazians si Grigore de Nyssa.

După Leon cel Mare, Sfântul Grigore a fost singurul papă care a mai primit acest supranume. Astfel predecesorii îi recunosc meritele şi împlinirile pe care acest mare Sfânt le-a adus Bisericii lui Hristos într-o perioadă atât de nefastă, marcată de invaziile pagâne şi calamitaţi naturale, pentru spiritul său de organizator al Bisericii. Mai mult decât atât lasă creştinismului un tezaur cultural înmiresmat de scrierile sale de mare preţ care fac o punte extraordinară de legătură între el şi ilustrul său predecesor, Augustin de Hippona. Profesorul F. Cayre spunea atât de frumos şi expresiv că a fost, in vremea sa, un ecou îndepărtat al vocilor Sfântului Augustin şi Sfântului Leon . Cu siguranţă că pe langă această filiaţie titlul de doctor i-a fost acordat şi datorită operei sale şi importanţa acesteia cât şi datorită ortodoxiei doctrinaire, el astfel întregind galeria celor patru mari doctori ai Bisericii latine, alături de Sfântul Ambrozie al Milanului, de Sfântul Ieronim şi de Sfântul Augustin.

Papa Grigore cel Mare poate fi considerat persoana de la cumpăna celor două importante perioade istorice (antichitatea latină târzie şi evul mediu) în care s-a întâlnit tradiţia vieţii creştine şi cea mult mai îndepărtată, dar încă vie, a spiritului roman. J. Tixeront afirma despre el că este un roman, un spirit moderat, care se fereşte de excese şi nu încearcă imposibilul .

Grigore cel Mare s-a născut în anul 540 d. Hr., la Roma într-o familie de patricieni cu o veche tradiţie crestină: un strămos al său, Felix al II lea, fusese papă, iar mama sa Sylvia şi cele două surori ale tatălui, Tarsilla şi Aemiliana, fuseseră cinstite ca sfinte.

A beneficiat de o pregătire intelectuală completă, care i-a permis o ascensiune rapidă în administraţia romană. În 1572 atinsese deja gradul de praefectus Urbis, dar numai pentru doi ani. La moartea tatălui său a transformat casa părintească de pe colina Caelius în mănăstire, după care a fondat încă alte şase mănăstiri pe domeniile sale din Sicilia. În această perioadă Grigore cel Mare s-a înfruptat din învăţăturile Sfintei Scripturi si a scrierilor patristice tânjind spre dasăvârsirea propriei culturi religioase.

În anul 579 după ce este hirotonit diacon, pleacă la Constantinopol ca nunţiu al papei Pelagius al-II-lea, astfel timp de şase ani a avut o legătură neîntreruptă cu creştinismul răsăritean. Faptul că, în tot acest timp, nu s-a gandit să înveţe limba greacă a fost inţeles ca un indiciu al rupturii dintre cele două culturi, dintre cele două părţi ale creştinătăţii .Se poate considera de altfel o dovadă a unităţii imperiului, unitate asigurată de limba latină.

După întoarcerea sa la Roma, Grigore işi doreşte să intre în mănăstire, dar în anul 590 papa Pelagius moare, răpus de ciumă si Grigore, în aclamaţiile poporului este obligat să se supună alegerii de întâi stătător al Bisericii apusene deşi aceasta nu era voia sa şi astfel îl va simţii mai aproape pe maestrul său spiritual, Sfantul Augustin, care fusese ales episcop de Hippona în aceleaşi condiţii.

Activitatea sa pastorală a fost foarte intensă, el fiind nevoit să-şi păstorească credincioşii în timpul unor mari încercări: ciumă, inundaţii, foamete, să îi păzească de rătăciri: donatişti şi maniheişti, să îi fereasca din calea barbarilor: invaziile longobarzilor. Deşi a purtat povara diferitelor responsabilităţi şi-a refuzat toate titlurile, cu excepţia titlului de servus servorum Dei.

În anul Domnului 604 în slăvita zi de 12 martie, trupul său, chinuit fiind de boală şi durere, dar cu o excepţională putere de lucru, a încetat a mai fi însufleţit, iar sufletul Marelui Grigore se îndrepta spre aurorele cereşti ale nemuririi dumnezeieşti.

A sporit puterea Bisericii şi a apărat universalitatea credinţei creştine în situaţii cât se poate de concrete. ,…,Echilibrul şi mintea ordonată nu l-au înşelat nici când s-a judecat pe sine, nici când a trebuit să hotărască în situaţii mai delicate… .

Ceea ce este foarte important este faptul că acest mare sfânt al creştinătăţii a lăsat o comoară de mare preţ care nu poate fi asemuită cu nimic din lumea aceasta, si cu nici o lucrare de a sa şi nu numai; ne-a lăsat izvorul cel viu şi îndestulător al harului divin, şi anume Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite care este ridicată la rangul de Liturghie euharistică de către Ioan Hrisostom şi Vasile cel Mare, atribuită fiind cel mai probabil Sfantului Grigorie cel Mare, papa Romei, numit şi Dialogul datorită faptului că traducerea în limba greacă, de către papa Yaharia, a Dialogurilor sale, i-a asigurat un mare prestigiu în lumea monahală bizantină.

Arhid. Casian Ruşeţ

Bibliografie

1. Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996
2. F. Cayre, Spirituels et mystyques des premiers temps, Paris, Librairie Artheme Fayard, 1956
3. J. Tixeront, Precis de patrologie, treiyieme edition, Paris, Libraire locoffre, 1942
4. Pierre Thomas Camelot, Enczclopedia Universalis, vol.10, p. 925, s.v. Gregoire le Grand
5. Grigore cel Mare, Dialoguri despre moarte, Editura Amarcord, Timisoara, 1998

sursa 1 >

http://agonia.ro/index.php/personals/222692/Liturghia%20darurilor%20mai%20%C3%AEnainte%20sfin%C5%A3ite

sursa 2 > http://www.episcopiacaransebesului.ro/readarticle.php?article_id=29&article_cat_id=3

foto > http://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Grigore_I_cel_Mare

Two things impressed me. Half the people at the Mass were young. It as a small group, but it was a weekday Mass and in its minor way contradicted the idea that the church is completely moribund in Europe. The other thing that impressed me was that the small gift shop at the rear of the church was stocked with Orthodox icons. The sort of religious art that many Catholics grew up with—bad imitations of Renaissance art, sentimental holy cards—was gone, replaced with icons.

In some way, I thought, Catholics now find themselves reinforced in their faith through contact with images that were once quite unfamiliar to them, with a few exceptions (the icon of Our Lady of Perpetual Help, for example). How is it that the Eastern Church has, at least at the visual level and maybe in other ways, become a place to which Western Christians look for spiritual help?

Orthodox spirituality has interested many modern Catholic writers -- Dorothy Day, Thomas Merton, and Henri Nouwen, to name a few. And while it is true that it is in many ways distinct from Catholic spirituality, too much can be made of this. I will go into some of its unique features, but it should also be noted that Western spirituality has had its own influence on Orthodoxy. One Orthodox classic, Unseen Warfare, is a reworking of Spiritual Combat, a classic of Catholic spirituality by Lorenzo Scupoli. Catholic theology had a powerful influence on Russian Orthodox catechesis from the seventeenth through the nineteenth centuries. This was in part a response to Protestant proselytizing, and even though the influence has been regretted by some modern Orthodox writers, who believe it introduced a foreign element of scholastic legalism, it can't be denied.

Orthodox are drawn to saints like Thérèse of Lisieux, Charles de Foucauld, Francis of Assisi, and Benedict Joseph Labre, just as Catholics have been drawn to such Orthodox saints as Seraphim of Sarov and, more recently, Mother Maria of Paris, who aided French Jews and died in a concentration camp. Her brilliant, challenging writings have recently been published by Orbis Books (Mother Maria Skobtsova, Essential Writings). The fact that for half our history East and West were in communion should make it clear that much unites us.

Still, there are some differences, which often have more to do with nuance than with substance. I like the words of one French Orthodox priest, who said that we should not speak of someone converting from Lutheranism or Catholicism to Orthodoxy; it is more like adjusting a pair of binoculars. The same applies to looking at many of the differences between Orthodox and Catholic spirituality.

Orthodox Christians speak of ‘Holy Tradition’, and see tradition not as an accumulation of habits but as the living language of the church, the received knowledge of what it means to pray, struggle, and understand within a community. Tradition is the way in which we are in touch with all those who have tried, in every age, to live in Christ. Although this is an individual effort in one sense --each of us has to be willing to take it up -- it is also unavoidably communal. Before the recitation of the Creed, we Orthodox say, ‘Let us love one another, that with one mind we may confess Father, Son, and Holy Spirit, one in essence and undivided’. And a prayer before Communion reads, ‘When you desire to take the Body of the Lord, come forward in fear, lest you be burned, for it is a fire. And before you drink the Blood of God in Communion, first go, be reconciled with all who have grieved you. Then you may take courage to eat the mystical food’.

The monasticism of the desert fathers is a major influence in Orthodoxy, and the Apophthegmata Patrum—the sayings of the fathers (and mothers) of the desert—range from remarkably practical advice to a startling sense of participation in the divine. Take these two selections, from Benedicta Ward's translation in The Sayings of the Desert Fathers (Cistercian Publications):

Abba Pambo asked Abba Anthony, ‘What ought I to do?’ and the old man said to him, ‘Do not trust in your own righteousness, do not worry about the past, but control your tongue and your stomach.’

Abba Lot went to Abba Joseph and said to him, ‘Abba, as far as I can I say my little office, I fast a little, I pray and meditate, I live in peace as far as I can, I purify my thoughts. What else can I do?’ Then the old man stood up and stretched his hands toward heaven. His fingers became like ten lamps of fire and he said to him, ‘If you will, you can become all flame’.

Note the words, ‘the old man’. The idea is preserved in the Greek word for ‘an elder’—geron—still used of wise monks and spiritual directors, the idea being that it takes time and patience to get there.

At the heart of the spiritual journey is the belief that we are all called to theosis, or deification. St. Athanasius wrote, ‘The Word became man so that man might become God’. The boldness of this sounds blasphemous to some, but it squares with Jesus’ words, ‘You are to be perfect, as your heavenly Father is perfect’.

Christian mysticism is grounded in what is called apophatic theology, the belief that God's nature is so radically unknowable that ordinary language and concepts fail utterly to get at it—so it may even be said that God does not exist, as we ordinarily use the word ‘exist’ to describe the being of an object among other objects. But God has made himself known, and by his gift we may share his being, as he shared ours. We are capable of receiving this gift because we have seen Christ’s willingness to empty himself and assume our nature. As he became one of us, we can share the divine nature to the extent that with God’s help we can empty ourselves.

Of course, this understanding is also found in Western Christianity. Both apophatic theology and theosis are present in the writings of John of the Cross and the anonymous author of The Cloud of Unknowing. Theosis can be found beautifully expressed in Gerard Manley Hopkins’ ‘That Nature is a Heraclitean Fire and of the comfort of the
Resurrection’:

In a flash, at a trumpet crash,
I am all at once what Christ is, since he was what I am, and
This Jack, joke, poor potsherd, patch, matchwood, immortal diamond,
Is immortal diamond.

But how do you get from here to there—from the practical advice to watch your tongue and your appetites—to becoming all fire? The discipline of Orthodoxy has to do with participation in the liturgical and sacramental life of the church, which includes fasting before the Eucharist and periods of seasonal fasting. More essentially, it involves private prayer, and this includes the Prayer of the Heart, or ‘Jesus Prayer’.

The fathers of the desert practised brief repeated prayers, often from the psalms: ‘God, come to my assistance; Lord, make haste to help me’. The point was basic, to focus the mind on the presence of God. This gave way to prayers that incorporated the name of Jesus, and the most common form—‘Lord Jesus Christ, have mercy on me’—is found in what has become a classic, The Way of a Pilgrim, and The Pilgrim Continues His Way (HarperOne). Written by an anonymous Russian in the nineteenth century, it has what could be dubbed a ‘Call me Ishmael’ beginning:

By the grace of God I am a Christian man, by my actions a great sinner, and by calling a homeless wanderer of the humblest birth who roams from place to place. My worldly goods are a knapsack with some dried bread in it on my back, and in my breast-pocket a Bible. And that is all.

This prayer (which has variants—‘Lord Jesus Christ, Son of God, have mercy on me, a sinner’—and obviously goes back to Kyrie eleison, Christe eleison) is often accompanied by such aids as the use of a prayer rope, something like a rosary, and controlled breathing, to help with concentration; but it is important not to let the prayer degenerate into mere technique. The point is attention to prayer and the sense of God's presence, which means trying to arrive at stillness and interior silence.

The idea that one could experience theosis in this life was at the heart of what became known as the hesychast controversy, from the Greek hesychia, or ‘stillness’. The anonymous author of The Way of a Pilgrim speaks of The Philokalia, a multi-volume collection of writings on prayer, compiled in the eighteenth century (the title means ‘love of the good’). The many contributors include St. John Cassian (c. 346-c. 435), St. Maximos the Confessor (c. 580-662), and St. Gregory Palamas (c. 1296-1359), whose response to a challenge to hesychasm in the fourteenth century synthesized Orthodox ideas about grace and our participation in the divine life.

Gregory Palamas defended the belief that one could genuinely experience the presence of God. Grace is not a created gift but the divine energies of God. Barlaam the Calabrian (1290-1348) had taken the idea of apophaticism to an extreme, and argued against those monks who believed that it was possible to experience ‘the uncreated light of Tabor’, the light seen by Peter, James, and John at the Transfiguration. Gregory defended the monks, arguing that although God was in his nature unknowable, his energies were divine and could be shared with those who were capable of receiving them. Although it is possible to delude oneself, it is also possible to share in divinity, even in this life, just as Jesus shared our humanity.

It has to be said, however, that the point of prayer is not any particular experience, but rather turning one's life over into God's hands. One exercise that can help here is detailed in The Philokalia and is often called ‘guarding the heart’. This is a form of mindfulness that, in effect, stands back and watches; it is an alertness, an awareness, that does not let itself be pulled around by emotions of attraction or repulsion. The first stirrings of any feeling—anger, self-righteousness (the two are obviously allied), lust, discouragement—are noticed, but the response is not a surrender to them, but a stillness. The word apatheia looks suspiciously like ‘apathy’, but it means not allowing the emotions to dominate our relationship to God, or to others. Diadochos of Photiki (fifth century) writes of ‘the fires of apatheia’. It has to do not with indifference, but with vigilance.

The more closely attentive you are to your mind, [says St. Hesychios the Priest (fifth century)], the greater the longing with which you will pray to Jesus; and the more carelessly you examine your mind, the further you will separate yourself from him. Just as close attentiveness brilliantly illuminates the mind, so the lapse from watchfulness and from the sweet invocation of Jesus will darken it completely. All this happens naturally, not in any other way; and you will experience it if you test it out in practice. For there is no virtue—least of all this blessed light-generating activity—which cannot be learnt from experience. (See "On Watchfulness and Holiness," in The Philokalia, vol. 1.)

Hesychios says that ‘all this happens naturally’ and can be learned from experience. The naturalness and experiential aspects of the life of prayer assume an intermingling of the divine and the human that is revealed in the Incarnation. All of us are called to realize this, and to the extent that we are made capable of doing so, it involves our cooperation with the one who emptied himself to bring us into the fullness of his own being. A prayer sung during the liturgy of the Feast of the Transfiguration says, ‘You were transformed on the Mount, O Christ God, / Revealing your glory to your disciples as far as they could bear it’.

The idea that this glory draws us toward God is part of the vision of eternity of St. Gregory of Nyssa (c. 335-c. 395): ‘Every desire for the Beautiful which draws us on in this ascent is intensified by the soul's very progress toward it. And this is the real meaning of seeing God: never to have this desire satisfied’. It is echoed in Pascal’s ‘The Mystery of Jesus’, a part of his Pensées: there Jesus says, ‘If you are seeking me, you have found me’.

But all of this is encountered, as it is in Catholicism, in a complicated human context. All of us cope with institutions that have their corners of weakness and corruption, of self-satisfaction, and triumphalism. In reaction to these things, we can come close to despair. Prayer can bring us through all of this, but no account of Orthodoxy in our time would be complete without an understanding shared by all non-triumphalist Orthodox, and given its best expression in the words of Fr. Lev Gillet (1893-1980), a monk who moved from Catholicism to Orthodoxy, while insisting he had rejected nothing:

O strange Orthodox Church, so poor and so weak, at the same time so traditional and yet so free, so archaic and yet so alive, so ritualistic and yet so personally mystical, Church where the pearl of great price of the gospel is preciously preserved, sometimes beneath a layer of dust, Church that has so often proved incapable of action, yet which knows, as does no other, how to sing the joy of Easter.

* * *

Commonweal / February 29, 2008 / Volume CXXXV, Number 4

***

For Further Reading:

The Philokalia is available in four volumes from Faber and Faber. Before diving in, readers might be interested in the following titles. The first two excerpt the Philokalia. The rest offer helpful presentations of Orthodoxy and Orthodox spirituality.

The Art of Prayer, Igumen Chariton (Faber and Faber, $19). [Actually a selection from St Theophan the Recluse, the Russian translator of the Philokalia and St Ignaty Brianchaninov: Fr. A.]

Early Fathers from The Philokalia, translated by E. Kadloubovsky and G. E. H. Palmer (Faber and Faber, $18.95). [A selection from St Theophan’s Russian translation of the Philokalia]

The Orthodox Church, Timothy Ware (Penguin, $17).

The Orthodox Way, Kallistos Ware (St. Vladimir's Seminary Press, $12.95).

Beginning to Pray, Metropolitan Anthony Bloom (Paulist Press, $7.95).

Living Prayer, Metropolitan Anthony Bloom (Templegate, $12.95).

The Burning Bush, Lev Gillet (Templegate, $6.95).

For the Life of the World, Alexander Schmemann (St. Vladimir's Seminary Press, $12.95).

* * *

Fr John Garvey's books include Orthodoxy for the Non-orthodox: A Brief Introduction to Orthodox Christianity.