Într-un sat de munte, undeva, la capătul lumii, dar nu în vremuri foarte îndepărtate, trăia un gospodar. Moştenise de la părinţii lui casa bătrâneasca construită într-o zonă plină cu izvoare, în Ţara Izvoarelor, aş putea spune.

Pe pământul lui curgea unul din cele mai bune izvoare, cu apă rece şi limpede. Gospodarul nostru era vestit în toată zona pentru hărnicia, bunătatea şi înţelepciunea lui, astfel că, oameni din toate colţurile ţării poposeau adesea la poarta lui pentru a-şi potoli setea , pentru a schimba o vorbă, sau pentru a-i cere un sfat. Şi pentru că, pe zi ce trecea, tot mai multă lume se aduna la poartă lui, omul a ridicat un umbrar şi a cumpărat multe ulcele din lut, să-i omenească aşa cum se cuvine. Nu puţine au fost dăţile în care vizitatorii s-au simţit atât de bine încât au rămas până târziu în noapte, sporovăind vrute şi nevrute.

Omul nostru avea un fecior, nastrusnic foc, Miki sa-i zicem.

Mikiduţa nu era tocmai mulţumit de zarva pe care o făceau oamenii şi adesea pleca la culcare bombănind. Timpul a trecut, Miki a crescut, şi-a luat o nevastă frumoasă şi au rămas să locuiască în casa părintească.

Bătrânul a lăsat pe mâna lor gospodăria şi, pentru că nu mai era în putere, îşi petrecea aproape tot timpul sub umbrarul de lângă izvor, povestind cu trecătorii şi oferind fiecăruia cate o stacană din mult lăudata apă a izvorului.

Timpul trecea şi Miki era tot mai deranjat de zarva de la poartă casei. S-a sfătuit cu nevasta şi au ajuns la concluzia că atâta timp cât izvorul renumit va curge, oamenii se vor aduna mereu la poartă. Dar un izvor nu îl poţi opri, el ţâşneşte din pământ şi dacă astupi o ieşire, va tîşni alături. Au plănuit ca, într-o noapte, după ce bătrânul va adormi, să arunce în apa izvorului o cârpă înmuiată în păcură, că să strice gustul apei.

Zis şi făcut!

Oamenii au mai venit o vreme, chiar dacă apa îşi pierduse gustul, pentru a asculta poveştile bătrânului. Dar bătrânul era atât de trist din cauza celor întîmplate, încât nu mai avea nici o tragere de inimă. Încet, încet, oamenii au renunţat să mai poposească şi în locul unde, cu ceva vreme în urmă, era veselie, s-a lăsat o linişte apăsătoare şi pustia a pus stăpânire.

Acum era mulţumit Miki. Trebăluia cât e ziua de lungă, fluierând cu voioşie , prin gospodărie.

Când a dat firul ierbii, în primăvară, nevasta sa a adus pe lume un băieţel cu nas cârn şi bucle aurii. Gospodăria sporise şi fiindcă părinţii erau ocupaţi cu munca, copilul a crescut mai mult pe lângă bunicul lui, ascultând poveştile bătrânului despre vremurile trecute.

“Vezi tu, dragul moşului, îi spuse bătrânul într-o seară, apa de izvor e un har şi nimeni nu ar trebui să-l păstreze numai pentru el Trebuie lăsat să curgă liber, pentru ca trecătorii să-şi poată potoli setea."

Zice povestea că, făcându-se mare, puştiul ar fi curăţat izvorul şi, încet,încet, călătorii au poposit iar sub umbrar pentru o ulcică cu apa rece.

Şi-am încălecat pe-o sh(e)a, şi v-am spus povestea. Ashea!

Se făcuse frig afară. După o toamnă călduroasă venise în sfârşit frigul. Chiar şi frigul din interior . Toată vara şi toamna nu făcuse nimic altceva decât să tânjească după nişte vise care deveniseră imposibil de realizat. Ştia asta, ştia că nu are nimic special. Era izolată într-un colţ al camerei ei, uitându-se la stropii ploii care se izbeau puternic de geam. Dansul ploii, mirosul şi muzică  ei o adânceau mai rău în melancolie. Se uita şi plângea. Trage ultimul fum din ţigara umplută cu ruj şi se duse să scrie în jurnalul ei. Cel mai bun prieten, într-adevăr, al ei.

"O lacrimă curge pe obraz. O lacrimă care îmi aminteşte cât sunt de sentimentală. O lacrimă care nu a uitat să se joace cu obrazul meu fin şi fragil. O lacrimă care e trimisă de un sentiment ce s-a încăpăţânat să rămână acolo...în suflet. "

Era ceasul 11:10. O dimineaţă de miercuri ploioasă. Din nou adormise pe jurnalul la care ţinea atât de mult. O trezise telefonul. Era el... era îngrijorat că nu îl sunase. El, el nu ştia cât de mult îl iubea. De câteva luni vorbeau zi şi noapte, râdeau, visau şi ascultau muzică împreună. Erau apropiaţi doar prieteneşte. Dar astăzi, ea dorea să facă cunoscuta acea iubire ascunsă, acea flacără ...

"Scuze că nu te-am sunat, am adormit şi... vreau să ne întâlnim astăzi. La cafeneaua de pe colţ 4:30."

Ea ajunsese prima. Vine şi el după 5 minute. Intră în cafenea şi rămân tăcuţi. Ca să rupă tăcerea încep discuţii mărunte, neînsemnificative...

-Te iubesc.

-Ce ai spus?

-Am spus că te iubesc...

-Cum e posibil? De ce te-ai îndrăgostit de mine? Doar eram buni prieteni şi acum...

-Uite, nu trebuia să îţi zic. Nu vreau să fiu o povară pentru tine. Îmi pare rău.

Pleacă repede spre uşă. Avea umbrelă dar nu o dechise. Dorea ca ploaie să o alinte, sa o facă să uite de greşeala pe care o făcuse.

ps: aceste poveşti nu sunt reale.Nu mă regăsesc printre ele. Aşa că încetaţi să mă mai întrebaţi dacă eu sunt personajul principal. Încă un lucru : I just don't give a shit despre comentariile : " ce poveste emo". Ţine-ţi-vă părerile astea pentru voi, nu am nevoie de ele. Nu ştii să apreciezi, nu comentezi.

- Mai merg până la bolovanul alb, îşi zise, atâta pot să mai fac.
Ciudat cum bolovanul rămăsese atât de curat în colbul drumului. Odată ajuns acolo se aşeza şi privi înapoi, la drumul parcurs. Văzu călăreţul în depărtare. Maiestuos, cu spatele drept, privirea îndreptată undeva în zare, călărind un bidiviu negru.
Ochii întunecaţi, două lame de cuţit ce aruncau scântei -ca în basmele pe care le auzise el, copilul, în drumul lui, de la bătrânii aşezaţi pe la porţi, mereu stiutori de poveşti cu zmei şi dispuşi să le spună oricui avea chef să le asculte, dar în care el nu mai credea demult- nu priveau drumul, doar ţinta.
Privirea copilului coborâ în pământ, aparent umilă. Cine ştie!? Ascunsă sub zulufii blonzi se iţea încrâncenarea. Ar fi vrut să îi ia cineva grijile de pe umeri măcar câteva clipe, să poată parcurge şi el măcar o bucată de drum călăre, în spatele uriaşului, cu mâinile încolăcite după trupul puternic, să-şi sprijine pentru câteva clipe fruntea de spatele lui, să-şi tragă sufletul ori să-şi răcorească fierbinţeala frunţii care-l chinuia de atâta amar de vreme. Privea băltoaca din faţă lui cu apa stătută şi mocirloasa.Copilul ştia! Dar nu se ridică, se încapaţina să rămână acolo, ţintuit; ar fi avut putere, plecase de atâtea ori, se ferise, cunoştea jocul.Dar de data asta nu voia. Tropotul se apropie, din ce în ce mai puternic, mai asurzitor şi copitele armăsarului sparseră oglinda apei, noroiul împroşca totul în jur. Închise ochii copilul, atâta făcu, strânse tare pleoapele, cât să nu-l orbească noroiul. În rest, nici o reacţie. Primi în plin noroiul care îl murdări din cap până în picioare. Nici măcar nu se şterse, se bălăcea în mizeria aia cu un zâmbet amar în colţul buzelor. Ce dracu!?
Călăreţul se indeparta cu spatele drept, privind doar ţinta, niciodată drumul. Părea că nici măcar nu îl văzuse, sau poate că da, cine ştie…
Şi se gândi atunci că, uite, piatra e curată pentru că totdeauna cineva şade pe ea, o protejează cu trupul.
Urmărea cu colţul ochilor călăreţul, cum se pierdea în zare.
Drumul părea drept, dar nu era. Era circular. Într-o altă zi călăreţul şi bidiviul său vor trece din nou pe aici.
Alt timp.
Acelaşi bolovan, strălucitor de alb.
Alt călător căutând popas, mult prea obosit sau mult prea slăbit pentru a-şi feri la timp ochii ca sa nu fie orbit.
Călăreţul acelaşi, de fiecare data mai mare, tot mai mare, din ce în ce mai mare.

Bidiviul acelaşi, de fiecare data mai puternic, mai înspumegat, cu zăbala tot mai strânsă.

Copilul se ridică şi plecă mai departe, nu îşi şterse urmele de noroi.

-Lasă-le acolo, îşi zise cu încrâncenare.Lasă-le să fie! Lasă să fie!

    Nu ştiu cum se face că atunci când deschid Dashboard-ul meu, ideile nu mai pot prinde contur... se blochează undeva într-un colţ al minţii, acolo unde-şi mai face veacul singurul meu neuron! Ele există, dar din păcate nu se pot materializa în cuvinte scrise. Există însă un subiect despre care aş scrie oricând şi permanent aş avea „material”, inspiraţie şi cuvintele în buzunar. E subiectul acela care determină degetele mele să zburde pe tastatură, cu pasiune, cu emoţie, cu sinceritate. Subiectul acela este EL, desigur!

    Dar am evitat să mai scriu despre EL. Chiar EL mi-a zis că poate nu e bine să scriu lucruri atât de personale şi cu atâta sinceritate, pe blog.... într-o perioadă chiar mă pusese serios pe gânduri, în această privinţă. Apoi mi-a zis să nu-i mai zic „EL” şi să nu mai scriu pronumele cu majuscule (se pare că nu mă dezvăţ :-P ). Nu vreau să-i spun pe nume! Îl las să fie Prinţul Misterios. E subiectul meu de basm. E personajul principal al poveştii mele - Trebuie diferenţiat de ceilalţi! Are un statut important în inima mea, în viaţa mea, în sufletul meu şi în mintea mea! Apropo... Robotor, te superi? :-D

    Am să mai scriu despre EL, căci nu am să renunţ la inspiraţia mea! Îmi place mult să scriu (chiar dacă probabil nu o fac bine) şi cum aş putea renunţa la unul dintre motivele care mă determină şi mă inspiră să scriu? Am I THAT crazy? ;-)

  Sar la altceva brusc, pentru că mi-am adus aminte acum! Nu cred că interesează pe cineva aspectul, dar astăzi am terminat (STRE)sesiunea de iarnă! YuppY! ((Baftă vouă, celor care mai aveţi examene!))

    Revenind la fete, atât Chris, cât şi El Tomatito mi-au recomandat să mă leg de comentariile pe care le las pe alte bloguri. Chris mi-a zis chiar să le dau copy/paste (ceea ce nu e o idee prea rea, mai ales că îmi place să vorbesc mult (hahaha făniţă ;-) ) şi las posturi destul de lungi, uneori). El Tomatito mi-a spus că ei îi vin ideile pentru scris şi atunci când lasă comentarii altora pe bloguri. Şi mie la fel! Numai că de la a avea ideea şi până la materializarea acesteia în propoziţii, e cale luuuuuuuuuuuungă ;-) . Amândouă mi-au dat sfaturi bune, la care mă gândisem şi eu, aşa, în treacăt, dar nu le-am dat prea mare importanţă. Fetelor, profit de ocazie să vă mulţumesc pentru sfatul sincer şi dezinteresat! Să trec la practică acum! :-P

   Oricum.. îmi revin uşor, uşor. Am început cu postarea asta.... poate aiurită, poate fără sens sau fără importanţă... dar uneori, scrisul „aiuristic style” mă ajută să-mi găsesc inspiraţia! :-D

   De data asta, mesajul m-a prins. O prietenă mi l-a trimis şi sincer, îi mulţumesc MAXIM!!! :-D Pentru că pe mine m-a impresionat şi chiar m-a făcut să iau o atitudine în privinţa subiectului tratat acolo, vă las mai jos mesajul şi sper să vă influenţeze şi pe voi la fel de pozitiv ca pe mine.

   "În urmă cu ceva timp a murit o femeie în condiţii absurde. Într-o duminică a plecat cu nişte prieteni să facă o excursie în barcă şi şi-a pus la rece nişte cutii de suc. Următoarea zi, luni, a fost primită la Spitalul Universitar, pentru ca miercuri să iasă moartă. Autopsia a scos la iveală o leptospiroză (cu simptome de febră ridicată, faţa palidă şi hemoragii), provocată de o băutură la cutie care a fost consumată fără pahar în barcă.

   Examinarea cutiilor a confirmat că acestea au fost infectate cu urină de şoarece, în consecinţă cu leptospire. Probabil că persoana în cauză nu a spălat partea superioară a cutiei înainte de a bea, şi a fost contaminată cu urina de şoarece, care conţine substanţe toxice şi mortale, printre care leptospirele care provoacă leptospiroză. Băuturile şi alte alimente la cutie sunt înmagazinate în depozite infestate de rozătoare şi sunt transportate până la punctul de vânzare, fără a fi curăţate în prealabil.

   De fiecare dată când cumpăraţi o cutie, trebuie să spălaţi foarte bine partea superioară cu apă şi detergent, apoi clătiţi bine înainte să o puneţi în frigider. După un studiu realizat de către INMETRO (Spania), capacele cutiilor de băuturi sau de conserve sunt mai contaminate decât capacele WC-urilor publice.

Direcţia resurselor umane, Spitalul Municipal Geneva"

• nu ştiu cât de adevărată e povestea cu doamna în cauză şi nici măcar nu asta m-a atras la mesaj... ci faptul că te poţi îmbolnăvi dacă bei direct dintr-o doză de suc (nu m-aş fi gândit vreodată... ce inconştientă sunt, nu ? pffff) ;
• nu am încrederea că sursa citată în mesaj este şi cea reală, dar nici nu mai contează ;
• materialul nu îmi aparţine (eu doar i-am adăugar diacriticile), aşa că scuzaţi topica anumitor propoziţii.

   Am discutat despre chestia asta cu mai mulţi prieteni şi i-am asigurat că nu trebuie să spăl capacul cutiei, pentru că îl am pe PAI, micul tub din plastic şi uşor ca fulgul, care mă scapă de toate bolile astea… DAR, o prietenă mi-a spus că degeaba bag eu paiul în cutie, pentru că în momentul în care încerc să deschid cutia, o parte din ea(căpăcelul) se duce în interiorul cutiei deci în conţinutul cutiei de metal. Prin urmare, există şanse de contaminare cu eu mai ştiu ce boli. Se pare că tot la spălatul cutiei ajung...