[Luca 21.34,35]

Era odata un sat atacat deseori de mistreti. In fiecare zi, acestia intrau in sat si provocau mari distrugeri in incercarea lor de a-si gasi hrana. Satenii au incercat diferite metode pentru a-i indeparta sau a-i vana, dar fara prea mult noroc.

Intr-o zi, un intelept dintr-un sat vecin a venit sa-i sfatuiasca pentru a scapa de mistreti. El le-a cerut satenilor sa ii asculte intocmai sfaturile si instructiunile. Pentru ca deja incercasera pana atunci tot ce le statuse in puteri, satenii au acceptat. Inteleptul le-a spus acestora sa adune mancare pentru mistreti din toate gospodariile si sa o puna in mijlocul unui camp.

Ei i-au urmat sfatul si indata au vazut sute de mistreti apropiindu-se de locul unde fusese asezata mancarea. Mistretii s-au aratat mai intai ingrijorati, dar odata ce au luat primele inghitituri au prins curaj si s-au intors in acel loc si in zilele urmatoare.

In fiecare zi, satenii puneau cat mai multa mancare… iar mistretii veneau acolo sa manance. Dupa un timp, inteleptul le-a cerut oamenilor sa ridice patru stalpi mari care sa marcheze locul. Mistretii erau prea preocupati de manancare si n-au observat.

Dupa cateva saptamani, mistretii aveau deja obiceiul de a veni sa manace mancarea pusa de sateni fara sa mai dea atentie locului unde ea se gasea asezata. Inteleptul a pus apoi oamenii sa imprejmuiasca cu un gard campul si sa faca o poarta mare pe unde sa poata intra mistretii sa manance. In cele din urma, satenii au reusit sa termine gardul si atunci au inchis poarta, prinzand mistretii inauntru.

Cuvîntul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fara rod

Dar tu citesti ce-i intre randuri,

O poveste ce astazi nu o stiu,

Poveste ce e doar la tine-n ganduri...

Prietenii, colegii, impreuna,

Compun cu totii pentru tine,

Tot ce-ti spun e o furtuna,

A dragostei ce-o port in mine...

Tu ai sa-ntelegi tarziu,

Iubirea va ramane un mister,

Finalul ei este pustiu,

Ni-l vom amintii, eu sper...

Ca o carte de iubire,

Ce rar se implineste,

Aceasta-i scrisa cu durere,

O melancolica poveste...

Prizonieratul din pod al bunicului a durat zile, sau poate doar cateva zeci de ore care au parut fara sfarsit, dupa o estimare facuta fara a putea vedea in tot acest timp macar succesiunea zilelor si a noptilor. Perioada petrecuta in bezna din pod a fost una in care realitatea a fost perceputa diferit fata de situatiile normale, cand ochii te ajuta in mod determinant sa intelegi si sa iti ghidezi actiunile. Ajuns la randul lui sus, in liniste si intuneric, bunicul meu realizase dupa forfota din jur, a corpurilor intr-o asteptare fara miza, ca impartea podul cu foarte multi oameni. Mirosul puternic de fan l-a facut sa caute, pe pipaite, un loc mai confortabil si mai moale pentru a se intinde, fiind primit tacit pe marginea gramezii de iarba uscata de ceilalti prizonieri care s-au inghesuit unul in altul mai mult, pentru a-i face si lui loc. Au stat asa ore in sir, alternand somnul cu nesomnul in tacere, reprimandu-si foamea, setea si pe cat posibil orice alta nevoie a corpului. Doar agitatia care razbatea de la rusii de prin curte mai putea fi un reper pentru masurarea timpului, dar nu unul suficient de bun atat timp cat misiunea lor acolo nu le permitea sa foloseasca noptile doar pentru a dormi.

La un moment dat, grupul de oameni a inceput sa se miste compact, catre o anumita directie. S-au tinut toti unii dupa altii pana la un capat de pod, unde era o gaura facuta cine stie cum. S-au strecurat unul cate unul afara, coborand pe un bulamac de lemn si disparand in noapte, fiecare unde a apucat, departandu-se in graba de grajdul ocupat de soldatii rusi. Experienta din pod, desi una comuna, a ramas sa fie traita separat in amintire de cei care au fost partasi la ea, ramanand pentru toata viata doar o suma de perceptii individuale, mai cu seama olfactive si tactile. Nimeni din cei care au fost acolo nu a stiut vreodata cu cine a impartit orele petrecute in podul grajdului, ca prizonier la rusi.

Povestile din razboi ale bunicului meu, pe care i-am cerut sa mi le repete de nenumarate ori, au avut asupra mea aceeasi fascinatie pe care, cum aveam sa observ mai tarziu, o aveau istoriile mele intamplate pe vremea comunistilor asupra celor care nu au avut niciodata de a face cu un astfel de sistem. Nu o sa uit niciodata uimirea cu care doi colegi italieni din firma la care lucram la un moment dat m-au ascultat cateva ore fara intrerupere intr-un restaurant pe malul Lacului di Garda in timp ce le povesteam amintirile mele din Romania comunista. Totul era absolut diferit fata de realitatea si experienta lor: faptul ca stateam la coada de pe la trei dimineata pentru doi litri de lapte iar daca mai prindeam un iaurt sau o cutiuta cu branza cu smantana era un motiv de satisfactie si buna dispozitie pentru toata ziua, faptul ca stateam zile intregi cu scaunelul la cozi interminabile la pui sau la carne si ca ajungeam uneori, dupa tot chinul, sa apucam doar gheare sau oase goale si era bine si asa, faptul ca pana si painea ne era rationata si vanduta pe cartela.

In afara de povestirile din vremea coministilor mai am si altele, intamplate dupa, dar care par la fel de savuroase prin particularitatile lor pur romanesti. De un anumit inedit sunt cele traite pe vremea cand lucram ca sora medicala. Cu un an inainte de Revolutie terminasem liceul sanitar, de mare viitor pe vremea mea datorita mentalitatii ca se traia din spaga mai bine decat din salariu. Exact in anul Revolutiei imi faceam primul an de stagiu ca sora medicala la salile de operatii dintr-o maternitate, un post ravnit de multa lume dar pe care eu l-am urat dupa primele luni de munca in sistemul sanitar. Asta dupa ce o mama a murit inainte sa apuce sa nasca pentru ca medicii operatori nu s-au inteles in timp util cu anestezistul la impartirea banilor de la pacienta. Pana au chemat un alt anestezist din alt spital atat mama, cat si copilul dusi au fost. Am ales atunci o specializare in care sa ma pregatesc pentru facultate, mi-am luat meditatori si am lasat cariera de sora medicala unora cu sange mai rece si cu un psihic mai puternic. Imi mai revin si astazi in minte replici celebre prin spitale ale medicilor din acea perioada, ca cea data de un chirurg unui batran pe care ar fi trebuit sa il opereze de prostata. Medicul ii spune bietului om pretul pe care trebuie sa il plateasca daca vrea sa fie operat si sa scape iar acesta, absolut uimit, raspunde: “Pai, tata, de unde sa am eu atat, ca e pensia mea pe patru luni de zile?!”. “Ehe, tataie, adauga doctorul, lasa, ca daca mori, te costa mai mult!”.

Nici dupa plecarea mea din sistem sanatatea romaneasca nu a castigat prea mult. La ani si ani dupa si dupa Revolutie, m-am lovit de serviciile de specialitate unde am ajuns in repetate randuri cu bunicii mei. Medicii continuau si atunci sa ma trimita in miez de noapte sa le cumpar de unde vad cu ochii Kent sau cornuri si iaurturi cu fructe, pe banii mei. Asta luandu-ma de la capataiul bolnavului pe care il ingrijeam voluntar si din considerente morale in numele sistemului sanitar romanesc (administrand medicatia cumparata de mine, pentru ca spitalul spunea ca nu are nici medicamentele, nici bani sa le cumpere, sau schimband perfuzii). Unica si meschina satisfactie a fost cand am citit la un moment dat in ziar ca pe medicul cu tigarile l-au prins luand spaga si l-au arestat, cativa ani mai tarziu. Pentru ca din partea colegiului local al medicilor, pe care il sesizasem, umilita si indignata, nu am primit nici macar normala si elementara satisfactie de a-mi raspunde prin fraza: “am primit sesizarea, vom verifica”.

Cum si amintirile mele, ca si cele ale bunicului meu, isi gasesc ascultatori interesati ma gandesc in ce masura razboaiele traite de noi separat si in timpuri diferite sunt comparabile ...

P.S. Am o mare rugaminte: Cand accesand linkul de mai sus va spune ca nu puteti downloada va rog sa lasati un comment la acest post si eu va voi da alt link de unde sa downloadati in maxim 24 de ore... Va multumesc!

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele... Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica... De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa...Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua...” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul...” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici

(ottie)

„Dresat cum trebuie, omul poate ficel mai bun prieten al câinelui.”

(Corey Ford)

Să fi fost acum vreun an când a început totul, şi, culmea, de la alta: una focoasă, cu părul negru, lucios, care se căca în curtea şcolii; şi atunci mi-a venit ideea...

Cum naiba să poţi scrie un roman când ai în casă un câine ca Chelsea? Un roman, sau, măcar, din când în când, câte o povestire?... Llosa nu a avut niciodată animale, Marquez doar un papagal, Faulkner iubea caii, iar Cortazar, deşi a trait 72 de ani, îşi iubea nevasta.

Când e Cupa Davis, Chelsea se aşează în faţa televizorului şi urmăreşte fascinată schimburile de mingi, mişcându-şi fără încetare capul (chiar şi în pauze, din obişnuinţă) de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga. Din păcate însă, nu o interesează nici un alt turneu, iar, cum echipa României este cu regularitate eliminată încă din primul tur, momentele mele de linişte sunt foarte rare. Nu mă gândisem niciodată cum un câine îţi poate cultiva sentimente atât de nobile cum ar fi patriotismul (deşi în rândul unor foşti KGB-işti, campioni în wrestling, sambo şi judo, s-ar părea că nu funcţionează mai deloc) şi nici că ai putea fi la un pas de a sparge televizorul din cauza lui, strigând ca nebunul Hai Andrei, ştiu că poţi! Luptă baiatule, luptă!!!

La două luni după ce am decis că nu m-ar deranja să-mi petrec o bună parte a timpului stângând de prin casă pipi şi caca – grămăjoare pe zi ce trece tot mai aromate şi mai consistente – şi să-mi înlocuiesc săptămânal cablurile de la TV şi calculator, prietena mea şi-a făcut bagajul şi s-a mutat în alt apartament, în cartierul Titan, la o distanţă apreciabilă. Tot răul spre bine, mi-am spus: voi avea mai mult timp pentru educaţia lui Chelsea. Până la licenţă mai sunt două luni – timp berechet... cu chiria e mai dificil, că dacă ar fi să o plătesc nu mi-ar mai ajunge banii pentru Pedigree, conserve din ochi de bou şi vână de taur; în rest... nu mă plâng de nimic. Am mereu mâinile pline de zgârieturi şi mintea plină de Chelsea.

Un vecin mi-a recomandat antidepresive, oferindu-se chiar, să-mi procure el medicamentele, însă m-am vazut nevoit să-i refuz amabilitatea, căci nu aveam nevoie: debordam de energie şi entuziasm; alergam prin casă tot timpul, ţipam şi lătram împrună cu Chesea, iar câteva ore, de obicei spre dimineaţă, dormeam îmbrăţişaţi sub birou, ori sub masa din bucătărie. Aproape că nici de acoperiş deasupra capului nu mai simţeam nevoia, iar proprietara – o femeie cu suflet de pisică – mi-a făcut pe plac, şi, într-o zi de februarie, cu puţin înainte de ziua mea, m-am trezit aruncat în stradă cu câine cu tot, dar fără lucrurile mele – sechestrate până la plata chiriilor restante.

A fost mai greu la început, însă acum m-am obişnuit şi sunt fericit. A venit vara şi e cald. Am găsit un garaj părăsit, iar în scurt timp eu şi Chelsea ne-am făcut prieteni noi: Dingo, Bobi şi Rex. Copiii ne aduc de mâncare, şi toţi trăim fericiţi ca o adevărată familie, în armonie şi iubire.

Iaşi, 10 februarie, 2007

Mă interesau, pe vremea aceea, multe lucruri, dar asta era de mult.
Acum nu-mi mai pot dezlipi ochii de la umbra castanului gros care acoperă dimineaţa containerele de gunoi, şi se întoarce la amiază spre fereastra mică a mansardei în care locuiesc, iar eu nu mă dezlipesc de lângă fereastră până când umbra nu dispare cu totul, şi atunci dispar şi eu, şi mă pierd în cine ştie ce crâşmă de prin apropiere spre a înlocui obsesia – pasiunea pentru umbra castanului meu – cu vise halucinante, umbre ale beţivilor veseli sau trişti, şi, undeva după miezul nopţii, dacă nu e înorat, cu umbre ale clădirilor vechi în lumina slabă a lunii. Umbra aceea mă fascinează.
Vedeam multe lucruri înainte, dar nu vedeam umbra – umbra castanului meu deasupra garajelor de tablă zincată, deasupra copiilor care joacă tenis la perete, acoperind pe seară fereastra mică a mansardei în care locuiesc.
Pe umbră n-o interesează prea mult peste ce se aşează, deşi am văzut că uneori dispare şi reapare, dispare şi lipseşte câteva zile - şi atunci sunt trist, şi nu mă dezlipesc de ferastră - sau se contopeşte cu alte umbre şi-şi schimbă forma, revenind ea însăşi în doar câteva clipe. Ea ştie că stau acolo, la geam, şi o privesc, şi de aceea se plimbă lent, provocator, spre a se întoarce la mine seara, ca o femeie care mă plăcuse mai demult.. Şi iarna sunt trist: sunt zile întregi când nu vine, iar când o văd nu stă niciodată prea mult.
Într-o iarnă a venit la mine si femeia care venea în fiecare seară. „O să tai castanul”, mi-a spus. „Taie-l, dar lasă umbra”. De atunci n-am mai văzut-o, dar a venit primăvara, şi umbra rămânea tot mai mult, iar eu eram fericit.
Nici dacă plouă nu o pot vedea, dar atunci mi se pare firesc; m-aş întrista să ştiu că se lasă udată doar aşa, pentru mine.

Iaşi, 21 noiembrie, 2006

I

O lumină difuză şi aurie ardea mocnit în frunzele castanilor. Aerul era rece şi steril; nu se simţea deloc fumul industriei şi nici fumul ţevilor de eşapament. Nimic mai potrivit decât câteva beri la o terasă de pe Gabroveni ori Lipţcani.
― S-a umflat burtica, mami! S-a umflat uite-atâta, şi mă doare tare, tare!
Asta n-ar trebui s-o faci niciodata, şi pe tine, boule! te-a pocnit la 21 de ani...
Peste o săptămână avea să împlinească 41 şi ar fi renunţat la orice să poată da timpul înapoi; simţea însă, că nici măcar nu avea la ce să renunţe. Singura lui libertate zăcea între lăzile de ceapă şi cartofi de pe balcon, ascunsă într-o sticlă de jumătate, din care sorbea pe ascuns câte o gură, fără să-l vadă nevastă-sa, atunci când ieşea să tragă câte o ţigară. Simţea că nu mai are nici o scăpare. Măcar de-ar fi avut un băiat, însă cu fata asta pe care trebuia să o certe fără motiv pentru a-şi face datoria de tată – ce dracu’ o mai fi şi aia? – şi pe care îi venea s-o bată de nervi când vedea cât de mult îi seamănă, şi că nu-i în stare să iasă măcar odată din cuvântul lui sau al maică-sii, se simţea ratat a doua oară, ca şi cum, dacă şi-ar fi pus capăt zilelor, ceea ce ştia că nu va avea curaj să facă niciodată, coşmarul nu s-ar sfârşi aici.
Nu-i o tragedie să pui vreo câteva kilograme în plus de la o anumită vârstă, dar când femeia cu care te-ai însurat cu douăzeci de ani în urmă se face cât o batoză, ţi-ai dori ca seara să nu mai vină niciodată. Atunci când se îndrăgostise, Mihai fusese atras de Maria ca de o femeie pe care avea să o descopere, cu totul diferită de el; când, treptat, ea îi preluă obiceiurile, chiar şi o parte din replici, şi – cu încă mulţi ani în urmă – deveni o parte din el, începuse să frecventeze un bordel de mâna a doua, pe care şi-l putea permite atunci. O curvă e un străin. Chiar şi atunci când o întâlneşti a cincea oară, pe trupul ei, aparţinând atâtor bărbaţi, nu-ţi mai poţi desluşi propria amprentă. Stătea chircit pe patul din bucătărie, ca un embrion bătrân, care ratase naşterea.

Am ajuns în Big Mamou – o crâşmă ieftină, cu muzică blues şi foarte mult fum. M-am aşezat la o masă liberă şi mi-am comandat o vodcă simplă. Abia după primul pahar mi-am dat seama că la masa alăturată, cu capul rezemat pe braţe, dormea prietenul meu, Florin. L-am trezit şi l-am chemat să stea la masă cu mine. Era foarte beat şi nici mie nu-mi mai trebuia mult să-l ajung din urmă. Tot ce-mi pot aminti din dialogul nostru incoerent e că am tresărit la auzul numelui ei.
― E bine‚ i-am răspuns. E destul de bine...

Eram exact ca la început, doar mult mai indiferenţi unul faţă de celălalt. Eram doi străini care se întâlnesc, nu la o cafea, cum fusese cu luni în urmă, ci în garsoniera mizeră, închiriată pe un preţ de nimic. Eram doi, niciodată unul: ea cu obiectele ei, eu cu cărţile mele, ea cu banii ei, eu cu visele şi frământările nocturne, atât de diferiţi încât părea un miracol că ne-am întâlnit, fie şi pentru o singură oară, în staţia aceea de autobuz, în biblioteca imensă şi răcoroasă, în magazin, ea cumpărând portocale, eu vodcă la litru, din aceea la reduceri doamnă, ea suc de grapfruit cu vitamine, eu ţigări, şi vă rog frumos să-mi daţi şi restul, în amurgul acela îndepărtat, pentru mine mai mult întunecat, pentru ea limpede şi luminos. 85, spre Gara de Nord, James Joyce, domnişoară, Joyce, Ulise, da, stau la rând, dar dacă vă grăbiţi puteţi cumpăra înainte, sper că nu vă grăbiţi, domnişoară, ştiu o terasă umbroasă unde au o cafea excelentă – se spune că niciodată nu uiţi prima întâlnire, primul cuvânt; eu n-am să uit niciodată prima noapte şi mâna ei tremurândă îndepărtându-mi mâna de pe sâni. Niciodată nu pot continua un vis după ce deschid ochii.

Era amiază cand m-am trezit din somn, lungit sub o bancă din Cişmigiu, şi spre seară am aflat că Florin era iar internat la urgenţe, de data asta pentru o presupusă criză cardio-respiratorie – avea un căcat; era beat turtă, ca de fiecare dată când ajungea în spital cu diagnostice din cele mai exotice. Sindrom alcoolo-celest în stare maniacală, îi plăcea lui să spună când ieşea şi ciocneam prima halbă. Întotdeauna începeam uşor, cu bere; ne spuneam unul altuia că în seara asta nu ne mai îmbătăm ca animalele, bem trei beri şi mergem la un film sau în Green Hours la un concert de jazz, dar amândoi ştiam bine ce va urma.
Când am ajuns la spital, Florin flirta cu una dintre asistente.
— Ai ceva la tine, bătrâne? Cred c-am nimerit în vreo sectă: aştia-mi aduc numai supă şi lapte, iar domnişoara are prinţipii şi nu iese în oraş cu pacienţii.
Nu, n-aveam, dar într-o oră eram iar pe terasă ciocnind „această licoare sfântă care ne purifică pe interior şi ne spală păcatele”. Domnişoara avea, într-adevăr, principii: o aştepta în faţa spitalului o maşină din acelea cum încetasem de mult să-mi mai doresc, şi cum nu văzusem la nici unul dintre cunoscuţii ceva mai apropiaţi. „Labagiule!”, i-a strigat Florin celui din stânga, dar cred că se înşela.
— Prietene, femeile au întotdeauna principii din cele mai solide.

Uneori, chiar dacă nu recunoşti, e plăcut să simţi că îţi domini prietenii, iar dacă totul merge prost, şi puţinii bani pe care ţi-i dau, mai mult din milă, şefii de la redacţie, se duc toţi pe ţigări şi vodcă, şi te trezeşti dracu’ ştie pe unde, cu capul explodându-ţi de durere, şi cu un gol, de acum familiar, în stomac, o domnişoară sensibilă şi lipsită de apărare poate fi o atracţie irezistibilă. Dacă ştii că fizic eşti complet distrus, ai, cel puţin, şansa de a te reabilita moral, şi de a creşte în proprii tăi ochi – machismo, cum ar spune argentinienii lui Borges, ori revoluţionarii din Anzi. Aşa că, insist, domnişoară, ştiu un loc răcoros unde cafeaua se face la ibric, ca pe vremuri, Joyce, domnişoară, vă place literatura?... Dar, aşa cum la început defectele pot părea calităţi, iar nesiguranţa – semn al feminităţii, după ce am deschis ochii, visul nu mai poate continua, şi surâsul ei nu-mi mai spune nimic, iar paşii pe scări, apropiindu-se de uşă, devin apăsători şi reci ca două ciocane care bat neîncetat cuie lungi şi grele în puţina libertate care mi-a mai rămas între pereţii mucegăiţi ai garsonierei mizere, şi tresar asemenea tatălui ei când, căutând sticla de jumătate între lăzile cu ceapă şi cartofi de pe balcon, aude vocea neveste-sii – o muzică atât de familiară, pe care o aştepta să înceapă din moment în moment, şi la care tresare totuşi, asemenea condamnatului când aude chemarea gardianului.

- Pentru numele lui Dumnezeu, Florin, nu-i mai pronunţa numele!
- Lui Dumnezeu?
- Mai bine vorbeşte-mi de El, ca pe vremea studenţiei.
- De ce n-o părăseşti?
- Şi ce să fac? Să plec aşa, pur şi simplu... Nu pot, bătrâne, dacă eu plec ei nu-i mai rămâne nimic, nici un sprijin.
- Cred că tu eşti ăla care are nevoie de sprijin când te aduni de prin crâşme, nu ea.
Chiar crezi că nu se fute şi cu alţii când tu eşti beat cu săptămânile?
- Măcar de-ar fi aşa... ce uşor ar fi, dar n-o face, crede-mă.
— Devii melodramatic. Patetic. E de prost gust. Uite-te la mine: de când a murit mama nu mai am pe nimeni; curând oi crăpa şi nimeni n-o să-mi ducă dorul. Nici măcar tu, că-ţi rămâne o bibliotecă frumuşică şi-o să-mi dai toate cărţile de teologie pe câteva sticle de vodcă şi-un cartuş de ţigări.
— Nu vorbi aşa, bătrâne. Costel s-a curăţat din proprie voinţă şi cu câteva încurajări ştim noi de la cine. Dacă te duci şi tu o să rămân singur şi-o s-o iau razna ca-n povestirea aia despre Mădălin şi vară-mea, pe care am scris-o cu ani în urmă. O s-o iau razna, crede-mă. Şi-apoi, dac-o fi să crăpi, fă-ţi întâi plinul, că pe la Tăticuţul tău, tare mi-e mie teamă c-o să bei doar lapte şi miere.
— O ai pe ea, nu rămâi singur. Apoi cu Tăticuţu’, ţi-am mai zis eu... face farse, niciodată nu ştii la ce să te aştepţi. Poate că trage şi el câte-o duşcă.
— Sticla de Vin Dumnezeiesc pe cinci fapte bune, vodca divină pe şapte, sau cum?
— Lasă, mă, că dacă ne dă El aici, ne-o da şi acolo. În plus, s-au mai dus atâţia şi nici
unul nu s-a întors; înseamnă că le-o fi bine.
Rămăseserăm ultimii clienţi dar mai era până la ora închiderii, şi cum tocmai luasem leafa, eram puşi pe fapte mari, „înălţătoare” cum ar spune răposatul meu prieten. A murit râzând, cu perfuzia în mâna stângă şi ţigara în dreapta. Ironia sorţii: nu băutura, ci o bulă de aer pe tub, şi gata: corpul i s-a contorsionat scurt, faţa i s-a schimonosit brusc cu rânjetul acela dement al omului care ştie că moare, şi inima a încetat să mai bată. Nu eram acolo şi mă bucur că nu am fost, dar asistenta zice că el văzuse bula de aer alunecăndu-i spre vene, şi că de-aceea râdea ca dementul.
Oricum asta s-a întâmplat la aproape un an după, când încă multe alte lucruri se schimbaseră, şi totul devenise parcă, un hohot dement.
— Tot bere, bătrâne. Mi-au zis la spital că dacă nu-mi fac acte nu mă mai primesc nici la urgenţe.
— Da’ parcă-ţi era tot una...
— Dragul meu, mor fără să las nimic în urmă, şi asta e foarte bine, dar viaţa e frumoasă. Cel puţin noaptea.
Noaptea, în timpul verii, când studenţii erau plecaţi, oraşul dormea ca un animal imens cu străzile-i înguste şi întunecate, cu crâşmele pustii şi îmbietoare, cu prostitoatele vulgare pe la unsprezece-douăsprezece, atrăgătoare pe la două, şi irezistibile la trei, după o porţie suficientă de alcool. Una dintre ele tocmai ne făcea semn; se opri o clipă, apoi se îndreptă cu pas lent şi legănat spre terasa noastră (eram, în continuare, singurii clienţi). Când se apropie suficient, îşi dezlipi buzele pentru a ne servi una dintre replicile pe care le folosea de atâtea ori în fiecare seară, ori poate doar pentru a părea mai senzuală. Coborând ochii spre masă, văzu că fumăm ţigări fără filtru şi bem bere ieftină. M-a scuipat pe bocanci, s-a întors cu mişcări lascive, excesiv de lente, pentru a se îndepărta apoi în sus, pe Blănari, pierzându-se undeva, spre stânga, într-un gang umed şi întunecat.

— Nu pot, iubitule. Nu mă simt prea bine în seara asta, dar tu poţi să te duci dacă ţii cu orice preţ.
Mă fixa cu privirea şi ochii îi contraziceau cuvintele.
— Du-te, oi vedea eu ce-o să fac. O să-mi fie rău, dar nu-i nimic. O să-mi treacă.
Îmi atinse obrazul cu buzele şi se întinse îmbrăcată în pat, cu faţa spre perete. Nu aveam să plec imediat, dar, oricum, am respirat uşurat; avea obiceiul de a mă fixa cu privirea ore în şir – privirea cuiva care analizează îndelung şi minuţios un obiect neînsufleţit. Încetasem deja să mai cred că sufletul poate supravieţui prea mult timp unei astfel de priviri. Un schimb ciudat: obiectele păreau a prinde viaţă prin grija şi atenţia excesivă pe care le-o acorda, iar oamenii deveneau obiecte. Aceleaşi gesturi, aceeaşi privire, poate doar un minus de atenţie şi îngrijorare. Uneori, în nostalgia unor amintiri mai mult închipuite, mă întindeam lângă ea, îmbrăţişând-o – nici o răspuns. Nu obişnuinţa, nici teama, nici mila, ci o combinaţie ciudată, pe care niciodată n-am reuşit s-o numesc, mă ţinea lângă ea. Poate privirea aceea care mă ţintuia, mă urmărea, mă paraliza.

Mă târam cu greu printr-un tunel subteran umed şi întunecat. După ore interminabile de orbecăit prin noroiul rece i-am văzut capătul. Erau crâmpeie de lumină, dar nu razele care inundă ieşirea dintr-un tunel. Am continuat să înaintez. Eram nevoit să mă târăsc pe genunchi şi pe coate, când am văzut-o la doar câţiva metri în faţa mea, înaltă şi întunecată, mai mult ca o umbră.
— Aşa îţi plac mai mult? mă întrebă, şi faţa i se lumină într-un fel de fosforescenţă. Tu m-ai zugrăvit aşa, şi eu am vrut doar să-ţi fiu pe plac. Ţii minte când mi-ai spus despre Brauner şi scriitorul acela argentinian care povesteşte cum s-a întâmplat?... Din acel moment am ştiut cum mă vrei.
Atunci i-am văzut orbitele goale fixându-mă morbid şi, dintr-un zâmbet vag, îmi dădeam seama că mă vede.
— Acum voi fi cu tine oriunde. Nu mai e nevoie să te privesc.
Când făcu primul pas spre mine m-am trezit transpirat, aproape tremurând. În cameră era beznă. Am sărit să aprind lumina şi i-am privit faţa.
— Începi s-o iei razna bătrâne. Mai bea ceva să-ţi revii, şi ia-mi şi mie un coniac. Cere şi gheaţă, te rog, în seara asta nu mă simt prea bine.

— Te-am rugat de-atâtea ori să nu-i mai iei apărarea în faţa mea. Când o fi măritată şi pe banii ei, atunci să facă ce vrea, pân-atunci să nu-mi iasă mie din cuvânt!
— Nu crezi că exagerezi puţin, Maria? Nu mai e un copil...
— Abia am făcut-o să renunţe la beţivul ăla fără nici un orizont, şi-acum încerci să-mi subminezi autoritatea!...
Nu renunţase, atât doar că privirea mamei o urmărea, îi dirija toate gesturile, cuvintele, şi în plus, simţindu-se vinovată pentru că minţea, încerca să-mi transfere mie – ţi-am spus că doar pentru tine fac atâtea sacrificii şi risc un scandal cu ai mei – sentimentul de vinovăţie.
— Am făcut atâtea eforturi să mă schimb doar ca să-ţi fac ţie pe plac, iar tu eşti din ce în ce mai rece şi mai nervos. Mi-e şi frică să mă mai uit la tine să nu-mi spui că iar mă holbez şi te fac să te simţi ca un obiect.
— Îmi cunoşti şi visele, Cristina? Mi le programezi cumva?
— Adică?
— Adică nimic, las-o baltă, şi te rog! nu te mai holba aşa la mine!
Se întoarse cu faţa în jos şi începu să plângă.
— N-ai de unde să ştii. Tu nu trăieşti cu ea. Poate că e sinceră câteodată.
— Bine, bine, hai să mai bem aici un coniac până nu se închide. Dup’aia om vedea noi ce facem.
II

Fără voie şi fără putinţă de întoarcere se depărta totul de locul unde formele sunt fixe şi curgerea timpului în ritmul ceasurilor mecanice, unde metroul vine la intervale regulate şi porneşte în direcţia indicată de plăcuţele de plastic alb din fiecare staţie, unde vocea vânzătorilor ambulanţi acoperă chitarele menestrelilor, şi copiii cerşetori împart iconiţe sfinţite, înjurându-i pe cei care le refuză. Toate lucrurile, oameni, maşini, metrouri, frunze, faruri, deşi urmându-şi fiecare cursul firesc al propriei existenţe, formau un val imens, eterogen dar compact, care se îndrepta spre malul acela unde contururile sunt vagi, formele lichide, şi privirea nu poate distinge.
Acestea erau primele semne ale nebuniei, anunţate până acum doar de visele ciudate şi halucinaţiile diurne, cele din urmă puse cel mai ades pe seama alcoolului şi nopţilor albe, mult mai stranii însă, totodată dulci şi ameţitoare.
La insistenţele Cristinei părăsisem cabana foarte devreme, chiar la primele semne ale dimineţii. Prea multe mirosuri străine în dormitorul acela lung cu douăsprezece paturi de campanie, în care se amestecau mai bine de douăzeci de răsuflări grele şi frânturi din coşmarurile de dimineaţă ale celor care dormeau înghesuiţi unii în alţii sau acoperiţi cu totul în sacii de dormit.

― Îţi merge prost. Iar te-ai apucat de băut.
― E bine, e totul destul de bine.
Gulerul cămasii îmi era boţit şi fumam în disperare; cărtile mele nu voiau să se scrie singure şi aveam o slujbă de doi lei, dar nu băusem suficient pentru a face confesiuni şi nici n-aveam chef să ascult discursuri moralizatoare, însa Ada mă cunoştea destul de bine.
― E vorba de o femeie, sau, mă rog, vreo fetiţă. Sunt sigur că te iubeşte, dar tu nu ştii sigur ce simţi, şi nici ce ar trebui să faci într-un astfel de moment.
La genul acesta de afirmaţie nu puteam să răspund. Nu mă îndoiam de adevărul ei, dar îmi era imposibil să o confirm.
Eram pe terasa din Lăptărie. Locul era destul de schimbat faţă de lunile acelea de vară în care obişnuiam să vin aici cu Ada seară de seară şi să ne întoarcem nerăbdători spre casă, pentru a face dragoste până dimineaţa târziu; nici unul dintre noi nu se schimbase însă prea mult: aveam aceeaşi atitudine de aparentă detaşare faţă de tot şi de toate, avea aceeaşi insistenţă sâcâitoare atunci când punea vreo întrebare incomodă.
― O îmbrăţişare, un sărut stângaci pe obraz, un suvenir pentru un trecut mort... De ce nu te mulţumeşti cu atât?
― Nu-i nici un trecut mort; doar unul destul de îndepărtat. Nici măcar nu te auzi... vorbeşti exact la fel, de parcă ai vrea să mă vrăjeşti cu metafore de doi lei şi versuri pregătite de-acasă. Aşa ai făcut şi cu ea?
― Am făcut pe mă-sa, Ada.
I-am plătit chelnerului cele câteva beri băute, şi m-am ridicat. Când întâlnesc foşti colegi din gimnaziu, mă amuză atitudinea lor de oameni în toată firea, sacourile şi cravatele lor atent aranjate, şi limbajul dichisit; eu continui să îi văd ca pe nişte plozi emotivi, înşirând perle la orele de geografie sau istorie, şi îmi place să petrec câteva ceasuri cu ei, rememorând întâmplări caragioase din timpul cursurilor. Când mă întâlnesc însă cu foste iubite prefer să vorbesc despre politică, filme, şi alte lucruri cât mai impersonale. De fapt, prefer nici să nu le întâlnesc. În loc să mă invite la ele acasă, pentru a-mi aminti de nopţile în care făceam dragoste cu pasiune şi ne făceam promisiuni pe care amândoi ştiam că nu le vom respecta, ele devin sentimentale, sau, şi mai rău, protective şi cicălitoare. Când mă despart de o femeie încep să o detest: aş vrea să pot distruge singurul martor al intimităţii mele.
Dar abia trecuse miezul nopţii, şi nu aveam încă nici un chef să mă îndrept spre casă şi nici să beau de unul singur prin vreun birt uitat de lume. Am luat-o de mână şi am tras-o spre ieşire. Nu ştiu dacă asta îşi propusese, însă unele lucruri nu se schimbă uşor, iar Ada, deşi era în stare să mă contrazică la nesfârşit chiar atunci când nu pricepea o iotă din ceea ce-i spuneam, doar din convingerea – parţial îndreptăţită – că nici eu nu pricepeam, nu mi se putea opune atunci când, fără cuvinte, îi arătam din gesturi ceea ce voiam de la ea.
― Dacă mai aduci vorba de ea ai dat de dracu’! Înţeles? Şi aşa, ca să fii tu liniştită, o iubesc pe Cristina şi nu am nici un dubiu în acest sens.
― Nici eu, dar asta nu te va împiedica să-ţi petreci noaptea cu mine într-o cameră de motel, nu foarte scumpă, şi să-i spui mâine dimineaţă că ai avut de lucru până târziu şi ai adormit în redacţie.
Cristina nu pune întrebări – ceea ce, în treacăt fie spus, mă aduce uneori la exasperare. Dar era prea riscant să continui discuţia, aşa că m-am mulţumit să o privesc în ochi câteva secunde, să îi zâmbesc afectuos – deşi puţin ironic – şi, strângând-o uşor de mână, să ne îndreptăm spre motelul acela nu foarte scump unde recepţionera se făcea de fiecare dată că nu mă cunoaşte, pentru a nu mă pune într-o situaţie neplăcută faţă de însoţitoarele mele.

― Dă-mi palma, domniţă. O să-ţi spuie baba şi ce ştii şi ce nu ştii. Dă palma!
Văzând că face un pas în spate am vrut să intervin.
― Dă palma la baba. Nu-ţi fie frică: baba nu-i cu dracu’ – şi pentru a fi mai convingătoare îşi făcu la repezeală de trei ori semnul crucii. Hai să-ţi spui ce te-aşteaptă.
Fetiţa ei, o ţigăncuşă de vreo şapte ani, dansa în jurul nostru desculţă şi cu ochii închişi, însufleţită parcă de forţe oculte, şi fredonând o melodie nedesluşită în limba aceea consonantică, spartă, paralelă tuturor limbilor pământului. Cristina mă privi întrebător; nu voiam s-o influenţez în nici un fel; am ridicat din umeri. Îngrămădită în prea multe rânduri de haine, obeză, diformă – cu greu ai fi spus, privind-o din spate, că e vorba despre o femeie – vrăjitoarea făcu un pas şi cuprinse cu ambele mâini mâna Cristinei. Refugiată în cine-ştie-ce viziuni halucinante tăcu preţ de câteva secunde. Îşi mişca lent dar neîncetat degetele groase şi murdare. În sfârşit, oftă din greu, extenuată parcă de concentrare, şi lăsă mâna Cristinei.
― Drum şi necazuri în dragoste, fatiţa mea. Probleme în casă şi drum cu necaz.
― Asta spun toate ghicitoarele, am întrerupt-o.
― Suferi, copila mea. Ţi-e inima-nsângerată. Iubeşti mai mult decât eşti iubită, şi asta te macină, te omoară.
Nici ea, nici fetiţa nu păreau să mă observe. Cea mică fredona aceeaşi melodie, învârtindu-se în cerc şi ridicându-şi cu grijă marginea fustiţei murdare şi rupte pe alocuri.
― Cristina, hai odată, nu te mai prosti atât!
― Dumneata, domnişorule – începu vrăjitoarea, fixându-mă cu ochii ei mici, negrii, lucioşi – să nu vorbeşti, că din cauza ta suferă copila asta. Ai privirea-ntunecată; nici de mi-ai da triplu nu ţi-aş ghici.
― Nici dacă mi-ai da tu mie bani nu te-aş lăsa. Vorbeam stăpânit, dar mă enervasem şi tare îmi venea să-o caftesc.
Ţiganca îşi luă fetiţa de mână şi se îndepărtă îndesându-şi bancnota printre nenumăratele-i rochii peticite, şi fără a ne mai privi vreun moment.
― Hai Cristina. Te-a fascinat ţiganca cu ce ţi-a ghicit. Dobitoaca dracului! Ar trebui spânzurată!
― De ce? Poate că uneori spune adevărul. Încercă să zâmbească, dar nu reuşi decât să râdă scurt, nervos.

― Cine naiba m-o fi pus să mă iau după tine şi să urc prin sălbăticia asta?... oricând se pot desprinde bucăţi de stâncă şi să vină peste noi, să ne strivească, iar ţie nici nu-ţi pasă.
Deşi ne cunoşteam de aproape patru luni, era abia prima oară când ieşeam din Bucureşti împreună. Încercam s-o liniştesc, nu fi proastă, n-o să păţim nimic, şi urcam liniştit, dar înjurând în gând, şi după atâtea văicăreli, cam începusem şi eu să trag cu coada ochiului spre crestele stâncoase, deasupra cărora planau păsări mari şi negre.
— Abia aşteaptă să crăpăm ca să ne-nfulece stârvurile. Îmi venea şi să râd şi s-o pocnesc în acelaşi timp. M-am oprit, mi-am lasat rucsacul, şi m-am întins pe spate cu faţa în sus, evitând să o privesc. Tăcea.
Am înlocuit un F cu alt F, acelaşi F dar ceva mai mare şi mult mai galben: firma luminoasă montată pe un perete interior la nivelul ochilor şi încăperea s-a lărgit brusc, iar aerul a devenit respirabil. Aşa se întâmpla de fiecare dată când coşmarul devenea insuportabil: ori mă trezeam transpirat şi tremurând, ori, dormind în continuare, conştientizam că totu-i doar vis, şi atunci decorul se schimba uşor, se lumina vag, atât cât să devină suportabil, lungindu-mi parcă agonia, pentru a se-ntuneca iar treptat, a mă urmări, a mă-nghesui, a mă face să-mi ies din minţi de groază, de spaimă, câteodată chiar de durerea pe care continuam să o resimt pentru câteva momente chiar şi după ce mă trezeam.
— Ai dormit mai bine de un ceas. Trezeşte-te, că în curând se lasă întunericul şi cine ştie ce lighioane s-or fi ascunzând prin pădurile astea nenorocite.
— Lupi, draga mea, din aceia mari, cu două rânduri de dinţi, urşi, pishtacos – importaţi anu’ trecut chiar din Peru: calitatea I – diavoli şi vampiri autohtoni. Atât, în rest doar câteva capre negre, vulpi, şi pume domesticite, care-ti mănâncă gogoşi din palmă, ierburi şi rădăcini.
De data aceasta nu avusesem nici un coşmar; dormisem în aer liber aproape un ceas, scăpasem de nervi, şi mă umplusem de gâze. Am continuat să urcăm încă destule ore, cea mai mare parte a timpului tăcuţi, însă ne opream des, odată la câţiva paşi, fiindcă pe Cristina o dureau picioarele. Erau de-acum ultimele sintome de soare în ceaţa lăptoasă a serii şi nu se vedea niciun refugiu, darmite cabană.
— Mi-ai zis că ajungem în cinci ore, şi deja am mers aproape opt.
— N-am mers; abia ne-am târât, şi-n ritmul ăsta n-ajungem nici până mâine dimineaţă.
— Drum cu necaz, şi eu m-am luat după tine, în loc s-o ascult pe ea!
Încă două ore am continuat să urcăm cu vântul rece bătându-ne în faţă, şi fără prea multe cuvinte. Aveam în buzunar o sticlă de 200 – restul băuturii fiind în rucsac – din care a luat şi ea câteva înghiţituri, s-a mai plâns de câteva ori din cauza frigului, oboselii, şi a unor dureri care străbat corpul în spirală de jos în sus, dar într-un final am văzut profilându-se vag prin ceaţa densă şi umedă cabana Omu. Ne-am schimbat în haine uscate, am comandat ceaiuri şi ţuică fiartă cu piper.
— Ultimul lucru de care are nevoie cineva obosit şi îngheţat aşa cum sunteţi voi e alcoolul, spuse cabanierul, aşezându-ne pe masă cele patru ceşti.
— Dar saintbernardzii, îl întrebă Cristina, nu poartă butoiaşul cu rom la gât atunci când îi salvează pe cei prinşi în avalanşe sau degeraţi?
— Astea-s poveşti inventate de vânători ca să se distreze, şi de artiştii boemi care se cred alpinişti, fata mea.
Ne-am sorbit în linişte ceaiurile şi ţuica. Era aproape noapte şi cabanierul ne pregătise o cameră cu soba gata încinsă.
— Simt că-mi explodează capul de durere. Nu ştii vreun descânt iubitule? Cred că m-a deochiat careva.
— Ţi-aş spune eu ceva de deochi, da-s nişte cuvinte urâte şi mi-i că iar o să te superi pe mine.
Cabanierul zâmbi. Zâmbi şi ea, mai mult din politeţe, dar îmi aruncă o privire scurtă şi plină de reproş. Muream să fumez o ţigară, însă era interzis – „pericol de incendiu” – iar afară n-aş mai fi ieşit pentru nimic în lume să înfrunt iar viscolul ăla cumplit, care se tot înteţea.
— Mă bag în sacul de dormit şi nu mai ies din el până nu se face cald.
În sala de mese era destul de cald, şi îmi surâdea ideea de a rămâne singur cu mătăhălosul ăla amabil dar tăcut, care era cabanierul. Nu era curent electric, dar aveam lumânări berechet (în mod surprinzător, folosirea lor nu era interzisă), şi puteam rămâne acolo multe ore să citesc şi să beau ţuică fiartă până să mă cherchelesc de tot şi să uit tensiunea acumulată peste zi.
— Te rog, nu mă lăsa să mă duc singură. E întuneric beznă şi vântul ăla idiot mă sperie groaznic. Am impresia că poate oricând sparge geamurile, şi-apoi cine ştie ce-o mai intra prin ele.
— Du-te şi vin şi eu în câteva minute; nici n-o să apuci să adormi.
Speram să adoarmă şi să pot rămâne în voie cât oi avea chef.
— Atunci stau şi eu cu tine aici.
Am încercat s-o ignor imaginându-mi o furtună electrică, apoi o ploaie de stele – ador să fiu singur într-o cabană deasupra norilor, să beau ceva tare, şi, măcar pentru câteva ore, să nu mai ştiu de nimeni şi de nimic – dar nu era chip; se ameţise binişor de la ţuică şi ce mai băuse pe drum – vodcă la 40 de grade – şi acum, uitând de reproşuri, de vânt, de ceaţă şi de imensul, insuportabilul, blestematul rucsac (aproape cinci kilograme!) pe care-l cărase în spate tocmai din Buşteni – ba, dacă stăm bine să ne gândim, chiar de acasă, din Bucureşti, în loc să stăm dracului la căldurică – şi, energică şi entuziastă, începu să-mi povestească un film de dragoste cu happy end. Am dat pe gât ce mai rămăsese pe fundul ceştii şi m-am ridicat de la masă.
Nu mă aşteptasem să fie o excursie dintre cele mai reuşite, dar păstram încă speranţa că nu o voi regreta.
— Bine Cristina, hai să dormim.

Pagina de jurnal – miercuri, 19 iulie 2006
Ziua de azi a decurs normal – un traseu de trei ore, de la Omu la Mălăieşti – cu suspine, dureri de spate şi tot tacâmul, dar nimic interesant de povestit, exceptând conversaţia cu un vânător spaniol. L-am rugat să-mi spună ce înseamnă pentru el vânătoarea, iar ce voi face în continuare, va fi mai mult un exerciţiu de traducere:
Nu vânătoarea pentru bani, , nu pentru carne, nu pentru trofee, în care-ţi urmăreşti vânatul ani de zile, mirosindu-i urma, gândind – mai bine spus: simţind – ca un animal, bucurându-te de victoria lui, fără teamă, fără dorinţă, doar miros, doar vânătoare, instinct, nu o competiţie ci o binefacere, nu laude ci tristeţe, a ucide animalul bătrân pe care lupii îl iartă, nu pentru aâţi agăţa de perete trofeul cu coarne ramificate – deşi o faci, şi-i găteşti carnea – ci pentru a nu lăsa să se împerecheze aceeaşi femelă bătrână cu puii ei din mai multe generaţii, vânătoare şi dragoste, fără pasiunea pentru glorie, bucurându-te de reuşita animalului – înseamnă că merită să mai trăiască până anul următor – doar echilibrul pe care omul, în iluzia atotputerniciei lui, încearcă să-l păstreze – Ursul lui Faulkner – animalul căruia îi dai sansa să te simtă, să scape, să te ucidă, nu braconaj ci vânătoare, nu extaz ci tristeţe, nu un mod de viaţă ales, ci unul care te alege, abia atunci înţelegându-te.
Pe spaniol îl cheamă Borja Zorilla, şi tot ceea ce mi-a rămas de la el – în afara unei nopţi de care-mi voi aminti mereu cu plăcere, noapte stropită din plin cu votcă ruseasca şi plină de poveşti vânătoreşti, este o brichetă albă, cu steagul ţării sale şi inscripţia La Dehesa, brichetă cu care acum, în Gara Braşov, în timp ce scriu în agenda mea verde şi plină de flori proaspăt culese, aşteptând trenul de Bucureşti, îmi aprind penultima ţigară din pachet.

III

Telefonul suna de aproape cincisprezece minute, iar afară ploua de o veşnicie. Un vinil cu Eric Clapton se învârtea lent sub capacul pick-up-ului – Double Trouble. Aşteptam telefonul ei de o săptămână, sau de zece sticle de rom Jamaica – doar timpul nu curge constant – dar nu era ea.
Hai bătrâne, răspunde odată! De sâmbătă au trecut patru zile; de sâmbătă te-ai închis în casă şi n-ai mai răspuns la nici un telefon. Nici mie, nici celor de la redacţie, că mă lua pe mine la întrebări grăsanul acela de redactor şef al tău.

Fum de ţigară, muzică lentă şi caldă, masa plină de sticle goale. Totul e permis. O lume paralelă celei de afară, lipsită de reguli, de amintiri, de obligaţii. Şi, pentru a câta oară, domnişoară, veniţi la masă cu noi, lăsaţi-mă să vă cumpăr o bere. Aceleaşi cuvinte, poate chiar şi aceeaşi masă de lemn lipită de peretele din dreapta, sau poate cea din capăt, cu scaune joase, aceleaşi priviri şi zâmbete – un refuz ezitant, după care orice formă de rezistenţă se pierde în lumina difuză a barului, dar, de data aceasta o altă domnişoară, o atracţie specială, o sclipire care nu se stinge imediat ce a închis pe dinafară uşa grea şi înaltă a barului, odată ce, după o secundă de lumină orbitoare, cu care ochii s-au dezobişnuit de mult, revine acelaşi semiîntuneric, familiar şi cald, dar într-un fel altul, pentru că, nu-i aşa? în urma aceloraşi cuvinte rostite grav, aproape impersonal, altă femeie îţi va zâmbi dulce şi peste doar câteva minute va fi în braţele tale. De data asta la fel. Aceleaşi gesturi – obişnuinţă care nu plictiseşte – dar gândurile îmi rămăseseră la ea.

Trecuseră două luni de la excursia pe munte şi tot nu mă despărţisem de Cristina, însă nu-mi mai stăpânea sentimentele şi dacă ruptura încă nu devenise oficială, asta era doar o chestiune de timp. De fapt, pentru a fi sincer, relaţia (deşi cuvântul e departe de a fi cel mai potrivit) îmi oferea unele avantaje financiare la care nu eram încă dispus să renunţ. Aşadar, nu Cristina era motivul pentru care de patru, de şapte, sau dracu ştie de câte zile, mă închisesem în casă, şi refuzam să vorbesc la telefon cu oricine, bând şi fumând în neştire, trăind cu slaba speranţă că o să mă sune ea, fetiţa de doar şaptesprezece ani, pe care o cunoscusem sâmbătă în Jack, cea care refuzase să-mi dea numărul meu, dar îl luase pe al meu, promiţându-mi că mă va căuta.
Aveam oare să o mai întâlnesc? Se va repeta oare coşmarul unora dintre interminabilele relaţii anteriore? Nu-mi păsa. Nici nu mă gândeam la asta. Ştiam doar că vreau să o văd, că vreau să fie a mea, uitând chiar – sau poate refuzând să-mi amintesc – că euforia nu mă ţinuse niciodată mai mult de câteva săptămâni.

— Da bătrâne, spune-le celor de la redacţie că-s bolnav, şi ne întâlnim peste două ore în Jack. Sper să mai am bani de taxi. Fac un duş şi vin.
Închid telefonul, verific toate sticlele: într-adevăr, nu mai rămăsese nici un strop, fac un duş, arunc pe mine nişte haine – ceva cam groase pentru temperatura de afară – şi mă urc într-un taxi; da, aveam cu ce să-i plătesc şoferului, şi încă ceva pe lângă.
— Ai întârziat, bătrâne.
Mă uit la ceas: Nu cred. Mi-a luat cu totul o oră şi jumătate să ajung, de când am vorbit cu tine la telefon.
— Cinci zile, bătrâne, cinci zile întârziere. Mai ceva ca personalele Bucureşti–Slatina.
Mă simţeam iar bine. Eram acasă din nou. Un eşec? Un episod încheiat? Un episod mort? Nu. Unul perfect de care-mi voi aminti cu plăcere multă vreme de acum înainte. Una dintre puţinele femei perfecte pe care le-am întâlnit: una dintre acelea pe care nu le-am văzut a doua oară. S-a repetat episodul şi în acea seară? Nu ştiu, pentru că beţia a fost crâncenă şi mare lucru nu-mi mai amintesc; dar eram vindecat. Poate că nici măcar nu aveam de ce să mă vindec; poate că refuzam să cred că m-aş putea identifica întru-totul personajelor lui Graham Greene, incapabile de sentimente. Poate că scrisul eliberează, vindecă, aşa cum spunea, într-un interview celebru Emil Cioran.

IV

Ce s-a întâmplat cu Cristina? Părinţii ei au aflat că încă nu ne despărţisem, că rămăsese însărcinată (era, din fericire, abia în luna a doua, şi avortul a decurs fără complicaţii) au retras-o de la facultate şi au încuiat-o în camera ei din Ploieşti. Probabil că într-o zi îi vor aranja o căsătorie care să onoreze familia şi să-i faciliteze o carieră încununată de succes.
Pe Andreea am mai văzut-o de câteva ori: odată mergând spre serviciu, dar nu eram sigur că e ea – în rutina dimineţilor de ianuarie, când aveam de lucru mai mult ca oricând, şi gândul îmi stătea numai la recenta intrare a României în UE, şi toate consecinţele neprevăzute care au urmat, zâmbetul ei nu-mi mai spunea mare lucru – şi de două ori nimerindu-se să ne bem cafeaua la aceeaşi terasă, din Piaţa Unirii; odată – când venisem singur – chiar am schimbat câteva cuvinte, dar mai mult din politeţe, punând întrebările care se pun cel mai des în astfel de cazuri.
Florin avea să moară în aprilie, chiar pe întâi – mereu a apreciat simţul umorului, şi poate că Dumnezeu a ţinut cont de asta. A fost momentul când m-am lăsat definitiv de băut. Nu i-am vândut biblioteca – am păstrat cărţile, deşi acum nu mai am timp şi nici dispoziţie pentru citit; ba chiar l-am înmormântat pe banii mei, pentru că munca mergea excelent, fusesem promovat şi leafa îmi crescuse considerabil.
Am o prietenă, Elena, cu care mă împac bine şi cu care urmează să mă căsătoresc în curând. Nu am văzut nici măcar o secundă în ochii ei sclipirea din ochii Andreei, dar, oricum, prin Jack n-am mai trecut de ceva vreme, iar maică-mea e mândră de mine – se bucură că m-am îngrăşat, şi că în sfârşit ai intrat şi tu, mamă, în rând cu lumea. Mai ascult din când în când câte un album Led Zeppelin, sau Pink Floyd, dar rar, căci pe Elena o enervează, şi nu-mi place să ne certăm. Într-o seară am vrut să o duc în Big Mamou, la un rom cu cola, acolo unde, cu luni în urmă (aproape un an) îmi începeam povestirea, dar am sfârşit prin a mânca pizza şi a bea apă plată la restaurantul Casa Românească. Ne-am întors acasă acum. Locuim într-un apartament confortabil din Piaţa Romană, împreună cu părinţii ei. Toţi ne împăcăm bine: împărţim cheltuielile de întreţinere, maică-sa ne găteşte, ne spală şi ne calcă mereu hainele, iar cu taica-său comentez meciurile ultimei etape de fotbal la cafeaua de dimineaţă.
Sunt singurul fumător din casă, aşa că, de fiecare dată când îmi vine cheful de o ţigară, ies pe balcon, pentru a nu-i deranja pe ceilalţi. Dintre lăzile de cartofi, atent învelite cu celofan împotriva insectelor, scot cu grijă agenda şi fac ultimele însemnări. Viaţa mea merge bine acum: nu mai am trăiri contradictorii, am terminat cu sentimentele fluctuante, aşa că nu mai are nici un sens să mai scriu. Arunc ţigara şi o privesc cum pluteşte de la etajul opt până se izbeşte, împrăştiind scântei, de pământ. Rămân câteva secunde privind în jos. Mă întorc şi intru în casă.
— Ce ai în mână, dragul meu?
— Nimic. Doar o agendă veche pe care uitasem s-o arunc.

Bucureşti, 3 – 16 noiembrie 2006

„Îmi aduc aminte cât îmi plăcea să sufar.Era ca şi
cum ai fi luat un pui de animalcu tine în pat. Din
când în când îţi înfigeghearele... şi atunci te sperii
de-a binelea. În mod normal nu ţi-e frică. Oricând
poţi să-i dai drumul să plece sau să-i tai gâtul”
(H.Miller – "Tropicul cancerului")

O lume îndepărtată, unde pădurea şi lacurile erau mai mari decât lumea întreagă, cu gara care-i era capătul, şi fiecare muşuroi, crenguţă uscată, ori ghindă, un întreg univers.
Nu-mi aduc aminte când a început totul, dar nu pot uita ziua aceea când credeam că s-a terminat, simţeam că nu mai am pentru ce să trăiesc, şi făcusem chiar febră, gândindu-mă că nu o voi mai vedea niciodată, că nu are să se mai întoarcă. Îmi era ruşine să-i împartăşesc mamei taina, dar hotărâsem că ţine de mândria oricărui bărbat să sufere îndelung în urma unei asemenea pierderi. Aveam doisprzece ani şi vacanţa era trecută de jumătate. Mama vebea cu aspirine, cu prosoape muiate în spirt, îmi ridica tricoul pentru a mă înfăşura în ele, iar eu închideam ochii şi simţeam mâna Cristinei atingându-mi încet gâtul, coborându-mi pe piept, apoi cuprinzându-mi faţa în palme, şi întrebându-mă dacă mă simt mai bine.
Îmi era verişoară îndepărtată Cristina; mama ei era strănepoata unui unchi de-al tatii, sau aşa ceva, dar tocmai împlinise optsprezece ani şi nu mai depindea de ai mei. Putea să rămână dacă voia, i s-a spus, dar îşi putea administra singură mica moştenire, şi se putea muta oricând la oraş. Ea avea grijă de conacul nostru de la ţară de când îi muriseră părinţii, şi o vedeam în fiecare vară, când veneam în vacanţă să alerg după veveriţe şi arici printre copacii umbroşi, să înot dezbrăcat în lacul rece şi adânc unde nu mă putea vedea nimeni, ori să mă urc în pod, ascunzându-mă de urmăritori imaginari, dar niciodată nu o mai văzusem ca până atunci; niciodată nu-i mai visasem părul lung şi moale mângâindu-mi obrajii, când mă trezeam speriat noaptea, cu pantalonii umezi, şi nu prea ştiam ce se întâmplă, pentru că era ud şi lipicios, dar nu mă scăpasem pe mine, şi mă gândeam că m-am îmbolnăvit, dar simţeam că e ceva ruşinos şi nu puteam să spun nimănui; or să mă certe, mă gândeam.
Trecuseră două zile de când lipsea şi dimineaţă o auzisem pe mama întrebându-l pe tata dacă n-ar fi mai bine să mă interneze la Bârnova, unde e director Costel, prietenul lor, nu cumva să am tuberculoză. Noroc că tatii învăţase să n-o mai ia niciodată în serios pe mamii când ea lua o mină sobră şi vorbea pe un ton grav. O fi stat prea mult cu capu-n soare, sau

s-o fi bălăcit iar în lac şi-i e frică să ne spună. Fă-i un ceai fierbinte şi-o frecţie cu spirt. Mâine n-o să mai ştii pe-un-să-l cauţi.
Ce proşti! Câtă lipsă de sensibilitate la amândoi, mă gândeam. O să zac luni întregi, poate chiar ani, ca să le dovedesc cât de mult o iubesc. Nu pot să le spun aşa, tam-nesam, dar o să-i las să-şi dea ei seama, şi-atunci or s-o cheme înapoi, şi ea se va întoarce înduioşată, şi ne vom căsători, şi vom rămâne aici singuri, şi nu va trebui să mă mai întorc niciodată la şcoală. Şi dacă n-are să se întoarcă am să mor, şi-atunci îşi va da abia seama ce greşeală făcuse şi regretele o vor urmări până la adânci bătrâneţi. Aşa am bâjbâit în vpluptatea suferinţelor reale şi închipuite (între care şi acum mi-e greu să disting) până în ziua în care a venit pe la noi Unchiu’ Mihai, şi spunea că merge la pescuit, şi păcat că ăl’ micu’ nu se simte prea bine, că voiam să-l iau cu mine. Şi m-am făcut bine când am auzit, ca să mă duc cu Unchiu’ Mihai la pescuit. Nu prea voia mama să mă lase, da’ tata a zis lasă-l, c-aşa se mai ia cu una, cu alta, şi s-o simţi mai bine, că şi pe mine m-ar lua năbădăile să stau cât îi ziulica de lungă tolănit în pat şi înfofolit până-n gât pe-o vreme ca asta.
Trei peşti am prins şi i-am prăjit în pădure, la foc de lemne, şi Unchiu Mihai şase. Am dormit în maşină şi a doua zi m-a lăsat înapoi acasă, dar s-a întors şi m-a învăţat să călăresc, să joc fotbal, şi să recunosc semnele cardinale după stele noaptea, şi după cum creşte muşchiul pe copaci, ziua prin pădure.
Era septembrie când am aflat că se pregătea de nuntă Cristina, dar noi ne întorsesem de aproape două săptămâni în oraş, iar în clasă se mutase o colegă nouă. Doamna o aşezase în bancă cu mine, iar ea zâmbea mereu când îi spuneam câte o glumă ori o trăgeam în joacă de păr.
Cristina a venit într-o zi în vizită, cu soţul ei – aveau cadouri şi zâmbete de împărţit tuturor – dar la uşă tocmai suna Robert, vecinul meu de la doi, aşa că am plecat împreună cu el la patinuar.

Iaşi, 22 decembrie 2006

Nu rareori mă aşez la masa de scris, aşternând pe hârtie două sau trei fraze, începând parcă un joc, fără a şti continuarea. Îmi ironizez propria incapacitate de a lega în minte subiectul unei povestiri cap-coadă, gândindu-mă că nu vreau să fiu un Dumnezeu tiranic al personajelor mele, şi că le las posibilitatea de a mă surprinde, de a-şi hotărâ singure destinul. Îmi revin uneori în memorie cuvintele lui R. Browning: Când încep o poezie numai eu şi cu Dumnezeu ştim ce scriu; când o termin, ştie numai Dumnezeu. La mine e invers: La început dracu ştie... într-un final aflu şi eu...
Nu la fel se întâmplă şi de data asta, căci de săptămâni întregi caut documente, îmi iau notiţe, îi aduc la exasperare pe Cristi Iacobescu şi pe nevastă-sa cu tot felul de întrebări despre viaţa nobilimii din Moldova secolului XIX, îmi petrec zilele în sala de periodice a bibliotecii din Iaşi – pustie în această perioadă a sărbătorilor de iarnă – răsfoind ziare de acum o sută cincizeci de ani şi mai bine, nopţile în insomnii pline de intrigi şi de poveşti cărora nu le prind încă sensul. Nu, încă nu le-am prins sensul, însă finalul îl văd tot mai clar, inevitabil, aşa că m-am aşezat la masa de scris şi vreau să aştern totul pe hârtie până când nu e prea târziu, până când să... Mă chinui să nu adorm, şi mintea nu îmi este tocmai limpede, dar sunt înconjurat de mărturii autentice, bucăţi îngălbenite din ziare vechi, pe care – fără ştirea nimănui, dar în numele ştiinţei (îmi spun) – le-am împrumutat de la bibliotecă, şi chiar un manuscris cumpărat pe un preţ de nimic de la anticariatul lui Grumăzescu.

Povestea începe cu Iosif, ţăranul acela imens şi taciturn care turna în el câteva sticle de horincă în fiecare seară la birtul din Măgura, unde toţi se obişnuiseră cu prezenţa lui aşa cum te obişnuieşti cu o mobilă inutilă care nu te încurcă totuşi cu nimic. Să fi fost pe la începutul secolului XIX – cel puţin eu aşa am auzit – când s-a mutat în sat , nimeni nu ştie de unde, fără familie, doar el şi un cal, o desagă pe umăr şi un băţ gros în mână. Parcă îl văd acum, când scriu rândurile astea, dar simt că şi el mă vede, şi mă cheamă ca atunci când... dar toate la timpul lor. O fi fost începutul secolului XIX, nu m-ar mira, dar abia din 1962 datează primele mărturii scrise despre toate ciudăţeniile care nici nu începuseră bine să iasă la iveală; despre Iosif se spune că ar fi fost pe atunci „un bărbat la vreo cincizeci de ani, cu înfăţişare aspră şi ochi ca de fiară sălbatică.”
Nu te poţi încrede în poveştile pe care sătenii le spun din tată în fiu preţ de câteva generaţii: chiar dacă or fi avut cândva un sâmbure de adevăr, fiecare le-a înflorit până într-atât încât în doar doi sau trei ani nu mai au deja nici o legătură cu cele întâmplate, darmite într-un secol şi jumătate şi mai bine; dar acum e altceva. Unele mistere te fascinează şi tainele te pot înspăimânta până acolo unde nu poţi face altceva decât să le treci sub tăcere, încercând să le dai uitării, ori să le povesteşti cu evlavie, întocmai faptelor petrecute.
Puţine am aflat de la ţăranii din Măgura, şi acestea doar după multe ulcioare cu vin, dar imaginile din vis sunt mult prea clare şi mi-ar fi fost de ajuns un cuvânt de la vreunul din cronicarii vremii ori de la vreun bătrân slobod la gură, care să fi auzit povestea din timpurile acelea învăluite în negura uitării şi a groazei sporite de credinţele şi de superstiţiile naive de prin satele izolate, unde copacii vorbesc, vântul aduce veşti de la cei plecaţi, iar lupii urlă a moarte.
Degetele îmi tremură pe maşina de scris şi mă trec fiori din cap până-n picioare – de aceea poate o tot lungesc cu preliminarii lipsite de importanţă – căci nu ştiu dacă nu săvârşesc vreun sacrilegiu scoţând din beznă mistere sacre, fapt pentru care pedeapsa ce mă aşteaptă poate întrece limitele oricărei imaginaţii, dar acum e prea târziu, şi nu mai contează, aşa că-mi voi începe povestea aşa cum mi s-a spus, nu cu ceea ce ştiu, nu cu ce mă obsedează, mă urmăreşte, şi-mi îngheaţă sângele în vine, ci cu începutul.

Ţăranii sunt aprigi la munte, dar prietenoşi seara, când se întâlnesc osteniţi după o zi de muncă, în birtul dezmorţit de soba cu lemne, dar mai ales de butoaiele cu vin şi sticlele de horincă, cum numai la noi în sat se face, deşi i s-a dus vestea până la câmpie şi dincolo de Mureş.
Era toamnă, anul 1806, căci atunci se născuse Gheorghe a lui Ştefan Chirilă, care de copil se întrecea cu ciobanii la trântă şi era primul la ochit cu pietre în păsările pe care alţii nici nu izbuteau să le vadă. Îngălbeneau frunzele-n vale, şi se acoperea cerul de foc noaptea pe deasupra stâncilor, căci toamna era toamnă, copacii copaci, şi ploaia era ploaie, nu ca-n vremurile astea ce le trăim acu’ că ne-a blestemat Dumnezeu pentru-atâtea păcate pe lume câte sunt, când în sat fu văzut un munte de om, întunecat la chip, cu calul alături, o desagă pe umăr şi ditamai hărdulia de băţ mai înalt ca gardu’ în mâna lui dreaptă.
Copiii au fugit pe la casele lor să spuie mamelor grozăvia, şi femeile se strânseră numaidecât pe la porţi întrebându-se dacă pe la Geta a lu’Petrică o fi venit, o fi frate-său, sau pe la Mitică-Mână-Lungă, că numai el se ţine de năzbâtii. Dar uriaşul păru că nici nu le vede. Se opri la marginea pădurii, acolo unde se termină şi casele, şi fără răgaz de odihnă începu a tăia la copaci şi a pune bârnă lângă bârnă, că până la lăsatul serii, când se-nturnară bărbaţii de la tăiatul lemnelor, mai că semăna a casă de locuit, numai bună pentru un om singur cum era dânsul. Se puseră pe sfat La Lupu’ Chior, unde cârciumăreasa îşi ţinea singură socotelile de când bărbat-său trecuse pe lumea ailaltă – Dumnezeu să-l odihnească-n pace, că tare mai era vesel şi plin de viaţă. I se spunea aşa de când bunică-său scosese ochii unui lup cu o furcă fără juma’ de coadă, chiar aici în locu’aista, şi într-altă parte – ia aminte conaşule, că ăsta nu-i sat de pescari unde una să zică omu’ şi alta să facă.
Un bărbat fără vârstă şi cu braţe vânjoase, care nu era văzut cu ochi prea buni de popa din partea locului, îmi povesti că trei ceasuri încheiate a ţinut sfatul, şi când se hotărâseră cu toţii să meargă şi să-l întrebe pe uriaş de unde şi cu ce gând vine, hop conaşule, că uriaşul intră pe uşă frecându-şi mâinile şi trebuind să aplece capul de înalt ce era, ceru – doar dintr-o privire şi un gest al capului – o sticlă de horincă de la cârciumăreasă, şi se aşeză la o masă din colţ făr-a spune sara bună, cum e datul, ori a băga măcar de seamă că nu e singur în tot locul.
— Na că ne-o procopsât Dumnezeu cu alta, de parcă n-aveam destule pe cap, zise unul.
—Sara bună străine, zise Ionică a Mariei. Ce te-aduce pe la noi?
Dar Iosif al nostru conaşule, parc’era picat de p’ailaltă lume.
— Zău dacă nu-i tâmp, zise altul, şi crezură cu toţii că-i surd şi că-i mut, şi-l lăsară în pace, iar seară de seară, văzându-l acolo cu sticla de horincă şi privirea lui întunecată, până’ntr-atât se obişnuiră cu dânsul, că de la o vreme aproape uitară că nu-i de-al locului de când satul şi pădurea.
Şi uite-aşa începu, conaşule... da’ bag de samă că mă cam doare gura şi mi se uscă gâtu’ să tot vorbesc aşa, iar mata să te uiţi la mine, fără să mai sorbim şi noi o’ngiţitură. Aşa că mai luai o sticlă de vin, umplui amândouă cănile de pe masă, şi ţăranul continuă cu o sclipire stranie în ochii lui mici şi sticloşi:
Mai lipsea câte unu o seară, că-i făcuse muierea febră, sau că era dus la oraş cu treburi, dar Iosif al nostru – pe care nu-l zăreai cât e ziulica de lungă – de la lăsatul întunericului, şi până-n miez de noapte, uite-acolo-l aflai, conaşule, la masa ceea din colţ, de lângă geam, unde nici acu nu şade nimeni, că cic-ar fi blestemată.
—De unde ştii că-l chema Iosif, dacă el nu scotea un cuvânt? Am întrebat.
Da grăbit mai eşti conaşule, poate vrei să-ţi spui acu şi cum o chema pe mă-sa, Dumnezeu să mă ierte, că şi-o fi blestemat zilele sărmana femeie, când o văzut cu ce monstru o blagoslovit-o Dumnezeu. Păi da de-unde, ducă-s-ar pe pustii, să ştiu io conaşule?! Nimeni nu ştia, aşa că i-or pus şi ei un nume, că trebuiau să-i zică într-un fel, nu?
Am sorbit din vin şi i-am umplut şi ţăranului cana, să nu cumva să-şi întrerupă istorisirea.
Au murit cei de-atunci, iar fii lor aveau fii, şi unii chiar nepoţi, şi nimic nu se schimbase, pâna’ntr-o zi de iarnă, cu zăpada uite-atâta, că abia îţi croiai drum prin pădure şi spre casă, că iernile erau ierni, şi ninsoarea ninsoare, conaşule, pe vremea aceea, nu ca acum. Zi de iarnă era, ba chiar spre fapt de seară, când Iosif al nostru intră in birt cu ditamai câinele după el, că-ţi era şi frică să te uiţi la dânsu’ şi bagă de seamă conaşule, că ăsta-i sat de munte, unde omu dă piept cu ursu, şi-alungă lupu’ cu mâna goală, ori cu-n băţ, uit-ca ăl de colo de lângă sobă, nu-i sat de câmpie, unde omu-i moale ca muierea şi nici păduraru’ nu ştie zâce care-i urmă de lup şi care de câine! Şi zicând ţăranul acestea se puse pe un râs sănătos cum numai la munte vezi, şi cu el râseră toţi cei din cârciumă; am râs şi eu, mai mult din cuviinţă, dar mi se înfierbântase sângele observând că toţi sunt numai urechi la ce mi se povestea mie. Ce-nsemna asta? Că ceilalţi nu ştiu povestea? Că ăsta-mi îndrugă vrute şi nevrute ca să-i dau eu de băut? Mă ia la mişto şi-mi pierd vremea de pomană! Dar cum singura alternativă era să mă ridic şi să plec singur prin păduri în miez de noapte, am rămas locului, ascultând istorisirea până la capăt.
Iosif stătea în colţ, pe locul său din totdeauna, iar câinele în picioare, alături. Vorbeu unu’ cu altu’! Să-nlemnesc dacă te mint! Sau eu, cel puţin, aşa am auzit. Nu cuvinte, ci un mârâit straniu de ţi se oprea inima-n loc. Era dracu?! Era Omu’ fiarelor?! Toţi tăcură. Ce să faci?! Cu dracu nu te pui, dar ce să faci?! Să plece tot satul nu se putea. Să-l alunge pe el, dar cine? Cum? Nici popă nu era măcar pe vremea ceea, dar las’că şi-ăsta de-acu, i-un orăşean care se-ascunde de ceva sau de careva, l-am mirosât eu din prima zi, că altfel nu venea în munţi, în sat uitat de lume; da’ asta-i altă poveste, şi n-are-a face.
Ştii conaşule... şi-o frunză dac-o vezi într-o zi că-i adusă de vânt în odaie, apoi spui că-i semn, şi că ceva are să se-ntâmple; dar când vezi pe dracu zi de zi, zău dacă nu te-obişnuieşti până la capăt, şi-ajunge să-ţi pară c-aşa stă’n orânduiala lumii să se-ntâmple. Asta-i vorbă de la tata, Dumnezeu să-l odihnească-n pace, şi să-nlemnesc conaşule, dacă n-avea dreptate. Acu mă-nţelegi ori ba? Păi ce spun e că l-or lăsat pe Iosif cu Dumnezeu, ori cu Satana, ducă-s-ar pe pustii, şi cu câinele lui, şi după vreo lună, nu mai mult, parcă şi câinele le păru de-al satului de când muntele şi pădurea, şi cum mârâiau cele două arătări acolo’n colţ, în legea lor, nici nu mai băgară de seamă.
Dar după un timp conaşule, să tot fie vreo juma’ de an de la-ntâmplarea asta, dispăru Vasilică, fiul cel mic al lui Oarză Tâganul, flăcău frumos şi numa’ bun de’nsurătoare. Si-o plâns mumă-sa, şi-o blestemat tată-său, şi tot satul l-o căutat până-n vale, şi pe partea asta şi pe ailaltă de munte, dar nu l-au găsit nici mort şi nici viu. Apoi Oarză Ţâganul, cu ceilalţi doi fii ai săi şi cu câţiva prieteni mai de-ncredere, şi cu frica lui Dumnezeu, îşi luară inima-n dinţi şi se duseră să bată-n poartă la Iosif.
—Lasă-ne’năuntru! a strigat unul.
Dar nimic. Nici un răspuns. Nu tu cal, nu tu câine, nu tu Iosif uriaşu’, omu’ fiarelor ş-al dracilor, ducă-s-ar pe pustii. Intrară pe poartă, se uitară în casă, dar de Vasilică nici urmă.
—Asta-i dracu’mpieliţat, zise Oarză. I-o supt sufletu’ şi sângele şi măduva, apoi oasele le-o’ngropat în ascuns prin pădure.
—Ba le-o mâncat dulău, zise altu, că şi-ăla tot drac îi, n-oţi văzut că are ochii roşii?!
— Să mor dacă nu-l ucid cu mâna mea’n astă seară, zise ţiganul, şi-n acea seară toţi bărbaţii din sat îl aşteptau pe demon în pragul birtului, să-i despice ţeasta cu topoarele şi să-i scoată inima – dacă aveu să-i găsească vreo una – cu furcile şi coasele.
Iosif sosi pe la şapte ale serii, cu câinele alături şi cu parul în mână. Se opri la câţiva paşi de gloata înarmată până-n dinţi, îl privi pe ţigan drept în ochi preţ de câteva clipe, rânji batjocoritor, şi rosti primul cuvânt de când se aşezase pe acele pământuri:
— Pleacă, îi spuse, şi-l împinse cu mâna în lături, cum împingi prin pădure o crenguţă subţire să-ţi croieşti drum mai departe.
Ţăranul îmi povesti după aceea cum alţi tineri din sat dispărură ca şi Vasilică, şi se-ntoarseră toţi ca şi el, în doar câteva zile, dar cu minţile rătăcite. Iosif le fura sufletul, se zicea. De-asta nici nu’mbătrânea, zice-se.
Mai mult nu am putut scoate de la el. Iosif a dispărut într-o zi la fel de fără veste şi nimeni nu mai ştiu nimic de el în veci şi pururi. Nimeni din Măgura. Nimeni nu mai auzise de Iosif, dar uriaşul nu dispăru cu totul de pe lumea aceasta, ci se mută doar pe alte meleaguri, pentru-a găsi suflete neîntinate.
Dacă ar fi fost să-l aud pe ţăran cu un an în urmă, sau poate chiar cu jumătate, istorisindu-şi povestea, mi-aş fi zis poate că merită o sticlă de vin ieftin, şi-o noapte de nesomn în schimbul subiectului pentru o banală povestire fantastică. Acum era însă cu totul altceva! Deci asta avea să mi se-ntâmple.

În 1862, într-o publicaţie locală apărea scris că se mutase în Suceava un boier rus de familie veche, a cărui descriere fizică se potrivea întru totul lui Iosif din Negura, uriaşul care fura sufletele băieţilor neprihăniţi. Trei săptămâni mai târziu, aceeşi publicaţie vorbea despre darul nemaivăzut al boierului Igor Alexeeviki de a vorbi şi de a-nţelege graiul fiarelor sălbatice. În acel an au fost sesizate şase cazuri stranii în care câte un flăcău zdravăn şi cu scaun la cap, dispare preţ de câteva zile, pentru-a fi apoi găsit, dar dement şi fără ştiinţă de sine. Anul următor au fost zece, iar în 1864, boierul Igor Alexeeviki dispăru fără veste, lăsând în urmă doar un scurt răvaş cu însemnele >.
Povestea se repetă la Bacău în 1867, la Brăila 1882, iar după aceea nici o urmă de uriaş până în 1931, când îşi face apariţia la Iaşi sub numele Faustulus, rămânând doar câteva luni în cartierul Copou, şi lăsând în urmă două victime.

Sunt deja patru cazuri semnalate de medicii din Iaşi, acum, în 2006, când tineri care adorm perfect normali se trezesc cu grave tulburări mentale. Pretind că în vis li se arată un uriaş care le fură sufletul, declară directoarea spitalului de lângă Plopii fără soţ.

E aproape dimineaţă. Unele pagini le-am scris cu înfrigurare, au curs parcă de la sine, iar în alte momente somnul mă cuprindea (cititorul fără îndoială că va fi observat aceasta), şi aproape că aţipeam.
Dar acum îmi dau seama, recitind tot ce am scris, că nu este vorba decât despre câteva banale coincidenţe. Cum de nu am realizat asta până acum?! Toate coşmarurile din ultima vreme se datorează doar investigaţiilor mele şi strădaniilor de a lega între ele fapte şi întâmplări fără nici o legătură. Dar scrisul eliberează, tămăduieşte, s-ar părea; mă simt mult mai bine acum. Un medic între două vârste, cu statură impozantă şi privirea severă se apropie de mine:
— Trebuie să dormi acum. E târziu. Trebuie să dormi!

Iaşi, 25-26 decembrie, 2006

Într-o noapte de sabat, înfruntând frica de întuneric, trei elefănţei au pornit spre Alyah, (cum se numeşte pădurea din spatele fiecărei case de elefant) să planteze fiecare câte un arici. Se spune că dacă plantezi un arici într-o noapte de sabat, la douăzeci şi unu de zile după, vei găsi în acel loc un bol cu arici, fiecare dintre ei, îndeplinindu-ţi, la cerere, câte o dorinţă, urmând apoi să se transforme în purceluş de lapte, pentru a-şi putea lua zborul în linişte. Pe elefănţelul cel mare îl cheamă Rudolf, cel mijlociu e Papsiy, iar cel mic plânge mai mereu, aproape că nu vrea să vorbească, şi vrea cu orice preţ la tine; zice că e puiul tău de elefant -ţi-l trimit: /__--(((#[![]?* - să ştii că eu nu i-am făcut nimic; de frică şi de atâta plâns arată în halul acesta. Acum au rămas doar doi.
Era, bineînţeles, lună plină, şi, totodată, o beznă desăvârşită, ca în orice noapte de sabat. Rudolf şi Papsiy se orientau de obicei după auz, căci sacrificiile făcute în Alyah aveau întotdeauna ca fond sonor piesele Black Sabbath, cântată de urs – The Master of Ceremony, Children of the Damned, fredonată de căprioare, acestea formând primul rând de spectatori – cei mai avizi de sânge, şi We Who Are about to Die…intonată printre lacrimi de spaimă şi de dor de victimele ritualului, care erau recrutate cu regularitate din familia nevertebratelor. Legenda spune că de aici s-au inspirat trupele Black Sabbath şi Iron Maiden, dând astfel naştere curentului Heavy Metal. În această seară însă, ursul Croobeck cânta atât de fals încât cei doi elefănţei preferau sa-şi astupe urechile cu picioruşele din faţă, şi să se ghideze după mirosul de gogoşi calde şi vată de zahăr – masa oferită victimelor înainte de execuţie, procedeu realizat prin îngroparea de vii a unor viermişori de pământ verzi şi albaştrii, care tremurau ca măgarul în bătaia vântului. Nu fără nenumărate aventuri, mult prea îngrozitoare pentru a putea fi povestite, Rudolf şi Papsiy au ajuns în locul pe care îl însemnaseră din timpul zilei pentru a planta aricii (aici e vorba de o tehnică pe care o cunosc doar puii de elefant, secret pe care nu au binevoit să mi-l divulge, astfel încât nu aş putea spune cum au fost plantaţi aricii; cred că sunt mai întâi altoiţi cu o aripioară de caracatiţă, dar acestea sunt doar zvonuri. Oamenii mari pretind că nici măcar elefanţii nu ştiu cum se plantează aricii, şi că această operaţiune ar decurge cu totul şi cu totul la întâmplare, dar cu toţii ştim câte prostii sunt în stare să debiteze oamenii mari…)
După ce şi-au plantat fiecare aricii, Rudolf şi Papsiy s-au aşezat cu funduţul pe iarbă, la rădăcina unui arţar gros şi morocănos, au scos câte o ţigară de foi şi au aprins-o tacticos, admirându-şi isprava. Prin preajmă, în afară de ei, nu era decât broscoiul Kissmyaxe, care nu orăcăia niciodată decât cu rinocerii, şţi cu aceştia doar strictul necesar, atât doar că nu văzuse niciodată în viaţa lui vreun rinocer.

Iaşi, 27 august 2005

Nu întotdeauna adevărul este celcare duce la o mare descoperire.
(Ernesto Sabato – Despre eroi şi morminte)

Mă întreb dacă o voi întâlni pe Charlie pe una din aleile parcului atât de agitat ziua, plin de copii ademenind fără succes veveriţe cu alune şi nuci, cu turişti de toate vârstele, vânzători ambulanţi, papagali care îţi prevăd soarta în schimbul a doar cinci lei noi „Hai să-ţi spuie Rico-Vrăjitoru’/ ce-ţi rezervă viitoru’!” şi fotografi cu animale împăiate ori costume de epocă, şi atât de calm acum în semiîntunericul răcoros şi umed al nopţilor de noiembrie, prin vreo cafenea din cartier, sau pe Splaiul Dâmboviţei numărând stelele. Niciodată nu ne-am dat întâlnire, nu ne-am făcut promisiuni, fiecare având viaţa lui interzisă celuilalt, dar mai presus de asta din convingerea tacită că legătura dintre noi e mai presus de cuvinte şi că cea mai mică tentativă de schimbare – o privire înapoi, un cadou mai costisitor, o scenă de gelozie – ar nărui totul fără cale de întoarcere.
A trecut o săptămână fără s-o văd, astfel că ea – fără îndoială - aşteaptă să fie găsită, sărutată pătimaş, dusă la un film, apoi la câteva pahare de Cuba-Libre, şi în final în cămeruţa aceea mică de deasupra anticariatelor de pe Strada Artelor – numită aşa după celebrul bulevard parizian – închiriată special pentru rarele noastre întâlniri nocturne, şi în care niciodată vreunul dintre noi nu ar intra fără celălalt.
N-am ştiut niciodată cu ce se ocupă Charlie, dacă are familie, prieteni, nimic în afara unor imagini şi chipuri stilizate de hibele memoriei – fotografii care-i căzuseră din geantă pe 21 martie cu trei ani şi jumătate în urmă, în ziua în care o cunoscusem, le ridicasem de jos, i le înapoiasem şi ea acceptase să bem o cafea la o terasă din apropiere. Nici eu nu i-am vorbit vreodată de Carmen, despre munca la redacţie, despre maică-mea, sau despre orice alt lucru care mă privea în mod personal, dar care nu avea legătură cu serile şi nopţile petrecute împreună. Comentăm câte o piesă de teatru ori un film, îi dau să citească ultimele povestiri pe care le scriu, ne sărutăm îndelung, sau putem uneori să ne plimbăm până spre dimineaţă fără a ne spune un cuvânt, dar fără a resimţi tăcerea ca incomodă ori plictisitoare. De fiecare dată încheiem prin a face dragoste câteva ore sau milenii – căci nimic din lumea exterioară nu poate ajunge la noi - şi plecând pe rând, nu pentru a ne ascunde de ceva sau de cineva – deşi ar fi fost, poate, mai prudent – ci pentru a evita despărţirile şi formulele de rămas-bun. Unul dintre noi se îmbracă şi pleacă fără un cuvânt, celălalt rămânând un timp încă întins, pierdut în toropeala aceea plăcută, iar apoi viaţa îşi reia treptat cursul ei obişnuit şi steril.
Am văzut-o într-o zi, pe când mă duceam la serviciu, intrând prin dreapta într-o maşină luxoasă - un Rolce-Royce negru – dar am trecut mai departe, iar ea nu a ezitat nici o clipă, deşi privirile ni se intersectaseră fugitiv.
Într-una dintre seri, la vreun an după ce o cunoscusem, am întârziat printr-o crâşmă mai mult ca de obicei, combinasem băuturile, şi-am început să-i fac confidenţe şi să-i cer să-mi promită că nimic din ce avem nu se va schimba. Cu zâmbetul pe buze m-a rugat o singură dată să încetez, apoi, văzând că nu contenesc, s-a ridicat şi a plecat lăsându-mă singur la masă, strângând cu putere paharul de vodcă în mâini, şi ţigara între buze. După seara aceea trei săptămâni nu am văzut-o, deşi o căutam mai des ca de obicei, dar atunci când, într-un final, ne-am întâlnit într-o cafenea de pe Sada Kogălniceanu, nu mi-a reproşat nimic, şi nici nu a lăsat să se înţeleagă din vreun gest cât de mic, sau vreo privire aruncată, că ar păstra vreo urmă de supărare.
O singură dată, după o absenţă de aproape două luni, mi-a cuprins faţa în palme, m-a sărutat uşor, şi mi-a spus că am fost plecată din ţară. Da, mi-ai lipsit, dar am fost obligată. Nu i-am răspuns, însă ea a ştiut din privirea mea, că scurta explicaţie pe care nu i-o cerusem, a însemnat pentru mine mai mult decât jumătate din nopţile petrecute împreună, şi infinit mai mult decât cei şase ani de căsnicie cu Carmen.
Printre obişnuiţii locurilor pe care le frecventăm se întâmplă să se nimerească vreunul dintre cunoscuţii mei mai îndepărtaţi, sau poate de-ai ei, dar continuăm să ne ţinem de mână, să ne sărutăm pătimaş, căci nopţile acestea ne aparţin şi nimic nu le-ar putea destrăma vraja. Chelnerul ne întreabă câteodată ce serveşte soţia dumneavoastră, iar noi îi răspundem cu un aer sobru Pinot Noire, şi când pleacă ne privim şi izbucnim amândoi în râs.
În ziua aceea de demult – cu fotografiile – nu făcusem cunoştinţă, nebănuind poate ce va urma – deşi eu simţeam că o voi revedea – iar data următoare, în Parcul Cişmigiu, într-o noapte (întâlnindu-ne întâmplător?) mi-a spus că o cheamă Charlie. Charlie şi mai cum? Charlie de la ce? Charlie şi atât. Charlie a ta. E suficient.
Acum o săptămână văzusem la Notara Ateptând-o pe Godo. Pentru mine nu era prima oară, dar ea a fost impresionată până la lacrimi. Acum e destul de târziu, şi toate spectacolele trebuie să fi început deja, dar nu contează - niciodată nu ne facem planuri: se întâmplă să avem chef amândoi de aceleaşi lucruri, sau paşii ne poartă spre vreun loc, fără chiar să ne dăm seama.
Merg de ceva timp, şi mă întreb dacă o voi întâlni pe Charlie pe una din aleile răcoroase, pe malul lacului, sau pe podul mic – cum intri prin faţă la dreapta. Îmi aprind o ţigară şi o văd, cu pălărioara ei nostimă şi elegantă în acelaşi timp, cu o crenguţă subţire de castan în mână, privindu-mă ca un copil care se joacă, din spatele unui copac.

Iaşi, 24 noiembrie 2006

Coborâsem din maşină şi priveam spre pădurea întunecoasă, spre luna subţire, albă, spre pâlcul de case abandonate în paragină, spre pădurea pe care ea o abandonase atât de fără veste şi dureros pentru mine, în schimbul unui tărâm lipsit de durere, făcând ceea ce spunea de mult că va face, iar eu nu credeam că se va întâmpla vreodată, abandonându-mă uitării, durerii, pădurii, pe cărări pe care nu puteam şi nici nu voiam încă să o urmez. Prea târziu am întors capul spre ea – pierdusem şi acel zâmbet jucăuş: Hai să vedem cine ajunge primul! căci tocmai o zbughise înfigând călcâiele în burta calului, iar eu nu m-am grăbit s-o urmez, ştiind că iapa mea e mult mai rapidă decât blestematul ăla de cal beteag, care-ţi inspira cel mult milă, dar pe care ea îl iubea ca pe ochii din cap, şi pe care nu l-ar fi schimbat pentru nimic în lume. Pe aici pe undeva, cam prin locul ăsta trebuie s-o fi văzut zbughind-o călare, apoi doar pete de sânge şi bucăţi împrăştiate de carne pe stâncile acelea adânci care-o atrăgeau irezistibil, care-o fascinaseră din copilărie, de când veneam aici să ne jucăm împreună şi aruncam cu pietre în prăpastie apreciind distanţele după zgomot, fiindu-ne frică să ne aplecăm peste margine, şi rămânea ca în transă ori de câte ori le vedea, şi mi-a zis într-o zi ce are de gând să facă, dar râse cu poftă o clipă după, aşa că am râs şi eu, am sărutat-o, şi-am pornit înapoi în galop.
Stăteam acolo, cumva în afara timpului, ca un spectator în faţa propriului coşmar, aşteptând să se trezească, aşteptând să mă trezesc, privind spre pădure, sau spre lună, sau spre pâlcul de case abandonate în paragină, sau spre ce, spre când, ce, de ce, când începuse oare visul acela ameţitor căreia ea îi prevăzuse finalul cu o clarviziune veşnic refuzată celui cuprins de negura sentimentelor pătimaşe, cu o clarviziune morbidă, prinzând parcă viaţă şi voinţă proprie, pentru a se duce pe sine la bun sfârşit, pentru a se zdrobi de stâncile adânci de la capătul drunului şi hohotind îndelung după, căci visele supravieţuiesc oamenilor – mă întreb uneori dacă le preexistă - şi râzând de mine mereu, vazând că o iau în serios: prostuţule, de data asta te întrec, şi încetând de la un timp s-o mai iau în serios, aşteptând doar să-şi revină din fascinaţia ameţitoare, nu mai mult de câteva clipe, uneori privind pădurea, alteori luna, ori privindu-i umbra călare, abia aşteptând să descălecăm, căci noaptea abia începuse şi eram singuri în cabana călduroasă din apropiere de marginea drumului.
Un claxon ascuţit puse capăt reveriilor mele onirice (oprisem maşina chiar pe mijloc, blocând trecerea). Am bâlbâit câteva cuvinte în chip de scuză şi am tras-o pe margine, eliberând şoseaua care nu continua mai mult de jumătate de kilometru; drumul nu duce nicăieri, am spus, mai mult pentru mine, fără să cobor de la volan. Sau... Am apăsat până la capăt pedala de acceleraţie, pornind cu viteză în aceeaşi direcţie.

Iaşi, 23-24 decembrie, 2006

I
Totul a pornit de la lucrul acela misterios numit o. Am să o fac orice ar fi. Chiar de-ar fi să ştiu că e ultimul lucru din viaţa mea, eu tot am s-o fac! zicea tata. Nu înţelegeam pe atunci despre ce este vorba, şi nici ce înseamnă o, dar vazusem că pe mama n-o mai chema Puiu de la un timp, ci Mihaela, şi nici pe tata Dragule, ci Alexandru, iar mie îmi spuneau deseori că va fi bine. Vei vedea că totul va ieşi bine până la urmă, dar eu nu ştiam cine va ieşi, sau ce, şi de ce le este lor teamă, dar mă gândeam că din cauza lui o se ceartă uneori şi că o trebuie să iasă bine, sau cine ştie ce ne aşteaptă altminteri.
Tata făcea întotdeauna ce-i spunea mama să nu facă şi în scurt timp, de pe urma lui o aveam mereu dulciuri la masă, bere şi prăjituri, iar când mama şi tata scoteau fum pe gură şi pe nas nu mai mirosea aşa de urât, şi în curând am văzut că începuse din nou să-i cheme Puiu şi Dragule, fii liniştită, treaba merge strună, ai să mă bagi în mormânt dragule, dar îl îmbrăţişa şi îl săruta întotdeauna la plecare, aşa că mi-am dat seama că o n-avea cum să fie un monstru aşa de fioros, ci poate un sfânt cu barbă, dar ceva mai capricios, aşa ca Sfântu’ Ilie, despre care mama îmi citise aseară; îmi citeşte de toţi sfinţii şi îmi spune că trebuie să-i iubesc, că sunt buni şi ne ajută şi îi transmit lui Dumnezeu – sfântul cel mai bătrân şi mai puternic dintre toţi – rugaminţile nostre, şi mai ales acum trebuie să-i iubim şi să ne punem în genunchi şi să ne rugăm, şi mă puneam în genunchi şi îi mulţumeam lui O pentru ciocolată şi-i ceream iertare că am crezut că e un animal fioros sau un monstru, dar el mă iertase deja, că ciocolata era tot mai multă, şi tata aducea uneori nişte sticle cu un lichid gălbui şi dulce, care pişcă uşor limba şi care făceau poc! când le destupa, şi eu râdeam, şi-mi dădeau şi mie, da’ nu prea mult, că dup’aia te îmbeţi, şi parcă şi prieteni aveau mai mulţi mami şi tati de la o vreme, care veneau în vizită şi se purtau frumos cu mine şi-i aduceu flori lui mami, şi-i spuneau politicos săru’mâna, iar tati îi răsplătea uneori cu nişte hârtii care-i făceau să se bucure tare-tare, şi să plece fericiţi acasă, şi să vină iar în vizită, destul de curând.
Aveam o singură cameră, în care mă născusem – mi s-a povestit – în care mâncam, aşteptam să vină amiaza, în vrenurile bune mâncam iar, aşteptam să vină tata, stăteam de vorbă, în zilele bune râdeam, după ce venea tati beam lichid gălbui care pişcă uşor la limbă din sticle care făceau poc! cand le deschideai, uneori jucam cărţi, şi tot acolo dormeam toţi trei, eu pe salteaua moale de sub geam, cu găuri în care îmi băgam degetele de la picioare, imaginându-mi că sunt scorburi, iar degetele mele animale mici, zgribulite, iar mami şi tati alături, în patul ceva mai înalt, care facea uneori scârţa-scârt, când ei credeau că eu dorm, dar eu nu dormeam şi auzeam cum patul face scârţa-scârţ, o auzeam pe mama pronunţând sinonime ale cuvântului amor, pe care le auzeam uneori şi în piaţă, când mă duceam să iau făină şi zahar, şi respiraţia sacadată a tatii cu iz de pasiune şi de salam din carne de cal. Aveam şi o baie în care, în vremurile bune nu trebuia să ne ţinem de nas când intram înăuntru, dar o baie mică şi rece, aşa că nu locuia nimeni acolo, şi când cineva venea în vizită era primit tot în cameră, unde nu mirosea de obicei a nimic, doar cateodată, nu tare, în special atunci când veneai de afară. Camera era a mea şi a lui mami şi a lui tati, dar auzisem că fusese mai demult, înainte de a mă fi născut eu, a unei bunici cu părul alb care vedea viaţa doar cu ajutorul mâinilor, urechilor şi nasului, şi la un moment dat n-a mai văzut-o deloc, şi de atunci nu mai e camera ei, şi e bine, că eu n-aş fi vrut să fim patru aici, şi chiar mă speriu câte puţin când tata rosteşte cu seriozitate cuvinte ca viitor, maşină, casă mare, sau şcoală, că dacă e ciocolată şi lichid gălbui din acela care pişcă uşor la limbă, şi sunt şi mami cu tati, eu nu vreau să plec altundeva şi nu cred că poate în altă parte să fie mai bine sau mai frumos – alte cuvinte din acelea care mă neliniştesc, şi mă fac seara să-l rog pe O să nu-mi ia nimic din ceea ce am, şi îi spun că nici nu-mi trebuie nimic altceva.
Sunt singur cu mama în casă, iar afară plouă neîncetat. Tata a plecat pe ploaie să ne-aducă nouă bunătăţi, iar mama stă la gram şi-l aşteaptă. Când vine cineva în vizită în lipsa tatii şi mama se aşează acolo, în dreptul ferestrei mici, care dă spre stradă, mama e întrebată uneori dacă e tristă, iar ea răspunde absent că nu, dar eu ştiu că nu e tristă şi fără s-o întreb, căci atunci când e tristă plânge şi nu mai e frumoasă deloc, deloc. Săptămâna asta a venit iar pe la noi Cornel, care-mi aduce covrigi tari şi murdari, şi zâmbeşte de-ţi mută nasul din loc, dar tata se uită urât la mine cand spun asta de faţă cu el, aşa că nu o mai spun deloc. El zice că-i poet dacă-l întrebi şi dacă nu-l întrebi tot aia-ţi zice. Stă în piaţă cât e ziua de lungă şi vinde covrigi strigând cât îl ţine gura că are covrigi gustoşi pentru copii burtoşi, covrigi pufoşi pentru copii frumoşi, dar eu ştiu că minte, şi mama ştie, şi tata, dar li se face milă de el şi îi dau câte o farfurie de mâncare şi el mănâncă, dar pleacă încruntat şi blestemând în legea lui, cu voce joasă, dacă nu primeşte şi câteva hârtii de-alea fără de care am văzut că oamenii sunt scoşi afară din crâşmă – crâşma e un loc lângă piaţă, unde lumea pare fericită şi miroase exact ca zâmbetul lui Cornel. Tata nu se duce niciodată acolo, şi l-am întrebat într-o zi de ce nu se duce, că oamenii par fericiţi acolo, iar el mi-a răspuns că o să-mi zică altă dată, când o să fiu mai mare poate, şi degeaba i-am spus că sunt mare şi că pot să înţeleg orice, că lui tata-i era foame, iar mama încălzise ciorba cu tăţei.
Trecuse o iarnă şi primăvara era aproape de jumătate; nu făceam mai nimic eu şi mama, doar tata era plecat toată ziua cu treburi de oameni mari, pare-mi-se, căci niciodată nu vorbea deschis despre ele, dar nici noi nu ne simţeam atinşi de ceea ce unchiu’ Marian – care era plin de bani şi ne vizita rar – numea „cea mai răspândită boală a secolului: trândăvia”. Împlinisem şase ani ( – ştiu asta pentru că învăţasem să număr şi să socotesc, ca să pot şi eu seara să joc şeptică şi tabinet cu mami şi tati, după ce stăteam la masă – căci în tortul de biscuiţi Unirea, cu două straturi, erau înfipte şase jumătăţi de lumânare, pe care le stinsesem suflând o singură dată, şi am fost mândru, deşi nu ştiam prea bine ce dorinţă să-mi pun, că nu-mi doream să se schimbe nimic şi i-am rugat pe O şi pe Maica Domnului ca nimic să nu se schimbe) şi în curând, peste vreo patru-cinci luni, urma să merg în primul an la şcoală. Eu nu ţineam neapărat, deşi, în ascuns, ideea mă incita puţin – aveam să fiu aproape un om mare, dar mă şi întrista, că mami şi tati se certau uneori din cauza asta: cu ce o să-l ţinem, dragule? Ne trebuie bani pentru haine noi, caiete, bilete de autobuz n-o să ne mai ajungă de mâncare... Lasă, puiule – îi răspundea tati – lasă totul în seama mea, şi atunci ştiam că O îi este favorabil. Îl voi da la cea mai buă şcoală din oraş, şi o să te mândreşti cu el, şi-o să-mi mulţumeşti peste zece ani, dar eu nu vroiam să se mândrescă nimeni cu mine şi nu-mi plăcea când prietenii lor îmi spuneau frumuşelule, ce băiat isteţ, mai mare dragul – erau nişte proşti – iat mama mă iubea aşa cum eram, nu tzrebuia să fac nimic pentru asta, dar sunt mândră de el şi acum, nu trebuie să facă nimic pentru asta, îi răspundea, dar eu ştiam că voi merge la şcoală, pentru că tati făcea întotdeauna ce spunea mami că nu ar trebui să facă, şi cred că tati era deştept, pentru că totul mergea bine, şi aveam ciocolată şi tort de biscuiţi Unirea de ziua mea; şi mami ştia asta, dar zicea mai mult aşa, ca să vadă tati că până la urmă el are dreptate şi să ştie că dintre toţi doar el e om mare, chiar dacă, la un moment dat, şi eu pare-se că aveam să devin.

Robert, care tocmai împlinise şase ani, şi care abia la toamă avea să meargă la şcoală, era cât se poate de mulţumit de viaţa lui liniştită alături de mama, de viaţa lor sărăcăcioasă, care abia dacă se ridica – şi asta doar de scurt timp încoace – puţin peste limita supravieţuirii, şi fără să bănuiască în ce se băgase tatăl lui pentru câţiva bănuţi în plus, fără să stie că o nu este un zeu binevoitor, ci o sursă precară de venit, o afacere ilegală cu prafuri interzise, pe care tatăl lui le vindea cu un risc inechitabil pentru un comision infim, un pericol iminent şi un dezastru inevitabil. Mihaela, mama lui Robert, ştia bine lucrurile acestea, dar nu avea nici o influnţă asupr soţului când era vorba de ceea ce el numea „afaceri, draga mea, treburi de bărbaţi”. În plus, rareori se întâmpă ca speranţele să aibă vreo legătură cu calculul raţional.

Acum am şase ani. Acum un an, mama avea de cinci ori mai mulţi decât aveam eu pe atunci, iar tata cu cinci ani mai mult decât mama. Acum mama nu mai are de atât de multe ori vârsta mea, deşi tot e mult mai mare şi foarte frumoasă. Cred că e fericită pentru că zâmbeşte mereu când se uită la mine şi plânge destul de rar. Pe la sfârşitul lui mai, la mai bine de o lună după ce mami şi tati se certaseră dacă să mă trimită sau nu la şcoală, tati veni acasă mai târziu decât de obicei, urcă scările în fugă – în mână avea nişte pacheţele mici dreptunghiulare, învelite în bucăţi murdare de cârpă – stinse lumina şi ne făcu semn să nu scoatem un sunet. Nu se întâmplă nimic în seara aceea, dar îmi amintesc că am mâncat în tăcere, pe întuneric, ne-am culcat şi după ce ei credeau că eu am adormit, când mă aşteptam să aud patul făcând scărţa-scârţ – că nu mai făcuse aşa de aproape o săptămână – o auzii pe mama spunându-i lui tata că pentru numele lui Dumnezeu, Alexandru, nu te mai duce! Gandeşte-te la copil dacă de tine nu-ţi pasă! Tocmai la el mă gândesc, draga mea. Încă o lovitură ca azi şi m-am retras. Încă o lovitură ca azi şi ne mutăm toţi trei din oraş, iar el va merge la cea mai bună şcoală din ţară. Dacă pentru a merge la şcoală trebuia să ne mutăm, atunci nu mai vroiam să meg la şcoală, dar până la urmă am mers la şcoală, şi într-adevăr ne-am mutat în alt oraş, însă numai eu şi mama, căci tata a plecat iar a doua zi de dimineaţă, mă aştepţi până la cinci, iubito, dacă nu vin până atunci, te aşteaptă nenea Marian la el şi-ţi va spune dânsul ce să faci mai departe, şi de atunci, de când m-a mângâiat ultima oară pe păr, să ştii că tot ce fac e doar pentru viitorul tău, puştiule, nu l-am mai văzut niciodată, iar mama plângea şi-mi spunea că e plecat într-o delegaţie lungă, lungă, ca să ne asigure nouă tot ce ne trebuie, dar mie nu-mi trebuie altceva decât să fie şi tata cu noi, şi el era deştept şi ştia că eu asta vreau, şi mă făcusem destul de mare de acum şi i-am zis mamei că tati trebuie să fi plecat în delegaţie după bunica aia bătrână, bătrână, depsre care ziceai că vedea viaţa doar cu mâinile, urechile şi nasul, şi probabil că nu are să se mai întoarcă niciodată, şi atunci mama a început să plângă şi mai tare, n-a mai zis nimic, dar mă strângea în braţe cu putere, de parcă voia să spună gata, puiul mamii, gata, potoleşte-te, dar ea era cea care plângea, nu eu, că ştiam de la tata că bărbaţii nu plâng, şi nici prin cap nu-mi trecea să-l dezamăgesc.

II

Mai aveam o oră până să încep munca şi priveam în departare, prin fereastră, clădirile vechi şi înalte din centrul oraşului. Mai sunt doar câteva ţigări, şi ăsta e ultimul pachet, la naiba. Trebuie neapărat să împrumut nişte bani până iau salariul sau să cer un avans... Am să cer pe dracu, pentru că sunt o proastă! Am treizeci şi doi de ani şi sunt încă tânără; Cristi mă place, ştiu bine. Aşteaptă doar un semn din partea mea, iar mie mi-e ruşine până şi să-l privesc în ochi. Dacă aş fi ştiut să profit de tinereţea mea...
— Majoritatea oamenilor sunt tentaţi să creadă că viaţa lor ar fi fost fantastică, şi nu mediocră, că în realitate, dacă într-un trecut (întotdeauna destul de îndepărtat) nu ar fi luat o anumită decizie şi nu ar fi acţionat la îndemnul unor binevoitori, ci după propria putere de judecată. Un căcat! spuse Edi, strivind cu tocul pantofului ţigara fumată abia până la jumătate.
Si încă nu e prea târziu. Poate că şi pentru Robert ar fi mai bine. Cristi m-ar face asociata lui şi am merge cu el în străinătate când ar avea de încheiat câte un contract; am vedea Parisul, Londra, Veneţia... şi clădirile din depărtare, din centrul vechi al oraşului îi captaseră privirea de parcă s-ar fi aflat deja la un balcon al hotelului Ritz, privind spre Place Vendôme, plutind apoi pe malurile Senei până în Saint-Germain, sau în piaţa San-Marco, privind spre turnurile bizantine ale bisericilor.
Mama încă nu iesise; era tot la geam (să fi uitat oare de serviciu?) iar eu fumam cu Edi în parcul din faţa imobilului. Eram colegi de şcoală, doar că el era în clasa a opta, cu doi ani mai mare decât mine, şi provenea dintr-o familie bogată. Avea profesori care îl pregăteau în particular la fiecare materie şi un tată care-i satisfăcea toate mofturile. Uneori accepta să ia masa la noi – un prânz sărăcăcios, dichisit cu ceva mai multă atenţie şi atunci era nevoit să suporte, respectuos şi dezgustat, lamentaţiile mamei, care îi tot dădea înainte că dacă nu ar fi fost văduvă, dacă soţul ei, dacă unchiul, şi tot aşa mai departe câte o jumătate de ceas şi mai bine.
I-am povestit lui Edi despre viaţa noastră de dinainte, despre ce spunea tata, despre credinţele mele naive, despre rugăciuni, şi despre misteriosul O. Într-o zi el mi-a răspuns că există oameni care, ingnorând prezentul traiesc doar în trecut; alţii doar în viitor...
— Tu şi cu maică-ta sunteţi şi mai jalnici: Trăiţi într-o lume fictivă a lui „cum ar fi fost dacă”. Sunteţi demni de milă.
L-am urât în momentul acela, pentru că ştiam că are dreptate, dar nu-mi puteam refuza până şi visele.
— Eu nu visez, mi-a spus Edi într-o zi. Tata m-a învăţat: „Tu nu esti ca ceilalţi. E simplu: Tu întâi îţi doreşti, apoi obţii.

III
Un singur timp – acelaşi din Place Vendôme şi dintr-o mansardă mizeră de pe strada Lipţcani.
De cele mai multe ori, după ce îşi aleg una-două dintre cele deja existente, copiii îşi inventează propriile superstiţii pe care le respectă până la bătrâneţe. Lui O m-am rugat şi tot pe el l-am blestemat toată viaţa pentru adolescentinele eşecuri amoroase, pentru reuşitele şi neşansele profesonale, pentru o nevastă cam încuită la minte, trei copii, din care nici unul băiat, şi pentru paralizia asta împuţită care îmi permite să nu fac nimic altceva decât să stau toată ziua în faţa televizorului urmărind meciuri de fotbal, tenis, hochei, biliard, până şi oină, primind de la stat o frumuşică pensie de handicapat. Tot ceea ce mă îngrijorează e soarta lui O. După ce oi muri eu... Trebuie să fie cam frustrant să fii Dumnezeul niciunui credincios.