*

A trecut o lună de atunci. Mă învârtesc zilnic pe lângă micul calculator de birou cu cifrele tot mai palide şi câteodată am impresia că sunt Eva, în cumpănă lângă pomul vieţii şi al cunoaşterii. Poate că pomul nu dădea roade tot anul, aşa cum se spune, şi poate în Eden toamna era pe sfârşite, ultimul măr stătea gata să cadă, iar Eva, la fel ca mine lângă calculatorul cu bateriile pe terminate, trebuia să ia repede o hotărâre. Cine ştie dacă în alt anotimp Creatorul nu avea să îşi dea seama de greşeala făcută şi să distrugă teribila tentaţie cu poame roşii din mijlocul Raiului…
Niciodată, după cum am mai spus, nu am crezut că voi fi pusă în situaţia să aleg. Şi poate că abia după ce am să aleg o să-mi dau seama cât de greu a fost pentru stră-stră-bunica mea Eva. Pentru că nimeni nu i-a spus că va urma o alegere. Ea nu a ştiut că o simplă curiozitate şi mai ales satisfacerea ei înseamnă deja o alegere. Poate că, după ce voi alege fără să ştiu ce am ales, eu şi Adamul meu vom fi alungaţi din Eden, fără ca cineva să-mi fi spus înainte: toantă mică şi curioasă, ai grijă ce faci! Lumea în care trăieşti este un adevărat paradis. Simte-te bine în el şi vezi-ţi de ale tale! Nu muşca din mărul cunoaşterii pentru că atunci vei şti, dar nu vei mai găsi cale de întoarcere!
Şi mă gândeam eu în clipele în care mi se făcea frică şi nu ştiam ce să fac, oare Creatorul, în adânca lui înţelepciune, nu s-a bazat întotdeauna pe femeie şi pe curiozitatea ei, când a hotărât să-şi împlinească ascunsele lucrări? Poate ciclurile Universului sunt posibile numai prin femeie şi prin curiozitatea ei, cel puţin întâmplările pe care le-am trăit eu aşa mă fac să cred. Femeia a fost născocită de Creator nu pentru amuzamentul bărbatului, aşa îşi imaginează acesta, ci pentru că fără ea şi fără curiozitatea ei rosturile lumii nu s-ar putea împlini…

*

Era în trei decembrie… spre seară. Programul bibliotecii se terminase fără să îi calce nimeni pragul toată ziua, ca de obicei. Am stins peste tot luminile şi, înainte de a pleca, am trecut încă o dată prin sala principală de lectură. Pe masă, acolo unde îl lăsase Virgil, în locul mărului din Pomul vieţii, străluceau stins cifrele verzi pe micul meu calculator. A fost oare o iluzie, sau mi s-a părut că luminiţa verzuie este pe cale să îşi dea duhul? Nu-mi păsa prea mult de ceea ce avea să se întâmple, dar îl voiam pe Virgil înapoi, îl voiam lângă mine să mă strângă în braţe, să mă frângă şi să mă muşte, iar dacă pentru asta preţul era doar o simplă apăsare pe tastă, fie, am să apăs, şi înainte să îmi dau seama ce fac, mâna mi-a plecat singură, asemenea unui iuţi nevăstuici, şi peste o clipă pe micul display se lăfăia numărul fiarei: 666. A mai pâlpâit de câteva ori, apoi, ca şi cum efortul pentru acest calcul ar fi fost prea mare, bateria şi-a dat duhul şi în sala de lectură s-a făcut întuneric deplin. Am ieşit de acolo pe bâjbâite şi tot pe bâjbâite am închis biblioteca, îndreptându-mă spre casă. Începuse iar să fulguiască cu fulgi mici şi uscaţi, care te făceau să doreşti să ajungi la un adăpost. Am grăbit fără să vreau paşii când am ajuns la pod, încercând o senzaţie stranie, ca şi cum dintr-o dată aş fi păşit printr-un lichid dens care opunea rezistenţă la trecerea mea. A durat doar o clipă şi nu i-am dat atenţie pentru că, chiar în clipa aceea, am ajuns lângă bărbatul care stătea la jumătatea podului. Se uita încruntat în apă, aplecat cam mult peste parapetul podului, dar, cum nu părea un sinucigaş, ci mai curând un curios, am mărit paşii. Deja mă gândeam la focul din sobă, la cana de ceai pe care aveam de gând să o beau stând comod în fotoliu, cu uşa sobei pe jumătate deschisă ca luminile flăcărilor să strălucească în odaie.
Când să-l depăşesc, s-a întors pe jumătate spre mine:
— Nu vrei să priveşti la asta?
Avea vocea răguşită şi în prima clipă nu am recunoscut-o, aşa că am ezitat să-i dau ascultare. Ce ar putea să-mi arate un necunoscut în apă, atât de interesant încât să merite să-mi amân plăcerea întâlnirii cu căldura focului din sobă?
Apoi ceva în mintea mea s-a aprins, i-am recunoscut vocea gâtuită de emoţie, apoi l-am recunoscut şi pe el în întregul lui şi, înspăimântată ca niciodată, m-am apropiat şi am privit în apă: apa curgea întunecată şi murdară ca întotdeauna.
— Nu văd nimic, am şoptit cuprinsă de teamă.
— Uită-te mai bine, m-a îndemnat Virgil.
Am privit mai bine:
— Tot nu văd, am şoptit...
...şi chiar în aceeaşi clipă mi-am dat seama. Deşi era întuneric, iar apele râului erau întunecate, am văzut clar cum urcau înapoi spre munţi. L-am prins înspăimântată de braţ.
— Ce se întâmplă? De când curge aşa?
În loc să-mi răspundă, îmi arătă în jur:
— Priveşte !
Acum ştiam la ce să mă aştept, aşa că am văzut: un om a trecut pe lângă noi grăbit, mergând cu spatele, i-a urmat un autobuz, apoi am văzut cum fulgii se ridică din noroiul de jos şi cu un zbor elegant se înalţă spre cer.
M-am înfiorat şi Virgil m-a strâns în braţe. A privit şi el în jur, apoi a şoptit:
— „Şi Dumnezeu a alungat pe Virgil şi pe Ana din Eden şi i-a trimis înapoi spre Timpul din care au venit, pentru că au folosit cu nechibzuinţă Numărul Fiarei.” Cred că aşa va începe noua Geneză a lumii căreia tocmai i-ai dat naştere.
Am pornit îmbrăţişaţi spre casă, în timp ce soarele, apus cu numai o oră în urmă, se pregătea să răsară peste noua noastră lume.

*

Viaţa de ucenic la meşterul argintar i-a părut grea şi monotonă în primele săptămâni. Fiind cel mai nou şi cel mai tânăr dintre toţi, făcea muncile cele mai grele şi nedorite de nimeni. Dimineaţa trebuia să se scoale primul, să pună mangal peste jăraticul rămas de seara în cuptor, peste zi să sufle în foale, iar la sfârşit, după ce toţi terminau treaba, cu o perie măruntă, trebuia să cureţe mesele de praful fin de argint, să-l strângă într-o pungă şi să i-l ducă meşterului. Apoi, spre seară, trebuia să măture prin tot atelierul. Erau clipele care îi plăceau cel mai mult. Uneori, în atelierul întunecos pătrundea ciripitul unor păsări în căutare de boabe prin curtea interioară a casei. Se oprea atunci din măturat şi strângea tare pleoapele, încercând să-şi ascundă lacrimile. Aşa, cu ochii închişi, ascultând ciripitul vesel al vrăbiilor, încă se mai putea crede acasă. O dată, cu câteva zile înainte de a începe călătoria lui spre oraş, mama lui îl luase deoparte şi-i spuse încet ca şi cum ar fi vrut să nu-i audă ceilalţi ai casei:
— Manole, o să te faci orăşean. O să ajungi domn…
La scuturatul lui încăpăţânat din cap, maică-sa continuase cu răbdare:
— Manole, ascultă-mă, o să îţi fie tare greu la început, dar o să scapi de munca asta de robi pe care o ducem noi aici. Nu uita, după ce vei ajunge înstărit, să-ţi ajuţi fraţii… să nu te depărtezi de ei şi să nu-i uiţi niciodată…
— Mama, izbucnise el, dar eu nu vreau să plec, trimite pe altul…
Mama lui îl privise o clipă înduioşată, apoi îl strânsese tare la piept şi-i şoptise:
— Nu se poate, Manole. Tu ai fost cel ales…
Uneori îşi aducea aminte că voise să o întrebe cine anume l-a ales şi de ce a fost tocmai el ales, dar fusese prea înfricoşat de durerea pe care o ghicea în cuvintele mamei ca să o întristeze şi mai mult cu ispitirile lui. Asculta ciripitul îndepărtat al păsărelelor şi pornea să măture mai departe. Din puţinul pe care îl primea la masă, strângea uneori câteva firimituri, se urca pe geam şi le arunca în curte. Vrajba lor veselă din jurul firimiturilor îi mai ostoia parcă, pentru un timp, dorul de casă.
Peste zi, în rarele clipe libere, la masa lui mică dintr-un colţ, i se dădeau câteodată câteva sârme din argint din care făcea inele, pe care alţii mai pricepuţi urma să le împodobească şi să prindă pe ele filigrane măiastre. La început argintul, deşi era atât de moale, părea să aibă o viaţă a lui, o voinţă care i se opunea, şi abia după al doilea an de ucenicie începu să-l simtă şi metalul se porni să cânte sub ciocanul lui. Argintul devenea ca o prelungire a fiinţei lui şi putea să-i dea, fără efort şi fără încrâncenare, orice formă ar fi dorit. La un an de când intrase ucenic, tatăl lui a venit să-l vadă. S-au văzut în gangul întunecos, şi bătrânul i-a întins un colac auriu trimis de mama lui.
— Cum îţi merge, Manole? l-a întrebat cu glas stins.
— Bine, tată! a răspuns el şi s-a simţit mulţumit că s-au întâlnit acolo, în gangul întunecos, unde nu-i vedea nimeni.
S-a simţit scârbit de gândul că i-ar fi fost ruşine cu făptura împuţinată a părintelui său dacă l-ar fi zărit celelalte calfe. Sau Sidonia… Şi, după ce din al doilea an nu l-a mai căutat, s-a simţit cuprins de o mulţumire tăcută.
Şi totuşi, îi era greu. După libertatea pe care o avusese acasă, breasla, cu nenumăratele ei oprelişti, i se păruse la început ca o adevărată temniţă. Cele mai însemnate se găseau scrise pe pereţii atelierului: „Dacă, la o întrunire, o calfă, fiind supărată, va bate cu pumnul în masă, pedeapsa calfei să fie leafa pe o săptămână, care se va pune în cutia breslei, pentru ajutorarea celor în nevoie”. De fiecare dată când citea îi venea să surâdă: va veni oare vreodată vremea să bată şi el cu pumnul în masă, aşa cum auzise că au făcut alte calfe? Îi venea greu să creadă, şi apoi, astfel de ieşiri aveau loc în timpul întrunirilor, când începeau să bea vin. Or, el numai îşi înmuia vârful buzelor, nedorind să ajungă, precum alţii, la vitejii plătite scump de părinţi. Mai întâi pentru că ştia că ai lui se îndatoraseră până peste poate ca să-i plătească intrarea în breaslă. Meşterul îl pusese chiar din primele zile să citească din hrisovul greu, unde breasla îşi adunase legile după care se călăuzea: „Legile date şi orânduite pentru cinstita breaslă a argintarilor, pentru meşteri şi calfe, legi pe care toţi sunt datori să le asculte, sub pedeapsa care urmează pentru fiecare greşeală în parte”. Şi, foaie după foaie, hrisovul îşi dezvăluise tainele, şi Manole, spre deosebire de celelalte calfe, care abia atinseseră cartea, o citise din scoarţă în scoarţă. Mai întâi pentru a învăţa şi a se feri de greşeli. Ai lui nu ar fi avut de unde să îi mai plătească alţi bani. Leafa lui de calfă era arvunită pe doi ani buni, oprindu-i-se pentru taxa pe care ai lui nu o plătiseră pe de-a-ntregul. Oricum, i se părea nebunească încercarea de a stăvili firea omenească prin legi şi oprelişti de orice fel. Cum era asta: „Dacă se întrunesc cinstitele calfe, atunci nici unul să nu constrângă pe altul să bea mai mult de o litră de vin, sub pedeapsa hotărâtă de calfe. De asemenea, să nu se îmbete nimeni şi să nu se poarte necuviincios, sub pedeapsa hotărâtă de 12 denari. Iar dacă o calfă varsă pe masă vin, încât nu poate să acopere cu o mână balta făcută, să dea drept amendă acelei calfe să plătească o cană mare de vin”. La primele întruniri, a văzut cu uimire că, aşa ciudate cum i se păreau, aceste reguli se respectau, iar atunci când erau încălcate, fără de întârziere pedeapsa cuvenită cădea asupra celui vinovat. Chiar dacă i se părea nefiresc ca o greşeală care de obicei se făcea din pricina vinului băut, cum era vărsarea băuturii pe masă, să fie îndreptată prin aducerea unei noi căni de vin, care avea să sporească şi mai mult vitejia celor ce beau, nu avea de gând să se încontreze. Când îi venea rândul, turna cu mare grijă în pahare, amintindu-şi în fiecare clipă că, dacă avea să greşească, el nu avea de unde să aducă altă cană de vin. Tremura de grijă şi de încordare, şi nu de puţine ori i s-a părut că simte privirea meşterului aţintită cu îngrijorare asupra lui.
Apoi, din anul al treilea, a început să fie plătit şi, oricât de neînsemnată era suma primită, se simţea mai stăpân pe el. Putea greşi de acum, avea cu ce plăti. Oricum nu greşea, dar faptul că avea primii lui denari îl făcea să fie mai liber şi viaţa i se părea dintr-o dată uşoară şi frumoasă. Tot din al treilea an a venit şi altă calfă, care să facă treburile mărunte prin atelier, aşa că acum avea mai mult timp liber. Toate calfele locuiau în oraş, şi seara, după ce plecau toate spre casele lor, doar el rămânea în casa meşterului. Mâncau împreună: meşterul, el şi Sidonia, nepoata meşterului, cu vreo câţiva ani mai mică decât el. Cu timpul, s-au împrietenit, şi a aflat mai multe despre ea. Mama îi murise pe când era încă mică, şi fusese crescută de o mătuşă, care murise şi ea cu vreo doi ani în urmă. De atunci trăia numai sub privirea posacă a meşterului, care îi îndeplinea fără sminteală toate dorinţele. Poate de unde el nu fusese însurat niciodată şi-i lipsise până atunci căldura unei familii. Ca şi cum tot sufletul şi toată puterea şi-ar fi dat-o argintului.
În primii ani după ce murise mătuşa ei, venea o femeie din oraş, o rudă îndepărtată, să le gătească, dar, de când se înălţase, Sidonia preluase cu bucurie această sarcină şi, sub privirea aspră a meşterului, cina se desfăşura în tăcere, cu câte o fugară privire schimbată pe furiş între el si Sidonia. După ce masa se încheia, el nu scăpa ocazia să laude gustul bucatelor. Meşterul tuşea morocănos:
— Ehei, să fi văzut tu cum gătea răposata soră-mea, şi apoi să lauzi bucatele…
Sidonia ridica din umeri şi se întorcea spre Manole:
— Bine că măcar ţie îţi place cum gătesc…
Manole se ruşina dintr-o dată şi pleca fruntea. I se părea că meşterul citeşte în el ca într-o carte deschisă şi vede cât de mult îi place lui de Sidonia.

*

Meşterul şi fata lui dormeau în casa care se înălţa deasupra atelierului. Manole avea o cămăruţă lipită de atelier, chiar în spatele cuptorului. Obosit de atâtea corvezi de peste zi, în primii ani dormea noaptea ca mort, şi nu de puţine ori i se întâmpla ca în zorii zilei să fie nevoie să-l trezească Sidonia pentru a aţâţa focul în cuptor. Apoi, pe măsură ce timpul trecea şi el se obişnuia cu munca, nu se mai simţea aşa de obosit şi somnul îi devenise mai uşor. Poate de asta i se părea în unele nopţi că aude cuptorul duduind. Tot atunci, dimineaţa, găsea cuptorul cald. Nu şi-a putut lămuri multă vreme ce anume se întâmpla, până când, într-una dintre nopţi, auzind iar zgomotul cuptorului, s-a îmbrăcat încetişor şi a crăpat uşa cămăruţei. În faţa cuptorului luminat de flăcările roşcate şi pâlpâitoare, meşterul se îndeletnicea cu ceva de care el, în întunericul care domnea în atelier, nu-şi putu da seama. Oricum, în cuptor, creuzetul în care topeau argintul se încingea sub flăcările aţâţate de meşter. Dar de ce noaptea? Şi de ce singur? Întrebările îl frământau, chiar a vrut la un moment dat să iasă şi să-l întrebe pe meşter dacă nu are nevoie de ajutor, dar, până la urmă, oboseala şi obişnuinţa de a da ascultare şi-au spus cuvântul şi au fost mai puternice decât curiozitatea, aşa că s-a întors în pat ca să îşi continue somnul. Dimineaţă, când s-a trezit, nefiind sigur dacă visase sau nu, s-a apropiat cu grijă de cuptor. Parcă nu era aşa cum îl lăsase de cu seară. Picături mici de argint topit se răspândiseră pe marginea vetrei, acolo unde el curăţase totul cu grijă. „Deci e adevărat!”, şopti el. „Nu am visat.” Prin minte i se perindară poveştile spuse între calfe despre ritualuri magice care supuneau argintul şi-l făcea să-i dea ascultare celui care ar fi ştiut să-l descânte, prefăcându-se, în mâinile lui, moale, ca o ceară topită. Nu-i venise să creadă atunci asemenea poveşti, dar lucrările meşterului în toiul nopţii oare ce ar fi putut să însemne? Nu exista nici o altă desluşire a faptului că meşterul lucra noaptea singur şi pe ascuns. Era meşter şi stăpânul argintăriei, şi nu avea a da nimănui socoteală ce făcea cu preţiosul metal. Atunci, de ce atâta taină?
În timp ce încărca vatra cuptorului cu mangal de stejar, mintea lui Manole lucra înfierbântată, şi se hotărî, mai-nainte de orice, să fie cu băgare de seamă. La puţină vreme după ce aprinse focul şi în creuzet prinse a se topi argintul sorocit de cu seară, în atelier intrară meşterii şi calfele.
Începură, ca de fiecare dată în ultimele zile, să toarne argintul în formele pregătite din vreme. Un negustor bogat, de curând însurat, voia să-şi schimbe argintăria, şi toţi lucrau pe rupte, de dimineaţa până seara. Meşterul îi supraveghea îndeaproape, şi totuşi, acum că Manole era prevenit, i se părea că se poartă altfel decât în alte zile. Fără să se arate, îl privea cu luare aminte de câte ori ieşea din atelier. Şi ieşea mult mai des decât în alte zile. O dată, în timp ce ei erau ocupaţi cu finisarea unei amfore mari din argint, l-a văzut pe meşter căutând în cutia de scule, alegându-şi o pilă mică şi intrând cu ea în odăile din spate. Peste vreun ceas, când s-a întors, în barbă îi străluceau urme de pilitură de argint, iar în ochi o bucurie mare. În timp ce ridicau cu toţii vasul, pregătindu-se să-i prindă mânerele, Manole, ros de curiozitate, îl văzu iarăşi pe meşter dispărând. Profitând de statutul lui de om al casei, îşi făcu de lucru şi plecă după el. Când intră în odaia meşterului, nu văzu pe nimeni. Făcu ochii roată. Obloanele erau toate închise, încăperea nu avea nici o altă uşă, şi totuşi, meşterul nu era nicăieri. Închise uşor uşa după el şi se întoarse în atelier, unde lucrătorii prindeau pe amfora de argint ghirlande de flori din acelaşi metal. Îşi făgădui să cerceteze pe-ndelete, cu primul prilej, camera meşterului. I se părea un sacrilegiu, dar curiozitatea era prea mare.
Ocazia avea să se ivească doar câteva zile mai târziu, când meşterul, însoţit de câţiva lucrători, plecă de dimineaţă să-i ducă negustorului argintăria. Aveau să lipsească toată ziua. Dintre cei rămaşi în atelier, nici unul nu avea ce căuta în casă. Mai rămânea numai grija Sidoniei. O găsi în bucătărie, unde pregătea masa de prânz. Cu şiretenia pe care numai nevoia ţi-o dă, o trase de limbă să afle ce avea să facă în următoarele ceasuri. Avea noroc; după-amiază pleca să-şi vadă nişte rubedenii scăpătate, care locuiau tocmai la marginea oraşului. Aşteptă cu nerăbdare să treacă timpul, apoi, când o văzu plecând, intră în atelier.
Meşterii şi calfele rămaşi în atelier erau prinşi cu treabă: se porniseră să alcătuiască o nouă ghirlandă de flori şi tocmai îi aranjau frunzele de argint. Nu aveau să-i simtă lipsa câtva timp, aşa că pătrunse cu inima ticăind în odaia meşterului. Nu avea decât un pat, o masă, câteva scaune şi un raft de pe care îşi trimiteau scânteierile mate câteva statuete mici din argint. Doi pereţi dădeau spre stradă, unul spre atelier, aşa că, dacă în această odaie exista o uşă secretă, numai pe peretele cu raftul trebuia să se găsească. Ciulind urechea la zgomotele de afară, se apropie cu grijă de raft. Părea zidit în perete şi, oricât pipăi cu mâinile sub scândurile lui, nu găsi nici o închizătoare ascunsă. Atunci porni să mişte statuetele, iar când ajunse la cea din mijloc, aceasta alunecă în jos cu tot cu scândura de care era lipită şi interiorul raftului se deschise ca o uşă. Cu inima bătându-i nebuneşte, intră în cămăruţa secretă, în timp ce uşa se închidea încet în urma lui. Dar Manole oricum nu mai vedea şi nu mai auzea nimic, pentru că, pe o măsuţă, în mijlocul cămăruţei, era o statuie de argint masiv cam de trei-patru palme mărime şi care privea ca vie spre el.
— Deci e adevărat…, şopti Manole pierdut şi se trezi în genunchi, lângă ea, atingându-i cu degete lacome trăsăturile. E adevărat…, şopti el năucit cu totul.
Meşterul putea supune argintul precum ceara topită. Statuia din faţa lui era cea mai bună dovadă.
Nici nu şi-a dat seama cum a trecut timpul. Într-un târziu, s-a ridicat de lângă statuie şi a pornit spre ieşire, dar ochii îi fugeau înapoi spre minunea din argint. Privind-o cum stă aşa, cu braţele înălţate, ţi se părea nu numai că este vie, dar parcă s-ar pregăti să zboare şi te-ar chema să i te alături. În timp ce închidea cu părere de rău intrarea secretă, un gând îl bântuia fără încetare: „Trebuie să aflu şi eu cum se face…”. Nici nu şi-a dat seama cum a ajuns în atelier, printre lucrătorii care îşi terminaseră munca şi se pregăteau de plecare.
— S-a întâmplat ceva? îl întrebă neliniştit un meşter, privindu-l lung. Arăţi schimbat.
— Nu… Nu s-a întâmplat nimic…, îngăimă Manole şi se îndreptă spre bazinul cu apă din colţul atelierului să se stropească pe faţă ca să-şi revină.
Părea că toată lumea ştia ce se întâmplase, pentru că şi Sidonia îl întrebă neliniştită când îl văzu:
— Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?
— Nimic, nimic, ce să se-ntâmple?
— Pari schimbat, spuse ea îngrijorată. Ţi-e rău?
— Nu, nu mi-e rău, răspunse el absent, dar cred că am lucrat cam mult în ultimul timp. Mă simt obosit… O să mă odihnesc şi o să-mi treacă.
Ultimii lucrători plecaseră şi ei rămăseseră singuri în toată casa.
— Ei bine, spuse Sidonia, haide să mâncăm, şi pe urmă chiar ai să poţi să te odihneşti. Tata mi-a trimis vorbă că nu se întoarce în noaptea asta.
În timpul mesei se pomeni rămânând de câteva ori cu ochii ţintă la Sidonia. I se părea că faţa ei veselă capătă dintr-o dată străluciri argintii şi, sub privirea lui năucită, fata părea că se preschimbă în statuie. Scutură din cap să-şi revină şi încercă să-i urmărească vorbele.
— Nu ai mâncat aproape nimic! îi reproşă ea, alintându-se.
El răscolea cu furculiţa prin farfurie. „Oare cum a făcut? Să fie adevărat că sunt vorbe vrăjite care pot înmuia argintul, aşa cum vorbesc meşterii cei bătrâni? Va trebui să-l pândesc, să fiu mai cu grijă, să aflu şi eu cum se face…”
— Hei! auzi el ca dintr-o mare depărtare vocea Sidoniei. Tu nici nu asculţi ce vorbesc!
— Mă iartă, Sidonia! Dar chiar nu mă simt bine... Mă duc să mă culc în seara asta mai devreme, poate până mâine dimineaţă o să-mi treacă.
Fără să vadă nimic în jur, cu gândul numai la minunea din argint, ajunse în cămăruţa lui şi se întinse pe patul tare. Prin perete se simţea căldura cuptorului care încă mai dogorea. Nici nu-şi dădu seama când alunecă în somn. Păru dintr-o dată că totul se luminează în jurul lui şi, când privi mai cu băgare de seamă, văzu că lumina venea de la statuia de argint, care acum era aşezată pe patul lui.
— Taci, nu spune nimic, şopti statuia cu vocea Sidoniei şi se întinse lângă el pe patul îngust.
Era caldă, de parcă atunci ar fi ieşit din cuptor, şi totuşi, sub degetele lui i se descoperea o răcoare mătăsoasă. Mâinile îi alunecau singure, cu o lăcomie pe care nu le-o cunoştea, pe trupul său minunat. Vru să spună ceva, dar o mână caldă i se aşeză pe gură:
— Taci…, auzi el o şoaptă, urmată de un suspin.
Oare era Sidonia sau statuia? Era vis sau era aievea?
Dimineaţă, când se trezi, privi nedumerit patul răvăşit şi nu putu spune ce anume se întâmplase în noaptea ce trecuse. Sidonia veni, ca de obicei dimineaţa, să-l trezească:
— Dar ştiu c-ai dormit, nu glumă! îi spuse ea şăgalnic. Am vrut să te trezesc azi-noapte, că mi s-a părut că aud clopotul de la intrare, dar nu am putut. Dormeai ca dus, spuse ea şi plecă lăsându-l mai nedumerit ca înainte.
La puţină vreme după ce făcu focul la cuptor, veni şi meşterul din călătoria sa. Era încruntat şi mai posac ca de obicei. Poate altă dată nu l-ar fi băgat în seamă, dar acum, în timp ce-şi făcea treaba, urmărindu-l pe sub sprâncene, îşi dădu seama că meşterul are ceva de ascuns. Mai întâi luă una dintre lăzile de lemn stivuite lângă perete şi o duse la el în cameră. După un timp luă şi un sac cu talaş din cel pe care îl puneau sub florile de argint ca să le poată transporta. Lipsi cam un ceas şi, când se întoarse mânios şi ursuz printre calfe, fire răzleţe de talaş i se agăţaseră de barbă. Manole se feri din drumul lui şi-şi căută de treabă în altă parte. „Asta e!”, se gândi el. „A fost nevoit să o vândă, şi de asta e atât de cătrănit. Şi eu aş fi, în locul lui, dacă ar trebui să mă despart de o asemenea minune… Dar, într-un fel, e bine, pentru că acum va trebui să facă alta. Şi o să-l pândesc şi o să aflu şi eu cum se face.”
După-amiază meşterul, împreună cu doi lucrători, scoase lada şi plecă însoţit de ei.
— Manole, îi zise el înainte de a pleca, bagă de seamă la treburile de pe aici. Eu voi lipsi şi în noaptea asta de-acasă.
După ce curăţă argintul de pe mese şi văzu că Sidonia s-a culcat, luă un sfredel subţire şi făcu o gaură în peretele care dădea spre atelier ca să poată vedea ce face meşterul. „Acu’ să te văd, meştere, cum îţi mai faci tu vrăjile tale fără să te aflu eu”, chicoti el înainte de a adormi. Când, în puterea nopţii, Sidonia se strecură în pat lângă el, i se păru ceva aproape firesc şi, deşi acum îşi dădea bine seama că nu mai era vis, trupul său fierbinte şi răcoros în acelaşi timp îl făcea să se gândească la statuia din argint.
Începând de a doua zi, meşterul părea cuprins de o tulburare ciudată. Lipsea tot mai mult din atelier şi lăsa tot mai multe treburi în seama lui Manole.
— Asta e! îşi şoptea Manole văzându-i frământarea. În curând va mai face o statuie. Şi va trebui să aflu cum…
Dormea cu grijă, iepureşte şi, chiar în nopţile când Sidonia se strecura în patul lui, printre aprige îmbrăţişări era atent dacă nu cumva se aude vuietul focului în cuptor. Nu-i era atât teamă că meşterul ar putea-o găsi pe Sidonia în patul lui, cât mai ales că ar putea să facă o statuie şi el să nu-i afle taina.
Într-o zi, prinzând momentul când meşterul era plecat, riscă să mai pătrundă o dată în cămăruţa secretă. Pe măsuţă, o statuie neterminată din ceară albă-aurie îşi aştepta făurarul să o termine.
— Adică cum, murmură Manole nedumerit. De ce o face din ceară? Oare ştie vreo vrajă cu care preschimbă argintul în ceară?
Nedumerirea lui nu avea să-şi găsească răspuns decât peste câteva nopţi, când auzi focul duduind în cuptor. Era şi Sidonia la el, dar nu ţinu seama de ea şi se repezi la gaura făcută în perete. Meşterul se chinuia de unul singur cu o formă grea din lut.
— Ce faci? îl întrebă îngrijorată Sidonia. Vino înapoi! O să ne prindă! – dar el îi făcu semn să tacă.
Meşterul aşeză forma de lut pe masă şi, cu un sfredel, îi dădu două găuri, una în partea de sus şi una în partea de jos, apoi o puse pe vatra cuptorului. Aşeză sub ea un vas şi, când începu să se adune în el ceara topită, în mintea lui Manole se făcu lumină.
— Va să zică, asta era, îşi spuse el şi se aşeză dintr-o dată liniştit lângă Sidonia.
Nu tu vrăji, nu tu minuni! Doar un simplu meşteşug… Citise despre el într-o carte veche. Se numea „ceara pierdută”, dar nu spunea acolo că ar putea izvodi asemenea minuni folosindu-l. Statuia pe care o văzuse era mult dincolo de închipuirea omenească.
O iubi pe Sidonia în noaptea aceea mai sălbatic ca oricând, şi dimineaţă, înainte de a pleca, o rugă să-i aducă lumânări, cât mai multe lumânări.
— Lumânări?! se miră Sidonia. Ce vrei să faci cu ele?
Dar Manole nu-i răspunse, gândindu-se deja la ceea ce avea de gând să facă.
După ce Sidonia i-a adus lumânările, într-o seară, după ce toţi s-au culcat, a topit ceara şi, cât mai era încă fierbinte, a început s-o modeleze. Nu i-a ieşit de la bun început aşa cum ar fi vrut, şi a migălit multă vreme la statuia din ceară.
Meşterul căzuse la pat dintr-o dată, copleşit de o boală care îi dădea fierbinţeli şi-l făcea să se simtă slăbit peste poate.
După multe luni de trudă, a venit şi vremea când Manole a fost mulţumit de statuia de ceară. Nu era cu mult mai mare de o palmă, dar prinsese în ea, credea el, toată viaţa şi farmecul Sidoniei.
Într-o seară se hotărî să o învelească în lut şi să purceadă la preschimbarea ei în argint. Acoperi statuia cu lut, o lăsă câteva ceasuri să se zvânte, apoi, după ce făcu cele două găuri, o puse cu grijă în cuptor şi aşteptă cu nerăbdare să se scurgă ceara şi să se întărească lutul. Scoase afară bulgărele de lut, în interiorul căruia ştia că forma îşi aştepta cu nerăbdare argintul spre a căpăta viaţă. Astupă cu lut gaura de la picioarele statuii, apoi turnă cu grijă argint topit prin gaura din creştet. Când forma se umplu, se aşeză tremurând lângă ea şi aşteptă să se răcească. După un timp care i se păru că nu se mai sfârşeşte, putu să atingă cu mâna lutul în miezul căruia minunea lui de argint prinsese viaţă. Luă un ciocănel şi începu să lovească cu grijă în formă. Bucăţile de lut care cădeau dezvăluiau ochilor lui lacomi o mică minunăţie argintie. Dar nu era la fel ca aceea din cămăruţa meşterului, îşi dădu seama dintr-o singură privire. Îi lipsea ceva, liniile cădeau greu spre pământ şi când o priveai nu aveai gândul zborului, ca la cealaltă.
Dinspre uşa meşterului se auzi o tuse uşoară şi, când se întoarse cu statuia în mână, îl văzu pe meşter cum venea târându-şi paşii cu greu spre el. Slăbise mult de când nu-l mai văzuse. Dar ochii îi străluceau privind spre statuia din mana lui Manole.
— Să văd, întinse el mâna spre ea şi o cercetă câteva clipe cu ochi lacomi.
O învârti de câteva ori în mâini, apoi i-o înapoie dezamăgit.
— Nădăjduiam ca tu să reuşeşti fără să foloseşti Cartea! spuse el încet şi a scos din sân o carte cu învelitoarea din piele de viţel.
O deschise, privind cu ochi pierduţi printre foile ei. O strânse apoi cu dragoste la piept ca şi cum nu ar fi vrut să-i mai dea drumul niciodată.
— O am de la meşterii bătrâni care au învăţat cum se vrăjeşte argintul. Meşteşug viclean care îţi fură şi sufletul şi inima şi nu te mai lasă să fii om în rândul oamenilor. Tu să cauţi să găseşti sufletul argintului fără ispitirile ei, spuse suflând greu meşterul şi cu o mişcare iute azvârli cartea în flăcările cuptorului.
Îl prinse de mână pe Manole, care încercase să se repeadă după ea.
— Las-o să ardă cu învăţăturile ei cu tot. E mai bine aşa… Tu să duci meşteşugul mai departe aşa cum te-am învăţat şi să ai grijă de Sidonia…
Ca şi cum vorbele spuse l-ar fi golit de orice putere, se clătină pe picioare, şi Manole se repezi să îl prindă. Îl duse până la pat, ajutat de Sidonia, care venise între timp lângă el.
În numai câteva zile, meşterul s-a stins. L-au îngropat cu cinste, aşa cum a trăit, şi taina lui a fost îngropată o dată cu el. Manole s-a însurat cu Sidonia, care i-a umplut casa de copii. Grijile şi copii nu-l lăsau prea mult să se gândească la trecut, dar uneori, când fraţii lui îi trimiteau câte un copil din satul lor să îl încerce, în timp ce îi cerceta cu luare aminte mâinile şi strălucirea ochilor îşi aducea aminte de vechiul hrisov îmbrăcat în piele de viţel. Se ducea atunci la cuptor şi, căzut pe gânduri, răscolea cu vătraiul cenuşa răcită de mult a vechilor vâlvătăi. I se părea că printre rămăşiţele de jar şi cenuşă mai sunt încă urme din vorbele vrăjite ale vechilor meşteri, care îţi îngăduiau să supui argintul. Îşi lua într-un târziu seama, arunca vătraiul cât colo şi se îndrepta spre zarva veselă a copiilor, alungând din minte nălucirile trecutului.

* * *

Undeva într-o maternitate din Manhattan, într-o sală de naşteri, se aude dintr-o dată ţipătul pur şi înalt al unui copil nou-născut. Doctorul îl cercetează atent, îl pune pe cântar, apoi, mulţumit, se întoarce spre tânăra mamă:
— Felicitări, doamnă! Aveţi un copil foarte sănătos! Ce nume vreţi să-i puneţi?
Femeia se trezeşte ca dintr-o transă, apoi priveşte lung şi nedumerită la medic:
— John Smith este numele lui, doctore!

*

În majoritatea familiilor, după o ceartă mai serioasă, soţia îşi ameninţă printre hohote de plâns perechea:
— Să ştii că mă duc la mama!
Pe mine Lisa nu mă ameninţă niciodată aşa, oricât de tare aş supăra-o. În schimb, se îndreaptă spre bibliotecă, de unde scoate o carte veche, cu copertele scorojite, pe care o priveşte gânditoare, şi îmi spune privindu-mă insistent:
— Mi-e tare dor de o excursie la mare…

„Angajez paznic pentru crescătorie de animale exotice. Se cere disponibilitate pentru muncă în locuri izolate. Salariu atractiv şi durata angajării minimum un an”.

Alături de rubrica cu anunţuri era şi un reportaj despre jaful de la bancă:

"Ieri după-amiază a avut loc o tentativă de jaf armat la banca din localitate. Cu numai câteva minute înainte de închidere, la unul dintre ghişeele băncii s-au prezentat doi indivizi care, atunci când le-a venit rândul, au scos pistoalele şi au cerut toate încasările zilei. În timp ce casiera le pregătea banii, unul dintre gardienii băncii, culcat pe jos de jefuitori, a profitat de neatenţia celor doi, a scos un pistol şi i-a împuşcat mortal. Mai multe amănunte şi un interviu în exclusivitate cu gardianul, grav rănit în schimbul de focuri, în ediţia de mâine, dacă starea lui de sănătate ne-o va permite."

Lângă articol erau fotografiile celor doi tâlhari şi puţin mai jos poza mea. În ea arătam palid ca şi cum aş fi fost grav rănit şi cine ar fi văzut numai poza din ziar mi-ar fi dat puţine şanse să scap cu viaţă. Am băut cu înghiţituri mari cola care se încălzise şi m-am grăbit spre un telefon. E adevărat că ziarul apăruse în dimineaţa asta, dar mai ştii cine dădea târcoale slujbei mele? Am vârât zâmbind o fisă în telefon: deja o consideram slujba mea, şi nu ştiu de ce totul mi s-a părut că a curs firesc. Prea uşor şi prea firesc.
— Alo!
În receptor se auzeau doar fâşâituri şi pocnituri, ca şi cum sunetul vocii mele şi-ar fi căutat drumul spre ţintă.
Într-un târziu, cineva mi-a răspuns:
— Alo… da, spuneţi, vă rog.
După voce, părea un bărbat în vârstă, cultivat şi calm.
Mi-am compus şi eu o voce asemănătoare:
— Mă numesc Jim Warren şi v-am sunat în legătură cu anunţul… paznic pentru crescătorie…
— A… sigur că da, domnul Warren....
În timp ce mintea mea înregistra mecanic informaţiile privind modul prin care puteam ajunge la crescătorie, ceva s-a pus în mişcare. Un drăcuşor neliniştit îmi şoptea că cel de la capătului firului părea să-mi cunoască foarte bine numele şi că se oprise în ultimul moment. Imposibil. Nimeni nu ştia nimic, cu atât mai puţin necunoscutul de la telefon. Pe care hotărâsem să-l contactez cu numai câteva minute în urmă.
În trenul care mă ducea spre viitorul meu loc de muncă, scuturat pe îndelete de vagonul vechi şi aproape gol, m-am hotărât să-i păstrez noua slujbă cât mai mult timp. Poate între timp vor uita de mine şi complicii celor doi tâlhari ucişi. Care sigur vor dori să se răzbune. Rumegam în minte întâmplările zilei de ieri şi încă nu mă puteam lămuri cum am putut ieşi atât de uşor din spital. La căderea nopţii, m-am strecurat uşor, ca un abur, pe sub nasul poliţistului pus să-mi asigure protecţia. Nu prea aveam eu încredere în poliţie şi în abilitatea ei de a mă apăra prea multă vreme, aşa că era mai bine să mă descurc singur..
După ore bune de mers cu trenul printr-un peisaj de câmpie monoton, dintr-o dată, aproape pe neaşteptate, totul în jurul meu a început să se schimbe. Câmpia a cedat locul unor dealuri pietroase, preschimbate şi ele în scurtă vreme, după numai câţiva kilometri, în munţi abrupţi, pe care ici-colo câţiva jnepeni încăpăţânaţi încercau să se caţere fără succes. Când, peste încă o oră, am sosit în staţia terminus, mi s-a părut că am ajuns pe fundul unei uriaşe căldări de piatră din care se strecura afară, parcă pe furiş, numai linia ferată printr-un defileu îngust. Aici au coborât toţi călătorii şi în numai câteva clipe s-au pierdut cu paşi repezi pe drumul din spatele gării. Pe peron mai rămăseseră numai un impiegat de mişcare şi trei munteni cu priviri aspre şi feţe dure, tăiate parcă din stânca munţilor care ne înconjurau. Cum figurile lor nu prea mă îndemnau la conversaţie, m-am îndreptat spre impiegatul în uniformă, care mă privea neliniştit în timp ce mă apropiam de el. A privit pe furiş spre cei trei munteni şi, la un moment dat, mi s-a părut că vrea să intre în clădirea gării şi să trântească uşa după el. Am mărit pasul şi l-am întrebat arătându-i anunţul din ziar:
— Bună ziua! La ferma Ronsson cum aş putea ajunge?
Mi s-a părut că s-a schimbat la faţă şi s-a uitat iar spre cei trei, care deveniseră brusc atenţi. Apoi a privit înspăimântat spre mine cu nişte ochi mari şi goi, ca şi cum nu m-ar fi văzut.
— Aaa… ferma Ronsson… pleacă un drum spre ea chiar din spatele gării. E la vreo trei kilometri de aici…, spuse el poticnit, într-un târziu.
Trei kilometri… Nu avea rost să caut nici un mijloc de transport, mai ales că nu aveam nici un bagaj la mine în afară de mica raniţă, care nu numai că era uşoară, dar era şi pe jumătate goală.
Am mulţumit cu o înclinare din cap şi am dat să plec. Brusc mi-a venit o idee. Ce ar fi să aflu cu câteva minute mai repede ce muncă o să mă aştepte?
— Nu vă supăraţi… Poate că îmi puteţi spune ce fel de animale se cresc la fermă? Ştiţi, urmează să mă angajez acolo ca paznic…
De data asta, omul s-a schimbat cu totul la faţă. M-a privit un minut lung fără să spună nimic, doar deschizând şi închizând gura fără să îi iasă nici un sunet.
— Animale? a bâiguit el într-un târziu.
— Da, ce fel de animale? am repetat eu apăsat şi prin minte au început să îmi treacă tot felul de boli specifice zonelor înalte, din cauza lipsei iodului din apa de băut.
Din câte îmi aminteam eu, parcă producea cu totul alte afecţiuni, şi tocmai mă pregăteam să repet întrebarea, când omul a făcut trei paşi iute ca fulgerul spre uşa biroului gării, a trântit-o după el şi am auzit clar cheia cum s-a răsucit de două ori în broască. M-am întors spre cei trei munteni, dar aceştia se îndepărtau deja cu paşi mari şi cumpăniţi şi, văzându-le spatele lat, nu prea mi-a venit să le întrerup plimbarea. M-am apropiat de uşa închisă atât de brusc în nasul meu. Se auzea de dincolo de ea o voce înspăimântată:
— Nu mint, zău aşa! Am auzit o voce care m-a întrebat de ferma Ronsson… Şi despre ce fel de animale cresc acolo…
O voce arţăgoasă de femeie i-a răspuns:
— E normal să auzi spre seară voci care te întreabă de drumul spre iad, dacă începi să sugi rachiul de ienupăr cum dă soarele prima geana. Ai să ajungi ca cel de dinaintea ta, să vorbeşti singur cu liniile… O să-ţi pierzi slujba, nenorocitule, şi o să mă laşi pe drumuri şi pe mine şi pe copii…
— Azi n-am băut nimic, începu el să se dezvinovăţească, dar sunetul sec al câtorva palme mi-a dat de înţeles că avea o femeie care trecea extrem de uşor de la vorbe la fapte.
Am preferat să plec fără să mai insist, deşi în sinea mea mă întrebam cât o fi putut bea mogâldeaţa de funcţionar încât să i se pară că vede fantome… Sau că îmi aude numai vocea. O singură dată băusem rachiu de ienupăr şi trei zile am bolit. Dar parcă totuşi nu văzusem fantome… Poate că nu băusem destul. Dacă la fermă aveau, puteam încerca şi asta. Timp de un an, puteam încerca multe…
În spatele gării erau numai două drumuri: unul ducea spre orăşelul aflat la numai o azvârlitură de băţ, iar altul, abia o cărăruie ceva mai răsărită, se pierdea spre munţi. Am apucat mai bine raniţa şi am început să urc voiniceşte. În stânga şi în dreapta drumului se înălţau stânci cenuşii întrerupte ici-colo de filoane de rocă de un roşu-aprins. În lumina tot mai slabă, păreau dârele de sânge ale unui uriaş sacrificat sus, în creierul munţilor. Atmosfera devenise de-a dreptul apăsătoare, aşa că m-am bucurat când am zărit casa. Părea mai degrabă o cabană ceva mai mare, care se continua în spate cu câteva construcţii joase. „Acolo cresc probabil animalele”, mi-am spus şi am mărit paşii. Undeva în subconştient îmi rămăsese reacţia funcţionarului de la gară şi, involuntar, mă gândeam la cele mai catastrofale scenarii. Adevărul este că unul singur nu mi-ar fi convenit: cel în care la fermă ar fi crescut şerpi. Nu pot să sufăr şerpii şi niciodată nu am putut să îmi explic de ce. De fapt este o fobie atât de comună la majoritatea oamenilor, încât nu prea ai nevoie să o explici, pentru că toată lumea te înţelege. Cu gândul acesta în minte, am bătut în uşă.
Mi-a deschis un bărbat în vârstă, dar care îmi părea voinic şi destul de viguros, în lumina palidă a apusului.
— Da? m-a privit el întrebător, apoi privirea i-a coborât spre raniţă şi i s-a luminat a înţelegere. Pentru anunţ, nu?
— Da, pentru anunţ. Cu dumneavoastră am vorbit la telefon? am întrebat, deşi îi recunoscusem deja vocea.
— Da, cu mine a răspuns el, studiindu-mă din cap până în picioare, poftindu-mă apoi cu un gest larg să intru.
— Numai puţin, am spus eu şi m-am oprit în prag. Înainte de a intra, ar fi bine să lămurim nişte lucruri. Nu suport şerpii…
A început să râdă vesel:
— Foarte bine. Cine a pomenit ceva de şerpi? Şi, la urma urmei, cine suportă şerpii?
M-am scărpinat în cap, încurcat:
— E drept că nimeni, numai că în anunţ era vorba de animale exotice, apoi în oraş nimeni nu voia să îmi spună despre ce este vorba, aşa că am făcut fără să vreau tot felul de asociaţii de idei…
A mai râs câteva clipe cu râsul lui molcom, apoi mi-a arătat o mică pancartă agăţată chiar lângă uşă:
— De fapt oamenilor le este mai frică de ceea ce nu înţeleg, chiar mai mult decât de şerpi. Citeşte te rog! Eu arăt asta tuturor şi tot degeaba…
Cu litere mari, gotice, erau scrise îngrijit câteva rânduri. Becul din faţa casei nu lumina foarte tare aşa că m-am apropiat mai mult să pot citi:

„ Necunoscutul naşte frică,
frica naşte mânie şi
mânia caută o victimă”

— Noi nu vrem să devenim victimele nimănui, numai pentru că lumea nu ne cunoaşte domnule Warren. şi dumneata va trebui să ai grijă de asta…
A zâmbit iar larg apoi a deschis uşa şi m-a poftit să intru. Încăperea unde am intrat era mare şi părea şi mai spaţioasă datorită faptului că nu avea aproape deloc mobilă. O masă mare în mijloc, câteva scaune lângă ea şi două dulapuri pe lângă pereţi. Nu prea am mai fost atent la ce spunea pentru că pe lângă masă se învârtea o fată blondă care aşeza vesela. Mi-a aruncat o privire fugară când am intrat, apoi şi-a văzut mai departe de treabă. Am încercat să fiu atent la ce spunea viitorul meu patron, dar mi-am dat seama că privind la fată i-am pierdut şirul vorbelor.
— … când vine trenul. Am mai pus o jumătate de oră până ajungi aici, aşa că am hotărât să te aşteptăm cu masa.
A văzut privirea mea care aluneca mereu spre fată şi a zâmbit uşor.
— Am uitat să ţi-o prezint pe fata mea. Ea e Eloise!
Fata a privit scurt spre mine, a înclinat scurt din cap, apoi s-a aplecat iar asupra mesei.
— Ea are grijă de… animale. Dumneata va trebui numai să ne păzeşti… de eventualii musafiri nepoftiţi.
— Animale, tată? Fata ridică ochii mari şi întrebători spre tatăl său, dar acesta dădu nepăsător din umeri:
— Domnului Warren îi era frică să nu creştem şerpi. Nu-i poate suporta!
Râsul cristalin al fetei şi privirea ei amuzată m-au făcut să mă nu mă simt prea bine, însă mirosul îmbietor al mâncării mi-a adus aminte că trecuseră câteva ore bune de când nu mai pusesem nimic în gură. Şi apoi dintr-o dată mi-a trecut prin minte că nişte animale de care putea avea grijă o fată aşa de tânără nu puteau fi prea periculoase.
Am început să mâncăm şi tocmai mă pregăteam să laud masa când, afară, s-a auzit un sunet îndepărtat. Părea un amestec ciudat de clinchet de pahare şi ciripit de mici păsărele.
Fata a ridicat privirea spre tatăl ei şi a zâmbit:
— Iar mă strigă. Să mă duc?
Bătrânul mai luă o gură de mâncare, o mestecă tacticos şi, când termină, luă o înghiţitură de vin, apoi se ridică de la masă.
— Mai bine mă duc eu. Tu i-ai alintat prea mult şi, dacă o ţin tot aşa, în curând n-or să ne mai lase să dormim noaptea.
Din uşă, s-a întors spre noi:
— Dacă întârzii prea mult, arată-i tu domnului Warren unde îi este odaia. O fi obosit. Îi arăt eu dimineaţă ce are de făcut…
După ce a plecat, un timp a fost linişte, apoi, dintr-o dată, ciripitul s-a înteţit, acoperit de glasul cald şi învăluitor al bătrânului. Am vrut să mai întreb încă o dată despre animalele din fermă – după sunete îmi păreau mai degrabă nişte porumbei care uguiau încetişor –, dar, privind la fata care strângea cu mişcări graţioase masa, am uitat. După cum am mai spus, era blondă, faţa avea trăsături frumoase, regulate, şi un bronz dat de soarele înălţimilor îi aurea obrajii dându-i un farmec aparte. Nu ştiu de ce, aveam impresia că timpul petrecut la fermă va trece foarte uşor. Simţindu-mi privirea aţintită asupra ei, Eloise se întoarse spre mine zâmbindu-mi:
— Imediat termin şi îţi arăt unde o să dormi. Ţi-o fi somn… Tata mi-a zis că eşti de azi-dimineaţă pe drum.
Priveam scena domestică şi prin minte îmi treceau tot felul de gânduri. Aveam 33 de ani şi deja eram considerat bătrân pentru genul de muncă pe care îmi plăcea s-o fac. Cinci ani în legiunea străină, încă trei bodyguard la tot felul de nebuni cu bani ameninţaţi de alţi nebuni cu bani, apoi paznic la banca de unde abia reuşisem să scap cu viaţă… Aveam un cont destul de bunicel, poate venise vremea să mă aşez la casa mea. Uitându-mă la Eloise cum trebăluia prin bucătărie, mă întrebam dacă aş fi fost un soţ bun. Pentru că am avut toată viaţa numai meserii dure, cu femeile nu ştiam să mă port. Mi se păreau fragile, imprevizibile, şi imediat gata să plângă. Zâmbeam pierdut în gânduri şi tocmai îmi spuneam că pe Eloise nu aş fi în stare niciodată să o fac să sufere sau să plângă, când s-a auzit un zgomot la uşă şi a revenit tatăl ei. A privit la noi lung, pe sub sprâncene şi a început şi el să zâmbească:
— Nu ştiu de ce, cred că o să-ţi placă slujba. Şi poate că o să rămâi mai mult de un an la noi, domnule Warren.
Eloise s-a întors surprinsă spre el:
— Chiar la asta mă gândeam şi eu, tată. Tu de ce crezi aşa ceva?
Bătrânul s-a aşezat încetişor la masă, râzând uşor:
— Bănuiesc că îi place priveliştea, spuse el şi arătă spre geam, unde munţii luminaţi de o superbă lună plină îşi arătau până departe crestele poleite.
Am simţit că roşesc şi mi-am făcut de lucru la bătrâna mea raniţă de legionar. Oare chiar atât de previzibil eram?
Acum râdeau amândoi, un râs vesel care nu mă supăra, şi după un timp am început să râd şi eu alături de ei.
— Ar fi bine să-i arăţi unde o să doarmă. Poate că nu o să-i placă confortul nostru şi ne trezim că mâine dimineaţă pleacă…
Ştiam că glumeşte şi mai simţeam că aş fi în stare să dorm şi pe pietre, numai să pot rămâne.
— Noapte bună, i-am spus şi am pornit-o pe scări, în sus, după Eloise, cu rucsacul în mână şi cu privirea în jos, încercând să nu-i privesc picioarele bronzate, care urcau sprintene înaintea ochilor mei pe scara abruptă.
Am ajuns pe un coridor întunecos, luminat într-un capăt de o lampă de veghe care trimitea spre noi o lumină slabă. Cum mergea înaintea mea, mi s-a părut că în întunericul pâlpâitor al coridorului toată fiinţa ei e înconjurată de o aură palidă de lumină diafană, iar din umeri i se desprindeau o pereche graţioasă de aripi. Am clipit de câteva ori şi aripile au dispărut; am început să zâmbesc în sinea mea: dacă o vedeam pe Eloise cu aripi, era clar că începeam să mă îndrăgostesc de ea. Dacă nu cumva eram gata îndrăgostit.
Eloise deschise prima cameră şi intră cu mine ca un motan mare şi blând după ea. Mai lipsea să torc şi să mă frec de piciorul ei. Să fi ştiut că mă lasă, zău că aş fi început.
— Uite, aici o să dormi, îmi spuse ea după ce aprinse lumina şi arătă spre pat. Hainele ţi le poţi aşeza în şifonier. Baia este la capătul coridorului şi lampa de veghe este aprinsă toată noaptea, aşa că nu te poţi rătăci.
În mijlocul camerei mici şi cochete erau o masă şi patru scaune. Se aşeză pe unul dintre ele şi începu să aranjeze florile din vază.
— Florile eu le-am cules azi-dimineaţă. Speram să îţi placă…, îmi spuse ea şi privi drept în ochii mei.
"Speram să îţi placă", a spus ea mângâind florile, dar eu auzisem: speram să îţi plac! Sau poate chiar aşa spusese…
— Înainte să vii, avea grijă de fermă fratele meu… El a trebuit să plece… Îmi era tare frică să nu vină cineva... – glasul i se poticni, apoi continuă: Ştii, cineva cu care să nu mă înţeleg. Uneori, mai ales iarna, rămânem izolaţi aici luni întregi
— Perfect, am spus eu cu glas sugrumat. Am tuşit ca să-mi dreg vocea şi am continuat: Vreau să spun că o să îmi placă în mod sigur aici… şi cred că o să ne înţelegem…
Se ridică de pe scaun şi se apropie de mine. Îmi ajungea până la bărbie şi mirosea a flori proaspete şi a aer aspru de munte. Se ridică uşor pe vârfuri şi mă sărută pe colţul gurii. Am înghiţit în sec, încercând să spun ceva. Mi-a pus un deget pe buze şi a zâmbit fericită.
— Noapte bună, a spus şi s-a îndreptat spre uşă.
— Noapte bună, am răspuns, şi ea a închis uşa, pierzându-se în întunericul coridorului.
M-am dezmeticit şi am fugit să deschid uşa, privind după ea. Iar mi se părea că umerii îi erau învăluiţi în faldurile largi ale unor aripi.
— Eloise, am strigat uşor, şi ea s-a întors spre mine nedumerită.
Stăteam în uşă şi priveam spre ea cum se apropie, gândindu-mă cum să o întreb. Mi-am făcut curaj:
— Aş vrea să ştiu, totuşi, ce creşteţi aici? Numai dacă nu este secret, bineînţeles…
M-a privit lung, dintr-o dată întristată.
— Ştiam că te frământă asta. Vino să îţi arăt! Oricum trebuia să vezi dimineaţă…
— Dar tatăl tău nu se va supăra?
Cobora deja scările, aşa că mi-a răspuns fără a întoarce capul:
— În mod sigur nu se va supăra. Ba chiar se va bucura că îţi arăt eu, nu el…
Bătrânul nu mai era în camera de jos şi eu am urmat-o pe Eloise prin uşa din spate. La început am crezut că am nimerit într-un dormitor pentru copii. De-a lungul pereţilor, aşezate pe două rânduri, se înşirau pătuţuri mici de copii. În ele, copii de toate vârstele dormeau zâmbind sau murmurând ceva prin somn.
— Acum ai văzut? s-a întors spre mine Eloise şi mi-a zâmbit larg.
— Am văzut, dar zău că nu înţeleg, i-am răspuns, şi chiar atunci unul dintre copii