Topul celor mai rapide masini din lume

1. Shelby Super Cars Ultimate Aero. Viteză maximă 412 km/h, acceleraţie 0-100 km/h: 2,78 secunde, 1.183 cai putere, preţ – 650.000 $. Ţara de origine: SUA.

2. Bugatti Veyron. Viteză maximă 407 km/h, acceleraţie 0-100 km/h: 2,5 secunde, 1.001 cai putere, preţ – 1.500.000 $. Ţara de origine: Franţa.

3. Koenigsegg CCX. Viteză maximă 407 km/h, acceleraţie 0-100 km/h: 3,2 secunde, 806 cai putere, preţ – 695.000 $. Ţara de origine: Suedia.

4. Saleen S7 Twin Turbo. Viteză maximă 397 km/h, acceleraţie 0-100 km/h: 3,2 secunde, 750 cai putere, preţ – 555.000 $. Ţara de origine: SUA.

5. Bristol Fighter T. Viteză maximă 360 km/h, acceleraţie 0-100 km/h: 3,5 secunde, 1.012 cai putere, preţ – 700.000 $. Ţara de origine: Marea Britanie.

6. Pagani Zonda F. Viteză maximă 345 km/h, acceleraţie 0-100 km/h: 3,5 secunde, 549 cai putere, preţ – 740.000 $. Ţara de origine: Italia.

7. Spyker C8 Double 12 S. Viteză maximă 345 km/h, acceleraţie 0-100 km/h: 3,5 secunde, 400 cai putere, preţ – 330.000 $. Ţara de origine – Olanda.

8. Lamborghini Murciélago LP640. Viteză maximă 340 km/h, acceleraţie 0-100 km/h: 3,3 secunde, 660 cai putere, preţ – 430.000 $. Ţara de origine: Italia.

9. McLaren Mercedes SLR. Viteză maximă 330 km/h, acceleraţie 0-100 km/h: 3,8 secunde, 617 cai putere, preţ – 500.000 $. Ţara de origine Marea Britanie.

10. Silva GT3. Viteză maximă 330 km/h, acceleraţie 0-100 km/h: 3,7 secunde, 530 cai putere, preţ – 75.000 $. Ţara de origine: SUA.

PS: Poza am luat-o de pe UNIMEDIA, care de asemenea a vorbit despre acest subiect. Aceasta a fost reprezentată la Marș de Tudor Darie.

În lipsă de alt brand, marca ţării noastre este fratricidul. Păcat naţional şi constantă istorică. Dacă nu exista inspiraţia genială a soluţiei regale, România nici nu exista ca stat. Unirea de la 24 ianuarie 1859 rămânea doar un foc de artificii. Riscam să rămânem simple provincii bezmetice, în război perpetuu, cam aşa cum se întâmplă acum între România şi R. Moldova, provincia sovietizată. Principatele ar fi fost o pradă lejeră pentru imperiul rusesc, iar întregirea cu Transilvania, nici măcar un vis.

Simptomatic, unul din rarele momente – cruciale – de unitate naţională, anume, constituirea „monstruoasei coaliţii” liberalo-conservatoare a fost rezultatul disperării de a găsi soluţia salutară care să facă posibilă însăşi constituirea durabilă şi convieţuirea noastră, ca naţie şi stat. În aşa fel încât să nu ne (mai) decimăm fratricid, de la mic la mare. De regulă, ne unim doar ca să dăm jos pe cineva. Ne uneşte demolarea, nu construcţia. După ce am bătut palma ca să demolăm persoana sau structura vizată, ne repliem şi ne demolăm între noi. Aşa a fost mereu, înainte de monarhia europeană şi după înlăturarea ei asiatică.

„Monstruoasa coaliţie” a fost cu totul altceva decât o efemeridă distructivă. A fost o iniţiativă întemeietoare de ţară, de stat unitar, recunoscut şi respectat. Liberalii şi conservatorii s-au unit pentru înlăturarea domnitorului Cuza căzut în patima despotismului. Coaliţia n-a fost, de fapt, monstruoasă, ci luminoasă. Ea a constituit premisa ieşirii din fratricid şi a intrării în zodia – scurtă, dar temeinică şi glorioasă – a unităţii şi construcţiei naţionale. Oamenii politici ai vremii, de fapt, oameni de stat, şi-au asumat frontal realitatea că neamul nu era guvernabil fără un reper non-partizan, deci străin de carnagiul intern şi că nu ne puteam constitui ca stat fără să avem stabilitate, deci continuitate dinastică.

          Venirea Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost momentul de graţie al istoriei naţionale. Român din momentul în care, după ce a sosit clandestin pe apă la Galaţi şi a intrat, la propriu, pe calul alb în Bucureşti, cel ce avea să devină primul Rege al României, Carol I a construit nemţeşte, piatră cu piatră, România modernă. Pe toate planurile: social, politic, instituţional, cultural, arhitectonic şi nu în ultimul rând, al infrastructurii. A fost cu adevărat ctitorul naţional. Câştigătorul războiului de independenţă, pentru care s-a bătut atât pe câmpul de luptă, cât şi în cancelariile europene. Devenită Regat, România, abia constituită ca stat, intra în etapa unei dezvoltări fulminante.

Monarhia a consacrat România pe plan intern şi internaţional. I-a dat deopotrivă statalitate şi proiect naţional. Proiectul construcţiei – primul şi unicul în istoria noastră. Tot ce avem durabil ne-a rămas de la monarhie. Am avut cea mai liberală Constituţie din Europa vremii şi cea mai puternică monedă naţională, valută forte, din aur fin, de 24 de karate. Evident că nu aveam cum să fi scăpat ca prin farmec de păcatele naţionale, dar aveam un nivel de viaţă decent şi o dinamică de dezvoltare. Eram un popor voios, cu farmec şi potenţial. Fără crima comunistă impusă de Moscova la 30 decembrie 1947, România era azi o putere europeană.

          Şi putem redeveni. Îl avem printre noi pe M.S. Regele Mihai I. Ne mai trebuie doar o nouă „monstruoasă coaliţie”. Voi reveni.

P.S. Succesiunea regală este grija ce frământă analişti ca Rodica Culcer, ca să uităm de succesiunea securistică fără grijă a ofiţerilor acoperiţi, începând cu preşedintele republicii. Republica şi Moscova...

EPILOG (PROVIZORIU)

Nu am apucat să revin pe această temă în paginile publicaţiei, pentru că, imediat după demisia lui Sorin Roşca Stănescu din funcţia de director al ziarului „Ziua” – singurul şef de publicaţie care semnase Apelul Naţional pentru România, Monarhie Constituţională –, am fost anunţată că nu voi mai colabora la ziar. Textul de mai sus a fost ultimul meu editorial la „Ziua”.

De altfel, APELUL LEGITIMITĂŢII naţionale, semnat în primul rând de un reper naţional ca doamna Doina Cornea, a fost boicotat în stilul caracteristic al serviciilor rămase cu pitici stalinişti pe creiere. Singura publicaţie care a mediatizat Apelul a fost „Ziua” (bine că aţi scăpat de mine, monarhiştilor!). În rest, nimic, nicăieri în mass-media din România.

Clar, nu?

Posibilitatea omului de exprimare libera este esenta democratiei, iar la ora actuala internetul este Hyde Park-ul universal. La fel ca si in "democratia aplicata" exista si dezavantaje, dar asta nu inseamna ca trebuie sa renuntam la democratie.

O bila mare NEAGRA pentru Tuca si prin recul pentru trustul pe care-l reprezinta.

Sunt foarte rare plantele din natură la care toate organele (flori, fructe, frunze, scoarţă, rădăcini) prezintă efecte terapeutice şi pot fi folosite în prevenirea şi tratarea unui larg arsenal de afecţiuni maladive. Iată că o tufă de soc, situată în grădina proprie, valorează aproape tot atât de mult cât o farmacie familială. Tocmai de aceea, socul a fost asemuit cu o întreagă farmacie de care pot beneficia, direct, atât locuitorii satelor, cât şi orăşenii interesaţi de vindecări naturiste.

Datorită proprietăţilor vindecătoare, uneori chiar miraculoase, această plantă a generat numeroase legende populare, ca şi mătrăguna. Din textele biblice rezultă că Iuda s-ar fi spânzurat de un soc. În România, socul are o extindere foarte mare, din zona de câmpie, alături de crângurile de salcâm, până în partea inferioară a munţilor, mai ales pe văile râurilor şi pâraielor, unde razele soarelui pătrund mai greu. În zona colinară sau pe dealurile înalte, socul caută lumina şi iese de sub umbra arborilor mai viguroşi cu care se asociază. În schimb, în regiunile de câmpie evită uscăciunile şi acceptă umbrirea parţială în a doua parte a zilei.

Datorită acestor condiţii ecologice, tufele de soc sunt frecvente în luminişurile şi marginile de păduri, mărăcinişuri, pe lângă drumurile forestiere şi rurale, în preajma locuinţelor săteşti de la câmpie şi deal. Este o specie foarte bine apreciată pentru calităţile de acoperire a solului şi de reţinere a terenurilor în pantă.

Socul se prezintă sub forma unui arbust sau arboraş, cu talie mică-mijlocie, ajungând la înălţimea de 5-6 metri, cu o coroană rotată şi stufoasă.

Tulpinile şi ramurile cenuşii-verzui au, în mijloc, o măduvă albă, spongioasă. Frunzele sunt penat-compuse, cu 3-7 foliole ovale sau lanceolate, scurt peţiolate.

Florile sunt mici, alb-gălbui, grupate în inflorescenţe mari, în formă de umbrelă, cu miros puternic aromat. În timpul înfloririi, care are loc în lunile mai-iulie, în funcţie de altitudinea şi latitudinea locului, natura îmbracă o frumoasă rochie albă de mireasă, anunţând intrarea în vară. Fructele sunt cărnoase (drupe), sferice, zemoase, roşii-negre şi lucioase, cu suc violet-purpuriu şi gust dulceag-acrişor.

Uscaţi florile într-un singur strat

Recoltarea florilor se face prin tăierea inflorescenţelor în momentul când 75% din flori sunt deschise. Se aleg zile însorite după ce s-a ridicat roua pentru a evita brunificarea. Uscarea inflorescenţelor se face cu florile în sus, fie la soare, acoperite cu hârtie, fie la umbră într-un singur strat, pe etajere situate în încăperi bine aerisite sau în poduri şi mansarde acoperite cu tablă. După 5-6 ore, florile se scutură, se cern şi se păstrează în pungi de hârtie pentru a păstra culoarea crem-gălbuie, mirosul plăcut aromat şi gustul dulceag şi mucilaginos, randamentul de uscare fiind de aprox. 6 : 1.

Fructele se recoltează dimineaţa, în zilele de toamnă (lunile septembrie-octombrie) când sunt la maturitatea deplină, cu culoarea neagră. Se usucă la soare sau în încăperi încălzite şi bine ventilate, iar în toamnele reci se usucă artificial la 50-600C, realizând un randament de uscare de 3,5 : 1.

Frunzele se recoltează în momentul folosirii, iar scoarţa se preia de pe ramurile tinere, atât primăvara devreme, cât şi toamna după încheierea vegetaţiei.

Principiile active au o deosebită importanţă în manifestarea proprietăţilor terapeutice, în flori există: glicozizi (circa 3%), cu acţiune favorabilă asupra pereţilor vaselor sanguine şi beta-glicozizi ai acizilor cafeic şi ferulic. Se mai găsesc taninuri, mucilagii, saponine, pectine, terpene, puţin ulei eteric, vitamina C şi săruri minerale (în special azotat de potasiu); în fructe se găsesc: glicozizi, antociani, alcaloizi, caroten, taninuri, acizi organici, care dau gustul acrişor, vitaminele A, B şi mai ales C (de două ori mai mult decât în lămâi şi portocale); frunzele conţin aldehide glicolice, oxalaţi, vitamina C; scoarţa conţine taninuri, rezine, coline, acid valerianic. Din tradiţia populară se consideră că florile de soc au leac numai atunci când sunt culese de un om cu inimă bună. Altfel, florile capătă un miros neplăcut, îşi schimbă culoarea şi pot face mai mult rău decât bine.

Socul are bune efecte depurative

Din experienţa de lungă durată au fost dovedite numeroase proprietăţi terapeutice care influenţează, în mod favorabil, metabolismul general uman:

- efecte diuretice şi depurative datorită derivaţilor flavonici şi a sărurilor de potasiu;

- efecte puternic sudorifice şi diaforetice datorate flavonelor şi acizilor fenolici care stimulează glandele sudoripare;

- efecte emoliente, laxative, purgative şi antiinflamatoare datorită conţinutului în saponine, pectine şi mucilagii;

- efecte antiseptice şi cicatrizante produse de conţinutul în taninuri şi ulei eteric;

- efecte galactogoge, antinevralgice şi antialergice imprimate de bioflavonoide, glicozizi şi vitamine.

Elimină toxinele şi combate infecţiile pulmonare

În uz intern, florile de soc au efecte remarcabile într-un mare număr de boli umane:

- eliminarea toxinelor din organism atât prin urină cât şi prin transpiraţie, mărind activitatea secretorie a glandelor sudorifice şi intervenind direct în hidropizie;

- vindecarea unor afecţiuni renale, vezicale şi genitale, acţionând asupra epiteliului renal, cu stimularea activităţii rinichilor, dizolvarea nisipului şi a calculilor renali şi mărirea cantităţii de urină eliminată în timpul zilei. Astfel, intervine în nefrita cronică cu edeme, colică renală, cistite;

- în afecţiunile căilor respiratorii, florile de soc sunt eficiente în gripă, guturai, răceală, răguşeală, tuse, crize severe de astm bronşic, bronşită, tuberculoză, febre eruptive (rujeolă, scarlatină) favorizând erupţia, combate infecţiile la nivelul plămânilor şi ale căilor respiratorii superioare. Ceaiul din flori este eficace în crize de dispnee şi tuse, însoţite de cianozări, care trezesc bolnavul din somn, înainte de miezul nopţii, cu transpiraţie abundentă la trezire, agitaţie, anxietate şi extremităţi reci şi cianozate;

- calmarea durerilor reumatice, artroze, artrite, sciatică, nevralgii de trigemen şi intercostale, gută;

- intervine în curele de slăbire, cu efecte imediate în obezitate, celulită şi constipaţii cronice sau de natură nervoasă, datorită proprietăţilor diuretice şi laxative;

- măreşte secreţia glandelor mamare la femeile care alăptează.

În uz extern, ceaiul de soc se foloseşte în furuncule, abcese, eczeme, degerături, arsuri, umflături, urticarie şi pentru comprese în conjunctivită, blefarită, eczeme ale pleoapelor şi orgelet, având rol de a reduce inflamaţiile şi de a fluidifica infecţiile.

Forme de utilizare a florii de soc

- Infuzie din 1-2 linguriţe flori uscate la 250 ml apă clocotită; se infuzează acoperit 10 minute, se îndulceşte după gust şi se beau 2-3 ceaiuri călduţe pe zi, ultima cană înainte de culcare. Eficienţa creşte prin adausul unei linguriţe de bitter suedez sau sirop de mentă.

- Infuzie din amestec cu flori, frunze şi scoarţă de soc, în părţi egale, eficientă ca depurativ pentru curăţirea sângelui.

- Infuzie din amestec cu flori de soc şi flori de tei, în părţi egale, folosită în afecţiuni ale căilor respiratorii, răceli şi bronşite.

- Tinctura preparată sub formă de macerat, timp de 14 zile, în alcool 400 din care se ia câte o lingură dimineaţa pe stomacul gol şi seara în 100 ml apă.

- Vin din flori din care se consumă câte 2-3 păhărele pe zi.

- Socata, o băutură ideală de la tinereţe până la bătrâneţe, se prepară din 10-15 inflorescenţe proaspete care se pun în 10 litri apă; se fierbe până dă în 1-2 clocote, se adaugă 1 kg zahăr sau miere de albine, o lămâie tăiată felii şi un pachet cu sare de lămâie. După răcire se adaugă un cub de drojdie (cât o nucă) şi se lasă să fermenteze timp de 2 zile, cu agitare, folosind o lingură de lemn. Se strecoară şi se trage în sticle bine astupate care se păstrează la rece, în loc întunecos. După preferinţă, băutura se poate colora cu zahăr ars. Consumul zilnic este de 2-3 păhărele înainte de mese, fiind un bun tonic general, spumant ca şampania, cu efecte diuretice, depurative şi antitoxice. O cură de 2 săptămâni, cu câte 1 litru socată pe zi, în locul apei de băut, are efecte remarcabile la persoane cu surmenaj nervos, astenie, depresie psihică pe fond de stres, inhibări şi blocaje psihice. Consumul de socată se asociază cu un regim alimentar lacto-vegetarian şi un program de viaţă relaxat, cu plimbări zilnice în natură şi sporturi uşoare.

Utilizări în uz extern

- Infuzie cu concentraţie dublă (3-6 linguriţe la 250 ml apă clocotită) folosită sub formă de comprese, cataplasme şi băi fierbinţi în reumatism abarticular, dureri articulare, nevralgii, contuzii, afecţiuni oculare şi afecţiuni tegumentare (furuncule, abcese, erizipel). Nu se utilizează florile proaspete, aplicate pe piele sau pe mucoase, întrucât produc eriteme -roşeaţă sau opăreală.

- Cataplasme din flori fierte în lapte dulce contra amigdalelor şi adenitelor.

- Siropul Sambucovit, preparat cu o concentraţie mare din flori de soc şi fructe de măceş, are însuşiri şampanizante şi puternic vitaminizante.

- Pernuţe pline cu flori de soc încălzite uşor şi legate peste zonele cu erizipel.

Tratamente cu tinctură din fructe

Se prepară prin amestecarea sucului proaspăt de fructe (nematurizate sau maturizate) cu alcool 900, în raport 1 : 1, după care se agită bine pentru omogenizare. Se păstrează în sticle mici, bine închise, la loc rece şi întunecos. Se administrează câte 2-4 linguri pe zi, într-o cură de lungă durată, pentru prevenirea şi combaterea unui mare număr de afecţiuni cronice şi degenerative.

- În tratarea tumorilor maligne şi benigne, chisturi ovariene, ovare fibrochistice, fibrom uterin şi mastoze se foloseşte tinctura cu efecte profilactice şi adjuvante, într-o cură de 2-3 luni, administrând câte 2-3 linguri pe zi, diluate în puţină apă, dimineaţa şi seara pe stomacul gol. Prezintă acţiuni surprinzătoare prin stimularea sistemului imunitar şi eliminarea toxinelor, mai ales când pacientul se confruntă şi cu o constipaţie cronică.

- La tratamentul infecţiei cu HIV, prin cure de lungă durată, tinctura din fructe are efecte adjuvante; se iau 2-4 linguri pe zi, pe stomacul gol, în cure de 45 de zile, cu o săptămână de pauză, după care se reia tratamentul.

- În curele de slăbire la persoanele evident supraponderale, tinctura de soc se aplică în doze progresive de 1-7 linguriţe pe zi, luate la ora 18, pe o durată de 3 luni, având efecte în evacuarea materiilor reziduale din colon, extragerea excesului de apă din ţesuturi şi dezintoxicarea amplă a organismului, asigurând o

slăbire cu circa 15 kg în 90 de zile. Se reglează spontan apetitul alimentar şi activitatea psihoemoţională, pielea capătă un aspect luminos, iar organismul câştigă o nouă tinereţe.

Respectarea dozelor progresive va evita crearea unui şoc al tranzitului intestinal şi apariţia unei stări de diaree puternică sau colici abdominale. În timpul curei, tinctura de soc va fi asociată cu o alimentaţie controlată, fără prăjeli, carne, aditivi alimentari sintetici, zahăr şi margarină.

- Sensibilităţile la epidemiile de gripă, guturai, febră, dureri musculare şi stări de slăbiciune generală pot fi tratate eficient cu tinctură din fructe (2-4 linguri pe zi timp de 1-2 săptămâni).

- În reumatismul degenerativ şi gută se foloseşte tinctura din fructe imature luând câte 1 linguriţă diluată în 50 ml apă, de 3 ori pe zi, înainte de mese, într-o cură de 2-6 luni, începând din luna august.

- În constipaţie (cronică sau acută) şi colită de fermentaţie se iau 1-3 linguri de tinctură, diluate la un păhărel cu apă, dimineaţa pe nemâncate, într-o cură de 4 săptămâni şi o pauză de 5-7 zile, după care se reia tratamentul la nevoie.

- Tinctura din fructe de soc are efecte în tulburări psihice, cu ameliorarea stărilor de dezechilibru interior, nevralgii acute, alergii şi tulburări hormonale apărute în urma tratamentelor cu anticoncepţionale, corticoizi şi alte abuzuri medicamentoase, precum şi în intoxicaţii grave sau otrăviri.

- Pentru unele boli de piele, tinctura din fructe, administrată în doze progresive de 1-7 linguriţe, diluate în ½ pahar cu apă, de 3-4 ori pe zi, are efecte după o cură de 4 săptămâni în afecţiuni rezistente la tratamente clasice, psoriazis, herpes, sclerodermie, acnee, dermatoze alergice.

Suc proaspăt din fructe împotriva constipaţiei

Boabele bine coapte, negre la culoare şi cu gust dulce se zdrobesc cu un mixer sau manual cu ajutorul unei linguri de lemn după care se strecoară printr-un tifon dublu în sticle curate care se depozitează la rece. Se administrează zilnic 3-5 linguri (la adulţi) şi 3 linguriţe (la copii), pe stomacul gol, cu 15 minute înainte de mese, pentru tratarea constipaţiei, a colitelor de putrefacţie, dezintoxicarea şi întărirea capacităţii de apărare a organismului.

Sirop tonifiant din fructe

Se obţine din suc proaspăt (2 pahare) la care se adaugă o cantitate egală de zahăr şi coaja rasă de la 2 lămâi; se fierbe până dă în clocot şi se toarnă în sticle care se închid ermetic. Se consumă câte 4-5 linguriţe pe zi, înainte sau după mese, având efecte uşor laxative, tonice, vitaminizante, remineralizante şi contra vărsăturilor pe fond nervos.

Decoctul din fructe

Se prepară din 1-2 linguriţe boabe, proaspete sau uscate, fierte în 200 ml apă, se îndulceşte cu miere de albine şi se foloseşte în constipaţiile de natură nervoasă, afecţiuni ale căilor urinare, gargară în răguşeală şi unguent împotriva hemoroizilor.

Vinul din fructe

Se obţine din fructe coapte, zdrobite, cu adausul unei cantităţi egale de vin; se fierbe lent 30 minute, se îndulceşte şi se beau câte 2-3 păhărele pe zi, având efecte diuretice şi depurative pentru curăţirea sângelui, infecţii digestive, bronşite şi traheite.

Pulberea din fructe

Fructele mature se usucă şi şi macină fin pentru a fi consumate în doze de 3-4 linguriţe pe zi, pe stomacul gol, timp de 3-4 săptămâni, cu acţiuni în tratarea unor boli oculare, îmbunătăţirea vederii nocturne, diaree, colite stomacale, tulburări de tranzit intestinal, convalescenţă şi avitaminoze.

Fructele în alimentaţie

Se prepară sub formă de peltea, jeleuri, dulceaţă, gemuri, oţet, vin, compoturi, lichior, ţuică care, pe lângă rol alimentar, au şi efecte terapeutice în constipaţie, pneumonie, pleurezie, bronşite, tuse, laringită, amigdalită, guturai, dureri de măsele, urechi şi cap. Din sucul fructelor se poate obţine un excelent colorant alimentar.

Observaţii: supradozarea preparatelor din soc, în doze de peste 200 grame fructe sau 200 grame tinctură, poate crea simptome de intoxicare, provocând vome, iritarea gâtului, arsuri de stomac, dificultăţi de respiraţie, convulsii, mai ales la sugari şi copii mici, femei gravide, mame care alăptează şi persoane cu colon sensibil, declanşând şi pierderi mari de potasiu din urină.

Ceai din frunze, bun pentru curăţarea sângelui

Este recomandat atât intern, cât şi extern, constituind un bun remediu de a scoate din corp tot răul ce s-a adunat în cursul iernii şi care se manifestă prin aşa-zisele boli de primăvară (mâncărime de piele, diaree, colite etc). Ceaiul din 6-8 frunze proaspete, tocate mărunt, luat în fiecare dimineaţă, cu o oră înainte de micul dejun, are un puternic efect de depurare a sângelui.

Frunzele proaspete, sub formă de cataplasme, se aplică pe arsuri, contuzii, hemoroizi externi şi zone cu dureri reumatice. Frunzele fierte în apă se aplică sub formă de cataplasme calde pe răni, bube, şi erizipel, legându-se cu o faşă curată.

Vinul din scoarţă are efecte diuretice

Are proprietăţi drastic diuretice, purgative, laxative, antireumatice şi antigutoase, cu efecte directe în hidropizie (boala de apă), reumatism, gută, boli ale căilor urinare, colică renală, nefrite cu edeme la picioare, retenţie urinară, litiază renală, epilepsie, constipaţie şi viermi intestinali. În caz de hidropizie are o eficacitate extraordinară, scoţând apa din corp atât de energic, încât nu mai este nevoie de o altă doctorie.

Se consumă sub formă de decoct din 2 pumni de scoarţă care se fierb în 1 litru apă până scade la jumătate din capacitate; se bea o jumătate de litru pe zi, fracţionat în 3 reprize, pe stomacul gol. În caz de nefrite şi ascită (ciroză umedă), la decoctul din scoarţă se adaugă extract de ienupăr şi se bea câte o linguriţă, la intervale de 2 ore.

Efecte diuretice are şi vinul din scoarţă de soc (100 grame scoarţă la 1 litru vin alb fiert care se macerează 2 zile şi se consumă câte 100-150 ml pe zi).

Contra epilepsiei se prepară un decoct concentrat (50 grame scoarţă în 500 ml apă caldă care se fierbe 5 minute, se lasă să infuzeze acoperit 2 ore şi se bea în cursul dimineţii, fracţionată la intervale de 15 minute, într-o cură de 2 luni).

Extractul din fructe face cât un vaccin antigripal

În urmă cu câteva sute de ani, când dealurile noastre erau acoperite de codri adânci, tufele de soc, încărcate cu flori şi fructe, erau la mare cinste în tămăduirea unui mare număr de boli.

Cercetările recente, întreprinse pe plan mondial, au dovedit că fructele de soc nu sunt otrăvitoare (aşa cum s-a considerat înainte), ci constituie un elixir de sănătate extrem de puternic, în condiţiile în care omenirea este tot mai mult ameninţată de spectrul unor boli grave cum ar fi SIDA, cancerul sau leucemia.

Preparatele din fructe, imature sau mature, sunt capabile să neutralizeze cei mai periculoşi microbi şi să mărească extraordinar capacitatea de apărare a organismului şi de stimulare a sistemului imunitar. Fructele imature sunt printre cele mai puternice dezinfectante cunoscute în fitoterapie, mobilizând toxinele din corp şi favorizând eliminarea lor prin transpiraţie, urină şi fecale.

Extractele din fructe de soc sunt un puternic concurent redutabil al vaccinurilor antigripale şi al medicamentelor antivirale de ultimă generaţie. Pot ajuta la vindecarea majorităţii bolilor degenerative, la prevenirea bolilor canceroase şi în combaterea tumorilor benigne. De asemenea este un bun remediu în curele de slăbire, de dezintoxicare rapidă, precum şi în prelungirea tinereţii biologice.

Fructele de soc au multiple proprietăţi terapeutice: depurative, diuretice, sudorifice, antifebrile, antiseptice intestinal cu acţiune asupra florei de putrefacţie, laxative (în doze mici) şi purgative (în doze mari), hipotensive, antinevralgice, antireumatismale şi stimulatoare în refacerea epiteliului renal.

În tratamentele externe prezintă proprietăţi antiseptice, cicatrizante şi antiinflamatoare, cu efecte directe în unele boli de piele şi psoriazis.

Prin conţinut, are puternice acţiuni vitaminizante şi mineralizante.

Acneea cauzează un disconfort fizic, concomitent cu un impact emoţional şi social major asupra vieţii, mai ales la fete şi femei tinere. Disconfortul fizic poate lăsa urme nedorite pe faţă, chiar cicatrice permanente. Mult mai grave sunt efectele emoţionale, care pot conduce la depresie psihică, autoizolare de colectiv şi scăderea prestigiului în şcoală sau la serviciu, peste care se suprapune un complex de timiditate păstrat toată viaţa.

Din toate timpurile, femeile, indiferent de vârstă, şi-au dorit să-şi păstreze prospeţimea şi tonusul unui ten frumos şi sănătos. Pentru aceasta au folosit un întreg arsenal de produse, naturale sau chimice, unele dintre acestea fiind susţinute printr-o reclamă exagerată, fără un diagnostic precis. Având în conţinut diferite substanţe iritante, antibiotice, hormoni, anumite preparate cosmetice au determinat multe afecţiuni dermatologice cum sunt coşurile, ridurile, uscarea tenului, umflături sau prurit.

Acneea, cu denumirea populară de coşuri, este o afecţiune cronică a pielii, manifestată prin inflamarea glandelor sebacee, uneori purulentă când se asociază cu o suprainfecţie microbiană, cel mai frecvent cu stafilococi.

Leziunile dermatologice pot avea mai multe forme şi sunt cauzate de formarea de comedoane (puncte albe sau negre pline cu sebum, celule moarte, fire de păr şi bacterii). Mai apar microchisturi sebacee (aglomerări de celule albe în stratul cornos al pielii), papule (umflături roşietice foarte mici, uneori aproape invizibile), pustule (băşicuţe gălbui, cu puroi, în jurul unui fir de păr) şi vezicule (băşicuţe roşii cu lichid). La o persoană acneică pot exista toate aceste forme de manifestare sau numai o parte din acestea.

În prima fază, în jurul firului de păr, se înmulţesc, în exces, celulele comeocite, iar glanda sebacee produce o substanţă care formează un comedon cu vârf alb de cheratină şi sebum. Treptat, aceste comedoane se închid la culoare şi devin negre ca urmare a colorării cu melanină şi a oxidării la suprafaţă a sebumului şi a impurităţilor.

Prin apăsare se elimină un cilindru grăsos, lung de câţiva milimetri, mai frecvent pe aripile nasului, frunte, coada ochilor şi bărbie. Mai rare sunt localizările pe obraz, gât, umeri, piept, braţe şi coapse.

După eliminarea filetelor grăsoase poate să apară o crustă care se finalizează printr-o cicatrice permanentă.

Ce forme ale bolii pot apărea

Acneea poate lua forme clinice variate, cea mai frecventă fiind acneea vulgară juvenilă care afectează pe adolescenţii între 14-18 ani, ca urmare a unei intense activităţi hormonale specifice pubertăţii. În plus, apare şi la tinerii cu hipersecreţie a glandelor sebacee (cu pielea grasă, seboreică), la care cantitatea mare de grăsime provoacă astuparea porilor pielii. La fete, acneea juvenilă se declanşează cu câteva zile înainte de apariţia ciclului menstrual.

În linii generale, acneea juvenilă poate persista timp de 3-5 ani, dar uneori se prelungeşte la 10-20 de ani. Cel mai frecvent dispare după vârsta de 30 de ani, iar la femei după prima sarcină, indiferent de cauzele care au generat boala.

Principalele cauze declanşatoare ale acneei juvenile sunt: tulburările endocrine, dezechilibrele între hormonii androgeni şi estrogeni, infecţiile bacteriene şi factorii de origine ereditară sau psihică.

Coşurile la adolescenţi pot fi inofensive, dar uneori sunt destul de dureroase. În cazuri extreme conţin puroi şi sânge care pătează hainele şi lenjeria de pat, mai ales pernele.

Statisticile arată că acneea afectează mai mult de 90% dintre tineri, cu vârste cuprinse între 12 şi 17 ani. Un exemplu concret demonstrează că 40-50 milioane de americani, tineri şi vârstnici, suferă de acnee.

Şi copiii pot fi afectaţi de acne

Nu numai adolescenţii sunt afectaţi de acnee, ci şi copiii, adulţii şi chiar persoanele cu vârste înaintate, de ambele sexe. Peste 40 % dintre femeile adulte prezintă forme mau mult sau mai puţin severe de acnee rozacee, care apare, mai întâi, printr-o roşeaţă permanentă, cu formare de vezicule (băşicuţe cu lichid), provocate de tulburări menstruale, genitale (ovariene), gastrointestinale, hepatice şi neurovegetative. Dezechilibrele hormonale stimulează secreţia uleioasă a glandelor sebacee, mai ales când se suprapune pe o stare de constipaţie cronică.

Unele femei nu au avut acnee la pubertate, dar stresul cotidian şi ritmul alert al vieţii constituie principalii factori care duc la apariţia acneei la maturitate.

Ca frecvenţă, înainte de pubertate, acneea este mai răspândită în rândul fetelor. În timpul pubertăţii, boala afectează ambele sexe, cu complicaţii mai mari la băieţi, iar la maturitate creşte frecvenţa bolii la persoanele de sex feminin.

Deşi la vârsta adultă este mai bine suportată decât în adolescenţă, acneea tardivă este mai rezistentă la diferite tratamente locale, ceea ce le descurajează pe paciente şi renunţă la orice tratament.

În afară de acneea juvenilă şi cea rozacee mai pot exista alte forme cu particularităţi distincte (acneea gastrică, hepatică, intestinală şi nervoasă).

Tratamentele fitoterapeutice

Pe lângă preparatele antibiotice, dezinfectante, autovaccin şi hormonale se folosesc, cu succes, multe plante medicinale care au proprietăţi detoxifiante, antialergice, diuretice, astringente şi cicatrizante, aplicate într-un tratament de lungă durată, având rol în ameliorarea metabolismului general şi al celui glandular.

În consumul intern se utilizează:

- infuzie din herba de trei-fraţi-pătaţi cu proprietăţi antialergice şi depurative în curăţirea tumorilor interne;

- infuzie din frunze de frasin, salvie, măcriş sau urzică vie (2 linguriţe frunze uscate la 300 ml apă clocotită); se beau câte 100 ml după cele 3 mese principale, având acţiuni antiinflamatoare, diuretice şi cicatrizante;

- infuzie din muguri de zmeur;

- decoct din rădăcini de brusture sau păpădie;

- decoct din frunze de salvie, pedicuţă şi pelin;

- decoct din teci de fasole (în cură de lungă durată);

- tinctură din frunze de nuc fără peţiol (câte 15 picături, de 3 ori pe zi).

Reţeta autorului

Amestecurile de plante folosite intern au o eficacitate deosebită în următoarea reţetă propusă de autor:

- trei-fraţi-pătaţi, urzică vie, salvie, frasin, cicoare, păpădie, fenicul şi nuc (în părţi egale). Se prepară sub formă de infuzie din 2 linguriţe amestec la 250 ml apă clocotită; se infuzează acoperit 5 minute, se strecoară şi se beau zilnic 3 căni cu ceai cald, înainte de mesele principale, cu adaus de bitter suedez (o lingură la cană).

Tinctură de gălbenele pentru tenuri uscate

- comprese şi spălături locale cu infuzie sau decoct concentrat din flori de gălbenele, herba de trei-fraţi-pătaţi şi coada- şoricelului, rădăcini de brusture, cicoare şi nalbă mare, muguri zdrobiţi de plop negru, conuri de hamei, scoarţă de stejar şi frunze de nuc sau mentă. Efectele tratamentelor cresc, dacă se adaugă 6 linguri de oţet din mere. După uscarea tenului se tamponează pielea cu tinctură de propolis (15%);

- comprese cu tinctură de gălbenele, aloe sau ienupăr (macerate în alcool 400 timp de 8 zile), având efecte antiinflamatoare şi cicatrizante, mai ales la tenurile uscate;

- comprese cu extract hidroalcoolic 40° cu amestec din flori de gălbenele, lavandă şi muşeţel, herba de sunătoare şi nalbă, scoarţă de salcie şi muguri de pin (câte 10-20 g din fiecare), având efecte antiseptice, vaso-dilatatoare, emoliente, calmante şi astrigente;

- cataplasme cu infuzie din frunze şi rădăcini de cicoare, frunze de praz şi săpunariţă, bulbi zdrobiţi de ceapă;

- tamponări locale de 4-5 ori pe zi cu felii de tomate sau castraveţi şi suc proaspăt de roşii sau varză de 3 ori pe zi;

- tamponări cu suc de napi fierţi;

- oţet cu hrean macerat timp de 10 zile sau ridichi rase în oţet şi drojdie de bere în lapte pentru a pregăti măştile cosmetice ce se aplică pe faţă timp de 10 minute, dimineaţa şi seara, după care se spală tenul cu apă fierbinte şi apoi cu apă rece.

Lapte de crini contra porilor dilataţi

- lapte de crini contra coşurilor preparat din petalele a 4 crini albi proaspăt înfloriţi, care se macerează, la întuneric, în 250 ml alcool 900 timp de 30 de zile; cu soluţia puţin uleioasă şi foarte parfumată se tamponează obrazul, dimineaţa şi seara, având efecte imediate în combaterea acneei şi în catifelarea tenului, mai ales la tenurile grase şi cu pori dilataţi;

- loţiune antiacneică, preparată din 100 ml apă de roze şi 100 ml alcool camforat, se utilizează în frecţii uşoare, seara, după demachiere;

- loţiuni cu suc proaspăt de varză;

- unguent preparat din gălbenele sau muşeţel şi muguri de plop negru fierţi în untură şi ceară de albine cu care se fac masaje uşoare.

Tratamentul apiterapeutic

Se face cu acneol pentru tamponarea tenului, de 2-3 ori pe zi şi cu alifie de propolis (20%), aplicată de 2 ori pe zi pe locurile afectate, timp de 2-3 săptămâni pe lună.

Regimul alimentar

Este deosebit de important, întrucât o alimentaţie echilibrată poate fi un prim pas în prevenirea apariţiei acneei şi în diminuarea efectelor acesteia.

După erupţia acneei se va începe cu 1-2 zile de repaus alimentar, consumând numai lichide sub formă de sucuri depurative din tomate, sfeclă roşie, struguri, portocale, pentru a realiza purificarea digestivă. Urmează un regim zilnic controlat, luând, dimineaţa, la micul dejun, câte două linguri de tărâţe cu grâu germinat. În restul zilei se recomandă consumul de zarzavaturi cu frunze verzi (pătrunjel, spanac, mărar, praz, lăptucă), legume crude (morcov, ţelină, sfeclă roşie, salată de varză albă şi roşie, tomate, ceapă, usturoi), suc de orz.

Regimul de alimentaţie zilnică se completează cu carne slabă (pasăre, peşte în rasol sau grătar), ulei vegetal, drojdie de bere, pâine integrală, grâu germinat, iaurt, brânză proaspătă de vaci, fructe proaspete, sucuri naturale de fructe.

Apa hidratează şi purifică tenul

Cura cu vitamine (A şi complexul B), completată cu loţiune de acid retinoic (vitamina A acidă), precum şi cu săruri minerale (zinc şi crom), elimină acneea în 3-5 săptămâni.

Să nu se neglijeze consumul unei cantităţi de 1,5 - 2 litri de apă potabilă, de bună calitate, care are un rol important în hidratarea şi purificarea tenului.

Se vor evita produsele alergene care stimulează secreţia glandelor sebacee: grăsimi animale, carne grasă, mezeluri, afumături, vânat, conserve, sosuri, prăjeli, mâncăruri puternic condimentate şi foarte sărate, salate prea acre, brânzeturi fermentate, caşcavaluri, vinete, dulciuri concentrate, ciocolată, îngheţată, cafea, alcooluri tari şi băuturi acidulate.

Fierbeţi rufele şi schimbaţi zilnic faţa de pernă

Se recomandă utilizarea produselor de curăţire antibacteriană, non-uleioase, cum ar fi masca de argilă cu adaus de echinacea sau cimbru, cu bune efecte terapeutice. Se impune spălarea feţei, de două ori pe zi, cu apă călduţă şi săpunuri blânde cu sulf sau gudron, fără frecarea tenului. Pentru igiena generală este necesară fierberea rufelor de corp, schimbarea zilnică a cămăşii şi a feţei de pernă şi băi de aburi la cap şi piept (zilnic câte 15 minute).

Exerciţiile fizice şi alergările (jogging) timp de 30 minute pot stimula circulaţia sanguină, contribuind direct la eliminarea toxinelor. De asemenea, sunt benefice curele de transpiraţie (saună săptămânală), băile sudorifice de soare (o dată pe zi), fără expunere prea lungă în orele de arşiţă, evitarea scărpinatului şi a stoarcerii coşurilor întrucât apare pericolul inflamării şi infectării, iar faţa va rămâne cu cicatrice.

Baie lunară de aburi, la sfatul cosmeticianului

Se vor evita cremele de noapte şi loţiunile pe bază de alcool şi se exclud cremele care conţin isopropyl-isostearat, -palmitat sau -miristat care pot declanşa o erupţie acneică.

Sub îndrumarea unui cosmetician se face lunar o baie de aburi sau infuzie cu muşeţel (4 linguri la 500 ml apă), urmată de scoaterea comedoanelor şi aplicarea unei măşti pentru ten gras şi seboreic. Înainte de culcare se face demachiajul obligatoriu pentru a lăsa tenul să respire peste noapte.

La femeile cu acnee aflate în timpul sarcinii se evită utilizarea medicamentelor de sinteză chimică şi a antibioticelor (ex. tetraciclină), întrucât poate fi afectată sănătatea fătului, cu urmări grave, prin posibile malformaţii la creier, dinţi şi oase, deficienţe cranio-faciale, cardiovasculare şi la nivelul sistemului nervos central.

În multe situaţii este necesară o prestaţie psihologică la tinerii timizi, anxioşi şi introvertiţi.

Tratamentul balneoclimateric

Este recomandat în staţiunile cu ape sulfuroase (Herculane, Căciulata, Călimăneşti, Olăneşti, Pucioasa) şi cu băi de soare (Mangalia, Eforie, Mamaia).

Ţelina este unul dintre cele mai căutate produse de pe pieţele alimentare. Se valorifică atât frunzele mari, de culoare verde-intens, cât, mai ales, seminţele şi rădăcinile, respectiv rizomul îngroşat şi cărnos. Totul este puternic aromat şi cu gust dulceag, uşor sălciu. În cazul când oamenii ar reuşi să cunoască valoarea deosebită a ţelinei în alimentaţie şi în terapia medicală, ar planta-o, fără îndoială, în grădinile lor şi ar consuma-o zilnic ca aliment şi medicament.

Ţelina se cultivă pe soluri umede şi fertile, bogate în humus şi în substanţe nutritive, necesitând o îngrijire atentă şi o irigare sistematică, la intervale scurte. Componentele chimice din rădăcini şi frunze sunt foarte variate, ceea ce explică atât valoarea alimentară, cât şi terapeutică. Pe lângă un conţinut mediu de apă (83%), se găsesc în rădăcini: zaharuri (5%), proteine, o mare bogăţie de săruri minerale (potasiu, sodiu, calciu, magneziu, fier, iod, etc), vitamine (A, B1, B2, C), precum şi un ulei eteric (bogat în apiol, bergapten şi anhidridă sedanoică), care imprimă mirosul şi gustul caracteristic. Uleiul eteric din seminţe reprezintă 2% din total şi este extras, mai ales, în Franţa, Olanda, Ungaria, India şi SUA, realizând o cantitate mondială de peste 20 de tone anual. Ţelina, aflată astăzi în culturile de legume, provine dintr-o formă sălbatică ce creştea pe terenurile saline şi mlăştinoase din lungul litoralului mediteranean şi din Caucaz. Din acest strămoş au derivat soiurile selecţionate care se cultivă în toată lumea pentru frunze sau rădăcini.

Plantă sfântă la greci

Treptat, forma sălbatică a intrat în cultură, mai întâi în zona mediteraneană, încă de acum 3000 de ani, fiind consemnată în scrierile filosofilor şi medicilor greci şi romani drept un medicament deosebit de preţios, bogat în vitamine şi minerale, recomandat în hipertensiune arterială, reumatism, gută şi astenie sexuală. Poetul grec Homer o menţionează în poemele sale epice „Iliada“ şi „Odiseea“ ca o plantă sfântă, ţinând seamă de calităţile ei terapeutice. Achile, eroul din Iliada, a folosit-o pentru a vindeca bolile căpătate de caii săi superbi.

În urmă cu 25 de secole, Hippocrate, părintele medicinei, o numea „selinom“ şi o socotea ca un remediu excelent pentru liniştirea sistemului nervos. Frunzele de ţelină erau folosite la împodobirea capului învingătorilor din jocurile ţinute, la intervale de 4 ani, în cetatea Nemeea din Peloponez (sudul Greciei). Aceste festivităţi au început din anul 573 î.H. în cinstea lui Hercules (fiul lui Zeus), care reuşise să omoare leul din Nemeea ce teroriza populaţia. Frunzele de ţelină aveau un rol similar cu frunzele de dafin care încununau pe câştigătorii jocurilor Pythiene.

Romanii preparau un vin tonic cu frunze proaspete de ţelină pentru a mări puterea fizică şi capacitatea de procreare. Copiii romani, care consumau ţelină, creşteau repede şi erau feriţi de boli, adulţii se vindecau de oboseală şi boli renale, iar bătrânii îşi tratau reumatismul şi senilitatea. Tot la romani era convingerea că o cunună din frunze de ţelină, pusă pe cap, apără creierul de aburii vinului în exces. De altfel, poetul latin Horaţiu purta, în mod obligatoriu, această cunună de frunze atunci când participa la ospeţe. În unele zone ale Imperiului Roman, ţelina era folosită pentru a dirija ghinionul asupra unei anumite persoane.

În Evul Mediu, ţelina s-a răspândit în centrul şi nordul Europei, ca urmare a edictului dat de împăratul Carol cel Mare, fiind considerată un remediu universal cu proprietăţi diuretice, febrifuge, antiscorbutice, stomahice şi, mai ales, afrodisiace.

Începând din secolul al XVI-lea, ţelina a început să fie cultivată în jurul oraşelor, fiind folosită ca legumă şi condiment.

Efecte bune în detoxifierea organismului

În lunile de toamnă, atât frunzele, cât şi rădăcinile ajung la maturitate şi capătă virtuţi vindecătoare excepţionale, prin bogăţia de vitamine, enzime, hormoni vegetali şi substanţe aromatice complexe, uşor asimilabile, care exercită efecte echilibrante asupra organismului uman, detoxifiante, reglatoare hormonal şi de reîntinerire generală. Ţelina poate fi recomandată pentru toate persoanele, indiferent de vârstă şi sex. Frunzele au devenit celebre de multă vreme. Ele se pot prelucra sub formă de suc sau macerat, având însuşiri diuretice, stimulatoare, afrodisiace, depurative, digestive şi antireumatismale.

Suc din frunze pentru acneea juvenilă

Sucul din frunze proaspete este mult mai activ decât sucul din rădăcini. După îndepărtarea peţiolurilor, frunzele se taie mărunt, se adaugă un pahar cu apă rece, se mixează 2-3 minute, se lasă în repaus 15 minute, se strecoară şi se bea, dimineaţa pe stomacul gol şi seara, într-o cură de minim 24 zile (nu se depăşeşte cantitatea de 150-200 ml suc concentrat pe zi). Are efecte deosebite atât intern (în curăţirea sângelui, reglarea hormonală şi febră), cât şi extern (în acnee juvenilă rebelă, psoriazis, eczeme alergice, vitiligo, sclerodermie, afecţiuni oftalmice). De menţionat că timp de 1-2 ore după consumul sucului nu se ia nici un alt aliment. În plus, pe toată durata curei nu se consumă carne, alimente conservate, aditivi alimentari sintetici (E-uri) şi alcool. Infuzia din frunze (1 linguriţă la 200 ml apă clocotită) se bea înainte de mese în cazul bronşitei cronice, tuse veche, răguşeală şi astm bronşic sau după mese în congestie hepatică, litiază renală şi reumatism.

Frunze tocate în hrana cailor reumatici

Maceratul de frunze în vin se prepară din frunze tăiate mărunt care se pun într-un borcan până la ¾ din volum, se adaugă 10 linguri seminţe zdrobite de mărar şi se acoperă cu un litru de vin alb. Se închide ermetic şi se lasă la macerat timp de 14 zile; se strecoară şi se consumă câte 1-2 linguri înainte de mesele principale, într-o cură de o lună. După o întrerupere de 10 zile se reia cura având bune efecte în reglarea ciclului menstrual, amenoree, eliminarea efectelor nocive ale anticoncepţionalelor de sinteză şi în eliminarea acidului uric din urină.

Frunzele tocate sunt folosite în medicina veterinară la hrana cailor reumatici, în prevenirea tulburărilor digestive la câini şi în hrana iepurilor de casă, cu rol fortifiant.

Şampon din frunze încălzite puţin este folosit la clătirea părului, după ce se amestecă cu un decoct din frunze de mesteacăn şi brusture.

La ce e bună rădăcina

Suc se obţine din rădăcina rasă sau prin tăiere în felii subţiri sau cuburi, care se pun în mixer 2-5 minute. Se beau zilnic 50-100 ml suc, fracţionat în 3 reprize, într-o cură de 15-20 de zile, având efecte în convalescenţă, astenie, surmenaj, nervozitate, febră, impotenţă sexuală, stimulent al apetitului sexual, al potenţei şi la evitarea eşecurilor sexuale, reumatism, gută, tuse, catar bronşic, obezitate, drenor pulmonar şi hepatic şi remineralizant. Extern se aplică sub formă de comprese pe plăgi, ulcere, cancer de piele, afecţiuni oftalmice şi în gargare contra ulceraţiilor din gură.

Sucul din rădăcini este un excelent depurativ, cu rol în eliminarea toxinelor din corp la persoanele care lucrează într-un mediu poluat, la cei care consumă multă carne, aditivi alimentari sintetici, tutun şi medicamente de sinteză (se iau 10-15 linguri pe zi, în cure de 2-3 săptămâni).

Se recomandă ca sucul de rădăcină să se administreze diluat cu suc de morcov (o parte ţelină şi 3 părţi morcov), obţinând o băutură cu gust plăcut, uşor asimilabilă şi cu efect terapeutic sporit. După caz se poate amesteca sucul din rădăcini cu suc de frunze de ţelină pentru a fi folosit sub formă de comprese ţinute 30-60 minute pe zone cu degerături, cancer tegumentar sau inflamaţii oculare.

În funcţie de preferinţe, sucul din rădăcini se poate combina cu:

- miere de albine, smântână şi iaurt;

- suc de tomate şi suc de lămâie;

- suc de mere şi suc de sfeclă roşie (sau iaurt);

- suc de castraveţi şi suc de varză.

Decoct din rizomi şi rădăcini rase (30 g fierte în 1 litru apă timp de 10-15 minute): se bea câte o ceaşcă înainte de mese, având efect stimulator general, nervos şi sexual cu acţiuni în tuse rebelă, răguşeală, stări febrile, afecţiuni cardiace, impotenţă, frigiditate, retenţie urinară, litiază renală, digestie lentă, balonări, obezitate, helmintiază, reumatism şi gută.

Decoct concentrat din rădăcină tocată (250-500 g la 2 litri apă), care se fierbe 30 minute şi se foloseşte la o baie caldă, timp de 10-15 minute, contra degerăturilor la picioare sau sub formă de comprese pe plăgi, ulceraţii, cancer de piele. Decoctul poate fi folosit de mai multe ori prin reîncălzire.

Tinctură din rădăcini rase în alcool 400; se macerează timp de 10-12 zile, se strecoară şi se iau câte 15-20 picături în apă, cu 30 minute înainte de mese.

Vin tonic din rădăcini tăiate mărunt într-un litru de vin alb, cu adaus de 100 g miere de albine; se macerează timp de două zile până se obţine o băutură parfumată, cu aromă discretă de ananas din care se consumă câte 2-3 păhărele pe zi, cu 30 minute înainte de mese, având efecte diuretice, afrodisiace şi tonice.

Sirop din rădăcini de ţelină în amestec cu rădăcini de la alte specii (pătrunjel, sparanghel, fenicul şi ilex), luate în proporţii egale (câte 125 g), care se infuzează în 2,5 litri apă clocotită timp de 10 minute; se adaugă 3.750 g sirop de zahăr după care se fierbe până la consistenţa siropului; se consumă câte 3-5 linguri pe zi, având rol diuretic în albuminurie cronică, litiază renală şi febră intermitentă sau ca gargarism în ulceraţii ale gurii şi gâtului.

Seminţele de ţelină aromatizează băuturile alcoolice

Infuzie din ½ linguriţă seminţe măcinate fin la 200 ml apă clocotită, se infuzează acoperit timp de 10 minute şi se consumă după mesele principale având efecte digestive, tonice şi carminative, eliminând indigestiile şi balonările.

Uleiul din seminţe de ţelină are multiple utilizări în parfumerie şi alimentaţie. Pentru parfumerie se utilizează în compoziţii florale şi orientale. În produse alimentare intră în compoziţii de arome şi condimente pentru aromatizarea băuturilor alcoolice şi nealcoolice şi în condimente pentru sosuri, preparate din carne şi supe concentrate.

Ţelina în afecţiunile genitale şi renale

Datorită conţinutului ridicat în vitamina E, factor de echilibrare a funcţiilor sexuale, ţelina are excelente virtuţi afrodisiace, cu acţiuni directe în creşterea virilităţii, a potenţei sexuale şi în vindecarea impotenţelor psihogene, survenite după un surmenaj fizic şi intelectual sau de origine vasculară şi endocrină (se consumă câte un pahar suc din frunze pe zi, în cure de 3-4 săptămâni).

Sucul de ţelină (frunze, rădăcini) are efecte benefice în sterilitate feminină şi masculină, în frigiditate feminină şi în dezechilibrele hormonale la femei, în prelungirea tinereţii biologice, în combaterea tulburărilor de ciclu menstrual (dismenoree) şi în apariţia precoce a menopauzei, cu dereglări la debutul climaxului (bufeuri, prurit vaginal). Se recomandă suc de ţelină (câte 5-6 linguri pe zi luate cu 30 minute înainte de mese într-o cură de 3 săptămâni). În timpul curei nu se vor consuma dulciuri (ciocolată, prăjituri, sucuri artificiale), iar timp de 3 luni se reduce consumul alimentelor bogate în grăsimi şi proteine (carne, preparate din carne, conserve, brânzeturi grase).

În afecţiunile renale-genitale (amenoree, dismenoree, frigiditate, menopauză precoce), precum şi pentru stimularea creşterii sânilor, oprirea pilozităţii inestetice la femei, obezitate la femei, dereglări nervoase, lipsa imunităţii, insomnie şi somnolenţă se recomandă o tinctură în alcool 400 cu un amestec de plante (ţelină, mărar, ceapă, rostopască, salvie, lemn-dulce, creţişoară, traista-ciobanului).

Datorită conţinutului foarte ridicat în potasiu (de 4 ori mai mare decât la alte plante), ţelina are calităţi puternic diuretice, mărind diureza cu efect de drenor al rinichilor, eliminarea acidului uric din urină, edeme renale, retenţie urinară, colică nefritică şi litiază (calculoză) renală.

Ţelina e indicată în digestia lentă

Atât frunzele, cât şi rădăcinile prezintă o multitudine de proprietăţi terapeutice implicate în dereglări ale aparatului digestiv (gastrite, stomahice, laxative, antimalarice, vermifuge, drenarea ficatului, întărirea stomacului), iar seminţele au virtuţi carminative şi tonic-aperitive, cu implicaţii în balonări şi aerofagie.

Afecţiunile aparatului digestiv, influenţate pozitiv prin tratamente cu ţelină sunt: digestie lentă, icter, ascită, hepatită, arsuri stomacale, ulcer duodenal, balonări digestive, spasme abdominale, gaze stomacale şi intestinale, lipsa poftei de mâncare, intoxicarea sângelui. Tratamentul se face cu seminţe măcinate fin sau cu decoct din rădăcini (o lingură rădăcini rase la 200 ml apă care se consumă înainte de mese).

Ţelina în afecţiunile cardiovasculare

Cu virtuţi hipotensoare, intervine în diferite boli cardiace, în regenerarea hematiilor, în edeme cardiace şi, mai ales, în hipertensiune. Cercetători din Universitatea Chicago au descoperit recent că ţelina conţine 3-butilftalidă, un compus organic ce reduce tensiunea arterială prin dilatarea şi relaxarea vaselor sanguine.

Ţelina în bolile pulmonare

Având proprietăţi antiastmatice, emoliente, expectorante şi febrifuge, produsele din ţelină intervin în drenarea pulmonară, în traheobronşite cronice, astm bronşic, catar pulmonar, combaterea inflamaţiilor secreţiei bronhice, răguşeală, tuse cronică şi transpiraţie excesivă (hidropizie).

Ţelina în bolile sistemului nervos

Datorită conţinutului bogat în vitamine, minerale şi acizi organici, ţelina este un ideal tonic-stimulator al sistemului nervos, al memoriei şi revitalizant general în perioadele de stres.

Părintele medicinei - Hippocrate - recomanda, în urmă cu 2500 de ani, să fie folosită ţelina „în tratamentul nervilor zdruncinaţi“.

Având proprietăţi sedative, tonice şi stimulente, ţelina prezintă efecte deosebite în astenia psihică, fizică şi sexuală, în surmenaj, migrene, vertij, stări nevrotice, insomnie şi dureri de cap.

Ţelina în bolile metabolice

Prin efectele diuretice şi depurative, ţelina favorizează scăderea grăsimilor şi a apei din organism, cu acţiune directă asupra obezităţii şi celulitei. După consumul ţelinei se constată o diminuare a senzaţiei de foame. Se recomandă a fi consumată cu 20 de minute înainte de fiecare masă, când se bea câte ½ pahar suc din frunze într-o cură de 15-20 zile. Pentru doamnele care ţin mult la siluetă este indicat să mestece, între mese, peţiolul de la frunzele de ţelină.

Proprietatea hipoglicemiantă, datorată conţinutului în apioză şi manitol, asigură eficacitatea în diabetul zaharat prin scăderea conţinutului de zahăr din sânge.

Bogăţia în săruri minerale, mai ales în potasiu, magneziu şi fier, dă ţelinei însuşiri deosebite de remineralizare, revigorare şi imunostimulare pentru organismele debile, anemice şi convalescente.

„Mătura reumatismelor“

Numită „mătura reumatismelor“, ţelina are efecte evidente în reumatismul infecţios, artroze, lumbago şi gută, cu rol în eliminarea substanţelor toxice, precum şi efecte antiinflamatoare, depurative şi uşor calmante în durerile articulare, mai ales la persoanele în vârstă.

Se recomandă o cură de 3-4 săptămâni cu suc din rădăcini (2 pahare pe zi), consumat pe stomacul gol în combinaţie cu suc de morcov. Este eficace şi salata din frunze tăiate mărunt cu rol depurativ şi curativ.

Pe articulaţiile dureroase (coxartroze, gonartroze) se pun cataplasme cu frunze de ţelină opărite cu apă clocotită şi ţinute timp de 2 ore, învelite cu celofan şi cu ţesături din lână, având efecte benefice atât în poliartroze, cât şi în cancere de piele şi pe zone depigmentate de vitiligo.

Ţelina în bolile dermatologice

Prin proprietăţile antiseptice, cicatrizante şi antipruriginoase, preparatele din ţelină sunt remedii excelente în profilaxia bolilor de piele, cu mare eficienţă în vindecarea de ulceraţii, plăgi tegumentare, degerături, contuzii, vânătăi, sclerodermie, dermatoze alergice, psoriazis şi acnee juvenilă. Pentru aceste afecţiuni sunt recomandate cure de 2-3 săptămâni cu salate bogate în frunze de ţelină sau cu suc din rădăcini (câte ½ pahar de 2 ori pe zi, luate dimineaţa şi seara la culcare). Pentru regenerarea ţesuturilor epidermice după răniri şi ulceraţii, la sucul de ţelină se adaugă şi suc de morcov.

La bolnavii de vitiligo, o leucodermatită de lungă durată, este indicat sucul de ţelină (2-3 linguri pe zi, luate dimineaţa pe stomacul gol şi înainte de mese), efectul favorabil fiind datorat conţinutului ridicat în bergapten.

Întrucât există în rădăcini un raport ideal între conţinutul de fier şi cel de magneziu, sucul din rădăcina de ţelină ajută la profilaxia cancerului de piele.

Ţelina în alimentaţie

Toate organele plantei ar trebui să fie nelipsite din alimentaţia noastră curentă. Frunzele au fost utilizate în alimentaţia europeană încă din secolul al XV-lea, fiind mult apreciate la aromatizarea unor salate, supe, ciorbe, sosuri, maioneze şi în multe feluri de mâncăruri scăzute cu carne, peşte şi ouă, fripturi rotisate. Se asortează cu morcov, pătrunjel verde, cartofi, fasole etc. Savoarea proaspătă, aromatizantă şi suculentă, cu miros intens şi agreabil, are un rol esenţial în stimularea apetitului şi în favorizarea digestiei.

Frunzele se consumă în stare proaspătă sau uscată pentru iarnă. Pentru salate se toacă mărunt şi se amestecă cu puţină lămâie şi ulei de floarea soarelui.

Rădăcina este indispensabilă în arta culinară, fiind în perfectă armonie cu prazul, pătrunjelul, ceapa şi morcovul. Se poate consuma în stare crudă, dată pe răzătoare şi introdusă într-un amestec de salate, luate înainte de mese. Salata se prepară într-un castron în care se rade o rădăcină de ţelină, alături de morcov, măr, sfeclă roşie şi pătrunjel (rădăcină); se adaugă puţină salată verde, ceapă, felii de tomate, untdelemn, sare şi suc de lămâie, care se amestecă şi se consumă la mesele principale.

Reţete cu ţelină

O altă salată se prepară din 2 ţeline mari care se fierb în apă cu sare; se taie în felii subţiri şi rotunde, se adaugă ulei, sare, suc de lămâie şi se aşează pe un platou, asortat cu frunze de pătrunjel, salată verde sau varză roşie.

Tot din ţelină se prepară o supă dintr-o rădăcină tăiată în bucăţi mici, se adaugă 0,5 kg cartofi şi 100 g orez; se fierb împreună în 2 litri apă cu sare şi se drege cu smântână sau cu bulion.

În arta culinară sunt mult apreciate câteva feluri de mâncare preparate cu rădăcină de ţelină: salate (eventual cu adaus de morcov, dovlecei, hrean, lămâie, tomate, mere, ananas, arpagic sau maioneză), supă-cremă, tocane de ţelină (cu carne, parmezan, măsline sau ciuperci), budincă, gustare cu ciuperci, musaca, piure, sufleu.

Seminţele au o aromă foarte puternică dacă se macină fin. Se amestecă cu sare şi se adaugă la mâncărurile cu legume, în pudra de curry african sau în condimentul bengalez, consumat cu mare plăcere în India. Seminţele de ţelină (3 grame), ţinute sub limbă timp de 7 minute şi înghiţite apoi cu puţină miere, au efecte de stimulare digestiei.

Tot din seminţe măcinate se poate extrage o esenţă concentrată, utilizată în industria lichiorurilor.

Aproape toţi bărbaţii cu vârste care depăşesc 60-65 de ani vizitează tot mai des cabinetele de specialitate, acuzând suferinţe acute sau cronice legate de afecţiunile prostatei. Presupunem că nu toţi dintre cei interesaţi de aceste afecţiuni glandulare cunosc unele detalii de anatomie şi de funcţionare a organelor implicate. De aceea, vom face câteva precizări pe care le considerăm absolut necesare în înţelegerea problemei.

Prostata este o glandă sexuală, anexă a aparatului genital masculin, situată într-un ţesut musculo-conjunctiv sub vezica urinară, pe primii centimetri ai uretrei. La vârsta de 20 de ani prostata are un volum de 15 cm cubi şi seamănă cu o castană, ca volum şi formă. Prin partea sa centrală trece uretra în care se secretă circa 25-30% din lichidul seminal, de obicei în timpul actului sexual. Acesta se amestecă cu sperma şi lubrefiază mucoasa uretală.

Prostatita este o infecţie genito-urinară, care se caracterizează prin inflamarea treptată a prostatei. Forma acută a bolii este o inflamaţie microbiană, produsă în urma unor infecţii cu gonococi, stafilococi, streptococi, enterococi şi colibacili şi se manifestă prin edeme şi infiltraţii glandulare, însoţite adesea de colectări purulente. Apar uneori accese de febră (37,2 – 37,50C), frisoane, urinare greoaie, cu micţiuni dese şi nedureroase. Această primă formă afectează circa 10% din bărbaţii de peste 18 ani.

Forma cronică apare frecvent la persoanele care depăşesc vârsta de 50-60 de ani, din cauza unor tulburări de echilibru hormonal, ajungând la o frecvenţă de aproximativ 40% din numărul bărbaţilor de peste 50 de ani. Se manifestă prin sclerozarea şi atrofierea ţesutului glandular. Bolnavul prezintă dureri perianale şi tulburări genitale, cum ar fi ejaculări precoce sau întârziate, erecţie dureroasă cu cantitate redusă a lichidului de ejaculare, lipsa apetitului sexual, ajungând până la impotenţă.

Prin hipertrofierea prostatei creşte mult volumul ţesutului musculo-conjunctiv, de cele mai multe ori cu proliferare papiliferă. Se ajunge la îngustarea treptată a uretrei, vidarea incompletă a vezicii urinare, micţiuni foarte frecvente (peste 3-4 ori pe noapte), uneori cu usturimi pe canal. Agravarea începe din momentul urinării cu sânge şi la blocarea curgerii urinei (insuficienţă renală sau blocaj renal).

Adenomul, frecvent la bărbaţii de peste 60 de ani

Adenomul de prostată este o formă evolutivă a prostatei netratată la timp, fiind caracteristică bărbaţilor care au „trecut de amiaza vieţii“. Boala constă dintr-o tumoră benignă, deci necanceroasă, care apare în jurul vârstei de 60 de ani, când 70% dintre bărbaţi constată prezenţa simptomelor caracteristice. Cu trecerea anilor, prostata atinge dimensiuni de peste 40-50 mm în diametru (cât o lămâie) şi devine mai dură, lipsită de elasticitate.

Ca urmare a presiunii create asupra vezicii urinare şi a uretrei, apar dificultăţi de urinare, prin nevoia urinării dese (polikiurie), la început de 2-5 ori în cursul nopţii, cu jet urinar redus. Treptat, urinările se îndesesc şi ziua, cu efort şi jenă la micţiune (disurie). În jurul vârstei de 80 de ani, 90% dintre bărbaţi au adenom de prostată, cu grade diferite de inflamare. Cu timpul se instalează oboseala cronică, lipsa poftei de mâncare, dureri de cap şi chiar o infecţie a vezicii urinare, care nu poate să fie evacuată la timp din cauza obturării uretrei. Bolnavul se obişnuieşte cu suferinţa, dar fenomenele se accentuează treptat, în funcţie de ritmul creşterii adenomului.

Cu cât rămâne mai multă urină în vezică, neeliminată la timp, cu atât creşte pericolul unei agravări a bolii din cauza înmulţirii bacteriilor, a unor infecţii urinare şi a formării de calculi renali şi vezicali. În această fază pot să apară crize acute de insuficienţă renală şi chiar blocaj renal care afectează rinichii. Starea generală se agravează rapid, bolnavul slăbeşte, devine palid, astenic şi nervos, din cauza unui somn întrerupt prea des. Creşte procentul de urină din sânge, se măreşte tensiunea arterială şi se ajunge la insuficienţă renală cronică şi la unele complicaţii grave. În unele cazuri, adenomul de prostată poate degenera în cancer de prostată, de vezică sau de rinichi.

Merită să menţionăm că în ţările islamice incidenţa afecţiunilor de prostată este foarte redusă. Conform credinţei lor, este interzis bărbaţilor să urineze din poziţia „în picioare“ în faţa lui Allah, care este prezent peste tot. În poziţie „aplecat“ are loc golirea aproape totală a vezicii urinare, precum şi destinderea căilor renale şi a prostatei, ceea ce ar putea explica raritatea cazurilor de suferinţe prostatice.

Tratamentele afecţiunilor prostatice

Implică un arsenal de metodici medicale, asociate cu reţete de plante medicinale, elaborate în urma numeroaselor experienţe seculare ale multor popoare, care au pus în evidenţă unele proprietăţi terapeutice benefice (antiinflamatoare, antitumorale, antiseptice, anticongestive, diuretice şi antispastice), care asigură o relaxare a musculaturii prostatei şi distrugerea agenţilor patogeni implicaţi.

În tratamentul intern sunt recomandate ceaiuri simple sau în amestecuri, tincturi şi uleiuri eterice din plante aromatice.

- Decoct din ghimpe (holeră), preparat dintr-o linguriţă herba uscată şi mărunţită la 250 ml apă; se fierbe 10 minute la foc domol, se lasă să infuzeze 15 minute în vas acoperit, se strecoară şi se beau două ceaiuri calde pe zi (dimineaţa şi seara pe stomacul gol, cu 30 minute înainte de mese). Tratamentul durează 6 luni şi se continuă încă 12 luni, luând numai o cană pe zi (dimineaţa), în funcţie de stadiul bolii şi de reacţia organismului. Efectele tratamentului sunt decongestive, diuretice, dezinfectante şi cicatrizante şi se resimt după 3-4 săptămâni, cu reducerea micţiunilor nocturne, dispariţia usturimilor şi a durerilor pe uretră, în zona vezicii urinare sau a şezutului. Treptat, prostata se descongestionează şi îşi reia elasticitatea şi volumul normal, evitând astfel intervenţiile chirurgicale ;

- Infuzie din pufuliţă cu flori mici, preparată dintr-o lingură herba uscată şi măcinată la 250 ml apă clocotită; se beau zilnic 3-4 ceaiuri calde, înainte de mese, având efecte în normalizarea urinării şi evitarea usturimilor sau durerilor pe uretră, datorită proprietăţilor diuretice, depurative, antiinflamatoare şi dezinfectante;

- Infuzie din flori şi herba înflorită de urzică moartă albă, preparată din 1 linguriţă flori la 250 ml apă; se beau 2 ceaiuri îndulcite pe zi, înainte de mesele principale, într-un tratament de lungă durată cu efecte diuretice ;

- Infuzie din muguri de pin (20-30 g la un litru apă), din care se beau 3 căni pe zi timp de două săptămâni, cu efect de reducere a inflamaţiei glandei prostatice;

- Decoct din castane sălbatice (2-3 seminţe zdrobite şi fierte în 1 litru apă); se bea câte o cană de ceai înainte de fiecare masă, timp de 3 săptămâni, urmate de o pauză de 10 zile ;

Alte tratamente se fac cu infuzie din frunze de păr (100 g la 1 litru apă), de zmeur, de osul iepurelui, din flori de coada şoricelului, decoct din frunze de strugurii ursului sau decoct din seminţe decorticate şi neprăjite de dovleac (2-3 căni zilnic).

Combinaţii din plante cu efect garantat

În decursul timpului au fost elaborate numeroase reţete complexe în care sunt incluse atât plantele menţionate mai sus, cât şi multe alte specii. Cel mai des folosit este amestecul din: rădăcini de tătăneasă (20 g), flori de gălbenele (20 g), flori de muşeţel (20 g), herba de busuioc (20 g), herba de ghimpe (20 g), flori de urzică albă (10 g), muguri de pin (10 g), din care se prepară un decoct cu 1 lingură amestec la 300 ml apă; se fierbe 4-5 minute la foc mic şi se bea în cursul zilei având efecte antiseptice, antiinflamatoare, anticongestive, diuretice şi antitumorale.

În alte amestecuri mai intră: cimbrişor, merişor, coada-şoricelului, coada-calului, valeriană, roiniţă, sulfină, fenicul, salvie, nalbă, ienupăr (fructe), fasole (teci), cânepa codrului, trei-fraţi-pătaţi, pătrunjel (seminţe).

Pe plan mondial este mult utilizată planta africană Serenoa repens, din extractul căreia se prepară produsul german Prostamol Uno.

Tincturile cele mai eficiente conţin:

- castane sălbatice (20 g seminţe zdrobite macerate timp de 10 zile în 100 ml alcool 700), din care se iau câte două linguriţe tinctură pe zi, cu efecte în stările congestive ale prostatei;

- ceapă (2 linguriţe tinctură pe zi, timp de 10 zile pe lună, pe durata de 6 luni anual);

- frunze de tuia şi mesteacăn, herba de ghimpe, urzică albă şi rostopască (în părţi egale) în tinctură 10%, luând câte 20-40 picături de 2-3 ori pe zi, între mese, timp de 1-2 săptămâni pe lună.

Dimineaţa se poate lua un macerat apos din boabe de grâu, iar seara, înainte de culcare, se ia o lingură de ulei de dovleac sau o jumătate de cană cu seminţe de dovleac.

Uleiurile eterice din plante aromatice constituie o altă direcţie de tratamente (pin, ienupăr, chimion, fenicul), câte 5-10 picături pe zi, în puţină apă caldă şi îndulcită sau într-o linguriţă cu miere sau dulceaţă, luate cu 20-30 minute înainte de mesele principale, timp de două săptămâni, având puternice efecte antiseptice, diuretice şi antispastice.

Ce şi cât mâncăm

Regimul alimentar prevede un consum ridicat de lichide sub formă de ceaiuri şi sucuri (din morcov, sfeclă roşie, ridichi, castraveţi, pepene verde, orz verde), precum şi o cură de crudităţi timp de două luni. Se mai recomandă consumul de ceapă, usturoi, pătrunjel, dovlecei, dovleac şi varză. Dintre fructe sunt indicate în primul rând perele (câte 500 g zilnic, timp de 4-6 săptămâni), apoi coacăzele negre, zmeura etc.

De două ori pe săptămână sunt recomandate zile cu regim de cruţare. De trei ori pe zi, înainte de mese, se vor consuma 1-2 linguri de seminţe de dovleac decojite şi neprăjite, însumând circa 100-300 g zilnic şi o linguriţă de ulei din seminţe de dovleac, luată seara, la culcare.

În caz de retenţie urinară acută se începe o cură de 3 săptămâni cu extract din boabe de grâu care se fierbe, la foc redus, într-un litru de apă până când grâul se înmoaie; se lasă să macereze acoperit timp de 10 ore într-un vas de sticlă după care se strecoară şi se consumă câte 100-150 ml în fiecare dimineaţă, pe stomacul gol, înainte de micul dejun. Tratamentul se repetă de două ori pe an.

Alcoolul, cafeaua şi ciocolata, excluse din hrana zilnică

Se vor evita mesele abundente, alcoolul, fumatul, cafeaua, ciocolata, alimentele şi băuturile fermentate şi greu digerabile, acriturile, laptele acru, iaurtul, smântâna, borşul crud, bulionul, fructele crude, condimentele tari (ardei iute, piper, hrean, scorţişoară), fructele prea acre. Sarea se reduce la minim.

Pentru a evita cancerul de prostată se recomandă bărbaţilor să consume mult peşte (macrou, somon, ton, sardele etc) cu un conţinut ridicat în acizi graşi, ce prezintă proprietăţi antiinflamatoare şi antitumorale. De asemenea, are acţiune protectoare beta-carotenul din morcov, conopidă, varză, broccoli, licopenul din tomate, struguri, pepene verde precum şi unele vitamine şi elemente minerale.

Evitaţi şederea îndelungată pe scaun

Bolnavii de prostatită şi adenom se vor feri de frig şi umezeală şi vor avea grijă ca picioarele şi zona şezutului să fie permanent calde. În cursul zilei se va face multă mişcare în aer liber, băi de soare, exerciţii fizice uşoare, fără călătorii prelungite şi oboseală accentuată. Se va evita şederea îndelungată pe scaun precum şi trepidaţiile, călăritul şi se vor combate constipaţiile de câte ori este cazul.

Peste vârsta de 45 de ani, fiecare bărbat se va supune unui consult de specialitate pentru palparea prostatei. La fiecare două ore, bolnavul va încerca să urineze, iar seara îşi va apăsa puternic partea inferioară a abdomenului pentru evacuarea unei cantităţi mai mari de urină.

Pe perioada tratamentului este recomandat repaus sexual, evitarea emoţiilor negative şi consumul preparatelor hormonale, cu efecte secundare grave.

În ficare seară se va face o baie caldă de şezut (la 400C, timp de 20 minute) sau duş scoţian alternativ (40/200C). Noaptea se va dormi numai pe o parte, deoarece dormitul de spate măreşte frecvenţa urinărilor noctrune.

Tratamentul balneoclimateric se face, în formele cronice ale bolii, la staţiunile Ocna Sibiului, Sovata, Bazna, Govora, Eforie Nord, Techirghiol şi Mangalia, cu băi de soare şi de nămol.

Simptomele cancerului de prostată

Este o gravă maladie a glandelor prostatice reprezentând a doua cauză de deces prin cancer, după cancerul pulmonar. Liga Română de Cancer estimează că în România sunt diagnosticate, anual, 177 cazuri noi de cancer de prostată şi că peste 7% din bărbaţi mor anual din această afecţiune.

Incidenţa bolii este mai mare în America de Nord şi în Europa de Nor-Est. În schimb, este destul de rară în America de Sud, Africa şi Orientul Apropiat. La negrii din America, riscul apariţiei cancerului de prostată este mai mare cu 40% comparativ cu populaţia albă, înregistrând cea mai mare incidenţă din lume.

Statisticile au arătat că bărbaţii cu rude apropiate (taţi, fraţi) care au suferit de cancer de prostată pot avea un risc de îmbolnăvire mai mare.

Detectarea cancerului prostatic în stadiile precoce este posibilă cu testul antigenului specific prostatic (PSA), măsurat în sânge; celulele neoplazice produc un exces dintr-o proteină care determină creşterea nivelului PSA.

În stadiile iniţiale, cancerul de prostată evoluează lent şi fără simptome caracteristice. Semnalele de alarmă apar prin dureri la urinare, micţiuni frecvente, mai ales nocturne, urinare cu sânge, dureri lombare, toracice, pelviene sau la nivelul coapselor. Dacă la tuşeul rectal se descoperă prezenţa unui nodul sau a altor neregularităţi prostatice este cazul unei atenţii deosebite asupra existenţei afecţiunii canceroase.

Una dintre cauzele bolii o constituie existenţa în sânge a unei enzime numită hespină, care declanşează extinderea celulelor maligne prin metastaze la nivelul ficatului, plămânilor şi oaselor.

Cum poate fi tratat

Tratamentul fitoterapeutic se poate realiza prin multiple proceduri:

- infuzie de epurare cu un amestec, în părţi egale, în care intră herba de ghimpe, pufuliţă cu flori mici, coada- şoricelului, frunze de urzică albă, flori de gălbenele şi sulfină, rădăcini de brusture din care se beau câte 1-2 litri pe zi;

- tinctură antitumorală generală: rostopască (40%), trei-fraţi-pătaţi (30%), coada-calului (20%), ţintaură (8%) şi traista-ciobanului (2%); se consumă câte 30 de picături de 3 ori pe zi, cu 30 minute înainte de mesele principale, diluându-se cu ceaiul de epurare;

- tinctură antitumorală specifică prostatei preparată dintr-un amestec, în părţi egale, cu flori de urzică albă, traista-ciobanului, frunze de tuia, crăiţe şi saschiu din care se iau câte 30 de picături de 3 ori pe zi în ceaiul de epurare.

După şase luni de tratament se face o pauză de 1-2 luni şi se reia un nou ciclu.

Un studiu efectuat la Universitatea din Boston (SUA) arată că după operaţia de cancer la prostată are mare eficacitate extractul din ciuperca Phellinus linteus, care poate împiedica dezvoltarea unor noi celule canceroase, reducând şi dozele de citostatice administrate ulterior.

Consumaţi zilnic peşte

Regimul alimentar are un rol esenţial în reglarea secreţiei hormonale şi a procesului de diviziune a celulelor maligne. Există o legătură directă între cancerul de prostată şi dieta alimentară bogată în alimente grase şi preparate rafinate. Aceasta explică incidenţa bolii de 120 de ori mai mare în SUA decât în China, unde alimentaţia este mult mai simplă.

La consumul mare de grăsimi animale şi vegetale saturate, riscul îmbolnăvirii este de 2-3 ori mai ridicat, excepţie făcând uleiul de măsline şi grăsimile de tip Omega-3 din uleiul de peşte şi din nuci. De aceea, se recomandă un consum mărit de peşte oceanic (somon, ton, sardine, macrou), cu un conţinut ridicat în acizi graşi nesaturaţi, care prezintă proprietăţi antiinflamatoare şi antitumorale.

Încetinirea evoluţiei cancerului de prostată se realizează printr-un consum sistematic de seminţe de in, care diminuează nivelul testosteronului din sânge.

Dintre legume, cele mai evidente efecte protectoare faţă de cancer le au tomatele şi sucul de roşii, bogate în licopen, un antioxidant care inhibă procesele de oxidare celulară. De asemenea, se recomandă pentru consum morcovi, varză, broccoli, conopidă, varză de Bruxelles, struguri, pepene verde (bogate în beta-caroten şi licopen). Sunt deosebit de eficiente vitaminele E şi D, precum şi unele elemente minerale cu proprietăţi antioxidante cum ar fi seleniu, existent în cereale integrale şi în nucile braziliene.

Există recomandarea de a reduce treptat consumul de lapte şi produse lactate, din cauza unui aport prea mare de calciu.

Intervenţia chirurgicală nu este indicată la peste 70 de ani

Cancerul de prostată poate fi tratat cu hormoni antitumorali sau cu medicamente citostatice care reduc tumorile prostatice şi suprimă capacitatea de metastazare prin invazie în ţesuturile înconjurătoare.

La bărbaţii de peste 70 de ani, cancerul de prostată progresează foarte lent, astfel că decesele survenite ulterior ar putea fi provocate şi de alte cauze. De aceea, se impune renunţarea la intervenţia chirurgicală după această vârstă, mai ales că operaţia făcută poate provoca reacţii nevindecabile, cum ar fi impotenţa şi incontinenţa urinară sau chiar afecţiuni cardiace grave, adesea fatale. Ţinând seamă de aceste urmări posibile, intervenţia chirurgicală poate fi înlocuită prin brahiterapia cu implante radioactive, folosind iodul radioactiv, inserat în prostată pentru protejarea ţesuturilor afectate cât şi a celor sănătoase din organism.

Vindecarea completă este posibilă numai dacă diagnosticarea bolii a fost făcută la timp. De aceea, se impune ca orice bărbat cu vârsta de peste 60 de ani să-şi facă, anual, un control la prostată, mai ales dacă apar tulburări sau dureri la urinare. În concluzie se poate sublinia că tehnicile naturiste şi medicamentoase pot rezolva majoritatea cazurilor de prostatită şi o mare parte din cazurile de adenom şi cancer de prostată, evitând riscurile intervenţiilor chirurgicale, mai ales la vârste înaintate, de peste 85-90 de ani.

Reţeta autorului include, pentru uz intern:

- ghimpe, pufuliţă cu flori mici, urzică albă, pin (muguri), castane sălbatice, cimbrişor, coada-calului, coada şoricelului, dovleac (seminţe), tătăneasă (rădăcini).

Remedii indicate în uz extern:

- băi locale cu infuzie sau decoct din diferite plante medicinale luate separat: castane sălbatice, flori proaspete de muşeţel sau urzică albă, fân (2-3 pumni la un litru apă) ;

- amestec de plante cu flori de muşeţel (20 g), flori de gălbenele (20 g), flori de urzică albă (10 g), herba de busuioc (20 g), muguri de pin (10 g) şi rădăcini de tătăneasă (20 g) din care se prepară un decoct cu 3 linguri amestec la un litru apă, cu utilizare în băi calde de şezut ;

- cataplasme aplicate în partea de jos a abdomenului cu ceapă crudă, rădăcini de tătăneasă, schinduf şi patlagină;

- cataplasme de noapte în zona pelviană cu frunze de varză curăţate de nervuri şi înmuiate în apă fiartă, terci din coada-calului, cartofi cruzi şi tărâţe de grâu;

- comprese (de 2-3 ori pe zi câte 20-30 minute) cu decoct de pufuliţă, turiţă mare, brusture, bitter suedez, coajă de stejar, păr şi arin. Înainte de aplicarea compreselor se unge zona cu extract uleios de sulfină, ulei de măsline sau unguent de gălbenele. Aplicarea pe zona afectată a unei perne umplute cu paie de ovăz şi herba de coada- calului.

Apiterapia recomandă polen (20 g luate dimineaţa timp de 30 de zile) sau câte două linguriţe propolis la fiecare masă, timp de 10 zile, cu repetare la începutul fiecărui anotimp.

De mii de ani, cea mai mare atenţie a persoanelor preocupate de sănătatea celor din jur a fost îndreptată spre planta Salvia officinalis, considerată „iarbă sfântă“ la greci, şi „simbolul sănătăţii“, la orientali. Pentru romani devenise un panaceu universal, care vindeca toate bolile umane sau planta celor 1.000 de virtuţi terapeutice. De altfel, denumirea speciei derivă de la cuvântul latin „salvare“ - a salva, a vindeca, având multiple întrebuinţări terapeutice.

Un vechi dicton păstrat din Roma Antică formula categoric: „Cum să moară omul dacă are salvie în grădină?“ Într-o carte foarte veche se arăta că proprietăţile vindecătoare ale acestei plante se datoresc Fecioarei Maria, care fugea cu pruncul Iisus în braţe fiind urmărită de soldaţii regelui Irod. Când Maria a solicitat florile de pe câmp să o ascundă, prima plantă care i-a sărit în ajutor a fost salvia, care a adăpostit-o printre bogăţia de frunze şi a scăpat-o de urmăritori. Atunci Maica Domnului a spus: „De azi înainte şi până în eternitate, tu vei fi floarea preferată a oamenilor. Îţi dau puterea să vindeci pe om de toate bolile şi să-i salvezi de la moarte aşa cum ai fă