• 9 Octombrie 2008 - Artur Silvestri :”Nimeni in Romania nu poate sa spuna cu precizie ce ne asteapta iar cine face prognoze ghiceste in bobi in acest moment “
• 8 Octombrie 2008 - Cat de profunda va fi ” criza imobiliara ” la noi
• 7 Octombrie 2008 - Cand apare” criza americana ” pe Dambovita
• 6 Octombrie 2008 - Pana unde va merge ” criza americana “
• 3 Octombrie 2008 - Artur Silvestri : Formula de “Micul Paris” este din pacate o simpla afacere romaneasca,inca posibila, si , de fapt , o iluzie sterila “
• 2 Octombrie 2008 - INTREBARI SI RASPUNSURI - Dilema magarului lui Buridan: “vechi” sau ” nou”?
• 1 Octombrie 2008- INTREBARI SI RASPUNSURI :Slogane vechi si noi :”apartamente pe hartie pentru clasa medie ”
• 30 Septembrie 2008 - INTREBARI SI RASPUNSURI :”Dezvoltatorii”cedeaza si ieftinesc sau continua campaniile de promotii si cadouri ?
• 29 Septembrie 2008-INTREBARI SI RASPUNSURI -Noua guerilla:”inasprirea normelor de creditare”
• 26 Septembrie 2008 - MODELUL GRESIT - De la ” anul euforic” la “anul derutei”
• 25 Septembrie 2008 - Soluţia românească aberantă : Propagandismul deşănţat
• 24 Septembrie 2008 - “Piata imobiliara perplexa”; Romania in fata crizei globale
• 23 Septembrie 2008 - EPOCA RECESIUNII GLOBALE- Cate prognoze imobiliare , anterioare lui Septembrie 2008 , vor mai ramane valabile ?

*urmatoarea miscare a bancii Angliei va fi sa taie din dobanda cheie,

*Banca Natinonala a Israelului a surprins ieri pietele financiare asumandu`si o tinta a rezervelor in dolari mult mai mare, care se traduce prin achizitii importante de USD din piata (probabil vor sa limiteze impactul crizei economiei americane asupra celei a Israelului)

*comentarii foarte pertinente asupra politicilor monetare din Egipt, Polonia, Cehia si Romania

Dar mai bine cititi analizele lor aici

Sa trecem peste nevrozele de primavara ale Guvernatorului, caruia daca nu i se cerea de la Bruxelles sa se inaspreasca controlul pietei imobiliare, si`ar mai fi luat un apartament supraevaluat si in acest an, invitandu-va sa cititi niste prognoze pe care tocmai le-am primit pe mail. Le atasez aici

Atitudinea „românească“ este, deci, neobişnuită şi capătă astăzi chiar şi un aspect de unicat. Alţii nu au aceste opţiuni şi ştiu prea bine că strategiile de amploare, proiectele ce privesc dezvoltarea colectivă pentru zeci de ani şi, până la urmă, protecţionismul în folos cetăţenesc nu pot să împovăreze particularul ce îşi vede orice iniţiative de mai mare însemnătate culcate la pământ ori restrânse de spaţiul definit prin limite unde îi este cu neputinţă a se exprima fructuos. La drept vorbind, pretutindeni în societăţile aşezate, Statul supraveghează mecanismele vitale precum sunt „bursa“ şi „piaţa imobiliară“ şi ori de câte ori înregistrează aci o tendinţă de febră anormală şi procese cu posibile dezvoltări incontrolabile nu ezită să practice un intervenţionism inerent căci obligaţia lui este aceea de a feri pe cetăţean de nelinişti sociale inutile iar pe „producător“ să îl ţină la depărtare de îngrijorări capabile să aducă pierderi şi chiar faliment. Dar la noi acestea sunt considerate „atitudini înapoiate“ şi se dispreţuiesc cu o petulanţă proprie unei mentalităţi de perso­naj neisprăvit care, pe lângă inaptitudinea de a înţelege fenomenele capitale, aşează şi deficitele în seama unor mici erori mărunte, cu va­loare de „incident“ când, de fapt, acestea izvorăsc din maladia sistemului croit greşit.

Iată, între altele, ideea că noi am avea un „deficit de vizibilitate“ ce păgubeşte numai piaţa imobiliară este atât de suprarea­listă încât nici măcar nu merită un examen dezvoltat spre a se obţine o corecţie elementară. Căci, la drept vorbind, noi nu avem „vizibilitate“ în aproape nimic, iar când aceasta există „imaginea negativă“ apare matematic şi cu o precizie de ceasornic elveţian. În ziarele din Occident, despre România se scrie „din an în paşte“ şi, de obicei, în condiţii de „ştire de citit“ ocazionată de vreun dezastru natural sau indiferent ce curiozitate cu caracter exotic. Mai adeseori se scrie, însă, despre românii care, în tradiţia negaţionistă devenită astăzi aproape o regulă prin stăruinţă în satanizare, ar fi prin definiţie „hoţi“, bandiţi şi stimulatori ai mediilor interlope locale.

În bine nu apare nimic, decât prin nu se ştie ce intervenţie a hazardului, iar noi nu suntem capabili să alimentăm, cu informaţie ele­mentară sau propagandistică, pe nimeni şi de nicăieri. Dar, ori­şicum am lua-o, astfel de iniţiative mai mari ori mai mărunte, nu sunt posibile prin efort privat ori cu adunat banul „mână de la mână“ ca să se mai dreagă busuiocul pe unde, însă, practic nu există absolut nimic de dres. În vara trecuta , ca să exemplific, nu am întâlnit în nici o librărie din Paris, Milano, Barcelona sau Viena vreo broşură despre România, vreo hartă geografică de vânzare, un pliant oarecare, un semn măcar că existăm pe Pământ şi că am putea interesa măcar în vreo proporţie măruntă, arătând că avem legitimitate în a ne păstra „în fiinţă“; aceasta în vreme ce, în Catalonia, oricine putea să cumpere până şi un dicţionar de conversaţie pentru uzul călătorilor în Bulgaria iar la posturile de televiziune „globalizate“ secvenţele publicitare despre Croaţia erau enervant de frecvente. Mi-a crăpat obrazul de ruşine într-o librărie mare din Paris, când am văzut că, într-o colecţie, şi căutată şi inteligent concepută, despre „oraşele lumii“ existau mici volume de buzunar despre Beirut, Bratislava, Budapesta şi Sofia (aceasta ca să nu mai citez „marile metropole“) şi nici unul despre Bucureşti care, deci, ar fi situat mai degrabă pe o altă planetă ori în regiunile definite pe hărţile medievale prin „pata albă“ şi vacuitate. Dar corecţia acestui „deficit“ n-ar costa o avere. Mă şi gândeam că, pentru a-l face în tiraj mediocru de cam 2000 de exemplare, nu ar fi nevoie decât de vreo treizeci de milioane de lei vechi (unde s-ar fi inclus şi redactare şi tipar, adică totul), deci un mizilic faţă de cheltuielile deşanţate ce se fac din buzunarul ano­nimilor români pentru tot felul de prostii extravagante. Bineînţeles că m-am hotărât să-l fac eu, cu cheltuiala mea şi prin asociere cu editorul francez, însă străduinţa particularilor, cât de pricepuţi sau idealişti, nu-i până la urmă decât o picătură într-un ocean fiindcă sunt deziderate ce nu se pot susţine numai „cu mână privată“.

De fapt, noi vorbim despre „semnale către Univers“ şi, deci, „atragere de bani“ prin vânzarea de ocazii cu înfăţişare tentantă dar continuăm să tacem şi să aplicăm tradiţionala ideologie a „accesului prin strungă“, chemând „pe alese“ şi, mai apoi, lăsând să treacă selectiv numai pe cei care plătesc taxă trebuitoare pentru a putea ajunge la „peştera cu comori “ ascunse cu grijă şi ferite atent de ochii nedoriţi. Nu o dată impresia că avem o pasivitate ne-întâmplătoare în materie de „imagine externă“ – şi că aceasta este doar o parte dintr-un proiect de o întindere şi organizare cu anvergură greu de întrevăzut – apare şi stăruieşte deşi mai la îndemână ar fi de obicei explicaţia simplistă, prin ignoranţă şi belferism, care, însă, va trebui corectată şi pusă întotdeauna sub semnul bănuielii.

Astfel, ieremiadele ce nu încetează de mai bine de un deceniu şi jumătate în tematica „prudenţei investitorilor străini“ (de parcă „strainul“ ar apărea aici din filantropie şi nu pentru un câştig mai bun decât obţine acasă) ar fi mai indicat să se proiecteze pe pânzele prea subţiri şi restrânse în dimensiune ce desfăşurăm noi, ca să atragem, ignorând cantitatea obiectivă de resurse ori învăţându-ne cu atitudinea „minimalizării proprii“ ce se confundă cu un obiectivism de capacitate intelectuală prea de tot redusă.

Investiţiile mari sunt aduse de proiectele mari. Noi lucrăm însă manufacturier. Când auzim despre „dezvoltări“ de 30, 80 sau 100 de milioane de dolari americani, emoţia ce ne cuprinde este de nedescris de parcă acestea ar fi echivalente cu ridicarea Piramidelor egiptene şi cu Marele Zid chinezesc. Dar, la drept vorbind, ceea ce se cheltuieşte pe Dâmboviţa nu sunt decât nişte mărunţişuri de periferie de Imperiu şi cine le va compara cu „piaţa imobiliară glo­bală“ unde ceea ce abia începe să intereseze, vag, pe baronii acestei afaceri se învârte pe la un miliard de dolari americani, va înţelege proporţia şi locul unde ne situăm în mod voit. La noi, nu există nici măreţia obiectivelor ce depăşesc întinderea unei vieţi şi nici „strategia colectivă“ care ar defini „tipul de Românie“ ce se preconizează. Jucând cum ne cântă unul şi altul, aici se fac planuri numai din „mandat în mandat“.

„Răspunsul privat“ la indiferenţa Statului este, deci, soluţia realistă ce substituie deficitul de promoţie şi „imaginea“ noastră ştearsă sau rea. Aceasta poate include orice fel de reacţie şi, pornind de la greva colectivă în materie de proiecte şi „livrări“ (absurdă şi invero­si­milă căci întotdeauna se găsesc firi hrăpăreţe şi egoiste ca şi personagii cu o conduită slugarnică faţă de Stăpânire), poate ajunge până la „sindicalizarea cu scop de promoţie“, deşi deopotrivă de impro­babilă într-o ţară unde individualismul înţeles greşit domneşte şi tra­diţia acţiunilor asociative lipseşte aproape cu desăvârşire.

Rămân, astfel, de adoptat iniţiativa eroică personală şi cheltuiala ridicată pentru a se stabili contacte şi schiţe de programe cu un risc incalculabil sau, până la urmă, adeziunea la formulele de „învoială“, combinaţie şi aranjament ce ne definesc parcă în mod constitutiv. Dar, de fapt, ce Stat mai este şi acesta care cheltuieşte în scop de a jefui fără să dea nimic cotizantului şi sustrăgându-se prin trucuri sistematice în a da măcar socoteală? Formula lui ireductibilă este „statul tributal“, cel care te obligă să plăteşti pentru dreptul de a exista; atât şi nimic mai mult.

Astfel încât, în mod neobişnuit, noi am ales desfăşurări ceva mai spectaculoase în domeniul „imobiliarului pentru turismul de lux“ şi „plasăm bani“ în hotelerie de trei şi de patru stele (dar, adeseori, „stele à la Roumain“) şi chiar dacă nu greşim în imediat vom avea, peste încă o vreme, o saturaţie şi, deci, oprire din dezvoltare ce ne va ţine în loc. Dar această etapă era, la drept vorbind, inevitabilă căci trebuia să se concentreze în direcţia „unde se află banii“. Într-o ţară unde interesul popular pentru călătorie există dar „nu sunt bani“ şi unde „străinul“ vine doar întâmplător căci pare că nu îl atrage nimic, preferând (dintre destinaţiile de alternativă) „ieftina Bulgarie ospitalieră“ şi „Ungaria cu geografie de pustă“, ceea ce trebuia atras şi, prin urmare, „satisfăcut“ era „turismul de afaceri“ ce se măsoară, de obicei, în „programe“ şi „proiecte“ şi într-un meca­nism destul de lipsit de fantezie , manifestandu-se prin „reţete“ cu caracter universal. Astfel încât, „hotelul de patru stele“ cu „sală de conferinţe“, salon cu pian, piscină, restaurant, cramă şi sală de biliard, gândit pentru lip­sitele de originalitate „team-building“ ce se fac întotdeauna „la rece“ şi „ca la carte“ s-a dovedit a fi, încă de timpuriu, soluţia lesnicioasă şi inteligibilă. Pentru cei care, cultivând „frăţia dolarului“, pot să lege cu uşurinţă prietenii contractuale cu cei aflaţi în „cercul de cunoştinţe“ (căci afacerile se întâlnesc iar „banii se fac din alţi bani“) aceasta a fost, ani de-a rândul, investiţia la îndemână şi un fel de robinet cu câştiguri sigure, ritmice şi previzibile chiar dacă nesănătoase.

Cum însă nimic nu este etern, şi această concluzie s-a dove­dit determinată de vremurile in schimbare şi astăzi a înainta cu stăruinţă exclusivă în turismul (şi, deci, „imobiliarul turistic“) de lux nu pare a mai fi recomandabil. Astfel, dacă insistăm în această direcţie, noi vom avea un deficit de cerere (căci aceasta este, evident, limitată) iar alte participări masive nu vom mai întâlni câtă vreme Poiana Braşov nu este Cortina d’Ampezzo iar Neptun nu este Cannes sau Saint-Tropez şi nici nu vor fi vreodată altfel decât un surogat fără cine ştie ce însemnătate.

Rezultă, deci, că va trebui sa ne îndreptăm acolo unde există potenţial virgin, adică acolo unde nu am înaintat în exploataţie fiindcă nu am ştiut ce avem sau nu erau motive să ne îndemne în vederea unui câştig rapid care acesta s-a căutat cu febrilitate şi în chip greşit. În această materie, însă, potenţialul României în „imobiliarul turistic“ rămâne uriaş. Aici există ceea ce în alte părţi nu are atâta răspândire, adică o geografie diversă de unde se poate extrage un număr impresionant de soluţii variate care la alţii se regăsesc doar monoton chiar dacă impun prin intensitatea unicatului. Noi avem „pri­mi­tivism“, ce se caută – şi „se vinde“ bine când, însă, la noi se detestă ca fiind ţărănie şi „înapoiere“; avem o viaţă rurală, montană şi cam­pestră, cu trăsături şi conţinut „ecologic“ care nu este scenografie a „vieţii sănătoase“ ci viaţă sănătoasă în stare pură; avem istorie (pe care, cu inconştienţă şi sfătuiţi de câte un „intelectual“ exprimat câteva zeci de ani în preajma unui rege african, o detestăm). Astfel, va trebui să ne descoperim pe noi înşine şi să înţelegem că, astăzi, câştigă acela care îşi cultivă „diferenţa specifică“, impune varie­tatea şi afirmă ceea ce are „altfel“ decât alţii care, la rândul lor, se străduiesc în a scoate la suprafaţă „definiţia lor“. În această ma­terie, noi vom afla, nu prea curând dar nici prea târziu, că „identitatea şi diferenţa însemnează câştig, şi deci bani“. Bineînţeles că, în „limba de metal“ a acestei vremi pigmentată cu un fel de „romgleză“, acestea se cheamă „brand“ adică „imagine capabilă de a se vinde“ „marfa specificului nostru“, totemul. Căci fără el cei „ce vor veni“ aici vor fi puţini, nedefiniţi şi oarecari. Şi, spre a veni către noi, avem nevoie de „drumul de fier“ ce se invoca de către Eminescu, adică de „căi de comunicaţie“ altele decât astăzi fiindcă, spre a vedea Apusenii în măreţia lor de sanctuar mut, este nevoie de drum bun până acolo unde splendoarea naturii se dezvăluie.

Întâi de toate, contribuie la aceasta „corecţia urbană neisprăvită“ anterior si care, în 1990, îşi definitivase doar o parte din „traducerea în material“ iar concepţia ei, în loc să fie înţeleasă şi, în parte măcar, urmărită şi continuată, este „satanizată“ şi exclusă, prin considerent propagandistic, din orice fel de examinare şi de ipoteza de viitor. Totul rămâne, deci, într-o „încremenire de proiect“, tipică la români pentru epocile de fractură. La aceasta se adaugă lipsa de pătrundere intelectuală şi prejudecăţile şi, în această materie, o altfel de soluţie nu s-a emis decât numai absurditatea fără precedent de a propune acoperirea cu pământ a Casei Poporului (o anticipaţie a „lichidatorismului recent“).

Programul centripet de „oraş în oraş“ se menţine, deci, în subsi­diar fără a se completa timp de mai bine de un deceniu iar aspectul deprimant al „Centrului Civic părăsit“ – unde nu se continuă nimic dar începe să se schimbe în mod tacit prin îngăduinţa „din spatele uşilor închise“ la stăruinţa câte unui personaj cu acces la Stăpânire – creează o vreme „răspunsul natural“ tradus prin „plecarea din oraş“.

Anii ’90 cunosc şi încurajează această reacţie ce se produce de la sine şi care, la drept vorbind, ar fi putut constitui ipoteza sănătoasă de evoluţie a Bucureştilor de la oraşul tradiţional la „metropolă“ şi la „megapolis“. Rând pe rând, prin capriciu individual sau alăturare de voinţe, când nu de-a dreptul datorită „modei“ şi atracţiei pentru „cei de o seamă şi de un rang“, apar „satele de miliardari“ constituite, însă, greşit şi strâmb în Pipera şi Băneasa (dar nu şi în Corbeanca „tradiţională“ unde „Paradisul verde“ rămâne modelul pozitiv); aceasta ar fi fost, de fapt, mişcarea naturală de extensiune, „lăţire“ şi „descongestionare“ ce s-ar fi reuşit dacă Stăpânirea avea măcar o cât de măruntă înţelegere faţă de trebuinţele unui oraş gata de sufocare şi s-ar fi dedicat binelui public şi nu binelui tribal. Nicăieri, în aceste „dezvoltări“ făcute cum s-a nimerit, nu a apărut măcar o idee de sistematizare sau o iniţiativă în a civiliza teritoriul prin introducere de reţele de utilităţi necesare iar când s-a înaintat oareşicum, au apărut „redobânditori“ reali ori fabricaţi care, protes­tând drepturile uneori aproximative, făcură să se întârzie şi ceea ce se realiza prin efort privat adesea împotriva Statului nepăsător.

Dar oricât ar fi fost această întindere de oraş de neoficială şi, de fapt, naturală şi oricât de neînţeleasă de Stăpânii Clipei, ea arată că, indiferent cât de târziu, în numai acest fel se vor putea Bucureştii întări şi rezema pe un principiu stabil: adică se vor extinde sau vor pieri. Această evoluţie adeseori tăcută se continuă în forme dintre cele mai diferite care includ deopotrivă prefacerea Otopenilor într-un mic oraş comercial, apariţia, ca nişte plante răsărite spontaneu, de magazine enorme la capătul Militarilor şi mulţimile de cartiere adeseori excentrice şi fără idee ordonatoare aşezate pretutindeni unde se câştigă bine şi există teren mai ieftin. Totul, sau aproape totul, pare strâmb şi neînchegat şi, la drept vorbind, aşa şi este dar această ne-aşezare devine „sindrom predominant“ când cei ce trebuie să creeze agregarea se prefac că s-ar retrage din istorie – lăsând iniţiativa să fie aşa-zis liberă – dar în realitate se ocupă cu precădere de „istoria lor“. Anii recenţi arătară că aceasta nu este doar o impresie ci o realitate dezgustător de mult premeditată şi care se execută adeseori perfect. În locul unei strategii de extensiune şi de „Oraş Mare“, ce ar fi preschimbat Bucureştii, în doar un deceniu, într-un megapolis impresionant şi l-ar fi transformat într-un centru al Europei de Est care, prin dimensiune, po­pulaţie şi loc în geografie, nu se poate compara cu nici o altă ca­pi­tală dimprejur, apare „ideologia concentrării“ şi a oraşului înghesuit, care stăpâneşte în aceste zile şi nu dă semne că s-ar mai opri. Apare, astfel, un „neo-ceauşism dezlănţuit“ lipsit de cea mai neînsemnată capacitate de a gândi prospectiv şi care strică totul cu cinism numai pentru a se obţine dijmă, „zeciuală“ şi procent în afacere atât din „retrocedările făcute funcţionăreşte“ după legea balkanică dar şi din darul de îngăduinţă al „investitorilor strategici“ care ne procopsesc cu clădiri de zeci de etaje în oraşul cu cel mai ridicat risc seismic din Europa, crescut pe albii de râuri adică pe sol moale, suferind prin supraaglomeraţie şi asaltat de români înfometaţi care vin din fundul ţării aici, fiindcă nu ajung în Occident, şi trăind în provizorat (dar nu încă în barăci şi bidonvilluri) precum la Istanbul. „Masacrul urbanistic“ început pe muteşte cu stricarea Bucureştilor tradiţio­nali, unde – în loc să se împiedice orice stricăciune, precum în Viena, prin declaraţie de „rezervaţie urbană“ – s-au ridicat „centre de afaceri“, „sedii de firmă“ şi „blocuri cu apartamente de lux à la roumain“, continuă acum şi escaladează cu o putere de rostogolire uimitoare ce aduce clădiri colosale în pieţe deschise şi liniştite şi giganţi nesăbuiţi lângă catedrale ce definesc Oraşul. Acestea nu se nasc de la sine ci se aprobă de către „specialişti“, invocându-se acel nenorocit „consens al experţilor“ ce traduce, de fapt, monopol de opinie pentru „ei“ şi „ai lor“. Astfel se naşte cu vizibilitate şi acţionează fără nici o ferea­lă „lichidatorismul“ cel mai deşanţat însă pragmatic în folos propriu şi organizat „în spatele uşilor închise“ adeseori de multă vreme şi pus în lucrare printr-un ingenios „principiu al biliardului“.

Dispar pe rând depouri (şi mâine chiar şi Gara de Nord), fabrici, şiruri de clădiri socotite „vechi“ în virtutea unei ideologii primitive a modernizării făcute de creoli neinstruiţi a căror unică înţelegere socială este mentalitatea de stăpân cărat de ordonanţă cu spatele sau de ne­gustor de mic oraş de câmpie ajuns pe scaunul lui Pake Protopopescu. „Triumful betonului“ este parcă definitiv într-un oraş care îşi pierde rând pe rând parcurile căzute sub toporul câte unui „mandatar de redobânditori“ aleşi cu grijă ca să nu transpire mecanismele de fraudă colectivă. Răspândirea Răului este complexă şi completă. Pe la începutul acestei primăveri, în doar două zile şi sub privirile impasibile ale Stăpânirii complice, zeci de mii de arbuşti de pe lângă Aeroportul Băneasa au fost culcaţi la pământ de tăietori neidentificaţi şi într-un anonimat desăvârşit căci „presa fudulă de ureche“ sau co-interesată recenza decolteul Madamei de Pompadour. Cârdăşia în rău atinge cote greu de închipuit dar acesta este doar începutul unui lung proces de stricăciune socială de unde, însă, se va câştiga enorm. Acum, de lângă „doctrina reparaţiilor nesfârşite“ – care a făcut ca să fim singurul oraş din lume unde acelaşi bulevard se repară „structural“ în fiecare an – apare „malaxorul de bani“ unde „grupuri definite“ ce se denumesc „investitori“ şi „speculatorii instituţionalizaţi în echipe“ susţin „noua faţă a oraşului învechit“ care, prin ridicări de construcţii absurde, vor face viaţa aici de netrăit. „Oraşul sufocat“ îşi trăieşte ultimele zile de linişte relativă în faţa asaltului celor care se socotesc stăpânii a tot ce este nemişcător aici şi, cât de curând, şi al celor ce încă mişcă fantomatic în praful astral şi prin gazele ce te înăbuşesc. Un aer de sfidare medievală – de „jupân“ care îşi îngăduie să hotărască discreţionar tăieri de bulevarde inutile, ridicări de pasaje new-yorkeze într-un mediu de case mărunte – s-a instaurat cu vehemenţă imitând ceea ce se închipuie a fi fost, acum douăzeci şi ceva de ani, „o conducere cu mână de fier“.

Totul, însă, se explică prin lăcomia de bani. Dacă Bucureştii nu ar fi devenit aproape dintr-o dată, prin conjuncţia „ideologiei redobândirii dirijate“ şi a viiturii de „bani imaginari“ tradusă în cre­di­tarea ipotecară, un oraş scump unde se câştigă enorm în interval scurt, nu ar fi apărut nici „oferta ţinută în buzunar“ pentru „atunci când trebuie să apară“ şi nici potopul de „investitori“ ce vor construi zgârie-nori în lunca Dâmboviţei, vor încasa banii mulţi şi vor pleca spre alte zări lăsând „consumatorii“ să privească extaziaţi grădinile suspendate în mijlocul oraşului cu ciclul istoric consumat.

Aceste imagini doar aparent apocaliptice sunt însă nimic fără de ceea ce abia începe să se petreacă în „capiştea spoielii“. În absenţa unei perspective ce depăşeşte nu „mandatul“ (căci, oricum, proiectul de câţiva ani nu a existat nici o dată şi nici nu poate exista dacă obiectivul este cel ce se ştie şi nu se spune) ci viaţa trecătoare a unui om, vor răsari în ceea ce unora le place să denumească „Micul Paris“ cele mai oribile clădiri posibile prin alăturare nepotrivită faţă de ceea ce încă a mai rămas din „tradiţia“ călcată în picioare; toate sanctuarele cu răsunet în cultură şi în imaginarul colectiv se vor strânge cu sfială în faţa „modernizării“ sălbatice care abia acum exprimă cu adevărat „spirit de cizmar“; toate parcurile ce ne mai îngăduie să respirăm vor fi şterse de pe faţa Pământului căci în loc de plantaţii de arbori vom avea plantaţiile de vile de unde câştigă cine trebuie, primind drept cadou întinderi ce valorează cât cheltuiala deşanţată făcută în câteva vieţi. „Oraşul strâmb“ orânduit de oamenii pe măsura lui se va impune arătând tot ce este mai nedefinit şi rezidual în această ţară atât în materie de om cât şi în tematica de viaţă istorică. Dar de bună seamă că toate vor avea un sfârşit care, ca întotdeauna când hybrisul stăpâneşte, se va arăta şi el, venind ca un hoţ, noaptea, pe furiş. Odată cu „marele cutremur“, care va fi aici, aşa cum prea bine se ştie, „sfârşitul Bucureştilor“ corectaţi inutil va fi în afară de orice discuţie. În climatul de debandadă instituţională şi de nesfârşită potemkiniadă de stăpâni apucători, câteva luni de imobilizare citadină vor face să se pro­­ducă şi să se instaleze „maladia oraşului inutilizabil“. Abia atunci se va înţelege că „modernizarea“ nu a slujit decât câtorva „participanţi la joc“ iar soluţia, evidentă de atâta vreme şi care ne arată că Bucureştii se extind sau dispar, va mai putea fi invocată şi poate întrebuinţată dar cheltuind încă o dată ceea ce, oricum, astăzi se cheltuie hotărât degeaba.

În această materie, voi spune, deci, ceea ce spun de atâţia ani: „Bucureştii noi“ (dacă vor exista) vor face să supravieţuiască „Bucureştii vechi“, un oraş în sine interesant dar urâţit de cei ce îl stăpânesc.

Când, acum aproape patruzeci de ani, am ajuns în Bucureşti aşezându-mă aici cu locuinţa, oraşul se înfăţişa într-un fel ce astăzi îmi pare ca fiind aproape extras dintr-o fotografie scoasă la dagherotip. Un anumit calm ce rezulta dintr-o impresie de „viaţă aşezată“ şi din proporţii în organizarea de străzi şi de clădiri era parcă de la sine înţeles şi încă nu începuse a se tulbura excesiv prin invazia „lumii indefinite“, de ţărani fugari, venită de aiurea în căutare de câştig mai uşor şi de oareşicare confort deşi aceasta exista şi se aşezase fără accese de febră socială. Imaginea însăşi de planuri articulate şi de „regiuni concentrice“ cu un înţeles simbolic impresiona, traducându-se prin formulări care astăzi nu se mai înţeleg şi adeseori nici nu se mai ţin minte.

În mijloc, ca un fel de „spaţiu consacrat“ de tradiţie, stătea aşa-numitul „Centru“, de fapt o întinsă arie nedefinită care, începând din Piaţa Universităţii – adică de acolo unde Marile Bulevarde se întretaie în crucea de puncte cardinale fundamentale – se desfăcea prin lărgire către toate direcţiile, întinzându-se mai mult ori mai puţin, aşa cum vremurile îngăduiseră să se închege cartiere şi tradiţii în câteva sute de ani. Acesta era „Oraşul Domnilor“, prelungit prin aproape inexplicabile mecanisme de istorie a hazardului, prin câteva „pungi urbane“ de cartiere cu notorietate de sanctuar precum Parcul Jianu, Cotrocenii şi Parcul Domeniilor Statului. „Oamenii vechi“ trăiau, de altminteri, în această geografie unde Parcul Bonaparte, Strada Armenească ori Cartierul Visarion însemnau nu „locuri“ ci „principii“ sau, mai bine zis, „embleme“ tot atât de elocvente ca şi blazonul şi cuprinzătoare ca şi acesta. Şi felul caselor traducea ţinu­ta omenetului ce le popula: adeseori impunătoare şi arătând „stil“ vizibil deşi destul de heteroclit, alăturând palatul neo-clasic, neo-brâncovenismul indigenist al „Şcolii lui Ion Mincu“ şi înrâurirea cubismului cu origina în germanicul „Bauhaus“ de importaţie acceptată şi însuşită.

Acesta trebuie să fi fost „stilul bucureştean“ ireductibil, o mixtură de epoci şi de straturi aşezate prin adaos şi preferinţă indivi­duală ce conţinea „declaraţii ideologice“ subînţelese şi, deci, un catalog de filosofii sociale traduse în „modul de a locui“. Mai încolo decât această lume de stăpâni, se întindeau „car­tierele“ pestriţe cu ori­gine adeseori necunoscute, ce s-ar fi tras din sate înghiţite de oraş ori din foste sălaşuri de moşie, precum Floreasca, când nu erau de-a dreptul „inventate“ prin împroprietărire destul de recentă şi prin aducere de lucrători agricoli obligaţi să se împământenească repede şi cu otuzbirul în Băneasa de pe lângă strada Gârlei, în malul lacului Griviţa. Câteva, dar nu multe, rezultau din „dezvoltări“ tot atât de nevoluntare, precum „Bucureştii Noi“, unde, pe moşia unui anumit Bazilescu, se tăiaseră străzi geometrice ca în vremea Regulamentului Organic. Şi încă, pe lângă acestea, un număr oarecare de „locuinţe ieftine“, ridicate pentru muncitorime în anii ’20 şi ’30, pe terenuri de margine ori de „maidan urban“, clădiri de formă geometrică şi nepretenţioase atât prin spaţiile locuite cât şi prin grădiniţa minusculă ce se adauga, totuşi, casei, sporind verdeaţa unui oraş păgubit în chip tradiţional de vegetaţie, întotdeauna insuficientă.

Apoi, şi mai departe, către „mitocuri“ (adică înspre „schiturile de margine de oraş“, câte vor mai fi fost odinioară) răsăreau de peste tot mahalalele, aşezăminte de oameni de viitură, „universul mitocanilor“. O întinsă pânză de alăturări de case mărunte crescând prin gospodării eclectice, care puneau laolaltă ograda rurală şi cocioabele vernaculare de magazii, bucătărie de vară şi umbrare de fa­milie uvrieră, înconjura pretutindeni „oraşul clasic“, locuit, încă şi atunci, de adaosuri de „vechi“ anteriori şi de „vechi“ recenţi care, la rândul lor, se coalizaseră cu „noii“ dornici de alianţă pentru blazon. Aici, prin Rahova şi prin Pantelimon, prin Colentina ori pe lângă Şoseaua Viilor se adunaseră veneticii diverşi şi progeniturile lor, incapabili de a pleca din „cartier“ în „oraş“ altfel decât prin mezalianţe, aplicare de spirit apucător ori stăruinţă în a slugărnici. Era vremea când încă amestecurile sociale nu se încetăţeniseră, creind acel aspect de bazar uman dizgraţios ce ne apare astăzi ca fiind perpetuu şi inevitabil în a se repeta la infinit. „Omul“ şi „locul“ apăreau atunci într-o consonanţă uimitoare şi, astfel, devenea de la sine înţeles ada­giul, adaptat, ce suna funambulesc însă având realitate conţinutistică: „spune-mi unde locuieşti ca să-ţi spun cine eşti“.

La drept vorbind, aspectul patriarhal era încă uimitor de pu­ternic deşi către sfârşitul anilor ’60 acesta începuse să se subţieze şi să se înlocuiască, accelerat, printr-un mod de viaţă pseudo-me­tropolitan unde populaţia localnică ajunsese irecognoscibilă printre „meteci“ de provincie, dezrădăcinaţi şi aventurieri. Contrar opiniei curente ce leagă „stricarea oraşului“ în forma lui tradiţio­nală de acele vremuri, realitatea documentată nu este însă aceasta. „Stricat“ în me­diul social – asemănător, până într-un anumit moment, cu castele indiene – oraşul nu suferise încă nici o corecţie ci doar adaosuri prin extensiune şi completări nu prea semnificative. Principiul trebuie recunoscut a fi modern. Pretutindeni în lume atunci când populaţia sporeşte cu procent ridicat în timp scurt iar economia se dezvoltă, (indiferent cât de organic ori silit-cerând, deci, forţă de muncă suplimentară) oraşele de întind pe orizontală, „ocupând marginile“ şi lărgindu-se prin adaosuri şi aglutinări. Ideea că „industriile“ înconjoară „vatra“ şi nu o tulbură este atât de răspândită încât nici nu mai trebuie demonstrată iar alăturarea „cartierului de locuinţe“ de „locul muncii (şi, deci, de „fabrică“) este tot atât de evidentă şi se dovedeşte pragmatică. Astfel încât mulţimea de cartiere răsărite în doar câţiva ani acolo unde industria le făcea necesare, se dovedise inevitabilă şi, până la urmă, salutară în datele istorice imediate. Principiul însuşi nu era nou. Sunt unii care definesc Bucureştii ca fiind „o federaţie de sate“ şi pun în seama acestei „avalizări“ treptate de cătune vechi însuşi secretul de întocmire al acestei aşezări care nici măcar nu are aspect singular căci îl regăsim frecvent pe aiurea iar astăzi se produce cu repeziciune în nu puţine locuri de pe alt meridian. Atunci apar, în locul uliţelor şi caselor de pământ, „oraşe-satelit“ precum Bercenii, Militarii, Drumul Taberei şi Pantelimon sau Colentina, în a căror denumire oricine cunoaşte măcar sumar istoria locului distinge nume de sate şi de moşii anterioare şi cu vechime şi, deci, o tradiţie de locuire peste care vine „formula urbană de necesitate“. Acest mecanism modifică însă „sistemul orăşenesc“ sau, mai bine zis, principiul lui stratificat. În locul „cen­tro-genezei“ tradiţionale – cu cercuri concentrice unde aşa-zisul „inel urban“ (o ficţiune „creolă“, care îşi închipuie că Bucureştii sunt Viena) defineşte „spaţiul de concentrare“ – apare „poligeneza“ obli­gatorie, determinată însă strict prin economic şi trebuinţă de mână de lucru. Rezultă că ori de câte ori „părţi mărginaşe din oraş“ capătă valoare prin conţinut şi potenţial tradus în concret (şi nu prin invenţie propagandistică ori „de ima­gine“) dezvoltarea prin extensiune este inerentă şi se justifică. Acestea s-au făcut atunci când au răspuns unei necesităţi şi nu decurge de nicăieri că astfel de procese nu ar putea să devină posibile şi astăzi, ca şi mâine, dacă aceleaşi „scheme economice“ (cu orice alt conţinut) s-ar repeta ori apar ca inevitabile.

În această materie, câteva disociaţii se impun. Ideea că „Bucureştii cartierelor“ ar fi dăunat oraşului tradiţional este fără suport şi, de bună seamă, trebuie corectată căci extensiunea pare să fie aici, ca, de altfel, în toate oraşele „cu tradiţie“ şi „fond istoric“, soluţia cea mai la îndemână şi recomandabilă spre a conserva „ţinuta“ şi „specificul“. Astfel încât „lăţirea“ a slujit „vetrei“ şi nu a atins-o decât puţin şi nesemnificativ.

Ninsoare, talkshow-uri despre ninsoare, amenzi pentru firmele de dezapezire, prognoze, leapsa in a cui o fi vina, iar lopetile sunt la mare cautare. Bun.

Eu ma gandesc unde sa ma duc vara asta la mare. M-am saturat de litoralul romanesc cu iz comunist, gust de shaorma "de juma' de metru", flavour latino, sezlonguri de plastic, plimbari de vis cu banana prin spuma valurilor, seminte baieti', namolu' si piatra de baie si pozele cu cimpanzeul Gica. Toate asezonate evident cu, stiti voi, manele.

De la Vama mi-am luat adio acum cativa ani, intr-adevar au salvat-o prin reclame si cu petrecerile organizate de revelion.Ruptura finala a fost cand am auzit prin Bucuresti un "Haoleu mancati-as, mergem in Vama? ca e beton".

Ok. Bottom of line. Vreau sezlonguri de bambus, cocktailuri servite in nuci de cocos, scufundari, apa limpede, o placa de surf, lectii de calarie pe plaja si beach-puburi care ofera delicatese din fructe de mare.
Cred ca voi incerca Grecia.

Kodėl verta jį paminėti?

1. Patogus
2. Aiškus
3. Estetiškas
4. webdutaškasnuliškas

Ko trūksta?

1. Rss sindikacijos
2. Nesuprantu kuo skiriasi Šios dienos orų prognozė, Orai Lietuvoje artimiausią savaitę ir Sinoptikų prognozė? Ką be paspaustum, rodo tą patį :) ... seo matyt.
3. Nėra RSS
4. Nėra rss :)

orelis.lt - Lietuvos orų prognozė