Într-o lume dedată aproape integral mercantilismului şi supusă, volens-nolens, globalizării, printre atâţia „–işti” şi şi postmodernişti, vocile poeţilor autentici se aud tot mai rar. Nu pentru că ar fi pe cale de dispariţie, ci pentru că aceştia sunt ignoraţi de mai toate revistele literare, care se-ntrec în a publica pornografie, lăsând să se înţeleagă faptul că aceasta-i „direcţia” în poezia actuală.

Nu e mare diferenţă între moda porno a puştimii, care mişună cu nonşalanţă în paginile unor reviste până mai ieri cu pretenţii, şi săptămânalele aromate „licori” servite/ scrise/ publicate de cerşetorul de cafea de la România literară – Emil Brumaru. Pentru deliciul cafegiilor, reproducem o creaţie a sus numitului (apărută în România literară nr. 22/ 8 iunie 2005) – Iubitei ce-şi purta pisica-n lesă : „Iubito, tabla înmulţirii/ E pentru mine un supliciu!/ Nu ştiu cât face şase-ori nouă/ Nici dac-aş fi bătut cu biciu’ // De tine, mică şi nervoasă, / Că sunt atât de imbecil. / Dar, iată! gândului meu leneş, / Pe care cu sfială ţi-l// Strecor sub rochia uşoară/ Şi galbenă, nu-i este frică, / Deşi suntem în plină stradă, / Să te sărute pe pisică!!!”

Dincolo de „povestea” ştrengărească, depănată de acest bătrânel imbecil (care singur îşi recunoaşte „statutul”), acesta are ştiinţa rimei şi a ingambamentului. Ce te faci însă cu cei care se cred poeţi (dar care sunt în situaţia absurdă şi rizibilă, în egală măsură, a protagonistului piesei lui Molière – Burghezul gentilom –, care află că vorbind, toată viaţa a făcut proză! ), aceştia nefiind  în stare a-şi recita măcar o strofă ?! Spre pildă, mai acum vreo 3-4 ani, Adrian Păunescu avea la Realitatea TV o emisiune săptămânală, unde erau invitaţi, când şi când, şi poeţi din ţară sau din diaspora. Maestrul l-a rugat spre sfârşitul unei astfel de emisiuni pe invitatul său – Th. Damian, redactor şef al revistei new york-eze, Lumină lină – să recite măcar o poezie, mai cu seamă că-şi lansase în acea zi un nou volum la Muzeul literaturii române. Oaspetele s-a scuzat, motivând că nu are la el o carte. Adrian Păunescu a insistat: „ – Totuşi, poate ne spuneţi una, mai veche…” Răspunsul – penibil – a fost că autorul nu obişnuieşte să-şi recite creaţiile!

Am insistat pe aceste aspecte, spre a atenţiona cititorii că deşi ne aflăm în faţa unui vădit fenomen al derapajului literar, propunem o abatere de la regulă, prin volumul de sonete Mormânt în metaforă (Editura Princeps, Iaşi, 2007), semnat de Emilian Marcu.

              Mai întâi, să lămurim un aspect menţionat pe verso-ul copertei întâi a cărţii în discuţie: „Vocaţia pentru sonet a poetului Emilian Marcu îl singularizează în literatura actuală.” (Constantin Blănaru, în Revista română, martie 2007). Afirmaţia este gratuită, ca să nu spunem falsă şi dovedeşte necunoaşterea fenomenului literar actual. Semnatarul acestei opinii ar fi trebuit să se intereseze dacă mai sunt şi alţi autori de poezii în forma fixă a sonetului. Pentru ştiinţa sa, îi spunem că în urmă cu numai câţiva ani au publicat volume de sonete Victoria Elena Milescu (Ecouri târzii, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2005), Doru Ioan Lazăr (Când îşi asmute toamna iezii, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) şi Eugen Cojocaru (Oraşul anapoda, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2007). Despre cărţile acestor autori am publicat cronici de întâmpinare în revista Amurg sentimental. Am făcut aceste precizări, nu spre a pune în umbră creaţia lui Emilian Marcu – poet de certă valoare – ,ci spre a atrage atenţia că nu trebuie absolutizată o afirmaţie, mai cu seamă când e vorba de fenomenul literar actual, care este unul în permanentă mişcare, în sensul că mereu apar cărţi şi autori noi (şi cu siguranţă că vor mai fi apărut în ţară şi alte volume de sonete, în afara celor semnalate de noi !), iar criticul literar care se respectă se informează!

             Sonetele lui Emilian Marcu, din prezentul volum, sunt o dovadă clară că sufletul nu are vârstă, creaţiile care abordează erosul evidenţiind diversitatea trăirilor. Din această perspectivă, câteva motive sunt recognoscibile mai la tot pasul: obsesia tăcerii, căreia i se subsumează taina, ca şi prezenţa pleoapei – toate circumscrise iubirii. Dacă ar fi să ne exprimăm în limbaj arghezian, vom preciza că în această carte, poetul Emilian Marcu dă la iveală o dragoste târzie, sonetele sale amintind, în privinţa tematicii abordate, de cele voiculesciene.

Putini sunt acei ce stiu ca in muzeele lumii exista un numar mare de statui, busturi si capete reprezentand daci. O prima inventariere a acestor opere de arta a fost facuta in 1946 si numara 26 de piese. O a doua numaratoare, facuta in 1980, a crescut numarul acestora la 40. In sfarsit, o teza de doctorat, dedicata recent acestui subiect, de catre un specialist in istoria artei, Leonard Velcescu, strange laolalta peste o suta de astfel de reprezentari de daci, iar numarul lor este cu siguranta mai mare. Cele mai multe dintre aceste lucrari sunt de mari dimensiuni, statuile pot ajunge chiar pana la trei metri, capetele si busturile sunt colosale. Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atat de multa atentie din partea artistilor plastici, iar Columna lui Traian, opera geniala, care a revolutionat arta romana, este un argument in plus in acest sens. Cele mai multe dintre statuile de daci au fost descoperite de-a lungul timpului in Forul lui Traian. Foarte probabil, au fost facute la comanda imparatului invingator, special pentru a-i impodobi forul. Toate sunt insotite de eticheta "prizonier dac". Sunt daci cu priviri semete, dar cu o atitudine linistita, fie tineri, fie mai batrani, fie nobili, fie daci de rand. In galeria Chiaramonti din Muzeul Vatican se afla un astfel de bust de nobil dac, ce depaseste trei metri, cu tot cu soclu, daltuit in marmura frigiana violacee cu vinisoare. Turistii de toate neamurile se opresc impresionati si se fotografiaza langa sculptura cu numarul de inventar 1697, fara sa stie al cui chip si suflet este inchis in marmura pretioasa.
Trei capete colosale de daci, deosebit de expresive, desi cu privirile sterse de trecerea timpului, se afla in acelasi muzeu, in sala Braccio Nuovo, galerie rareori accesibila publicului. Am gasit-o inchisa, dar la o simpla privire prin sticla dusmanoasa care ne despartea, am zarit chipurile inconfundabile ale dacilor, dominand intrarea in incapere. Cum nu puteam rata o intalnire atat de tulburatoare cu istoria, am obtinut permisiunea speciala de a vizita sala a doua zi, sub supravegherea unui jandarm. Am lasat repede in urma atatea minuni tentante ale artei adapostite la Braccio Nuovo, incepand cu mozaicurile pretioase, vechi de doua mii de ani, care imi furau ecoul pasilor, si pana la colosala statuie a fluviului Nil personificat, si am alergat, printre zei decadenti, amazoane ranite si imparati romani, spre intalnirea cu cei trei daci. Pe partea dreapta a salii, la numarul 9, se afla un comatus, dac de rand in floarea varstei, cu plete bogate, usor ondulate, si barba scurta. In comparatie cu el, capetele de romani din stanga si din dreapta sa sunt de doua ori mai mici.

 Un tanar comatus poarta numarul de ordine 115 si inscriptia "Captivus Dacus" (Dac prizonier). Are barba foarte scurta, parul taiat pe frunte, buzele intredeschise si aceeasi atitudine mandra, dar calma. In sfarsit, la numarul 124, se afla un tarabostes (nobil), cu binecunoscuta caciula. Este mai in varsta decat ceilalti doi, barba stufoasa ii este elegant aranjata, are parul tuns scurt la spate si fruntea usor incruntata. Privirea ii este dreapta, pometii usor proeminenti, intreaga infatisare denota inteligenta si hotarare. Despre acest chip s-a spus, de multa vreme, ca ar fi al insusi marelui rege Decebal.
La usa salii, turistii protesteaza: vor si ei inauntru. Sunt singura, privilegiata, in imensitatea salii, fata in fata cu chipurile atat de vii, atat de adevarate, ale unor daci de seama. Pasii carabinierului se apropie, anuntandu-mi sfarsitul intalnirii. Ii mai privesc in ochi inca o data pe cei trei daci. In tacerea Vaticanului, aproape ca ii aud murmurand, cu buzele intredeschise, o rugaciune.

 "Statuile au fost sculptate dupa modele reale.
Multi prizonieri daci au fost adusi la Roma"

- Toate statuile provin din Forul lui Traian? Care era rostul lor? Unde erau asezate in antichitate?
- Aceste statui de daci au fost facute de romani in perioada lui Traian, pentru Forul de la Roma. Conform reconstituirilor Forului lui Traian facute de italieni si, ceva mai recent, de americani, cred ca au fost la origine in jur de o suta de statui de daci. In curtea principala a forului, aceste statui se aflau la inaltime, deasupra porticurilor (galeriilor) care inconjurau piata principala a acestui for, cam in dreptul fiecarei coloane care sustinea porticul. Acestor statui din marmura trebuie sa li se adauge si statuile din porfir rosu-visiniu care au facut parte din faimosul portic din porfir al forului. Nu se poate sti exact cate statui de daci au facut parte din acest portic, mentionat de mai multe ori in antichitate. De altfel, asa s-a aflat de existenta lui, din scrieri, caci deocamdata arheologii nu au gasit nimic si nu au reusit sa-l localizeze in complexul forului. De ce nu s-a mai gasit nici o urma? Pentru ca toate complexurile monumentale din Roma au fost "jefuite", materialele au fost descompletate, luate si reutilizate la constructii, mai ales in timpul Renasterii. Si cum Forurile Imperiale erau garnisite cu diferite marmuri colorate de toate tipurile si nuantele, asa se poate explica de ce acest portic a disparut complet: era construit din porfir rosu, material de constructie deosebit de cautat in Renastere si Baroc. Si acest portic din porfir se pare ca a existat cu adevarat, caci au fost gasite 5 statui de daci din porfir rosu-visiniu. Doua se afla la Luvru, trei la Florenta, iar cateva fragmente in rezervele Forului lui Traian.
"Dacii au mainile impreunate,
nu legate, asa cum procedau romanii
cu prizonierii barbari".

- Se considera ca toate aceste reprezentari sunt ale unor daci prizonieri. Exista si statui de daci liberi, in alte posturi decat cea de prizonier?
- Toata literatura de specialitate considera ca este vorba de reprezentari de daci "prizonieri", insa eu nu sunt de acord cu aceasta interpretare. Este mult de spus, dar incerc sa rezum in cateva cuvinte. Daca observam cu atentie aceste statui, se poate remarca faptul ca personajele sunt intr-o pozitie demna, normala, linistita, de repaus, si nicidecum intr-o pozitie agitata, furioasa, umilitoare. Aceasta pozitie cu mainile impreunate (nu legate!) se poate vedea si azi la taranii nostri. Cand ceream voie sa fotografiez in Romania, la sate, tarani in costumul popular, mi se raspundea "asteptati, va rog", isi dregeau putin hainele de pe ei, le scuturau putin cu mana si - aici devine interesant - impreunau mainile in fata, la nivelul pantecului, deci luau exact aceeasi pozitie pe care o au statuile de daci.

Prin urmare, pot sa spun ca nu am intalnit la nici una din sculpturile de daci din Forul lui Traian aceasta imagine (reala) de prizonier, descrisa mai sus.
- Daca nu este vorba de niste prizonieri de razboi, care era totusi rostul lor intr-un for care celebra tocmai infrangerea dacilor?
- Este foarte mult de discutat in jurul acestui subiect, care are numeroase ramificatii si paranteze. Pot sa va spun ca aceste sculpturi ocupau un loc foarte important din punct de vedere iconografic, fiind ca o imagine a "barbarilor" in inima lumii romane, adica la Roma. De ce romanii (mai precis Traian) au decis sa-i reprezinte pe daci, popor considerat "barbar", in centrul de elita al lumii romane? De ce nu au fost reprezentate personalitatile romane, cum ar fi fost mult mai logic? Este un Mare, Mare Mister. Nu trebuie sa uitam ca acest for a fost construit pentru a-l glorifica pe imparatul Traian. Dar, in urma constatarilor arheologice, putem adauga ca, in acelasi timp, acest loc de o mare importanta pentru romani a fost dedicat in mare parte si glorificarii dacilor. Invinsii au fost glorificati si omagiati de invingatori. Acest lucru consider ca este de o mare importanta si poate fi considerat total iesit din comun. Adica, romanii au adus, au implantat, de buna voie, imaginea dacilor, un popor invins, imaginea lumii "barbare", in locul cel mai de pret al lor, Forul.
- Exista, intre aceste chipuri, vreunul despre care sa se poata spune cu destula certitudine ca este al regelui Decebal?
- Sa nu uitam, domeniul artei nu este o stiinta exacta, aici putem vorbi de ipoteze plauzibile, de idei mai mult sau mai putin sustinute, dovedite, analizate etc. Da, este foarte posibil sa existe si un portet al lui Decebal. Am intalnit printre aceste sculpturi de daci mai multe (trei), care se aseamana foarte mult intre ele si care par a reprezenta acelasi personaj. In mod logic, ne punem intrebarea urmatoare: de ce oare romanii si-au dat silinta de a reprezenta acelasi chip de dac de mai multe ori ? Este foarte posibil ca acest dac sa fie un anume dac, o personalitate, regele dacilor, insusi Decebal. Iar aceste ipoteze devin si mai sustinute, daca comparam aceste capete (unul de la Vatican si doua de la Florenta - Gradina Boboli si Muzeul Domului) cu imaginile lui Decebal de pe Columna lui Traian: avem marea surpriza de a constata ca asemanarile sunt foarte mari. Un al patrulea cap de dac, pastrat in Rusia, la Ermitaj, prezinta mari asemanari cu celelalte trei. Dar ceea ce m-a intrigat putin - si din acest motiv am ezitat sa-l tratez laolalta cu celelalte trei - este faptul ca personajul, desi seamana mult cu celelalte, pare sa fie mai in varsta. Este posibil sa faca parte din familia lui Decebal? De ce nu? Textele antice chiar pomenesc de un frate al lui Decebal, pe nume Diegis. E drept, nu este decat o ipoteza. Mai mentionez ca in Forul lui Traian si in alte muzee (la New York, de exemplu) am gasit si copii "barbari". Am discutat cu conservatorii de la Forul lui Traian si de la Vatican, si acestia au fost de acord ca aceste reprezentari de copii, gasite in Forul lui Traian, sunt copii "barbari" (si nicidecum copii de romani), iar imbracamintea ce se identifica pe aceste fragmente si tipurile figurilor lor pledeaza pentru iconografia dacica. Deci, copii daci.

A incercat Ministerul Culturii sa le inventarieze, sa imprumute macar o parte din ele si sa organizeze o expozitie in Romania? Sau cel putin sa finanteze efectuarea unor duplicate, pentru a-i aduce acasa pe acesti daci ramasi pe meleaguri straine, de doua mii de ani? Sau a incercat sa fotografieze toate aceste reprezentari risipite in intreaga lume si sa alcatuiasca un album?
Aceste chipuri de daci ne privesc, peste mari si tari si peste secole departare. Ei nu sunt prizonieri: nu exista nici macar o singura statuie de dac cu mainile in lanturi. Ochii lor ascund o enigma, expresia lor este aceea a unor intelepti. De ce au vrut romanii sa ii aiba, in mijlocul Romei si in mijlocul imperiului lor, pe acesti enigmatici initiati, cu privirea lor senina, dar de nedescifrat? De ce i-au adus in for si le-au inchinat o grandioasa columna, celebrandu-le moartea si sacrificiul? Nu Traian si neamul sau de cuceritori ai lumii sunt cei ce i-au scos pe daci din istorie. Dimpotriva! Lor trebuie sa le fim recunoscatori pentru ca i-au facut nemuritori, prin trupul marmurei. Noi suntem cei ce vrem sa-i dam afara pe daci din tara lor, prin nepasarea noastra. Noi suntem cei care continuam sa le risipim cetatile, fara sa le vedem sufletul in fiecare piatra, cum adevarat jelesc versurile poetului: "De teama sa nu inviem,/ Ne-au risipit cetatile, ne-au ucis altarele,/ Toate frumusetile, ca-ntr-un blestem,/ Ni le-au schilodit. Si-am ramas doar cu soarele./ Din el ne-am croit poteci in padure, in munte,/ Langa vetre marunte./ Daca te uiti bine, inapoi/ In pietre, nemuritori, suntem noi, numai noi".

Motto:

”grăbeşte-te, se aud

 bolovanii căzând

 din marile basculante

 ale timpului”...

-Romulus Bucur-

Orizontul cultural autohton, este ameninţat de asteroizi anonimi care, profitând de faptul că-i haos, cu geana aţintită asupra  generaţiilor crude  vor, -  printr-un   impact dezastruos - a însămânţa cultul resemnării, emiţând regulamentul lui, „nu avem ce face” şi al lui, „trebuie să...”, scopul fiind acela de a dilua spiritualitatea românească.

        Auzisem eu o Muză bârfitoare cum că un subtil curent masonic (ramură orientală) ne-a purtat grija manualelor şcolare alternative, a finanţat punerea în scenă (teatrul din Iaşi) a unei piese cu temă blasfemică, (regizoarea, căci femeie pare, nu va avea cinstea să-i pomenesc numele) iar în literatură, simbriaşii aceluiaşi curent maso, au decis că lirismul este desuet, conceptul filosofic inutil, noţiunea de patriotism, alergică, (pentru ei) aşa că mai bine promovăm, premiem, vulgul, nesimţirea, poema chiloţilor pe sârmă; (vezi revista Poezia nr.4 (42)/2007, pag.118.

        Răsfoind revista Dunărea de Jos, nr.75/mai 2008, m-am oprit asupra titlului „Poezia modernă sau sentimentul ca argument” de la pag. nr.8 . În contextul celor arătate mai sus, m-a frapat motto-ul ales de autor: „Dansează! Nu există altă cale...” Probabil, dar eu nu stau într-un genunchi, darămite în doi. Trec peste această notă iritantă şi încerc să surprind tonul literar al conţinutului, dar constat că am în faţă textul unui subamator, reprezentat de repetiţia disconfortantă a subiectului logic în dativ:  „trebuie să”.

        Ca şi cum ar avea pe umeri povara unei vieţi de septuagenar, autorul pare a ne prinde părinteşte de lobul urechii, şi precum un Mesia al fondului funciar poetic, ne predă sfătos, „Facerea”, adică dimensiunile spirituale de la care, porni-va construcţia creaţiei: „ Poezia modernă va trebui să se adreseze unui cititor modern, care nu mai are timp de pierdut. Omul nu mai vrea să îşi epuizeze timpul, cea mai preţioasă resursă, dacă nu obţine nimic în schimb”.  Are dreptate! Am citit nu de mult, volumul unui postmodernist intitulat „Insomnii” unde am aflat că puroiul este purulent, (Mişcări în afara unui tipar) şi probabil frustrarea l-a determinat să pună în poem „Piramida falusului” aşa că, nevrând să-mi epuizez timpul, am aruncat cartea! Dar să reluăm  ideea: apelând la o subtilitate rafinată, ne atrage atenţia: „Oamenii nu mai au timp pentru idealuri înalte.....Nu mai avem timp să ţinem cont de consecinţele gândurilor noastre. Iată de ce poezia, dacă vrea să se adapteze şi să supravieţuiască în inevitabila nouă realitate, trebuie să se adapteze acestor cerinţe”. Trecând peste repetiţia stânjenitoare, în regionalism moldovenesc asta ar însemna, „dă-i la vale”  adică, ce-ţi mai trebuie fior emoţional, profunzimea meditaţiei, mesaj afectiv ori reflectiv? Are totuşi o temere în numărul 76/iunie 2008 al aceleaşi reviste: „Poezia de astăzi pare să refuze noutatea, în loc să accepte schimbările de perspectivă apărute odată cu evoluţia, creatorii insistă să păstreze vechile mituri”. Sărmanul, nu poate înţelege faptul că nimeni nu a mai cuprins paleta cromatică bacoviană, integrată stărilor sufleteşti, după cum nimeni nu a mai putut fi numit „poet la porţile rugăciunii” precum Vasile Voiculescu,  esenţa poetului pribeag numit şi „modernul de expresie clasică” a celui care a fost Mihail Steriade nu a înregistrat surclasarea încă. Abstractul, gândirea analitică, coagularea şi reflecţia metaforei la Nichita te va face să îl schimbi cu un Flueraş Petre, care vine să ne propună  involuţia ca şi schimbare, constatând domnia-sa, neputinţa  acelor încăpăţânaţi (printre care şi subsemnatul) de a înţelege ca respectivele modele sunt depăşite? Vai cultură ci-n te face! Iată cum crede demi demiurgul secolului XXI că se poate crea poezia: „Poezia nu poate fiinţa în afara constrângerilor temporale.....” şi o altă idee: „Pentru a reuşi să-şi impresioneze cititorii, un poet trebuie să îi convingă că problemele pe care el le atacă sunt şi ale lor”. Iată o definiţie antologică de nivel intelectual clasa a VIII a. Va trebui să afle d-l Petre că poezia e un fenomen de multiple contingenţe umane, sociale, istorice, un fenomen activ de sinteză, determinat de însăşi dialectica permanentelor raporturi cu realitatea contemporană, nefiindu-i interzis tradiţionalistului să amintească izvorul, ţăranul, pajiştea, aşa cum SIMTE el, chiar dacă este pilot mercenar pe un F18.  Referitor la constrângerea temporală, dl Petre va trebui să-şi pună problema dacă universul civilizaţiei de astăzi, poate sau nu poate fi compatibil cu literatura; rămânem sensibili la peisagistică, implementând-o armonios trăirilor interioare, sau vom crea poeme ţevilor de eşapament nichelate, download-ului, tastaturii ori erecţiei falusului, cum făcu d-lui, fără a  ţine cont de rolul esenţial pe care îl are cultura, şi anume acela de a înnobila caracterele umane?

        În numărul 77/iulie 2008, (Dunărea de Jos, p. 11) arhitectul poeziei „proprietate personală” chiar cade în derizoriu afirmând: „Poezia poate fi citită în mijloacele de transport în comun, în pauza de masă, etc”. E clar, trăim un moment de expansiune a impurităţilor în artă, în literatură în primul rând. Poezia citită, presupune ceasul liniştii sufleteşti concomitent cu tehnica lecturii, iar poezia recitată public, înseamnă de fapt un ritual pios al manifestării dintre adiere şi furtună. Vai cultură ci-n te scrie! Iată cum arată în viziunea eroului nostru, un subcapitol de „sfaturi practice” adresat poeţilor în devenire: „În primul rând trebuie să descoperi punctele sensibile ale oamenilor. După ce ai identificat elementele care îi impresionează pe cititori, (n-or fi tot oameni?) trebuie să construieşti pe baza lor imagini. Plasează la începutul poemului o imagine puternică iar cititorul va dori să meargă mai departe pentru a descoperi alte asemenea momente. Plasează în finalul poemului un element emoţionant, iar impactul acestuia va fi resimţit de cititor, care îl va generaliza asupra întregului poem”. (?)   Prin 1978, eruditul scriitor şi critic literar francez Roland Barthes, prevedea moartea mitului marelui scriitor iar odată cu aceasta, apariţia destructorilor. Ceea ce propune acest copil-minune ca reţetă a construcţiei unui poem, confirmă previziunea maestrului. În anii uceniciei mele literare am învăţat, am aplicat, şi am reuşit să mă afirm respectând dictarea sufletului, fie ca o mărturisire convulsivă a prăbuşirilor în adâncul idealurilor, fie că am ascultat în natură armoniile sublime, fie că am construit o lume de simetrii căutate într-o realitate asimetrică, la bază a stat de fapt principiul selecţiunii şi organizării materialului  oferit de toate experienţele vieţii. Cuvântul nu poate avea altă valoare decât aceea acordată de poet într-o utilizare adecvată desăvârşit mesajului dat. A plasa doar imagini premeditând efectul, fără filtrarea sufletească, se cheamă superficialitate, înşelătorie! Hai totuşi să probăm reţeta, chiar pe versurile semnate de el: „pumnalele se înfig unul după altul/ sângele pătează statuetele cu o karmă îndoielnică” (Pumnalele lui Ghedeon) ; „sunt prea mulţi masochişti în lumea asta să ştii/sângele lor acoperă gardurile/iar libaţiile îmi tulbură somnul/majoritatea visează să trăiască în filme/să îşi taie venele prizând marijuana/cărţi transformate în cult/halate albe care nu pot acoperi pupilele roşii/pereţi mâzgăliţi/emoţiile demitizate în rotocoale de fum/chitara îşi ascute tăişul/au transformat tablourile în tancuri/izolare într-un moment de unicitate/toţi muşcă din aceeaşi pătură/ şi nimeni nu înţelege că orice poate fi deşirat/nu, nu, eu nu sunt masochist/eu sunt sadic” (Un sărut sadic) ; „atacaţi, în valuri! /sângele face bine la ten/...... înfig în tine speranţa pentru că mi-e frică de oglinzi/unde eşti tu?/ la capătul celălalt al trompetelor este argintul viu/plouă cu membre”. (Haum, haum, haum) La modul cum se circulă cu transportul în comun, aceste poeme vor instiga sigur la declanşarea unui război civil; a le citi în pauza de masă... dăunează grav sănătăţii.

              Poate îşi mai aminteşte d-l Petre data de 21 iulie 2007, Casa Memorială Arghezi (Mărţişor) când prezidiul Cenaclului Amurg sentimental, a decis excluderea sa din rândul membrilor acestuia, fiind declarat antiromân, adept al filosofiei macabre, agent destabilizator; (nu voi insista cu detalii) Pas cu stângul la numai douăzeci de ani! (este născut în 1987) Îi recomand să studieze opera lui Marin Sorescu unde în poezie, ca şi în teatru, acesta este interesat de condiţia metafizică a omului, în linia literaturii post-existenţialiste.

             Concluzia la care au ajuns ilustrele condeie contemporane, referitor la curentul postmodernist, este aceea că aparţine unei stilistici dietetice, lipsindu-i „sarea şi piperul” ca să nu mai vorbim de diformitatea metrică (în cazul poeziei) Drept urmare,

în dezbaterea de idei, câştigă teren recrearea retoricii, după cum ne sugerează însuşi

Acad. Eugen Simion: „Retorica? La Rhetorique est a reinventer”.

             Ca ultimă idee, îi mai recomand distinsului Petre Flueraşu să deschidă numărul 73/martie 2008 al respectabilei reviste, la pag. 30-31, (Ancheta lui Dinescu, interviu cu Ion Manea) acolo aflându-se fasciculul de lumină atât de necesar „întunecimilor” prin care

bântuie...

         Ar trebui să ne mire faptul că redacţia revistei Dunărea de Jos, într-un e-mail trimis colaboratorului nostru i-a precizat că aceasta „nu se implică în conflicte personale” şi, ca atare, nu-i poate publica materialul!

        Dacă redactorii acestei publicaţii ar fi citit cu atenţie materialul trimis de dl Cristian Neagu, ar fi putut observa că nu e vorba de nici un conflict personal! În plus, aceşti pretins redactori se dezic de NOTA publicată în pag. 2 (prima coloană – stânga), unde se poate citi:

„Revista Dunărea de Jos publică textele colaboratorilor, oricât de diverse. Responsabilitatea pentru conţinutul opiniilor, argumentelor sau părerilor aparţine, în exclusivitate, autorului.

              Redacţia revistei nu împărtăşeşte dintotdeauna (corect: întotdeaunda, pentru că aşa cum apare acest cuvânt în context, se înţelege că a fost o vreme când Redacţia ar fi împărtăşit totuşi opinia colaboratorilor!!!) ideile conţinute în materialele publicate.” – s.n., Redacţia revistei METAMORFOZE.

“A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine.”

(Adevărul doare. Pe la 3 martie…, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 121)

“Capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.”

(Alaltăieri, luni dimineaţa…, Timpul, 5 aprilie 1879, in Opere, vol. X, pag. 214)

În cele ce urmează, reproducem câteva mărturii din publicistica eminesciană şi fragmente din manuscrise, care atestă ataşamentul lui Mihai Eminescu faţă de Biserica Ortodoxă, de tradiţia şi învăţătura ei.

Învierea

(Articol reprodus în Opere, vol. IV, Ed. CR, Bucureşti 1939)

„...duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte vechea şi trista legendă [legendă = istorie, povestire, nu basm fantastic - n.n.] că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-Şi fruntea Sa radioasă la ceruri.

Tristă şi mângâietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când ea au ridicat popoare din întunerec [păstrăm formele vechi au ridicat şi întunerec pentru că ele aparţin acelei limbi create de şi în Biserică şi pe care Eminescu şi-a impropriat-o adesea - n.n.], le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.

Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cartea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţăturile creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atât pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară [populară = cunoscută de toată lumea, nu vulgară sau simplistă - n.n.] biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, [ci] pentru binele şi mântuirea altora.

Şi un stoic ar fi suferit durerile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ pentru semenii lui. Şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi în momentele supreme au încolţit [numai] iubirea în inima Lui şi şi-au încheiat [viaţa pământească] cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor.

Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă. (...)

Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral Iisus Hristos. După El încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine. (...)

Caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi cari s-au încercat a se modela după al Lui [după caracterul Lui], rămân creştine. (...)

Nu în cultura excesivă a minţii consistă misiunea şcoalelor, ci în creşterea caracterului. De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde. Sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarineanul răstignit."

Cărţile bisericeşti

(Articol reprodus în: Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă, Ed. Junimea, Iaşi, 1970)

„Cu timpul au început a se recunoaşte însemnătatea limbii cărţilor bisericeşti. Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat."

Biserica în cultura românească

(„Timpul", VI, 10 octombrie 1881)

„Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la anul 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească [e vorba aici de încercarea de a face Mitropolia Moldovei independentă de Constantinopol - n.n.], Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională a ţării unde Românul nu are stat. (...)

Varlaam, Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de atunci [Vasile Lupu] şi c-un Sinod general al Bisericii noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate, care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă şi-n toată românimea. [În viziunea lui Eminescu aşadar, limba românească unitară este creaţia Bisericii şi a Sfântului Varlaam Mitropolitul Moldovei - n.n.]"

Paştele

(„Timpul", III, nr. 86, 16 aprilie 1878, reprodus în: Mihai Eminescu, Opere X, Ed. Academiei, Bucureşti 1989)

„Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului, şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, viaţa tuturor răsărind! [Aceasta este un fragment din Slujba Sfintelor Paşti - n.n.] Şi la sunetele vechei legende [legendă = relatare, povestire despre] suferinţele, moartea şi învierea blândului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi când ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mâinile şi-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii: Ce este adevărul?

Ce este adevărul? ...fost-am vreodată creştini? - şi suntem dispuşi a răspunde nu.

Mai adevărate sunt cuvintele lui Calist Patriarhul de Constantinopol [Sfântul Calist, sec. XIV, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul - n.n.], care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descria caracterul omenesc. [Şi aici urmează un lung citat care formează rugăciunea Sfântului Calist Patriarhul - n.n.] Rar ni s-a întâmplat să vedem şiruri scrise cu atâta cunoştinţă de caracterul omenesc. (...)

Şi astfel a fost totdeauna [cum spune Sfântul Calist în rugăciunea sa, descriind neputinţele omului păcătos şi multele lui căderi - n.n.]. În loc de a urma prescripţiunile unei morale tot atât de veche ca şi omenirea [morala creştină! - n.n.], în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată [bizuindu-se] pe bunătatea Lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Şi toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţă cu acea putere [dumnezeiască] înaintea Căruia individul se simte a fi ca o umbră fără fiinţă şi un vis al înşelăciunii. [Se vede aici limpede că viaţa ca umbră şi vis sunt preluări din Scriptură şi din teologia creştin-ortodoxă şi nu din religia brahmanică, aşa cum pretinde critica literară - n.n.] Conştie [e conştient] despre nimicnicia bunurilor lumii...

Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi peste cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi a furtunei. (...)

Ba credem c-a înviat [Hristos] în inimile sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura Lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este, dar pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ură în inimă, cu faţa zâmbind şi cu sufletul înrăutăţit, El n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu. (...) Puţini sunt cei aleşi şi puţini au fost de-a pururi.

Hristos au înviat!"

Liber-cugetător, liberă-cugetare

(„Timpul", IV, nr. 25, 2 februarie 1879)

Biserica Răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate, pe ea şi ritualele ei, poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.

***

(Mihai Eminescu, Fragmentarium, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981)

"Dumnezeu. El are predicabiliile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El e pretutindeni - are spaţiul; El e etern - are timpul; El e atotputernic, dispune de întreaga energie a universului. Omul e după asemănarea Lui: omul reflectă în mintea lui - in ortum - câteştrele calităţile Lui. De aceea la început era Verbul şi Verbul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Verbul."

***

(Mihai Eminescu, Opere XV, Fragmentarium,

Ed. Academiei, Bucureşti, 1993)

„[Moartea] Ea este înţelepciunea vieţii, rezultatul final a toată munca şi osteneala noastră; cine gândeşte des că are să moară, acela-i aşa [foarte] d-înţelept. [Cugetarea deasă la moarte este unul din marile precepte ale Ortodoxiei şi ale isihasmului - n.n.] (...)

Moartea este numai un vis al imaginaţiei noastre [adică noi nu murim definitiv - n.n.]. De aceea a nu fi fost niciodată este singura formă a neexistenţei, cine există există şi va exista totdeauna. (...)

De ce este Hristos aşa de mare? Pentru că prin iubire El a făcut cearta dintre voinţe imposibilă [dintre voinţa divină şi voinţa umană - aşadar Eminescu cunoştea foarte bine dogmele ortodoxe, amintind aici dogma hristologică, care spune că Hristos a împăcat în Sine voinţa dumnezeiască cu voinţa omenească - n.n.]. Când iubirea este - şi ea este numai când e reciprocă - şi reciproc absolută, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă şi, de e cu putinţă, ea nu este decât cauza unei iubiri preînnoite [nedesăvârşite] (...)

Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă, unic reprezentant al universului. (...) [E foarte adevărat: dacă veţi privi cu atenţie un fulg de zăpadă, el are formă de cruce bizantină - n.n.]

Dumnezeul păcii şi al luminii!

Acel Michel Angelo al universului [Dumnezeu], care nu domul Sfântului Petru [de la Roma], [ci] bolta cerului a încordat-o puternic deasupra noastră, numită foarte semnificativ tărie. (...)

...n-a fost ea [Mitropolia Sucevei] acea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al coborâtorilor armiilor romane Sfânta Scriptură şi preceptele blândului Nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere [prin Sinodul pan-ortodox de la Iaşi, din 1642 - n.n.] contra naţionalizării, judaizării [iudaizării] Bisericii creştine prin Luther şi Calvin? (...)

Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nor din marea de amar. (mss. 2254)

Noi poporul latin de confesie ortodoxă suntem în realitate menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit.

Ş-aşa-s de mulţi
Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba
Se mint pe sine însuşi chiar, încât
În mine s-a stârnit mândria cruntă
De-a spune adevărul - dacă chiar
Prin el lumea s-ar aprinde.

(versuri fragmentare din mss. 2259)

***

Într-o conferinţă pe care am audiat-o acum câţiva ani la Palatul Patriarhal, IPS Bartolomeu Anania a spus (şi citez textual): Mama lui Mihai Eminescu a fost o femeie foarte religioasă. Eminescu a citit cărţile vechi. Avea unchi şi mătuşi călugări şi călugăriţe. A citit atât din biblioteca părintească, cât şi din bibliotecile Mănăstirilor.

Unui preot venit să-l spovedească, pe 8 noiembrie 1880, i-a spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării, să fie într-o mănăstire de maici, ca să aud în fiecare seară Lumină lină. Înainte de a muri s-a spovedit şi s-a împărtăşit iar preotul slujitor dă mărturie că era lucid şi întreg la minte.

La aceeaşi conferinţă, Fericitul Constantin Galeriu a adăugat că în martie 1889 Eminescu a fost vizitat de Vlahuţă. În faţa acestuia a scos un teanc de hârtii şi a început să citească versuri, în care reveneau adesea cuvintele: foc, apă şi aer.

Ultimele versuri au fost: Atâta foc, atâta aur, atâtea lucruri sfinte / Peste-ntunericul vieţii ai revărsat, Părinte!

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Am primit in seara asta un SMS de la un foarte bun prieten care, intre timp, ma suna doar de maximum cinci ori intr-un an. "Foarte tari marinarestile de pe blogul tau, bai, muica! Te ratezi ca boul [...] cind ai putea sa stai pe raft in librarie..."

Prietene, nu ti-am raspuns pe loc la SMS si nici nu te-am sunat pentru ca as fi ajuns sa te injur si sa te balacaresc dintr-un motiv pentru care ne-am mai certat si cu alte ocazii. In primul rind, povestile mele n-au strop de valoare literara. Mi-ar fi rusine sa pretind sa mi se publice fructele furate de peste gardul unor realitati terne, triste, flaste si interesante doar pentru aceia care au o imagine mai mult sau mai putin idilica despre un fenomen pur social.

Pe de alta parte, CONTENT MOVED