pur-si-simplu « WordPress.com Tag Feed

Online din nou

r0xanne — Tue, 07 Oct 2008 09:14:16 +0000

De azi înainte am net, proprietate personală:) Până acum aveam tras doar firul şi m-am încurcat cumva la făcut configuraţia (naiba să-l ia de liceu de informatică, nu m-a învăţat să deosebesc un router de un modem...) şi tot am avut în plan să mă duc la un sediu să îmi rezolv problema şi tot n-aveam timp. Şi cum azi am făcut doar ceva introductiv la biochimie LP, ne-a lăsat să plecăm mai devreme, alte cursuri nu mai aveam şi deci am avut vreme să mă ocup. În weekend am fost acasă şi a fost chiar fain, cu excepţia faptului că am răcit îngrozitor la întoarcere şi acum încerc disperat să scap de răceală ca să fiu în formă maximă. Am avut ieri primul LP de anatomie cu asistentul Zamfir, care mi s-a părut chiar ok ca stil de predare şi l-am văzut şi pe Ciomu, care printre multe glume şi glumiţe care mai de care mai "amuzante" a scăpat un : "Dacă în sesiune mă apucă dracii şi pic trei sferturi din grupă, asta e"... ce să mai zici? Cum să-i mai zici omului că picatul sau trecutul nu trebuie să depindă de dracii lui, ci doar de cunoştintele studentului? În fine. Am avut, tot ieri, primul curs de biochimie cu d-na Marilena Gîlcă, a început să predea glucide. Am avut senzaţia că am nimerit în sala de limbi străine şi mă gândeam că nu ştiam că se predă şi chineza...ideea e că nu sunt un geniu în ale chimiei. Aş fi putut fi la un nivel mai avansat dacă aş fi avut o profesoară mai dedicată predării obiectului asta în liceu. Dar cu răbdare şi ambiţie toate se pot şi deci mi-am cumpărat o carte cu noţiuni teoretice de bază şi m-am înscris la un curs ajutător pentru începători în ale chimiei...mi-a venit greu să fiu autodidactă în liceu, am încercat pe cât posibil să ţin pasul şi să înţeleg tot, dar sunt multe noţiuni care mi-au rămas necunoscute prin simplul fapt că profesoara nu şi-a dat silinţa să le predea sau să ne facă să înţelegem cum trebuie. La LP la biochimie (cu d-na. Bogdana Virgolici) am făcut doar ceva introductiv, mai mult despre structura materiei, examen, protecţia muncii şi alte alea.

Şi ieri, şi azi, mi-am adus aminte cât de mult URĂSC linguşitorii şi oamenii care obţin chestii folosindu-se de pile...bineînţeles, am în serie şi în grupă fii/fiice şi rude de doctori. Ceea ce nu prea înţeleg e de ce simt nevoia să le comunice asta tuturor profesorilor universitari/ asistenţilor cu care lucrăm? Mai ales neîntrebaţi, adică în situaţia în care discuţia nu era nici pe departe "Ce meserie au părinţii tăi?" sau "Ai medici în familie?". N-aş vrea să fiu interpretată ca fiind invidioasă, nu dau doi bani pe pilele lor pentru că oricum sunt obişnuită să obţin totul prin muncă cinstită, n-am fost de acord nici măcar să merg să dau o atenţie secretarelor ca să mă pună într-o anumită grupă. Pentru ce? Destinul ştie mai bine ce mi-a pregătit şi nu am vrut să-i forţez mâna.

Nu-mi vine să cred că mă aşteaptă o zi întreagă de lenevit:) şi asta o să şi fac, îmi iau pastilele, îmi fac un ceai fierbinte şi mă întind în paaaat :)

Say it's possible..

r0xanne — Sat, 04 Oct 2008 17:19:42 +0000

Ceahlău + poze

r0xanne — Tue, 09 Sep 2008 14:25:30 +0000

Sufăr de o teribilă febră musculară, un început de răceală şi s-ar putea să fi cărat vreo surpriză mică, neagră şi pişcătoare de pe la cabană. Astea au fost singurele lucruri "rele" din expediţia-fulger:) În rest..mi-am curăţat plămânii, mi-am pus muşchii în mişcare, mi-am revigorat spiritul. M-am bucurat de companie, deşi pornisem puţin nemulţumită pentru că nu îi cunoşteam pe toţi...dar unde se adună o ceată de 14 tineri (7 fete, 7 băieţi), e imposibil să nu fie rost de distracţie...bancuri, jocuri de grup, glume, grătar, băutură care dezleagă limbile şi incalceste mintea:)), toate ne-au făcut să uităm de frig, să lăsăm deoparte barierele mentale gen "nu ne cunoaştem decât de o zi" şi să ne simţim bine unii cu alţii.

Prima zi am stat în Durau, a doua am urcat Ceahlăul şi a treia ne-am întors. Am urcat pe la cascada Duruitoarea către cabana Dochia şi apoi pe vârful Toaca (1904m) şi ne-am întors a doua zi pe la cabana Fântânele înapoi în Durau. Mai mult, nu ştiu ce-aş mai putea povesti şi nu mai prea contează, pozele vorbesc de la sine:)

[gallery] (click pentru mărire)

Poze by T.I.

A venit toamna

r0xanne — Wed, 03 Sep 2008 15:27:02 +0000

La Bucureşti încă nu venise, era cald şi mirosea a vară târzie. Aici e toamnă de vreo săptămână, seara se lasă frig şi frunzele încep încet să pălească. Eu încă nu ştiu dacă-mi place toamna:) Am senzaţia că toamna usucă tot ce era bun şi frumos, de parcă şi-ar trage seva din mine. Plus că..toamna începe şcoala, şi-ntotdeauna senzaţia aia de nou început mă bulversează, până acum se combina supărarea de moment că "nu mai e vacanţă" cu emoţia revederii colegilor...acum, nici nu sunt supărată că nu mai e vacanţă (nu pentru că sunt workaholic, ci pentru că am nevoie de ceva nou şi mai ales sunt nerăbdătoare să încep), nici nu o să îmi revăd colegii în acelaşi cadru (o să-i revăd pe 15 septembrie la deschiderea anului şcolar la liceu şi..atât). Nu-mi place toamna pentru că e un fel de sfârşit, un fel de melancolie, un fel de stingere...e în firea omenească să ne placă primăvara şi nu toamna, răsăritul şi nu apusul, pentru că ne place începutul şi nu sfârşitul. Sfârşiturile sunt urâte, antipatice, happy-end`uri sunt numai în filme şi chiar şi atunci, ne pare rău pentru ceva:că s-a terminat filmul:)) Îmi şi place toamna pentru culorile ei, pentru "emoţia de toamnă" şi pentru că i s-au închinat cele mai multe şi mai reuşite poezii, dintre care îmi propun să postez câte una frumoasă din când în când:)

Mâini tomnatice întinde noaptea mea spre tine şi din spuma de lumin-a licuricilor verzui ţi-adun în inimă surâsul (citat din Lucian Blaga - Înfrigurare)

O poezie superbă (Nichita Stănescu - Emoţie de toamnă) :

Din nou acasă

r0xanne — Sun, 31 Aug 2008 16:21:00 +0000

Ieri seară m-am întors, frântă de oboseală după două zile pline. Cel mai important e că mi-am rezolvat cu taxa, mi-era teamă că din cauza faptului că m-am dus vineri şi era printre ultimele zile în care se putea plăti, o să am probleme. Cam dificil totuşi de găsit rectoratul, am buchisit mult pe hartă ca să-l găsesc, e pe o străduţă mică mică şi pitită (sau aşa mi s-a părut mie, obişnuită cu bulevardele maaaari şi aglomerate). Doamnele de acolo bineînţeles că n-au făcut rabat de la tipicul funcţionarului mărunt de secretariat şi ne-au tratat cu doza regulamentară de sictir la purtător pentru că ne-am permis să le deranjam în momentul ritualic al băutului de cafea. Li s-a înmuiat totuşi vocea când au văzut banii (deloc puţini) şi ne-au servit. Totuşi, drăguţe cum sunt, ne-au zis să ne ducem la facultate cu chitanţele (am fost 3 fete, toate studente în anul I la taxă) ca să ne înregistreze nu-ştiu-unde, "neapărat trebuie mers până pe 15 septembrie", şi noi, fete conştiincioase, ne-am dus să rezolvăm. Am bătut degeaba drumul până la facultate, acolo la secretariat ne-a explicat o domnişoară foarte drăguţă (serios vorbesc :) ,chiar mi-a fost simpatică) faptul că nu e nevoie de chitanţe acum, că după 1 octombrie se va rezolvă asta. Am profitat de ocazie pentru un tur al facultăţii (de a cărei arhitectură sunt extrem de îndrăgostită, de când am pus prima dată piciorul înăuntru). Am încercat toate uşile, dar din păcate erau mai toate închise, am găsit deschis doar la o sală de disecţie autopsie (nu ştiu de ce tot îmi vine să-i zic disecţie), unde făcea curat o tanti de serviciu, dar am avut timp să ne uităm cu gurile căscate la multele mese de faianţă pe care probabil se întind cadavrele. Foarte drăguţ :) Sălile de lectură şi biblioteca erau deschise, dar nu pentru noi :)) Ni s-a explicat ca după 1 octombrie vom avea şi noi acces la ele.

De departe cea mai impresionantă sală a facultăţii (din câte am văzut până acum, deşi nu cred că mai e vreuna s-o întreacă) e Holul de Onoare, unde am avut onoarea să dau examenul la FMAM şi acum am văzut-o doar puţin, printr-un fel de balconaş de la etajul 1. Absolut superbă..regret că nu mă pricep la arhitectură ca s-o descriu amănunţit, dar oricum e imensă, cu un candelabru mare, amfiteatru, decoraţiuni aurii..emană un aer solemn, distins, cred că doar pozele ar putea-o descrie amănunţit şi sper să am ocazia să fac vreo poză cândva.

Cel mai important e că, într-un fel sau altul, acolo mă simt acasă. Adică nu chiar acasă, e doar un fel de a spune, dar oricum, am o senzaţie de apartenenţă, de împlinire, de "locul meu e aici".
În rest, am umblat în principiu numai cu RATB-ul şi foarte puţin cu metroul, nu prea ştiu ce am mâncat sau dacă am mâncat şi mi s-a părut ca am stat 3 ani acolo din cauza oboselii :) A meritat oricum şi sunt din ce în ce mai sigură pe mine şi pe faptul că am făcut alegerea corectă.

Vise, prieteni şi dragoste

r0xanne — Thu, 21 Aug 2008 19:46:30 +0000

Visele

Unele se nasc timide, tăcute, pe nesimţite şi, până să ne dăm seama, ne fură inima; altele ni le creem noi şi le alimentăm cu toate puterile dinăuntrul nostru. Unele devin realitate şi ne oferă fericiri dintre cele coborâte din Rai, ne dau pace şi aduc culoare şi sens vieţilor noastre; altele se sting încet, estompate de mâna timpului şi nu rămâne din ele decât umbra amintirii dulce-amăruie. Iar altele..suntem nevoiţi să le purtăm cu noi pe tot parcursul vieţii, rămân înfierate pe suflet cu o rană mereu vie, mereu prezentă, mereu sângerând în numele lucrurilor frumoase ce ar fi trebuit să se întâmple şi n-au apucat să devină realitate. Unele sunt hrana cu care ne alimentăm puterile şi ne reînnoim spiritul istovit de luptă; altele sunt chinul care ne secătuieşte şi ne face să ne zbatem orbeşte că să le îndeplinim. Dar toate, absolut toate visele sunt fragile, delicate, născute din tot ce are fiinţa umană mai frumos şi mai înălţător...

Prietenii

Unii sunt pentru toată viaţa, fideli tovarăşi şi însoţitori care ne luminează şi ne netezesc drumul, ne înlătură obstacolele din cale şi ne salvează când suntem într-un impas; alţii sunt simpli trecători prin viaţa noastră, persoane care ne sunt alături un moment şi apoi dispar, indepartandu-se. Unii sunt adevărate alter ego-uri, cu un suflet îngemănat cu al nostru, simt şi trăiesc în acelaşi ritm cu noi, ne "iau vorba din gură" şi ne citesc gândurile; alţii sunt exact opusul nostru, completându-ne în toate, iar micile certuri cu ei sunt condimentul în viaţa noastră. Unii sunt liniştiţi şi tăcuţi, calmi că marea în zilele senine, ne dau pace şi armonie interioară, ne împacă cu noi înşine; alţii sunt zvăpăiaţi, plini de viaţă, antrenandu-ne în nebunia lor dulce, dând culoare şi ritm clipelor noastre. Dar toţi, absolut toţi prietenii sunt ca nişte cutii pline cu cele mai frumoase şi valoroase comori ale vieţii : zâmbete, afecţiune, sprijin, clipe frumoase..

Dragostea

E de un singur fel: frumoasă. Fie ea platonică, prietenească, cuminte, obsesivă, dureroasă, împărtăşită sau nu, de durată sau de un singur moment, ascunsă sau făţişă, la prima vedere sau descoperită după mulţi ani petrecuţi împreună. E frumoasă, frumoasă cum nu mai e nimic pe lume, niciun sentiment nu e la fel, nicio senzaţie nu ne umple la fel inima, nicio stare nu ne trece prin aşa un amalgam de emoţii. Nimic nu se compară cu împlinirea clipelor în care purtăm în suflet DRAGOSTEA.

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă, fiindcă e cea mai deşartă din toate. (Liviu Rebreanu - Mărturisire)

Ce faci?

miara20 — Wed, 23 Jul 2008 11:16:52 +0000

Am auzit ca, de obicei, sunt doua tipuri de mincinosi care se invart in jurul acestei intrebari: cei care intreaba si cei care raspund. Cei care intreaba nu sunt catusi de putin interesati de ce faci, iar cei care raspund, de cele mai multe ori nu fac "bine".

Sunt oameni care intreaba "ce faci?", doar cat sa nu se simta adevarul, dar abia asteapta sa termini, ca sa-ti poata spune motivul personal: "te rog", "ajuta-ma", "fa-mi si mie", "uite ce am patit eu". Sau persoane care nu-ti mai raspund la intrebare, ci te iau la trei pazeste: "zi repede, ce vrei?".

Sau suni si pui intrebarea magica, apoi, cand te intreaba "ce vrei?" si tu le spui "nimic, vroiam doar sa vad ce mai faci", raman uimiti. Cum asa? Chiar nici o urma de interes? Chiar te intereseaza cum o duc? Ce e in sufletul meu?

Si am avut parte de toate. De pe ambele baricade. Si e atat de linistitor sa vezi ca vine cineva la tine cand esti obosit, sau trist sa te intrebe pur si simplu "ce faci?". Poate ca nu are solutii la problemele tale, poate nu are timp sa te asculte sau nu se pricepe sa-ti puna ideile in ordine. Dar vine la tine, fara sa te sece. Pur si simplu e langa tine. Face mult. Si multumesc.

alerg cu ploaia de mână...

Lucas — Sat, 28 Jun 2008 06:03:03 +0000

Plouă!...
În oraşul nostru românesc
Plouă aşa cum ştim cu toţi că plouă
Plouă "gris" ca-ntr-o stampă japoneză...
Pietonii pe trotuare se răresc,
O trăsură cu un "Chrysler" în viteză,
Trec în sens invers
Şi se ciocnesc...
Iar un popă cu sutana nouă
Stă lipit de chioşcul de ziare,
Ca un Crist de abanos într-o vitrină
Plină
Cu tot felul de obiecte rare...
Plouă...
Şi-n oraşul nostru ploaia cântă,
Cântă ca un fonograf stricat...
De trei zile şi trei nopţi, neîncetat,
Un tenor cu vocea falsă se frământă
Şi pe străzi,
Şi-n curte la palat...
Un tramvai se-ntoarce de la gară,
Şi-n tramvaiul plin de pasageri
Toată lumea cântă-n cor pe dinafară,
Ce-a cântat şi ieri,
Şi-alaltăieri...

Plouă!...

(Ion Minulescu - Ploaie urbană)

[audio=http://folk4noi.files.wordpress.com/2008/06/pur-si-simplu.pdf]

Cugetarea zilei

andreisicezar — Mon, 21 Apr 2008 20:26:57 +0000

"Adevarul,pur si simplu, este rareori pur si nu este niciodata simplu."

(Oscar Wilde)

Despre noi

Linda Belinda — Thu, 06 Mar 2008 18:12:38 +0000

Cu tot scandalul despre strainii care arata numai tigani si gropi, m-am gandit sa pun un link catre prima parte a unui documentar BBC despre Moldova si Romania:

Cu ocazia asta, vom invata sa fim si noi mai buni cu moldovenii :). Despre Romania incepe sa vorbeasca cam pe la mijlocul partii 3, cred. Bineinteles, exista mult mai multe locuri frumoase si se pot spune mult mai multe despre Romania. Scopul seriei de documentare este sa le arate britanicilor cate ceva despre tarile estice, o farama din adevarul din spatele miturilor si prejudecatilor.

Pentru cei ce nu il cunosc, Michael Palin a facut parte din Monty Python (de ei banuiesc ca au auzit toti :D - cel putin de John Cleese si "Un pestisor numit Wanda, sau de Terry Gilliam si "Brazil"). Daca cineva nu isi aminte de ei:

Voi inventa culori!

andreih — Wed, 20 Feb 2008 21:53:05 +0000

Din lipsa de ocupatie butonam si tot tastam in plictisul meu nesfarsit. dadeam la vasle pe marele world wide web cand am gasit o replica ce mi s-a parut foarte interesanta. Pe un cont de Y!360 am gasit pe blogul unei tipe replica "BA!!!! viata nu e alb-negru!!!!! ". Sunt de aceiasi parere doar ca, acum, nu stiu sigur daca mai stiu sa deosebesc culorile de non-culori (care cica ar fi alb si negru). Dar sper ca la vara sa scap repede si cu bine de ce ma asteapta (pe mine si pe alti multi viitori absolventi de liceu), si dupa ma apuc de inventat culori noi pentru viata!

"[...]au trecut 6 luni, dar pare mult mai mult!"

andreih — Tue, 05 Feb 2008 21:35:55 +0000

In fiecare an, in ultimul sfarsit de saptamana al lunii iulie este la Sighisoara Festivalul de arta medievala. 2007 nu a facut nici o abatere de la aceasta regula. Ajung in Sighisoara cu 2 zile innainte de inceperea festivalului. Asteptam festivalul propriu-zis din mai mutlte motive, dar cel mai important era sa-l vad pe Motu din nou pe scena in piata sigma, unde cu un an innainte ma "alintase" in urma cu un an cu apelativul "costele", cand, in primul rand fiind, strigam cat ma tineau plamanii "Pitis, noi pe tine te iubim!". Momentul mult asteptat se apropia. Desi sunt un mare fan folk, nu mi s-a parut nimic deosebit in seara in care stiam ca trebuie sa-l vad din nou. Nu stiu de ce, nici pana acum nu inteleg, aveam emotii, de parca ar fi venit langa mine si mi-ar fi zis cine stie ce. Dar surpiza, Motu nicaieri...

Ajung peste cateva zile acasa, suparat. Povestindu-le alor mei cum a fost la felstival le-am spus si marea mea dezamagire legata de Pitis. Atunci am aflat ca e in spital.

Cam intr-o saptamana urma ziua mea de nastere. Ce sa fac, ce sa fac. M-am hotarat! Iau niste prieteni si mergem la Breaza. Doar odata in viata face omu' 18 ani. Asa eveniment nu trebuie ratat. Zis si facut. Pe 4 august eram la Breaza. Cand trecem in ziua de 5, la 12 noaptea multe pupaturi, multe urari...era ziua mea, era momentul in care uitam de tot si de toate. Nu o sa uit aniversarea aceea, cand cantam (mai mult crer ca urlam) Hanul ulciorului nesecat si tin minte ca nu ne mai saturat de Nunta (a lu Phoenix). Cand am pus Ploaia care va veni a fost cred cel mai frumos moment, ne-am strans langa foc si cantam...

A trecut si chefu, dormim, ne odihnim, ne trezim, dar mai si plecam p-acasa. Cobor in gara, nimic deosebit, ma sui in tramvai, nimic deosebit, dar cand sa intru in bloc, surpriza, imi suna telefonul. Era cam 3 si-un sfert. Am vazut ca cel care ma suna e tata asa ca am respins apelul. Ajug in casa, si cand intru in sufragerie, primul lucru pe care mi l-a spus tata (cu lacrimi in ochi, desi era ziua mea) a fost :"a murit Motu". Soc!

Am vrut sa mergem la Bucuresti la inmormantare, dar am renuntat; de ce, nu mai stiu, dar nici nu cred ca mai conteaza. Si acum, uitandu-ma la calendar, vad ca e 5 februarie si imi dau seama ca au trecut 6 luni, dar pare mult mai mult!

jurnal de vacanta

Linda Belinda — Sat, 29 Dec 2007 21:52:27 +0000

cand sunt acasa, probabilitatea de a scrie de mama sau de tata e 0.9 - asta e; am fost tot timpul o familie mica, apropiata, care se calca pe nervi.

In ultimul timp, mama (pensionara de vreo 5 ani ? probabil mai mult) a devenit cam izolata. Ma gandeam ca as vrea sa se vada mai mult cu prietenele ei de la servici, cu cele din liceu cu care a pastrat legatura toata viata. Lasand la o parte comentariile ei rautacioase si iritabilitatea mea de sezon, se vedea clar ca e singura si se ciondaneste cu tata din lipsa de activitate.

Am incercat eu sa o indemn asa, un picut, sa se intalneasca cu X si Y - nu acum, dar in general - iar raspunsul care venea invariabil era "au familie, au nepoti, sunt ocupati". O buna parte din prietenii ei au devenit bunici. Lasam la o parte faptul ca se incapataneaza sa nu vrea sa invite oamenii ci sa fie invitata (o inteleg, dar nu asa merg lucrurile, greu sa iti educi mama in 2 saptamani) si ne concentram asupra noului meu fix: e posibil sa fii fericit in starea ta de om "independent", fara familie si copii atunci cand parintii tai sufera in mod evident ca nu au nepoti? nu iti reproseaza, nu te bat la cap (asta a incetat de cativa ani buni), ci pur si simplu iti dai seama ca ii afecteaza. Ii vezi cat de incantati sunt cand vorbesc de nepotii diversilor prieteni, ii vezi cum iti explica "au familie, au nepoti, sunt ocupati" si cum se entuziasmeaza cand intalnesc un prichindel cunoscut pe strada. E clar, pentru ei, e timpul sa aiba nepoti. Pentru mine, nu.
Am constatat asta dupa vreo 2-3 ore in compania mai multor specimene. Cam la fel s-a intamplat si cu viata de casnica - o zi petrecuta dereticand si gatind ma convinge repede ca imi mai trebuie o slujba. Culmea, nu ma vad ajunsa la 60 si ceva de ani fara nepot. Pe de alta parte, greu de pornit asa un "proiect" numai pentru ai tine pe ai mei ocupati.

Altceva nu prea mai am de zis. M-a frapat mult dorinta lor de a avea nepoti - mult mai evidenta decat in alti ani. Am auzit de multe ori replici de genul "parintii tai ar trebui sa te iubeasca asa cum esti si sa nu incerce sa te schimbe". Nu le place programul meu, tunsoarea mea, majoritatea hainelor, ce fac, nu le-a placut cam nici unul dintre iubitii mei (inaltime, culoarea parului, camasa, nationalitatea) si nu pricep de ce nu am casa, familie si copii ... ce mai! nu prea ne potrivim. Sunt de acord ca ar fi mult mai bine sa fie multumiti cu mine asa cum sunt; ar scadea nivelul de stres. Din pacate, nu e chiar asa de simplu. Nu e vorba de lipsa de iubire - mai degraba de compatibilitate.

Globul de Aur, "hate speach" si altele

Linda Belinda — Thu, 13 Dec 2007 16:50:21 +0000

Banuiesc ca lumea stie deja ca "4,3,2" este nominalizat la Globul de Aur. Sa fie intr-un ceas bun!

cum blogul meu nu este "tematic", cateodata, se mai strecoara si franturi din viata mea personala in blog. Cum nu sunt in tara, de cele mai multe ori, stirile ajung la mine fie deformate, fie cu intarziere, fie ma mira lucruri care nu mai mira pe nimeni acasa. Exista insa o constanta pe care inainte o percepeam ca atare, iar acum ma sperie (oarecum) si ma nedumireste. Eu nu inteleg de ce nationalismul extrem e privit ca "desteptaciune", de ce e considerat acceptabil sa pui o natiune in aceeasi oala, dar doamne fereste sa ne faca altcineva acelasi lucru. Nu inteleg cum nimeni nu se oripileaza cand intr-o reclama TV se spune "daca as avea 2 milioane de dolari, mi-as cumpara piscina si doua tipe".

Nu inteleg cum nu se lipeste de noi putin bun simt de a nu mai tipa ca suntem discriminati in timp ce noi suntem rasisti, misogini (sa nu mai zic de femeile care se declara misogine fiindca existe 3 pipite care le enerveaza), xenofibi, homofobi si lista continua. Nu inteleg cum un roman umblat prin lume declara cu mandrie "eu nu sunt nationalist, sunt ultra-nationalist", tot asa cum nu inteleg cum o persoana cu bursa de studii poate sa afirme "lasa ca si romancele merita sa fie batute, ca sunt curve; umbla dupa straini". Daca nu ar fi vorba de co-nationalii mei, m-ar pufni doar rasul. Asa, ma sperie, ca lipsa de sex sau un chelner care nu ti-a zambit nu sunt de ajuns pt astfel de izbucniri. Iar restul stau, dau din cap si ii dau dreptate.

Fara sa vreau, ma gandesc la filmul lui Mungiu si cred ca multi nu vad grozavia din film, ci se gandesc:

fetele sunt descurcarete;
gabita merita batuta de iubitul ei;
femeile sunt curve;
daca avortul mai era ilegal, aveam si eu sanse sa mai prind ceva;
domnul Bebe era:

ungur,
tigan,
american,
o combinatie dintre cele anterioare.

Citeam pe net o chestie misto...

andreih — Mon, 26 Nov 2007 23:36:17 +0000

Cati dintre noi/voi/ei stiu ce e aia Internet, ce inseamna WWW? Nimeni, dar toata lumea intra pe net, vorbeste cu prietenii pe mess (e mai ieftin decat la telefon), toata lumea isi ia filme, muzica de pe net. Dar hai sa fim seriosi, numai pentru asta e bun internetul? Am avut sa, sa zic asa, un soc. Aveam nevoie de niste teorie la mate si cu o simpla cautare pe Google m-am ales cu formulele de derivare si de integrare. Foarte interesant. Stam si ne amaram viata ca un profil din lista de prieten de pe HaiFaiv are cu 2 "commenturi" mai mult decat al nostru si ne intrebam de ce (asta asa, ca o continuare la ce a zis Lucian despre Hi5).

Imi place netu si nu stiu cat as rezista fara el. Il folosesc in cele mai diverse situatii...Pe net stau si vorbesc cand nu am cum sa-mi pierd timpul mai bine, pe net intru sa mai caut o poza, pe net stau si scriu bloguri idioate (ca si cel de fata), dar tot pe net aflu de ultimele aparitii in domeniul muzical, in domeniul IT, aflu ultimele noutati in lumea muzicii, de pe net stiu ca Deep Purple a avut probleme cu sunetul la concertul din Romania etc.

M-am chinuit si pana la urma am invatat cat de creez o pagina de internet. Si intr-o zi foarte hotarat imi zic "gata frate, imi fac sait, personalizat. o sa fie tare". Dar surpriza. Am fost pus in fata celei mai mari probleme si anume :"da' io ma rog ce scriu pe site-ul ala?" Evident am lasat balta tot site-ul dar pana la urma mi-a venit o idee. Din dorinta de a putea sa arat si altora niste poze, poze de pe unde am fost si ce-am facut (asa ca atunci cand iti cere un prieten poze sa vada si el cum a fost unde ai fost tu si ti-e lene sa le cauti) am facut un site in special pentru poze. Am pus peste 1 000 de poze stranse aproximativ intr-un an (nu ca ar conta numarul) si acum e maricel. Pentru cei curiosi www.belikeus.lx.ro

Ideea generala (asa cum o vad io) e ca folosim netul in mare parte doar ca sa consumam curentul electric...

din nou...

Linda Belinda — Mon, 12 Nov 2007 15:15:49 +0000

Ar fi multe spus de nu am mai scris in ultima vreme. Pana una alta, pot sa spun ca cel mai bun leac atunci cand treci printr-o despartire (sau poate nu e despartire, poate e numai ceva temporar, naiba s-o ia de situatie, ca nu merita sa stai sa despici firul in patru cu ce s-a intamplat) - cel mai bun leac e un concert de-al lui Mika
Ei, da, ne-am speriat atunci cand am ajuns la intrare si am vazut o groaza pustoaice. Ne-am retras mai in spate, unde puteam respira si eram inconjurate de "fani" cu varsta mai apropiata. In orice caz, la doua minute dupa ce s-a facut intuneric si Mika topaia pe scena, am uitat de pustoaice, de gagic, topaiam si urlam ca nebunele - exact de ce aveam nevoie ca sa uitam, sau ca sa trecem mai departe, sau pur si simplu sa iesim din monotonia unei toamne ploioase.

aici, acum

Linda Belinda — Fri, 10 Aug 2007 23:24:47 +0000

Pana una alta, intr-un an in care am avut zile in care plangeam si nu ma puteam opri, am avut parte de momente frumoase. O declaratie de dragoste care a luat forma unei bicilete, a unei despartiri si a unei strangeri a mainii intr-o dimineata insorita, la micul dejun. Un paragraf perfect gasit pe prima pagina a unui roman. Capul retezat care se rostogoleste la sfarsitul cartii lui Pamuk - incredibil de frumos. Filme frumoase si faptul ca m-am simtit eliberata de Ken si pasiunea lui pentru filme obscure. Mi-a deschis ochii pentru un anumit gen de cinematografie si muzica, mi-a adus aminte de oamenii liberi si boemi din facultate si de multe ori cand ma uitam la el, ma intrebam daca parul lui rosu inchis e vopsit sau natural. Am zambit, am flirtat si mi s-a lipit de creier asemenea parfumului de iasomie. E bine sa simti ca ti s-au aerisit hainele. Bineinteles, frumosi au fost si oamenii, si faptul ca in sfarsit, am vazut poza unei persoane minunate, intalnite de mult pe un forum.

Cred ca motivul pentru care nu pot sa scriu prea mult intr-un blog e acelasi pentru care nu sunt in stare sa tin un jurnal. Cand eram mica, scriam pe foi volante si le ascundeam in caiete. Ideea gandurilor contradictorii aranjate pagina dupa pagina in acelasi caiet nu imi placea. La fel mi se pare aiurea sa postez azi despre economie si maine despre viata mea amoroasa, toate pe aceeasi pagina. Probabil e ceva din ordinea compulsiva a absedatilor, ordine care imi lipseste in viata de zi cu zi.

Pana la urma, cum am aruncat niste ganduri la intamplare pe pagina, e greu de gasit o fraza de incheiere potrivita. Insemnarea nu are nici o poanta, nici o concluzie, nici o finalitate. Probabil ca singurul final multumitor e "Noapte buna!" urmat de inchiderea veiozei de la noptiera.

"barul meu favorit din Budapesta"

Linda Belinda — Tue, 05 Jun 2007 11:45:44 +0000

Nu, nu urmeaza o descriere a celui mai fitos bar din Budapesta. De fapt, titlul postarii e un citat, un citat dintr-un mail primit cu ani in urma. Autoarea mail-ului statutse un weekend in Bp cu un an in urma, apoi revenise in drum spre Viena pentru inca o seara. Reactia mea a fost "Alo! cum poti sa zici de barul tau favorit cand tu nu stii decat 3 baruri? cum poti sa scrii un email de parca ai trait toata viata acolo?"

Zilele astea, a inceput sa imi dea lecti cineva despre tara zapezilor. Ok, accept lectii de la cineva care stie mai multe decat mine despre acest subiect. Nu accept lectii de la persoane care petrec un weekend intr-o tara si apoi s-au lamurit! au vazut tot ce era de vazut si stiu. La fel de enervante sunt persoanele care stiu totul despre o tara pentru ca au avut un curs in facultate si apoi dau lectii indigenilor. E o diferenta intre un specialist si cunostinte spoite, dar, bineinteles, specialistul stie destul de multe ca sa nu se bata cu pumnul in piept.

pentru cei care inca nu s-au lamurit, aceasta postare e o defulare impotriva celor care "stiu". M-am izbit de atoatecunoscatori si datatori de verdicte in ultimele zile, de persoane auto-declarate genii si, cum nu am putut sa pun dusul rece pe ei (stricam laptopul), m--am hotarat sa scriu platitudini pe blog.

aproape ca...

Linda Belinda — Sun, 03 Jun 2007 23:53:02 +0000

Adevarul este ca atunci cand sunt foarte trista, foarte bucuroasa sau foarte ocupata, nu pot sa scriu in blog. Ma intorc spre blog atunci cand viata mea e echilibrata sau molcoma si calduta, altfel ma intorc spre mine insami. Acum vreo doua saptamani, am vrut sa scriu in blog, sa impartasesc un mic fragment care m-a facut sa zambesc printre lacrimi. Pana la urma, l-am trimis prin email cuiva drag. Raspunsul care a venit imediat, in mijlocul noptii, nu a facut decat sa confirme inca o data cat de diferiti suntem, cat de opuse sunt sensibilitatile noastre. Aproape ca ma intreb ce naiba caut in relatia asta. Aproape, pentru ca exista toate acele momente marunte, in care radem impreuna, in care stam impreuna pur si simplu si nu e nevoie de cuvinte care imi aduc aminte de ce suntem impreuna, pentru ca exista acele momente in care unul dintre noi e gata sa se prabuseasca si privirea celuilalt il sustine.

Ce am vrut si ce avem - suntem inculti

andreih — Tue, 29 May 2007 19:38:39 +0000

Cand or sa citeasca titlul multi dintre voi or sa spuna ceva de genu "poate esti tu ca eu nu sunt" sau cati se vor simti? Lumea a vrut revolutie. Nu le-a placut de Ceausesc si de regimul lor. Au cerut libertate. Au obtinut-o. Acum ce fac cu ea? Isi bat joc de ea. Partea proasta e ca nu isi bat joc doar de ea, ci isi bat joc de ei, isi bat joc de noi, isi bat joc de toata lumea. Partea proasta e ca ei nu isi dau seama de raul pe care il fac sau isi dau seama intr-o masura prea mica si nu ii intereseaza. Am ajuns sa fim ingropati de nimicuri, de persoane care nu stiu ce vor, de persoane care exista doar pentru a respira, de persoane care desi nu reprezinta nimic si nu inteleg nimic se cred superiori, se cred amuzanti si chiar inteligenti. Am vazut in muzeu persoane care nu stiau exact in ce muzeu sunt. Sau care treceau pe langa tot felul de exponate vorbind la telefon ignorand practic ce e langa ei, ignorand anii de munca de langa ei, si pe deasupra facand glume mai mult decat ridicole. Dar acum se pot lauda ca sunt mai culti pentru ca au vizitat un muzeu. Dar oare chiar sunt? De unde pleaca toate aceste probleme? Parerea mea ca din familie, din educatie, din cei 7 ani de acasa. Facem parte dintr-o generatie care a uitat prin ce au trecut romanii acum 17 ani pentru ca ei sa poata sa poata merge la un concert sau pentru a face multe altele. Si din cei care inca stiu, majoritatea sunt indiferenti. "De ce ai facut asta, ca nu e tocmai bine?" si replica vine din scurt si foarte mult gandita "Pentru ca pot!". Asta ne face mai interesanti, mai culti, mai "smecheri". Astia suntem. Poate ca macar noi sa ne putem educa copii mai bine. Poate copii nostri or sa aiba parte de un sistem de invatamant mai bun, un sistem care chiar sa-i invete ceva si care sa-i educe, pentru ca asta e cel mai important lucru.

Suntem liberi sa fim prosti!

leapsa de la curtezana

Linda Belinda — Thu, 29 Mar 2007 15:17:01 +0000

Vorba preferata: fiecare cu damblaua lui

Vorba nesuferita: asta e ! ce sa-i faci?

Drogul favorit: 5 minute de lenevit in pat dimineata dupa ce a sunat ceasul

Sunetul preferat: rasul prietenilor

Sunetul nesuferit: zgariatul tablei cu unghiile/grila

Injuratura: futu-i!

Pe cine punem pe viitoarea bancnota: pe Habarnam

meseria pe care n-ati fi vrut s-o faceti: casnica
planta, arborele sau dihania in care v-ati reincarna:

magnolie, mesteacan (pentru ca mi se par frumoase), pisica (pt a putea continua viciul...)

presupunind ca dzeu ar exista, ce v-ar spune dupa moarte: eu ma astept la un asa discurs

Daca e musai sa fie cuvintele proprii "Nu te mai inghesui; ai rabdare si asteapta-ti randul!"

Azi

Linda Belinda — Tue, 20 Mar 2007 20:06:20 +0000

o zi in care:

am lucrat cu spor pentru prima data in ultimele 3 luni;
mi-am rupt brelocul;
am dezbatut convetiile existente in toate oraselele de pe glob (gen: iti bei cafeaua in veranda, inseamna ca vrei sa vorbesti cu vecinii; esti dator sa te enervezi pe vecini din dreapta sau din stanga periodic pentru a avea ce discuta cu ceilalti vecini, etc.);
am aflat de site-ul http://www.iusedtobelieve.com/index.php, un fel de "copiii spun lucruri traznite";
am sarbatorit un an si doua saptamani de cand:

am facut contabilitatea si am constatat ca o intalnire si un buchet de flori au generat o adevarata furtuna (ceva asemanator "butterfly effect"):

* am doua prietene care ma intreaba zilnic ce mai fac, vreun mail, ceva, raportul!
* am un sef (marele victorian) care pare mai interesat de intalnirile mele decat de munca subalternilor. La ultima intalnire cu rusoaica, nu i-a discutat lucrarea dar a batut-o la cap cu intalnirile mele; m-a sunat luni de 3 ori cand nu eram in birou si de vreo doua ori pe msn - eram convinsa ca zbor din program;
* PiK si POk vor sa il chem pe respectivul maine la cina sa il cunoasca si ei;
* am primit 3 mailuri de incurajare inainte de intalnire (de la persoane diferite) plus doua sms-uri in timpul intalnirii (de la aceeasi persoana, care voia sa stie cum merge intalnirea);
* mama a plans la telefon ca o sa ma mut in Brazilia;
* am primit un telefon de la respectivul.

s-a transformat in ceva mai mult decat zvonuri.

Acum un an scriam despre fuga:

Tin minte ca, atunci cand am recitit insemnari mai vechi din blog, m-am gandit ca exista o tema care uneste toate insemnarile nezlanate. O tema a evadarii, a refugiului. La vremea respectiva, m-am enervat si am fost nemultumita.
Tin minte discutii cu S, in care el era brusc sincer, brutal de sincer si de deschis, iar eu ma inchideam brusc, incercam sa evadez din fluxul de sinceritate, in fata unei rani larg deschise.
Vineri seara, coboram scarile metroului, indreptandu-ma spre "cina, film si o bautura la El Indiano acasa", indreptandu-ma spre un weekend alaturi iubitul meu. V-am zis? sunt indragostita. Nu ma indoiesc de asta. Nu ma indoiesc nici de faptul ca iubitul meu ma iubeste (ok, atat cat e posibil pt o fata sa nu se indoiasca, pt ca suntem fiinte care se ingrijoreaza si rasucesc o intamplare pe toate partile). S-ar zice ca duc o viata roz si pana acum, am fost surprinsa placut atat de mine cat si de el.
Vineri seara, coboram scarile metroului si, cand am ajuns la 3-a treapta, mi-am dat seama ca imi doream din tot sufletul sa ma intalnesc cu cineva. Cu un fost iubit. Imi doream sa ne salutam, sa pornim o discutie oarecare si sa lamurim toate neintelegerile care au fost vreodata intre noi. Eram convinsa ca asta era solutia ideala. Solutia la ce? Metroul a venit, am calatorit 45 de minute pana la cinema si am prelugit momentele in care eram singura, intrand in doua magazine de bijuterii inainte de a ma intalni cu prietenii mei.
Banuiesc ca veti spune ca am, evident, probleme. Ca nu sunt indragostita, ci vreau doar sa am pe cineva alaturi. Ca ma gandesc inca la fostul meu. Ca va e mila de bietul meu iubit, care nu merita asa ceva.
Ei, bine, nu. Habar nu am daca si alte fete simt nevoia sa fuga atunci cand se indragostesc, daca le e frica sa nu isi piarda o bucatica din sine, daca au un simt al conservarii propriei identitati atat de acut, incat isi pazesc cu strajnicie secrete inutile, isi creeaza o mica lume in care nu lasa pe nimeni. Pur si simplu, pt a pastra ceva numai al lor. Un fel de avaritie, daca vreti. O avaritie care supravietuieste in pofida momentelor de fuziune totala, de sinceritate extrema, de melanj emotional. Sau poate tocmai ca se hraneste cu aceste momente.
"tu esti de o franchete extraordinara" spunea mama, adepta jocutilor si a subterfugiilor feminine. "Esti foarte directa", imi spune Juno. "esti asa, sincera si deschisa", ma descrie un fost iubit. Oare? Ma intreb daca stiu ca, dupa o zi si o noapte de pasiune, simt nevoia sa fug in Galerian, sa imi iau o inghetata si sa ma pierd in multime. Ma gandesc ca o am pe Ursula alaturi si suntem in calatorie. In realitate, nu as vrea sa o am langa mine. Vreau sa fiu singura si sa ma pierd intre oameni. Asa ma regasesc.

Intre timp, am rezolvat problema fugii stand pe loc. Dau drumul la un post de radio de pe net, daca nu gasim ceva pe radioblogclub care sa se potriveasca dispozitiei mele. Inchid usa la birou si trag jaluzele la usa de sticla prin care trag cu ochiul colegii de pe coridor. Scot din geanta ultima carte pe care o citesc (acum The No. 1 Ladies’ Detective Agency ) sau un numar aleator din The NewYorker pe care l-am insfacat dimineata inainte de a alerga dupa autobuz. Daca nu, fug intr-o seara singura la film. Urmatoarea fuga va fi Labirintul lui Pan.

Mandra posesoare de baiat cuminte

Linda Belinda — Wed, 07 Mar 2007 09:51:25 +0000

Ca posesoare de baiat cuminte si la locul lui, trebuie sa protestez atunci cand citesc pe internet faze de genul " femeilor le plac baietii rai", "femeilor nu le plac baietii de treaba; trebuie sa le tratezi ca pe carpe daca vrei sa obtii ceva de la ele"... cu atat mai mult cu cat aceste bazaconii sunt scrise de fete (ca femeile banuiesc ca au trecut prin destule ca sa isi dea seama de marimea bazaconiei). Ar trebui sa scrie "Mie imi plac baietii rai si care ma trateaza ca o carpa", nu sa bage toate femeile/fetele in aceeasi oala. Din cauza asta citesti pe alte site-uri "eu sunt misogin ca principiu de functionare" - saracu baiat! vrea si el sa prinda cate ceva si a aflat ca trebuie sa se poarte urat daca vrea sa prinda si el chiar crede bazaconiile astea. Pe urma, face misto de fetele care citesc "Cosmo"...

ooo, si inca ceva - a fi baiat de treaba nu inseamna a te comporta ca un catel sau ca un disperat. E o mare diferenta intre ele, care tine in primul rand de coloana vertebrala. Bineinteles, cine n-are, nici nu observa.

o cana de cafea si o scriitoare demodata

Linda Belinda — Tue, 27 Feb 2007 16:23:35 +0000

ascult din nou Coffeehouse pe Yahoo! radio. De data asta, muzica linistita imi aduce aminte de Barbara Pym, de fetele batrane care ii populeaza cartile, de ordinea si confuzia lor, de sarcasmul lor, linistea rafinata si incomfortabila, de furtunile intr-un pahar cu apa starnite de dragul ...agitatiei intr-o viata fara agitatie.

Problema cu Barbara Pym este ca m-am indragostit de fetele ei batrane, de nevestele dezorientate si de umorul englezesc. Daca o sa ma mut intr-un orasel englezesc, o sa fiu tare dezamagita daca nu intalnesc un vicar inconjurat de un grup de femei agitate si competente.

La inceputul unui roman, eroina sta si isi bea ceaiul intr-o cafenea micuta din Londra - o Londra prafuita si nu atat de cosmopolita ca cea de azi. Se gandeste la cafenele din Paris si cum a auzit ca, band cafeaua la o terasa in Paris, te intalnesti cu toti fostii iubitii ce trec pe trotuarul alaturat. Ce epuizant sa fii parizian! e concluzia.

Farmecul nu consta in ceea ce se intampla in romanele Barbarei Pym, ci in ceea ce "mediteaza" personajele ei in timp ce asteapta, trebaluiesc prin casa sau diseca vietile vecinilor. In fond, se stie ca barbatii vor doar un singur lucru (dar personajul care proclameaza crudul adevar nu mai tine exact minte care e acel singur lucru dorit de barbati).

Si fiindca am inceput cu "The Coffeehouse Radio" si am vorbit de cafenele pariziene:

Prima cafenea din Paris se numeste Le Procope si a fost deschisa in 1686. Se zvoneste ca Voltaire si Diderot isi faceau veacul in Le Procope si ca prima enciclopedie a fost conceputa acolo. Concluzia - ca am intarziat la pauza de cafea ;) :