Ne amintim prea târziu. Când nu mai e timp nici pentru rămas bun. Şi atunci ne luăm chip spăşit şi straie cernite. Şi plângem. De mila noastră, a celor rămaşi. Şi abia mai târziu, mult mai târziu, când păşim în gol, ne dăm seama că de acolo lipseşte ceva. Piatra aceea solidă pe care puteam bine sprijini piciorul.

Ne mângâiem mereu cu iluzia că e vreme. Că toate cele ce rămân de spus, de făcut ori chiar de gândit au vremea lor, pusă deoparte. Iar când ne trezim... mai avem vreme doar pentru a decupa iute o bucăţică de pânză neagră pe care să o prindem, în ace, la rever.

Păstrând discreţia cuvenită, obligatorie, dau drum acum unui gând despre Gheorghe Dinică. Acum. Cât încă mai e un bob de nisip în clepsidră. Sănătate multă, Nea Gigi.

Gândul ăsta îl însoţesc cu două fragmente video. Unul dintr-un film prost: "Crucea de piatră". Dar care devine suportabil, chiar acceptabil, datorită prezenţei lui Gheorghe Dinică. În secvenţa aleasă apare alături de Fănuş Neagu- către care pleacă un alt gând bun.

"Auz ce ide' f'umoasă a 'vut 'mbou""I.L. Caragiale - Repaos dumnical)

S-a bătut în cuie. Alegeri parlamentare pe 30 Noiembrie. O să votaţi - care nu sunteţi setaţi pe modul canci- un fel de uninominal. Ca întotdeauna original şi aiuristic. Asta e clar şi nu mai merită povestit. Dar e o chestie care mi-a atras atenţia şi merita o bârnă de control. Nu zic de penelişti şi pedelei. Le vine şi lor rândul. Acu' am o treabă cu pesedeii.

Mai întâi notăm că Ion Iliescu nu mai candidează. Logic şi corect. Pentru el alegerile astea nu au cum mai fi o miză. Dar liber de încartiruirea într-un colegiu, Iliescu poate fi omul cheie pentru pesedişti. Prezenţa lui pretutindeni în ţară poate ajuta candidaţii aflaţi în dificultate, poate aduce mai multe voturi partidului. Adică Ion Iliescu poate fi ceea ce a fost întotdeauna: locomotiva care tractează vagoanele şubrede şi supraîncărcate ale partidului. Asta e una. Ailaltă e haioasă foc şi o remarci când vezi pe unde candidează noii "lideri" ai partidului. Adică Adrian Năstase pe la Mizil şi Geoană printr-un fund de Oltenie.

Mircea Geoană are şi argumente. S-a descoperit, brusc, fiu al Olteniei şi ca atare era cu musai ca încarnarea sa să catindeze carevasăzică la rădăcini. Când candida la primăria Bucureştiului şi obţinea rezultate spectaculoase era fiul cui ? Al ploii.

Din parte-mi candideze unde vor. Tot cu canci îi servesc. Dar mi se pare ridicol să te loveşti în piept cu şipca zbierând că tu eşti liderul partidului, dar să fugi uninominal şi prudent în zonele calde, în loc să ieşi la bătaie acolo unde partidul ar avea mai multă nevoie: La Bucureşti. E uşor să te dai musculos votând în colegii colorate în roşul partidului, dar trebuie niscaiva cojones să ieşi la luptă (şi dacă se poate să şi învingi) acolo unde e bătălia grea.

Concluzie scurtă şi cu şapca pe ochi: dacă până mai ieri liderii trebuiau să fie locomotivele care trag partidele, acum rolurile s-au inversat. Acum partidul se urneşte să tragă după sine hoiturile grele ale mini-liderilor. Şi atunci care mai e şmecheria cu uninominalul ?

Acu' dacă tot nu mi-a ieşit să scriu şi eu o carte din aia cu coperţi lcuioase şi poze haioase, măcar aici am zis să comit o tentativă. Adică un fel de mini-ghid al lucrurilor de care e bine să te fereşti. Aia e. Deci, cu ce nu e de glumit ?

- cu aerul condiţionat montat invers

- cu sepepistu care isi apasa casca pe ureche şi se încruntă

- cu tirul cu remorcă dublă, aflat în depăşire

- cu păduchii laţi- ce naiba, nu o să stai să glumeşti cu ei! cum îi iei, aşa îi dai. Nu ţii doar pentru tine.

- cu şosetele de militar întors din aplicaţie

- cu tastatura de calculator cu caractere coreene

- cu ospătarul răcit sau cu unghiile netăiate- dacă totuşi vă arde de glume cu el ... să nu vă mire dacă mâncarea ori băuturile comandate vor avea un gust tare curios

- cu ăia care sună la uşă cu noaptea în cap să te întrebe dacă l-ai primit pe Iisus şi să îţi dea un teanc de reviste colorate

- cu T 282 B de la  Liebherr, când vrea ăla să parcheze cu spatele

- cu Marean. N-are rost.

- cu Boc. Are rost, dar e inutil.

- cu elasticul de la chiloţi, dacă proprietarul chiloţilor e încă în ei

- cu vânzătorul de la raionul de specialitate, dacă are peste 1,90m şi mult peste suta de chile şi ţi-a explicat deja că hârtia igienică nu are telecomandă

- cu ăla care a intrat peste voi în timp ce era amorul în toi şi îţi arată că ăla în costum de ginerică din poza de deasupra patului e el.

- cu ruşii când au chef să vină în vizită.

- cu americanii când nu mai vor să plece din vizită

- cu Gigi după ce l-ai convins pe Bănel că aia e poarta adversă

Ar mai fi şi altele, da' mai contribuiţi şi voi. Am zis.

S-a dus şi olimpiada asta. Cum veni... aşa se duse. Chinezii şi-au tăiat binişor partea dragonului, americanii nici ei cu mult mai prejos. Noi... am fost şi noi pe acolo.

Înainte de debutul competiţiei îmi dădeam cu părerea că, la această ediţie, ne vom umple de "succesuri" ca basca de scame. Şi prea mult n-am greşit. Tot atunci spuneam că, de data aceasta, în fete ne e nădejdea. Şi iar am avut dreptate. Cele patru medalii de aur ( ce multe! ) stând toate la gât de doamne şi domniţe. Noi bărbaţii neamului fiind mai betegi şi mai greoi, dar buni de gură, nu-i vorbă.

Acum la final se obişnuieşte să se facă inventarul, să se tragă concluzii şi să se producă poveţe. Nu e cazul. Patru... bune şi alea. Altfel ai noştri s-au arătat a fi mari alchimişti, reuşind să preschimbe aurul ( de altă dată ) în rahat. Ba nu. Am mai reuşit noi ceva. Să avem un membru al delegaţiei dat afară de peste tot. Nu ştiu dacă Rudel Obreja are dreptate sau nu, dar ştiu că e al naibii de bizar să vii din România, ţară şmenului şi să te vaiţi de şmen.

Acum s-a terminat. E bine să spunem "săru' mâna" fetelor noastre că nu ne-au lăsat chiar fără material de ghiuluri şi să ne pregătim pentru olimpiada aialaltă, din toamnă. Olimpiada specială. Pe colegii.

P.S. Cum se vede... m-am întors. Şi am a vă mulţumi tuturor pentru vorbele bune. Mulţumesc.

La un drum la oraş, la ăia de la judeţ a povestit despre ideea lui. Preşedintele de judeţ, băiat de treabă, i-a sărit în ajutor:

- Păi, îţi dăm noi o statuie, Gligorie. Că nu ştim ce să facem cu ea.

- Statuie ?

Gligorie a rămas un pic pe gânduri. Dar doar puţin, că gândirea nu era tractor să stai pe ea opt ore. Şi după ce a năduşit gândit a pus întrebarea esenţială:

- A lu' cui ?

- A... naiba ştie... a cui vrei tu. Că nu scrie pe ea. Unu' ... roman. E în togă...

- Togă ?

- Da, mă. Cum umblau ăia, romanii... în rochie din aia... ca un cearceaf.

Gligorie era om serios. Cum naiba să ducă el în sat o statuie cu unu' fară nume şi îmbrăcat în rochie. Păi ce e la el acolo ? Panaramă ? Preşedintele de la judeţ l-a simţit ezitant şi a produs argumentul hotărâtor:

- E din marmură.

Iar argumentul chiar era decisiv. Au bătut palma. Şi s-a întors acasă mândru. Bani de apă tot nu primise, dar acum o să aibă statuie. Seara i-a strâns pe toţi consilierii şi înainte să se îmbete prea tare au stabilit şi amplasamentul statuiei: în faţa cârciumii lu' Talibanu.

După două zile au venit de la oraş cu un camion şi le-a adus statuia. Au montat-o pe un soclu. Şi au acoperit-o cu nişte cârpe. Pentru inaugurare. La inaugurare l-a chemat şi pe preşedintele de la judeţ, dar n-a vrut să vină. Se strânseseră vreo două sute de oameni la inaugurare. Talibanu scosese şi boxele afară să se audă muzica.

Gligorie îşi pusese costumul ăl bun, de la nunta lu' Osmetie. Stătea crăcănat în faţa statuilor, ţinând cu o mână sfoara de care trebuia să tragă ca să dezvelească statuia. Cu cealaltă mână se tot ştergea de năduşeală. Se holbau toţi la el ca la feciorul ăla mare al lu' Şeptică. Ăla cu belciug în nas şi cercel în ureche. Se simţea pătruns de importanţa momentului Gligorie. Simţea că trebuie să spună ceva măreţ:

- Dragi concetăţeni, iubiţi domni şi stimate doamne... aici simţea că mai mergea ceva- ... dragi compatrioţi şi ... măi, Talibane. În această măreaţă zi comuna noastră are onoare să inaugureze ...vernisajul inaugural la statuia care ne-a dat-o de la judeţ. Care reprezintă pe un mare om şi strămoş al nostru... un domn roman. Să vă fie model şi să ne mândrim.

- Da' cum îl cheamă ? se bagă în vorbă moş Mocirlă, curios mereu ca o babă.

- N-are nume...

- Da' e de pe aci, de pe la noi ? insistă moş Mocirlă.

- Nu. Nu-i d-ai noştri...

- Să nu fie ungur ! devine brusc îngrijorat moşul.

- Nu e, bre. Uite-l. E roman... o fi fost împărat.

Spunând asta Gligorie trage de sfoară. Cârpele cad şi de sub ele răsare o statuie, întocmai ca cea descrisă de dom' preşedinte. Un roman în togă. Lumea se zgâieşte ce se zgâieşte, pe urmă se împrăştie fiecare pe la treaba sa.  Bărbaţii se adună la Talibanu, în cantonament. Doar Gligorie studiază statuia din toate unghiurile. Ceva nu-i miroase bine. Se apropie de statuie. Şi mai mult. Îl cheamă şi pe moş Mocirlă care-i confirmă bănuiala.

- Bă, Gligorie, lu' statuia asta îi cam put picioarele- constată moş Mocirlă râzând cu toată gura aia a lui cheală de dinţi.

- Ce râzi, bre, ce râzi ? S-o fi pişat careva... O să plouă şi...

- Nu, bă, Gligorie... că asta miroase a picioare, bă, nu a pişat.

Moşul se apropie iar. Se cocoaţă pe soclu şi confirmă:

- Bă, da' ce pute. În sus e curată, da' cracii îi put ca lu' tac'tu.

- Dracu' a mai văzut aşa ceva ! se miră Gligorie.

- Vezi, bă Gligorie - cugetă moş Mocirlă cu înţelepciune- acu' chiar tre' să te duci la judeţ să îţi dea ăia bani să tragem apă. Că altfel crăpăm toţi de duhoarea lu' romanu' ăsta. Să-ţi dea mă, că uite cum puţi dacă n-ai apă să te speli pe picioare. Puţi şi când te faci statuie. Că aici nu e la Roma lor să aibă terme şi din alea. Aici nu eşti nici la judeţ, aici eşti la ţară. Aia e.

- Înainte de Beijing, Băsescu ne anunţa că, dacă se întâmplă ceva şi nu poate fi găsit la telefon ş.a.m.d. ,Nicolae Văcăroiu poate prelua prerogativele de şef al statului. Mulţi se întrebau ce rost avea zicerea aceasta puţin obişnuită. Acum ştiţi. La această oră CSAT e convocat în reuniune de urgenţă.

- Premoniţiile lui Băsescu nu se nasc spontan ca la mama Omida. Ci pe bază de informări. Cum suntem membri NATO, e lesne de înţeles care era tipul informărilor şi pe ce filieră puteau veni.

- Forţele georgiene încearcă să recucerească în forţă capitala Osetiei de Sud. Ruşii susţin că sunt sute de victime şi se pregătesc de un răspuns în forţă.

- Rusia se află în Osetia de Sud sub mandat internaţional, ca forţă de menţinere a păcii. Întrebarea esenţială este dacă  trupele georgiene au atacat forţele ruseşti, punându-le pe acestea în situaţia de a se apăra sau de a recurge la forţă pentru a îşi îndeplini mandatul. Răspunsul e uşor de dat, dacă reveniţi la primele două puncte. Chestie de logică elementară.  Pentru că scăparea lui Băsescu ne este acum de mare folos, un element important în înţelegerea evenimentelor. Îmi este imposibil să cred că Rusia  l-ar fi înştiinţat pe Băsescu despre iminenţa unui atac georgian. Dar e perfect plauzibil, extrem de probabil ca informarea aceasta să vină pe filieră NATO. Cu atât mai mult cu cât o astfel de provocare era de multă pregătită. ( 1,   2 şi  3 ). Iar atunci lucrurile pot fi văzute şi altfel. Şi atunci putem înţelege de ce Şaakaşvili- un personaj controversat, cu un trecut destul de dubios- devine deodată tare belicos şi zbiară despre "Ordinea Mondială", crezându-se protejat de singura naţiune care a folosit vreodată bomba atomică împotriva civililor nevinovaţi.

Şi simt nevoia să o spun: am pentru gruzini aceeaşi simpatie pe care o am pentru sârbi.

Poate nu toţi aţi văzut aseară excelentul reportaj al Ioanei Răduca. Despre gimnastele noastre. Iar dacă nu l-aţi văzut vă va fi mai greu să înţelegeţi că înainte de a te împodobi cu aur olimpic trebuie să înveţi cum să foloseşti lama de ras sau forfecuţa pentru a curăţa pielea sfâşâiată, tăbăcită din palme. Atunci când, pentru a ridica mulţimile în picioare la intonarea imnului ţării tale, ai renunţat la copilărie, carnea vie a palmelor nu mai e un preţ care trebuie plătit, ci blazon şi semn de nobleţe. Iar de la copilele acestea multe am avea cu toţi de învăţat.

Mulţumesc, Vlad.

UPDATE: Cum, ne-cum ...au reuşit şi băieţii să prindă finala pe echipe. Poate la finală vor prinde o zi mai bună.

UPDATE: O priveam pe Alina la festivitatea de premiere. După ce şi a bătut adversarele, măturând tatami-ul cu ela, copila plângea. Pe podium, în timp ce i se cânta imnul ţării, copila asta plângea de tremura cămaşa pe ea. Şi m-am simţit mic şi umil. Şi m-am gândit că există lacrimi care te scârbesc şi lacrimi care te fac să te ridici, cu respect, în picioare.

E un subiect despre care nu e bine să discuţi. Ce ştiţi despre Blackwater ? Începeţi să cercetaţi aici. Apoi mai aflaţi câte ceva aici. Pe urmă tot ar mai fi ceva de aflat de aici. Şi tot nu ştiţi mare lucru.

Deci: ce ştiţi despre Blackwater ? Răspunsul corect este: nimic. Şi e mai bine aşa.

Altfel aţi putea înţelege de ce unii au nevoie de borduri, alţii de ... războaie.

V-am zis să-l votaţi pe Yankel ? V-am zis. V-am zis şi că e fumător ? Şi asta v-am zis. Acu' ia fiţi atenţi aici la prietena lu' Yankel, care şi ea duhăneşte la greu. Păi îi băgăm şi ei poze naşpa pe pachetu' de ţigări sau îi dăm diapozitive ? Nu bea, nu merge la curve, nu face politică. N-are voie şi ea un tutun bun, bre ?

Ok. Aşa o ia omu' razna. Acum va duceţi la sursa pozei. Adică la Casa albă. Vă convingeţi ca poza e autentică. Nu e niciun trucaj. O găsiţi şi acolo. Deci nu a fost manipulată. Mai departe... de mine depinde... vă pot încuraja pe căi abisale,  titlul deja v-a trimis într-o direcţie, putem continua iscodind teorii ale conspiraţiei şi creaturi senzaţionale, demne de Lorin. Sau vă pot da link-ul următor, tot pe site-ul Casei Albe. Unde puteţi vede versiunea de înaltă rezoluţie a pozei. Şi vă lămuriţi. Este....

.... chiar braţul lui Cheney. Ţinând un peşte. Omul era la pescuit.

Acum înţelegeţi ce uşor funcţionează manipularea. Cât de uşor o pot lua lucrurile, uneori, razna.

Am citit, în timpul ăsta, sute de opinii legate de acest subiect. De la scârba indignată, trecând prin dezaprobarea timidă şi ajungând până la susţinerea ICR. Paradoxal, până şi cei care continuă să susţină găşcuţa patapievică, nu au prea mare tragere de inimă în apărarea "opurilor".

Am citit opiniile prudente ( vrei să te cerţi cu ai lu' Liiceanu? Nu mai mănănci pâine în cultură în România, eşti nebun ?) ale unora. Care recunosc cu sinceritate că nu gustă "arta" expusă acolo, dar că... Alţii sunt de-a dreptul de acord că "expoziţia" e o latrină, dar în numele sfintei libertăţi recunosc dreptul "artiştilor" de a se exprima după cum le dictează colonul.

Nu ştiu ce atâta sfiiciune, atâta prudenţă. E greu să spunem ceea ce e evident ? Expoziţia de acolo nu are nicio legătură cu arta. E o colecţie de căcături şi atât. Kitsch şi latrină. Rahat pur. N-ai nevoie de studii aprofundate de istoria artei ca să faci distincţia dintre desenele de pe uşile veceurilor şi "Noaptea înstelată". Iar dacă asta s-a înţeles, mai departe e limpede că ceea ce rămâne de apărat nu e libertatea de expresie a artiştilor şi nici criteriul estetic, ci scaunele pe care se lăbărţează cururile grase ale lăudacilor prezidenţiali. Pentru că ICR a devenit sinecura din care se hrănesc mâncătorii de rahat ( care deprinşi cu gustul, pot aprecia poate şi aspectul căcatului). Şi nu e de mirare atunci că ICR se transformă în secţia de propagandă, care stipendiază cretini cu pretenţii estetice contra lins în cur la jucător.

Că cei de la ICR, că gaşca liiceană nu simte să fi greşit cu ceva, nu mai miră. Ei sunt perfecţi. Ei nu greşesc. Ei nu au a-şi cere scuze. Singura lor legătură cu poporul, pe ai cărui bani se îngraşă, e prin rectul prezidenţial spre buget.

Până la urmă vom accepta şi noi, în numele libertăţii, dreptul artiştilor de a-şi contempla ţurţurii de muci. E în regulă. Iar criteriul estetic e la purtător. Fiecare după cum şi cât îl are. Iar dacă unii se regăsesc în "arta" promovată de Patapievici, e iar în regulă. E o chestie de opţiune, nu ? Şi un semn. Despre ce au a vă dărui ăştia. Pe care, unii, îi puteţi socoti, pe mai departe, lumină călăuzitoare.

Da şi eu pot fi lber să gândesc că, dacă cineva simte nevoia să apere, să acopere un rahat… nu există decât o singură explicaţie: ori e tot un rahat, ori e capacul de la veceu. Şi cu asta am închis definitiv subiectul.

P.S. În fiecare dimineaţă, înainte de duş, îmi pleznesc organismul cu o cafea şi o ţigară. Laxativ garantat. Nu altfel a fost nici astăzi. Admirându-mi opera care plutea falnic, în vasul veceului, mă întrebam dacă să i-o trimit lui Patapievici sau să trag apa. Am tras apa. Fiind convins că dacă aş fi trimis-o la ICR nu ar fi fost bine înţeleasă. Şi ar fi halit-o Mihaeş.

UPDATE: Ca să se vadă că sunt un spirit deschis şi receptiv, produc şi eu o pildă de alta contemporană. Mulţumind artistului, cetăţeanul turmentat, care ar vrea şi el o expoziţie itinerantă. Dacă se poate. Dacă nu e bine şi la NY. Maestre, mulţumim. Ai pătruns esenţa fenomenului. :)

UPDATE LA UPDATE: Diseară ciutacosfera se manifestă prin vorbe grele. Cu Bogdan Teodorescu. Un tip mişto tare. Cu care se poate vorbi şi despre altceva decât politică. O să vedeţi voi. Dacă îi rataţi acolo ( deşi ar fi păcat) îi prindeţi la măcelul zilei sinteza zilei.

Mâine începe o nouă ediţie a Jocurilor Olimpice. A ţâşpea. Nu ştiu a câta e. De altfel de bună vreme aţi tot primit informaţii despre olimpiadă sau din jurul Olimpiadei. De la Discovery şi National Geografic, în documentare despre construcţia măgăoaielor în care se vor încorda muşchii olimpici, până la buletinele de ştiri în care mai aflam cine se mai pişa pe flacără olimpică şi dacă Dalai Lama are el chef sau nu de olimpiadă anul ăsta.

Acum aţi mai aflat şi că jucătorul s-a calificat şi el la olimpiadă. Şi că dacă ... ceva... cumva... nea Nicu Văcăroiu e pregătit. Puteţi măcar spera, că zborul e lung şi clima în schimbare. Dar noi nu asta ne dorim. Odată cu jucătorul se mai deplasează şi un lot numeros de parlamentari. Pe banii noştri. Normal. Că de aia sunt ei aleşi. Ca să le împlinească bugetul toate dorinţele.

Bun. Depăşim faza "ce e olimpiada şi de ce au chinezii ochii în dungă" şi privim spre delegaţia României la această ediţie a JO. Priviţi cu atenţie cât vă zic eu ce mai am de zis.

Într-o vreme ne obişnuisem ca olimpiadele să fie un bun prilej, pentru noi, fomiştii Europei, să ne dăm puţin ciumeţi. Dându-le multora peste bot cu medaliile aduse de ai noştri ca brazii. Dar vremea aia s-a dus. La ultimele ediţii mergem acolo doar ca să ne ducem.

Popor mic, dar viril, aşa ne-am socotit mereu. Mândrii foc de XY-ul nostru. Gata oricând să scoatem organul ca suprem argument în orice discuţie. La o vedere superficială ai putea crede că, după frecvenţa folosirii dânsei în conversaţie, suntem un popor de macho. Sanchi. Măcar de misogini suntem misogini. Asta nimeni nu ne-o poate lua. Ba suntem parcă şi mândri de şmecheria asta.

Acum ajunge. V-aţi zgâit destul la lotul nostru olimpic. Da? Aţi numărat masculii de acolo ? Puţini, este ? Acum mai facem o mică socoteală. Câte medalii speraţi să obţinem ? Să vedem: poate ceva-ceva să ne aducă alea mici de la gimnastică ( mult mai subţire decât altă dată, dar totuşi). Mai putem trage speranţe ( dar nu prea tare) la o medalie de la lotul feminin de handbal. La atletism nu prea visăm la medalii, dar sperăm la ceva imagine, mulţumită fetelor din lotul de atletism. La nataţie mai avem vreo două fete care ne fac să sperăm. Şi cam tot aşa la sporturile paţaichine. În rest sănătate şi mitică dragomir !

Şi atunci de unde misoginismul ăsta ? De unde atâtea băgări şi scoateri ? Şi spunând asta îmi amintesc de olimpicu', de jucătoru' care se dădea ninja pe lânga o babă. Şi mă gândesc că rablagitul a avut baftă. Că poate îi scăpa baba vreo perpendiculară şi ne trezeam cu Văcăroiu instalat prematur.

Aşa că poate, măcar cât durează ediţia asta a jocurilor olimpice, poate o lăsăm mai moale cu machismul, ne băgăm minţile în cap şi strigăm cu toţi: Hai România, hai fetele noastre !

Primim la întreprindere ( de stat, societate naţională, deh!) un fel de ceva care seamănă cu un fel de altceva şi la fel de bine cu nimic. Un fax semi-lizibil. Cică organizează unii cursuri de perfecţionare. Tema: Anti-corupţia. Mişto tema. Cică autorizat de minister. Care? Cică printre lectori tot felul de societoşi civili. Aha. Cinci zile la mare şi anti-corupţie seminarizată. Ăia zic în fax că aşteaptă confirmare de participare în cinci zile. Să aştepte.

Dupa două saptamani mă cheamă directorul la el. S-a hotărât. Mă duc la cur(s). De ce io?- mă holbez bovin. Că el e cu şpaga, eu doar cu chiulitul. S-a sunat de la minister, mă dumireşte. E sarcină. Vreau să-l întreb în ce lună e , dar n-are rost. Ridic din umeri. Adaugă că s-a mai sunat şi de la senator. Senatoru’ e un beţiv care ne bagă pe gât tot felul de alţi beţivi cu firme. E la mare! -îmi serveşte directorul un argument care se vrea decisiv. Îhî, ca şi cum n-am fi în Constanţa , care, ghici! e tot la mare. Aia e. Alţii bagă ani de parnaie, o sa bag şi eu cinci zile de anti-corupţie.

Mai belesc ochii o dată pe fax: cazare hotel de patru stele. Cost cazare 26 de milioane. Adica 2600 de lei cu muşchi. Include şi masa. Tot e mult. Da’plăteşte întreprinderea. Adică statu'. Adică voi, bă, contribuabililor! Cursurile cică sunt finanţate prin nu-ş-ce program european. Fain. Da’ tot costă 14 milioane şi alea. Cum le finanţează ăia daca plătim noi ( adică voi, bă , contribuabililor)? Diplomă europeana. Meserie! E complicat. Trece cu vodca.

Ziua 1

Ajungem la locul faptei. O masuţă proptită în holul hotelului. O hârtie trasă la xerox anunţă că acolo se fac înregistrarile. Sanchi. Casă de discuri fac ăştia sau seminare cu gaze ? Mă duc să mă‘registrez. Zice că întâi rezolv cazarea. O rezolv. O întreb la mişto pe recepţioneră cate stele are hotelul dacă e cercu nori. Nu se prinde. Nici eu nu ma prind cum şi-au făcut ăştia rost de stele. Cum au făcut rost de fraieri pe post de clienţi încep să mă prind. Anticorupţie, ce basca mea. Mă întorc la plictisita cu înregistrarea. Ia banii. Taie chitanţa. Factură n-are , da’promite că îmi da până se termină panarama. Îmi dă un dosărel cu trei foi şi un pix cu emblema firmei. În dosărel programul şi lista de participanţi. Lume multă. Cică opt ore de curs pe zi. Şcoală grea! Şi ce de lectori! Ce nume! M-a întrebat dacă am luat bonurile de masă. Îhî. Zice că tre’ să dăm câte un bon de 500.000 pentru dom’ lector. Nu pricep treaba. Păi, nu-l plătim? 500.000 ori 48 de cursanţi... să nu devină obez săracu’. Tac şi dau bonul. Mai tre’ să dau si 500,000 cash. Cică pentru protocol. Hă? Protocol? Se uită cruciş la mine. Tac. Dau. Din banii mei, bă contribuabililor!

Mă uit in foaie. De la ora 14 cursuri. Am timp de un duş. Timp am. Apă nu e. Recepţionera hlizeşte. Îmi arată afişul: “din cauza reparaţiilor de remediere apa este limitată.”. Aha. Bine zis. Rămân jegos. În sala de curs sunt doar eu şi unu’ din Valea Jiului. Ne împrietenim. Băiat de treaba. Buni baieţi minerii, da’ uite...au probleme cu corupţia. Pănă la patru nu vine nimeni.

La patru vine aia cu înregistrarea. Ne explică relaxată că suntem tâmpiţi. Că dacă stăteam în camere primeam un telefon prin care eram anunţaţi că “azi nu e cursuri. s-a modificat. e cină festiva”. Aha-zic eu. “Vine oameni din minister. Trebuie câte un bon de masă pentru fiecare.” Dau bonul. Mă bifează în tabel. Minerul nu vrea. E cu nevasta şi... “Domnul Argatu aşa a spus”- se încruntă aia. Minerul se înverzeşte. Da bonul.Cine puii mei e Argatu ăsta ?

Întreb la cât e cina festivă. La orice oră vrem, pentru noi. Cei din minister o au în altă parte. Clar. Până aici bine. Noroc că am o sticla de Smirnoff pentru studiu. Primită. ş Rapid devin cheo. Ceea ce îmi convine.

Ziua 2.

Tot eu cu minerul plus încă doua tipe plictisite. Nasoale amândouă. Da' parafumate-machiate-decoltate. Clar. Apare un gras năduşit, roşu, încruntat. Se prezintă. E Argatu. Ne întreabă de ce nu suntem la plăji, la bikiniste? Râde parşiv, ca boul. Îi arăt foaia cu programu’. Îmi face cu ochiu şi râde. Ce pula mea am zis aşa haios ? Întreabă de unde sunt. Îi zic. E nemulţumit. “Păi, la voi l-am trimis pe domnu’ xulescu pentru licitaţia cutare şi nu l-aţi servit. S-a raportat la ministru, să ştii. Vezi că luna viitoare o să ţineţi licitatia cu... şi îl trimit pe domnu cutare. Să percutaţi că...” Că ce? Bate câmpii. Mi se rupe de licitaţiile lor. Astea le mânăreşte directoru’ cu senatoru’. Ei îşi împart şpaga, ei să se spele pe cap.

Zice că putem să plecăm. Ne vedem dupa amiaza.

La cantină....restaurant masa e mizerabilă. Mai rău ca la cantina noastra. Vine Argatu la mine la masă. Rânjeşte. Începe sa bata câmpii cu politica. Mă întreabă daca am studiat materialele de curs. Nu. Zice că să citesc. “E şi doamna Pipide la bibliografie” Doamna Pipide? Asta cred ca e alinuţa cea frumoasa şi societatea civila până plezneşte cusătura pe buci. Îi zic ca aia e o scroafă, părerea mea. Se uită urât. Mă anunţă că avem lectori şi pe x şi pe y. Tot analişti de la societatea civilă. Aha. Îi zic că tot mi se rupe. Se uita şi mai urat. “Sunt sprijiniţi de domnul preşedinte. “  Un deget ridicat în sus mă lămureşte. Ei, dacă sunt susţinuţi de acolo...nu mi se mai rupe. Mi se îndoaie. Mă uit în program. X ar trebui să ne ţină predici azi dupa amiază. Argatu se mai uită urât o dată, pe urmă îmi mai cere un bon de masa: “Protocol cu domnii de la societatea civila!” Îl dau. Cred că asta a fost amenda pentru că vorbesc urât. Daca e societate civila... Protocol cu potolul meu.

După amiază curs. Nu a venit X. E doar Argatu. E confuz. Încurcă legile cu ordonanţele. Cofunda parlamentul european cu consiliul europei ( vax cacofonie). Şi Comisia europeană cu, mă rog, Consiliul european. Îl lauda pe Băsescu. Pe urmă şi pe Tariceanu. Merge la sigur. De ce să rişte. Ne recomandă vigilenţă şi informare permanentă. Întreabă dacă vrem să facem abonamente la nu ştiu ce revistă. Unii vor. Eu nu. Am dat deja destule bonuri de masă.

Ne anunţă că mâine aveam în program cursul lui Y de la societatea civilă, da’ nu e în ţară. Aşa că ne zice el în doua vorbe ce şi cum acum. Bate câmpii. Gata. Vesşi bune. Mâine nu e curs.

Ziua 3

Cursuri intensive cu Smirnoff. Barul din hotel e ok. Argatu e plecat la Bucuresti. Azi scap de cotizat în bonuri.

Ziua 4

Dimineaţa curs. A venit unu’din minister. E plictisit. Ne întreabă ce credem despre Băsescu. Lui îi place. Ne întreabă de la ce firme suntem. La mine se uită urât. Vrea să vorbim după curs. Pauză de cafea.

După pauză am mai ramas doar cinci. Ăsta din minister ne lasă să plecăm. De fapt îi lasă. Pe mine nu. “Sunt supărat pe voi.... l-am trimis pe xulescu cu licitaţia aia şi... vedeţi luna viitoare că mă supăr.” Dau din umeri. Să se supere. Şi-a mai adus aminte ceva: “voi de unde luaţi rechizite ?” Habar n-am. Are un nepot care are firma de distribuţie de profil. “Ia legatura cu el” mă repede scurt. Îhî! Să aştepte ăla. Îmi cere un bon de masă şi-mi dă drumul.

Dupa amiază vine Argatu. Vigilenţă. Internetul mijloc de informare. Macovei e o zână. Băsescu un înger. Nici Tăriceanu nu e rău. Liiceanu e deştept. Ok. Bun curs. Anticorupţie. Ne anunţă că e ultima seară. Ca sa vezi cum trece timpul. Masa festivă. Scot carnetul de bonuri de masa. Mai am unul. Îl pregatesc. Îmi face cu ochiul nu e cazul. Ne anunţă ca cine vrea poate să îşi ia de azi adeverinţa de curs, că mâine el nu e şi secretara e zăpăcită. Credeam ca sunt diplome. Nu au diplome acum. Nu-s tipărite , dar o să ni le trimită ei.Cândva.

Întreb de cursul care era , totuşi, prevăzut maine dimineaţă. Trebuia să vină marea sculă a societaţii civile. Nu e cazul- sunt anunţat. “Mai vă odihniţi şi voi, mai faceţi plajă...e stres mult. Nici examenul nu-l mai dăm după amiază. Vă dăm de azi adeverinţele. Ce mai. Doar o rugăminte. Sa cumpăraţi toţi cele două cărţi de la secretară. A mea şi a lu’domnu’ Z de la societatea civila.”.

Asta a fost. Iau adeverinţa. Mi-a scris greşit numele. Argatu îmi mai atrage o data atenţia pentru licitaţia viitoare. Să se ducă în...

La urma urmei bune cursurile astea. Am băgat la vodcă-n mine... Başca multe cunoştinţe despre lupta împotriva corupţiei. Sa nu uit să-i zic lu’umflatu’ să aibă grijă la licitaţie. Că altfel o beleşte.

Pătrunşi de conştiinţa civică, precum micul de scobitoare, ne-am hotărât să sprijinim şi noi pe cineva, să avem şi noi un candidat pe care să îl promovăm, susţinem şi să vi-l băgăm pe gât până îl vedem ales.

Yankel Mentzel este candidatul nostru. De profesie orelist de femei, Yankel este indiscutabil omul cel mai potrivit pentru a-i reprezenta pe cei din Huşi în parlamentul României. Sigur, spaţiul pe blog este limitat aşa că nu vom prezenta aici întreg CV-ul lui Yankel. Ne vom mulţumi să marcăm datele esenţiale.

Născut: Da.

Locul naşterii: Huşi.

Sex: săptămânal.

Starea civilă: fumător.

Studii: absolvent al şcolii generale numărul 2 din Huşi, promoţia 1981, 1982 şi 1983. Între 1984 şi 1989 urmează cursurile liceului sanitar din Iaşi. Ulterior, după 1990 urmează cursurile facultăţii de şomeri. În 1998, după mai bine de 3 săptămâni de studii obţine licenţa în ştiinţe medicale la facultatea de medicină cubistă din Baku. O săptămână mai târziu îşi susţine doctoratul, pe care îl obţine într-o sâmbătă.

Limbi străine: toate.

Citit: destul de bine.

Scris: bine.

Hobby-uri: fumatul.

Lucrări publicate: Polonicul- istorie şi tradiţie ( lucrare colectivă); Spumiera- istorie şi tradiţie ( co-autor, alături de Belu Hercovici); Herpesul genital- istorie şi tradiţie; Incursiune în antichitatea americană; Sistemul rutier britanic- o istorie a dreptei.

Programul său politic este pe cât de simplu, pe atât de ambiţios. Spicuim din el:

"- Voi milita pentru egalitatea sexelor. Propun dimensiunea de 20 cm.

- Voi susţine acordarea de subvenţii pentru cultivatorii români de ciuşcă în ghivecele din balcon.

- Eliminare discriminării minorităţilor sexuale, să înceteze discriminarea ţiganilor poponari.

- Reducerea cu 18 procente a TVA, de la 19% la 41 % simultan cu eliminarea obligativităţii acesteia.

- Mă voi lupta ca, pe durata mandatului meu, condiţiile din spitalele româneşti să se înrăutăţească în continuare, fără a creşte contribuţia la asigurările de sănătate.

-Extinderea programului Cornu şi laptele la Buşteni şi laptele, Poiana Braşov şi laptele, respectiv Antalya şi laptele.

- Reducerea săptămânii de lucru la patru zile: luni şi marţi.

- Mărirea pensiei. Astfel pensia se va majora cu doi P şi trei S devenind: Pppenssssie.

-  O să fac.

- O să dreg.

- O să vă dau.

Nu fiţi proşti, votaţi-mă. Aţi votat voi şi panarame mai mari."

Cam asta ar fi. Deci noi îl susţinem. Votaţi-l, măi, pe Yankel.

- nu mă mai futeţi la creier cu "blogrolluiala". Blogroll-ul meu nu e gazeta de onoare a şcolii. Acolo se intră pe bază de " aşa vrea muşchiul meu" şi se iese pe bază de " aşa vrea pula mea". Când o să găsesc că scrieţi al naibii de bine sau că sunteţi măcar suficient de zărghiţi pentru a fi interesanţi, vă  bag eu în seamă.

- mesajele de tipul: " eu am comentat la tine pe  blog, tu de ce nu comentezi la mine?" merg direct la coş. Degeaba le repostaţi. Pot să le şterg de exact atâtea ori de câte ori le postaţi. Tipul ăsta de socializare blogoasă nu mă pasionează.  Nu mă interesează reciprocităţile astea şi nici socializare lăbărită pe blog. Iar de comentat comentez rar şi dacă am chef. Adică tot mai puţin. Nu  comentez doar pentru a-mi lăsa dâra ca melcul.

- mesajele care nu spun nimic, doar furnizează link-ul spre propria oierie merg direct la tomberon.

- blogul ăsta nu e democraţie. Iar eu nu sunt prestator de servicii. Că îmi reproşează unii că le :"cenzurez mesajele" . Nu, tati, nu le cenzurez, le şterg. Adică vine unu', sună la uşă, îi deschizi şi începe să te înjure. Iar tu ar trebui să-l pofteşti în casă , eventual să-l şi tratariseşti cu şerbet ? Şi ca să fie clar: îmi înjuri prietenii e şi mai grav.

- da, pe aici am cunoscut oameni mişto. Şi mi-am făcut şi prieteni. Dar asta pentru că aşa s-a întâmplat. Pentru că ne-am descoperit afinităţi. Aşa că o să vă anunţ eu când vă calificaţi, nu mă stresaţi.

Cred că e suficient. Ordine şi disciplină, ce pana lu' Şuteu !

P.S. Veteranii blogului acesta ştiu cât glumesc şi cât vorbesc serios. Ceilalţi... să înveţe.

E vineri. N-am chef de vineri. Azi mi-ar fi prins bine un joi. Nici un miercuri nu era rău. Vinerea e ziua când primesc telefoane tâmpite. Iar asta îmi redeşteaptă o veche şi viguroasă mizantropie. Şi mă trezesc băgând în/de seamă lucruri fără rost:

- la români, în super-hyper-ultra-mega-market există un nărav, care ţine aproape de o etichetă neformulată: privitul în coşul vecinului, cu indiscreţie făţişă.

- în 90% din cazuri, când cineva formează numărul greşit şi nimereşte la mine se simte dator să mă interogheze: da' cine e acolo? Uitând obligaţia elementară de a-şi cere scuze, de a se prezenta şi de a spune, eventual, pe cine caută. Lesne de închipuit că îmi fac o îndatorire din a aduce mama interlocutorului în discuţie.

- e obligatoriu să ai o părere. Chiar dacă subiectul îţi e cu desăvârşire străin. Chiar dacă nu ai citit o carte, ai o părere despre ea. Musai.

- adorăm (iraţional, cu fanatism, cu nervi şi muci) la politicienii pentru care răcnim în piaţă, exact lucrurile pe care le detestăm la cei împotriva cărora urlăm.

- i-aţi băgat în seamă pe cei care îşi plimbă căţelul? (mândri foc de rahatul pe care potaia lor îl propteşte în mijlocul trotuarului şi uitând îndatorirea de căpătâi a iubitorului de pekinezi: aceea de a aduna rahatul de pe urma potaiei iubite). Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată dihăniile atârnate de lesă sunt mai agresiv lătrătoare decât maidanezii care îi tratează cu dispreţ.

- de câte ori merg în vizită la prieteni îmi place să studiez telecomanda. Ordinea programelor în memorie, şi apoi butoanele cele mai uzate de pe telecomandă. La un amic fost sportiv, 1 e tocită definitiv. Acolo are un canal de sport. Altul, pedist şi bodyguard, a terminat 5 - OTV. Mama 2 şi 4 - Acasă şi Euforia. Tot aşa. La mine un singur buton e tocit peste măsură: MUTE.

- dimineaţă mi-am făcut plinul de benzină. M-am oprit la pompă. Din benzinărie a ţâşnit un puşti, îmbrăcat în uniforma benzinăriei, care a luat pompa şi m-a întrebat de cât să îmi pună. Plinul, normal. M-a întrebat dacă să verifice şi presiunea la pneuri. Am zis: " Îhî ! de ce nu ?". Am plătit la casă. Când am ieşit, puştiul  îmi ştergea parbrizul. Ce pizda mă-sii ? -m-am întrebat. Până ieri la benzinăriile ăstora nu mă baga nimeni în seamă. Da' mi-a plăcut. L-am întrebat de când lucrează acolo: " e prima zi" - mi-a răspuns puştiul zâmbitor. Aia era.

- bărbaţii sunt porci. Şi ipocriţi. Primul lucru la care ne uităm la o femeie e fundul. Sau bustul. Dar, aproape întotdeauna, primul compliment pe care li-l facem se referă la ochi.

- nu îmi iese din minte o scenă, de acum câteva luni. Din postul paştelui, mai exact. Aşteptam pe cineva, la o pizzerie. La masa de alături s-a aşezat o cucoană rubicondă. Machiată strident şi parfumată abundent ( duhoarea răzbătea  până la masa mea). I s-a adus meniul. A întrebat ce au de post. "pizza vegetariană" - i s-a răspuns. "Fără brânză ?" " Fără". A stat puţin pe gânduri. Şi a comandat una. Ospătarul, maniac al preciziei, a întrebat-o: "mică, medie, mare sau extra-large ? ". "Extra large" - a gângurit pahiderma. I-a adus-o. Extra large. Şi a mistuit-o toată. De post.

După ce vreme de patru ani votaţii noştri au fost extrem de ocupaţi cu bileţelele, cotonogeala şi porcăiala, conform regulii "rândul unu pălmuieşte rândul doi", acum au descoperit cizma de cauciuc.

Apropierea campaniei electorale se dovedeşte mai eficientă decât enzima Q10 când e vorba de împrospătarea obrazului politicienilor noştri. Sau măcar unii dintre ei.

Bravii liberali şi-au luat în picioare cizmuliţele de cauciuc şi, de la Păcuraru şi Adomniţei până la Tăriceanu şi David, s-au avântat spre nordul Moldovei: la inundaţii ! Originalul nostru preşedinte aidoma. Başca un tur scurt prin Italia, pe unde ai noştri ar avea ceva necazuri. Câtă compasiune, ce de grijă... ţi se înmoaie inima văzându-i, nu alta.

Apropierea alegerilor face ca dezastrele, nenororcirile să aibă mare căutare. Ce minunat prilej de scoborâre din elicopter şi compătimit cu poporul la umbra sepepiştilor în floare. Şi dă-i compasiune, indicaţii preţioase şi multă grijă pentru popor. Şi dă-i cu mălaiul şi pateurile, să sâmţească dumnealui boborul că are conducători vânjoşi, dar grijulii. Mai scapă ei câte un " bolşevicule", câte un:" da' ce? vrei să îţi construiesc hotel ?", că oameni suntem cu toţi. Dar grija, grija e mare... curge grija de pe ei, ca apa prin sufrageriile sinistraţilor. Şi apoi cum să nu te topeşti vâzăndu-i cum ştiu ei, drăguţii, să se îmbrace potrivit cu nenorocirea... nu aşa, aiurea, la costum. Tricouri Lacoste şi pantaloni Dockers la inundaţii, Paul and Shark la alunecări de teren... Oameni pricepuţi, ce mai.

Şi cum campania de anul ăsta va fi mai complicată, funcţionând pe muzică uninominală, tare îmi e teamă că la toamnă ne pândeşte un deficit. Unde mai pui că în competiţie intră şi jijiul,cel priceput la construit barăci pentru sinistraţi.

Spuneam că în toamnă ne aşteaptă un deficit. Un enorm deficit de nenorociri. Pentru că sunt mulţi candidaţi, dar nu-s destule nenorociri. Şi toamna asta pare a fi una cu deficit mare de dezastre. Sau cel puţin aşa sper. Din păcate pentru ei. Din fericire pentru noi. Dar încă  nu e timpul pierdut, nu ? Că unde nu vrea Dumnezeu... poate vrea Zeus.

Foto Vlad Alistar

Îmi doresc sincer, de multă vreme, să pot scrie ceva pozitiv despre preşedintele Băsescu. Dacă nu am reuşit este de vină, desigur, numai reaua mea credinţă, nesimţirea mea şi nicidecum domnia sa.

Astăzi "preşedintele meu" se află în Italia. Italia aceea despre care am tot scris- şi tot eu am citit ! Un lucru care ar trebui salutat. Între nunţi, inundaţii şi frizer, domnul Băsescu şi-a găsit timp să ajungă şi pe acolo, în cele din urmă. S-o simţi mai în siguranţă, acum că, pe acolo, armata e scoasă în stradă. De ce vizita aceasta are loc tocmai acum nu are sens să întrebăm. Cum nu are sens să ne testăm perspicacitatea observând că domnul Băsescu se află într-o susţinută campanie de imagine. Adică o campanie care ar trebui să-i primenească imaginea tăvălită rău. Doar că între socoteala de acasă şi cea din tărg e mereu diferenţă considerabilă.

După recitalul de "înşir-te mărgărite" de acum două zile, astăzi l-am găsit pe Băsescu pe post de bulibaşă prezidând lucrările unui stabor ad-hoc. Priveam mai devreme "întâlnirea preşedintelui cu reprezentanţii comunităţii rroma". Adică Băsescu bătând câmpii cu vreo trei ţigani burtoşi. Debitând prostii şi îndemnuri aiurea. Protejat de un zid de sepepişti omul gesticula abundent în vreme ce îşi hăhăia panseurile, în consacratul stil dezlânat.

Să fiu bine înţeles: nu spun că e rău faptul că, în fine, a ajuns în Italia. Dar să te duci acolo declarându-te preocupat de starea "comunităţii rroma" e o prostie de care doar Băsescu poate fi în stare. Treaba lui este starea şi, mai ales, bunăstarea cetăţenilor români. Punct. Simplul fapt că a simţit nevoia unei delimitări, unei clasificări, a unei identificări separate, nu este în regulă. Dar ăsta e doar un detaliu, desigur. Mai important va fi ce şi cum va discuta după amiază cu Berlusconi - admiţând că încă se mai poate discuta coerent cu respectivul personaj. Iar acolo Băsescu este obligat să aibă o poziţie extrem de fermă. Poziţie pe care, pot paria, nu o va avea.

Privindu-l pe Băsescu trăncănind la staborul ad-hoc cu cei trei ţigani mi-am amintit - câtă rea credinţă- de episoul "ţigancă împuţită". Îl priveam predicându-le burtoşilor despre nevoia de a-şi trimite copii la şcoală " altfel etnia va dispărea" . Şi realizam dimensiunile colosale ale ipocriziei acestui om. Enormul său oportunism şi totala lipsă de scrupule. În perioada de vârf a "crizei italiene" a tăcut ca mortul în păpuşoi. Astăzi însă e acolo. Nu pentru a rezolva problema cetăţenilor români, ci pentru că e topit de grija pentru soarta "comunităţii rroma".

Campania de refacere a ţesutului epidermic la imaginea lui Băsescu, despre care am mai vorbit în ultimele zile, nu mai convinge pe nimeni. Cifrele din sondaje dau frisoane la Cotroceni şi pentru asta se caută soluţii. Iar "schimbarea la faţă" pare a fi soluţia ultimă. Care ar trebui să ne înfăţişeze un nou Băsescu: cald, preocupat şi plin de compasiune. Adică exact ceea ce nu este. Asta îşi propune această susţinută campanie. Rezultatul e jalnic. Pentru că ne arată ceea ce unii dintre noi am văzut dintotdeauna: făţărnicie fără de margini. Asortată corespunzător cu beţia puterii. Şi cu disperarea omului care simte că îi fuge scaunul de sub fund.

UPDATE: Diseară ochiu' mare la Vorbe grele, că se prestează. O să aflaţi voi acolo (şi Mădălin) cu ce amiral a socializat Nr. 1.

UPDATE: Mai zic şi alţii tot aşa. Şi uite cum încrucişez linkurile cu prietenul Constantin Gheorghe. Chestii cu bagabonzi, dar bine montate.