Am fost angajat sa traduc la tribunal. Este o treaba trista si nu vreau sa vorbesc despre cazul de acolo.
Eu vreau sa va vorbesc despre altceva: despre vinovatia noastra.

Stand acolo si asistand la ce se intampla, am avut privilegiul de a nu fi dat afara, ca ceilalti, atunci cand au ramas numai judecatorul si avocatii sa vorbeasca intre ei.

Intregul proces m-a facut sa inteleg o greseala pe care o facem noi, cei “neinstruiti” cand judecam in Comitete sau in Adunari Generale anumite plangeri sau situatii.

Greseala: Noi aducem pe toti cei implicati la un loc si-i tinem cu noi pe toata durata procesului de analiza si decizie. Asta are doua dezavantaje majore:

1.    Ii face pe cei pe care-i analizam sa fie de fata la toata “discutia” dintre cei care analizeaza situatia lor si-i nauceste, pentru ca foarte rar, cei care analizeaza cazul sunt “de aceeasi parere” inca de la inceput. Deosebirile de pareri, imposibil de evitat, pe care lamuririle si dezbaterea le transforma pana la urma intr-un consens, ii fac pe cei “analizati” sa simpatizeze cu cei care “tin partea lor” si sa-i dusmaneasca pe ceilalti. Asta in cazul fericit in care totul se termina cu un consens ...

2.    Nu da timp necesar dezbaterii “la rece”, fara prezenta celor discutati si-i face pe cei ce analizeaza sa fie direct influentati de prezenta persoanelor in cauza.

Solutia: Ar trebui sa facem si noi ca la orice alt “proces” de analiza a unei situatii: sa-i ascultam pe toti cei care au ceva de spus, sa punem intrebarile necesare, dar sa nu ne pronuntam in nici un fel, ci sa-i rugam sa iasa putin afara, dupa care sa urmeze ... o prioada de in care “deliberam si ne rugam”! Ar exista astfel un proces in trei etape: ascultare, deliberare, cumonicarea solutiei. Asta ar duce la o mai buna functionare pentru toate partile implicate.

1.    Cei care analizeaza ar putea discuta liber si “la rece” cazul fara sa fie influentati de prezenta celor in cauza. Parerile contrare sau deosebite s-ar puteat exprima liber, discutiile ducand pana la urma la o SINGURA parere aflata prin consens. Numai ACEASTA le va fi comunicata celor “analizati”. In caz ca nu se ajunge la un consens, cei implicati ar putea fi chemati inapoi si li s-ar putea pune intrebari suplimentare.

2.    Cei “analizati” ar avea timp sa stea putin in asteptare si sa-si reanalizeze pozitia lor (e uimitor ce “mai limpede” vezi o situatie dupa ce ai fost obligat sa i-o explici altora!), iar comunicare finala care li se va da va fi UNA singura, clara si practica.

Expilcarea problemei: Eu cred ca ceea ce am facut eu si, probabil, noi pana acum se apoate rezuma la zicala: “Graba strica treaba” sau “Cearta pana la clarificare ... sau consternare ... sau cedare”.

Atmosfera “incalzita” a disputelor i-a facut nu o data pe cei mai seriosi si duhovnicesti sa se retraga speriati sau sa cedeze dezgustati. Cel mai grav este ca ne-am repezit sa discutam si sa dam solutii bazati pe gandirea si simtirea noastra (si pe rugaciunea scurta de la inceput), in loc sa ne dam sansa sa auzim vocea Domnului in timpul unei perioade de rugaciune din perioada de deliberare. Mai ales in situatia lipsei de consens a celor care analizeaza un caz, rugaciunea ar trebui neaparat inclusa in ceea ce facem impreuna.

Am fost membru intr-un Comitet de Misiune cu o arie foarte mare de acoperire; fonduri mari, oameni multi, probleme nenumarate. Cred ca ati ghicit: ei practicau EXACT procesul explicat mai sus si neglijat de noi cu atata perseverenta. (Erare umanum eest ... perseverare diabolicum, in latina mea aproximativa). M-a surprins cat de linsititi si negrabiti mi s-au parut ei mie. Eu as fi rezolvat toate problemele intr-un timp record ... Nu inseamna insa ca le-as fi rezolvat si ... BINE. Astazi inteleg CUM si DE CE faceau ei ceea ce faceau atunci ... bine.

Va supun atentiei si analizei aceasta problema. Poate deliberati putin asupra ei si ... va rugati, inainte de a va face o parere proprie.

In slujirea comuna, Daniel Branzai

P.S. _ comentariu primit

De fapt, avem de invatat acest lucru si din Scripturi, ba inca de la unii de la care nu credem ca avem ceva de invatat. Vezi episodul cu Petru si Ioan in Templu. Au fost prinsi si aruncati in inchisoare, si cand au fost adusi in fata Sinedriului, acestia, dupa ce le-au pus niste intrebari, i-au scos afara, si abia apoi au hotarat ceva in dreptul lor. Vezi Fapte 4:15.

Mihai Oara L-a descoperit pe Christos in Romania, cand s-a convertit la credinta baptista, a descoperit Biserica atunci cand s-a convertit la ortodocsi si-l astept acum sa (re)descopere inchinarea in duh si-n adevar, singura care-I este pe plac lui Dumnezeu!

Cum se explica plecarea unor persoane din bisericile evanghelice inspre Biserica ortodoxa? Ce s-a intamplat cu acest Mihai Oara?

Inainte de atoate, vreau sa spun clar ca impartasesc simtamintele lui Andrei Popescu, cumnatul lui Mihai si fiul foarte cunoscutului Aurel Popescu, acum in Portland, despre acest om deosebit:

“In Romania si apoi la New York Mihai a fost unul care a „ars” pentru Dumnezeu. Predicator bun, om inzestrat cu o inteligenta mai putin intalnita, vesel si deschis cu oamenii a fost pentru noi o sursa de inspiratie. Pentru mine Mihai a fost si ramane unul din oamenii pe care ii admir si respect cu profunzime, din pricina caracterului sau integru, a bunatatii sufletesti si a abilitatii de a suporta si rabda pe cei dificili din jur cu seninatate si zambet.”

Ajuns in America, Mihai Oara a cazut victima individualismului instrainator si singuratic specific capitalismului de aici. Desi a progresat forate mult profesional si a prosperat material, el si familia lui s-au racit spiritual si au gustat amarul unei stari de criza.

Pentru Mihai, intalnirea cu ortodoxia a insemnat din punct de vedere spiritual, un pas inainte din situatia lui, o iesire din impas si o cale de progres spiritual. Ea i-a oferit stabilitatea unui cadru riguros, asezat pe traditii multiseculare si sentimentul cald al apartenentei la o familie crestina care a existat continuu in anumite zone geografice de doua mii de ani.

La acestea trebuie sa mai adaug si ca ortodoxia specifica Americii nu este ofilita si osificata ca cea din tarile europene, ci copilareasca si foarte neprihanita prin comparatie. Diferenta aceasta exista intr-o oarecare masura si intre biserica baptista din Romania si parte din crestinismul evanghelic lumesc si formalist care apare asa de frecvent pe ecranele de televiziune americane.

Sunt sigur ca Mihai, atunci cand viziteaza Romania, simte cam aceiasi dezamagire pe care o simte un baptist roman, nascut spiritual sub persecutia din comunism, cand se intalneste cu crestinismul desantat contaminat de Hollywood si Las Vegas care apare pe alocuri in America. (Un coleg al meu, american 100 % si pastor la o Biserica din Anaheim, mi-a marturisit ca inchide televizorul cu dezgust cand apar pe ecran “mascaricii” tele-envanghelisti).

Cum se explica trecerea unor americani crestini la Ortodoxie?

America este o tara tanara. “Lumea Noua” refuza sistematic rutina, incurajeaza inventivitatea si prefera prospetimea noului care duce la progres. Rapiditatea cu care denominatiile crestine ale intemeietorilor Americii au fost abandonate in favoarea unor miscari de “trezire” si “inviorare” spirituala (Fapte 3:19), este o dovada clara si convingatoare.

Ei bine, in peisajul american, pe langa cele 21 de feluri diferite de baptisti care au marcat fermentul innoirii in aceasta denominatie si pe langa cele peste 500 de feluri de “charismatici”, care au marcat evolutia miscarii pentecostale, Biserica ortodoxa poate fi, pentru unii americani, o … noutate.
Paradoxal, convertirea la ortodoxie reprezinta in acelasi timp doua tendinte contradictorii: nostalgia dupa stabilitatea multiseculara si fascinatia parasirii rutinei evanghelice pentru promisiunea experimentarii a ceva ce-i nou si exotic pe acest continent.

Cu riscul de a fi inteles gresit, pot spune ca o evolutie asemanatoare am observat-o in multii mei ani de colaborare cu comunitatea amish-menonita” din America. Copiii nascuti in aceasta "lume inghetata in timp”, traiesc in preajma majoratului o perioada acceptata de "rebeliune”. Familiarizati cu formele culturii lor, dar straini de spiritul ei, acesti copii pleaca din comunitatile ultraconservatoare inspre mirajul marilor orase. Unii dntre ei cauta spiritualitatea marilor metropole si-l descopera pe Domnul Isus in bisericile evanghelice.

Libertatea dusa uneori pana la libertinaj iI sperie insa pe unii din acesti convertiti si-i determina sa se intoarca in sanul comunitatilor "amish-menonite” din care au plecat. De data aceasta, ei imbratiseaza formele si rutina stramoseasca “din convingere”, umplandu-le de spiritualitatea partasiei si umblarii personala cu Christos.
Sunt de vina Bisericile evanghelice ca acesti buni crestini au plecat din ele inapoi in lumea din care venisera? Sunt vinovati cei care plecati si odata integrati in spiritualitatea contemporana a bisericilor evanghelice de la oras nu s-au mai intors niciodata acasa?

Raspunsul meu este ca nici unii si nici ceilalti nu sunt gresiti. Preferintele lor sunt “personale”, nu spirituale. “Fiecare sa faca dupa incredintarea pe care a primit-o”. Dumnezeu a avut si are copii in multe feluri de adunari locale, in toate secolele, in toate culturile si in toate locurile de pe fata pamantului. Singura Lui dorinta este ca acestia sa se ridice dincolo de nivelul “practicarii religiei”, la nivelul participarii la viata spirituala, care este o relatie personala cu Dumnezeu, prin Isus Christos, manifestata printr-o inchinare in Duh si in adevar.
Am acceptat un dialog fratesc cu Mihai Oare si-l puteti citi aici (http://roboam.com/dialoguri/interconfesionale.htm).

Mi s-a propus de atunci sa intru intr-un dialog interconfesional si cu alti practicanti ai ortodocsiei. N-am acceptat pentru ca n-am fost convins ca va putea fi purtat ca acela cu Mihai: intre frati si intre prieteni.

Iata si parerea lui Andrei, baiatul fratelui Aurel Popescu si cumnatul lui Mihai Oara:

+-+

Draga Daniel

Descrierea ta mi se pare buna si adevarata. Adaug aici cateva evenimente cunoscute de mine cu privire la convertirea lui Mihai.

In Romania si apoi la New York Mihai a fost unul care a „ars” pentru Dumnezeu. Predicator bun, om inzestrat cu o inteligenta mai putin intalnita, vesel si deschis cu oamenii a fost pentru noi o sursa de inspiratie. Pentru mine Mihai a fost si ramane unul din oamenii pe care ii admir si respect cu profunzime, din pricina caracterului sau integru, a bunatatii sufletesti si a abilitatii de a suporta si rabda pe cei dificili din jur cu seninatate si zambet.
Tin minte cum m-a dus intr-o zi la o plimbare si m-a intrebat ce vreau sa fac in viata. Aveam 22 ani si nu prea ma gandisem la asta. I-am raspuns intrebandu-l pe el acelasi lucru. Raspunsul lui a fost ca o proiectie a ceea ce avea sa devina pentru mine o pasiune de viata. Mi-a zis: „Vreau sa traiesc asa o viata si sa ma pregatesc intr-un asa mod incat sa pot sa schimb viata a cat mai multi tineri pe care Dumnezeu ii aduce in jurul meu.” Mi-am zis:

„Iata un om deosebit, care a gasit un diamant de pret. Stie ce vrea sa faca cu viata capatata dela Dumnezeu.”

In primele zile ale convertirii lui Mihai la ortodocsie, am avut multe convorbiri cu el la telefon. Primisem o scrisoare, despre intentia lui de a face asta. Din explicatiile lui doctrinare despre ortodocsie mi-am dat seama ca el de abia incepea sa invete ceva despre asta. Pe parcursul anilor Mihai a citit apoi foarte mult despre ortodocsie si si-a finisat intelegerile doctrinare, dar la inceput avea mai multe lacune decat cunostinta despre asta. L-am intrebat atunci; „Mihai care a cunoscut pe Dumnezeu cum l-ai cunoscut tu nu se converteste la ortodocsie pentru ca a inteles doctrinele pe care incerci sa le explici cu atata stangacie. Pentru o astfel de schimbare trebuie un soc serios. Ce s-a intamplat?” Mihai mi-a spus: „Ai dreptate. Am avut un soc.”  Iti explic mai jos ce am inteles si dedus apoi cu privire la „socul” care l-a impins pe Mihai acolo.

Viata, s-au poate decizii mai putin intelepte, l-au izolat pe Mihai si Ana de comunitatile unde erau asa folositori. Imi dau seama ca in timp ce a inaintat profesional, izolarea si lipsa punerii in viata a pasiunii inimii, l-a racit. Pe fondul asta a aparut in familia lor atractia fata de miscarea „Vineard” din Toronto. Asta a venit dela sora mea Manuela din Elvetia, cu care comunicam in permanenta. Ana si Mihai au inceput sa frecventeze cu regularitate una din bisericile cele mai apropiate de miscarea asta din zona lor. Tin minte cate discutii si „certuri” a avut tata si noi restul familie cu ei pe motivul asta. Nu puteam concepe biserici in care se urla, latra, se umbla in patru labe pe sub banci, lucruri povestite de sora mea cu un aer de admiratie si oarecare superioritate. Ne spuneau pe atunci ca „pierdem un tren important” in viata noastra de credinta si ca ramanem incremeniti in traditiile baptiste invechite. Ni se spunea ca nu putem ramane la ce s-a stiut si facut cu 200 ani in urma, ca renuntam la viata Spiritului in favoarea cladirilor noastre baptiste, ca racim Duhul prin formele noastre invechite.

Ceea ce era de astepta s-a intamplat. Pentru cineva care a cunoscut relatie autentica cu Dumnezeu, care a primit intelegerea ei dela oameni ca Wurmbrand, Moldoveanu, Poci, Vasile Moisescu si alti „grei” ca acestia, era imposibil sa ramai prea mult acolo unde se manifesta o multime de traznete fara niciun pic de ploaie, o groaza de artificii fara nici un pic de caldura. Dupa o vreme, goliciunea manifestarilor acelea, norii aceia fara ploaie, pe fundalul unui suflet care Il cunostea pe Dumnezeu si avea amintirea pasiunilor de la inceput, trebuia sa-i impinga afara.

In acelasi timp slujba lui Mihai a necesitat calatorii dese in Estul Europei, in Rusia. Deseori Mihai isi gasea la Moscova un pic de liniste intr-o biserica sau catedrala ortodocsa unde mergea sa citeasca sau sa-si petreaca ora de pranz. Intr-o zi cum statea si citea ceva intr-o catedrala, un preot batran s-a oprit in fata lui. Dintr-o vorba in alta Mihai i-a spus ca este protestant. Mihai mi-a povestit ca batranul acela s-a aplecat la el, l-a imbratisat, i-a luat fata in miinile lui si cu ochii plini de lacrimi i-a spus: „tu te poti intoarce inapoi acasa, in Biserica lui Christos”.

Pe fundalul galagiei goale, a urletelor si rasetelor isterice din cei trei ani de frecventare a bisericilor de tip Vineyard, linistea, seriozitata, si viata monarhala a constituit un asa contrast incat a pricinuit „socul” despre care vorbea Mihai. Preotul acela a aprins doar scanteia. Presiune exista, amintirea vietii cu Dumnezeu era acolo. Mihai si Ana au sarit dela o extrema si nu s-au oprit unde fusesera inainte ci au „fost proiectati” pana in extrema opusa.

Fenomenul acesta nu se deosebeste prea mult de convertirea noastra. Foarte putini sunt cei ce se intorc la Dumnezeu, pentru ca au inteles in mod logic adevaratele doctrine din Scriptura sau felul cel mai fidel de interpretare a textului sacru. Ne intoarcem la Dumnezeu cum s-a intors Saul din Tars. Trecem printr-un soc.

Am trait intr-o anume „extrema” departe de valorile lui Dumnezeu, si intr-o zi, intr-o biserica, in timpul unei cantari, a unei predici, simtim vocea aceea adanca din interior care ne sopteste si ne striga ca suntem facuti pentru ceva mai mult decat artificii si distractii. Socul asta ne impinge in bratele lui Dumnezeu, si apoi invatam si doctrina, si Scriptura si interpretarile. Si daca socul asta s-a intamplat la o biserica Baptista, probabilitatea este ca vom ramane acolo, si vom invata temeinic cat de importat este sa te botezi. Daca am fost „socati” de Dumnezeu pe bancile unei biserici pentecostale, vom ramane acolo fascinati de lucrarile Duhului Sfant.

Acum avem alte discutii, despre valoarea lucrurilor vechi, a traditiilor impantenite, a formelor invechite care nu pot fi inlocuite, despre lumanari, parastase, mortii si vii, despre valoarea inestimabila in viata de credinta a moastelor facatoare de minuni si altele ca acestea.

Eu ma intristez adesea gandindu-ma cum e posibil ca un om asa inteligent ca Mihai, cu cunostintele lui din Scriptura, cu experienta cunoasterii lui Dumnezeu, si cu un asa caracter deosebit, sa poata trece dela viata traita in Duh la traditiile moarte si datinile inventate de oameni mai mult sau mai putin destepti si spirituali. Ma revolt cum e posibil ca Scriptura sa fie pusa pe locul doi, sau fie, pe acelasi loc cu traditia, si cum este posibil ca un om ca Mihai sa-si sape singur o groapa in care se vor prabusii copiii lui mai tarziu.

Probabil ca si el se intristeaza, gandindu-se cum este posibil ca un om destept si bine intentionat ca Andrei sa nu fie in stare sa inteleaga bogatia experientei acumulate de Biserica pe parcursul veacurilor, sa fie asa ingust si cramponat de lucruri pe care nu le-a experimentat niciodata, sa fie in acelasi timp atat de indragostit de unul asa larg cum a fost Wurmbrand, si in acelasi timp incorsetat in cele ce s-a invatat la seminariile baptiste conduse de Mara.

Probabil ca amandoi ne intristam pe ceva imaginat si ne-real.

MUNTEANU AUREL (05:46:57) : edit

barzilaiendan (19:09:24) : edit

Iubite frate Aurel

Cred ca sunt predestinat sa va iubesc!
Inteleg ca sunteti calvinist, nu arminian. Sper insa ca nu sunteti hipercalvinist.
Probabil ca discutia inceputa de dumneavoastra intrece scopul acestui blog, dar am sa incerc niste scurte remarci:

1. Din pacate, mason nu este aici incompatibil cu crestin (USA). can 1 din 4 pastori din Southern Baptist Convention sunt masoni. De ani de zile, un grup de delegati incearca sa puna in discutie o motiune prin care sa se voteze ca masoneria nu este compatibila cu crestinismul, dar n-au ajuns nici macar sa li se dea voie sa o discute. Aceiasi situatie, daca nu mai rea, exista si in Europa.

2. De cateva ori in Fapte, predica lui Pavel a dat rezultate imediate si sunt notati cei care au raspuns aformativ. Este evident ca s-a facut o distinctie clara, ca a trebuit dat un raspuns si ca Pavel a notat (sau Luca) pe cei ce s-au predat Domnului. Probabil ca asa s-a nascut sistemul de “follow up” prin care acesti oameni au fost revizitati si indrumati sa formeze o adunare crestina sanatoasa. Preocuprea pentru “numararea” convertitilor este evidenta in cateva locuri pe care le cunoasteti si dumneavoastra foarte bine. Faptul ca Duhul a lucrat si i-a adaugat pe convertiti la numarul celor ce crezusera nu i-a impiedicat pe “lucratori” sa-si faca partea lor omeneasca de “contabilizare”, incurajare si educare. Nimeni n-a fost lasat doar “in grija Domnului”

3. Exista pasaje clare care publica dragostea lui Dumnezeu pentru toti oamenii. El vrea ca nimeni sa nu piara, ci ca toti sa vina la pocainta”. Nu vreau sa va jignesc cu enumerarea celorlalte pasaje pe care le cunoasteti ca si “arminienii”.

4. Daca Biblia are pasaje “si asa si asa”, orcine prefera sa le ia numai pe unele predica o Evanghelie trunchiata.

5. Cum se impaca cele doua invataturi despre providenta lui Dumnezeu, una cu nominalizarea persoanelor mantuibile si alta doar cu normalizarea (in sensul de norma) metodei care face mantuirea posibila nu cred ca este treaba noastra sa spunem. Orice pasare zboara cu amandoua aripi, orice om are doua maini, doua picioare, doi ochi, de fiecare aparent opuse, dar complementare si necesare.

Am facut greseala sa-i spun unui prieten evreu american crestin de motivatia romanilor pentru imbracatul frumos si solemn la serviciile divine ... I-am spus, asa cum mi s-a spus si mie, ca daca cineva ar fi invitat la palatul regelui sau la biroul presedintelui statului nu s-ar putea duce imbracat oricum ... I-am adaugat ca nici macar la o audienta pentru gasirea unui loc de munca nu te duci fara sa te "aranjezi" putin (cu tz, ca nu e vorba de fostul presedinte al Rusiei) ...

A zambit si mi-a raspuns: "Ce departe ati ajuns voi, romanii, in formalismele religioase. Eu nu ma duc sa ma intalnesc cu Dumnezeu la Biserica. Eu Il duc pe Dumnezeu cu mine cand merg la Biserica ... sa ma intalnesc acolo cu ceilalti membri in dumnezeiasca Lui familie. Eu plec cu Dumnezeu "de acasa", de unde am petrecut impreuna cu El ziua si noaptea, seara si dimineata ... Cu El am mancat la masa, cu El am fost la lucru, cu El am umblat pe strada, cu El am fost in masina, ...

"Vezi tu, Daniel, Dumnzeul evreilor si al crestinilor din veacul intai n-a fost Dumnezeul "cladirilor", nici al "caselor de rugaciune" si nici al "bisericilor sau catedralelor" in care sa intri imbracat ca la bal, ca la parada modei sau ca la audiente. Iehova nu ne-a lasat prada unei religii a locurilor sau a formelor, a chipurilor cioplite si a ritualurilor. Singurul loc in care Si-a "asezat" El simbolic prezenta a fost "Cortul intalnirii" si, mai tarziu, Templul, dar ... tine minte ca in timp ce toate celelalte popoare se duceau "in Templu" sa se inchine zeului lor, Dumnezeu ne-a interzis noua acest lucru. In Cortul si in Templul evreiesc intrau numai preotii, nici acestia toti si nici acestia oricand ...

Iehova a vrut ca sa ne fie un "Dumnezeu de aproape", a carui "umbra sa ne fie "asezata pe mana dreapta", Dumnezeul vietii noastre din afara Templului, Dumnezeul vietii de fiecare zi. Iehova ne-a poruncit sa nu-L inchidem inTemplu, ci sa vorbim despre El cu ai nostri "cand  vei fi acasa, cand vei pleca in calatorie, cand te vei culca si cand te vei scula (Deut. 6:7).

Iehova nu s-a jenat de hainele noastre "de acasa". Doar la sarbatori ne-a cerut sa ne spalam si sa fim imbracati in straie curate. Evangheliile ni-L descopere pe Fiul gandind si comportandu-se asemenea Tatalui. "Slujbele lui divine", predicile Lui, pildele Lui au fost desfasurate in universul intim si prafuit al vietii: pe malul apelor, in gradini, pe drum si in casele umile ale oamenilor. El nu si-a limitat activitatea la Ziua de Sabat sau la cladirile sinagogilor. Acestea nici nu i-au fost prea primitoare sau prietenoase ...  In Templu a intrat doar ca sa argumenteze si sa faca curatenie, sti tu de ce gunoaie ..."

Ascultandu-l mi-am adus aminte de o constare a lui Nicolae Iorga: "Oamenii L-au inchis pe Dumnezeu in Biserici ca sa fie ei mai liberi intr-o lume in care sa traiasca dupa capul lor".

Oare nu uitam noi ca acelasi apostol Pavel care ne-a recomandat ca podoaba noastra sa nu fie in accentul pus pe "impletituri de par, nici cu aur, nici cu margaritare" a adaugat la aceasta lista de lucruri "de nedorit" si "hainele scumpe" pe  care ni le recomanda cei pretentiosi cu felul in care ne prezentam la adunare? (1 Tim. 2:9).

Oare nu s-ar putea ca noi, crestinii contemporani sa fim in contrasens cu Christos si in timp ce El Isi zideste Templul trupului sau spiritual, noi sa fim obsedati sa ne zidim templele noastre de piatra ?

Ati auzit pastori sau preoti, "veritabili curatori" ai edificiilor bisericesti, spunand: "Va rugam sa nu vorbiti in Biserica!" sau "din respect pentru locul acesta sfant, va rugam sa iesiti sa vorbiti afara" sau ... "in biserica nu se rade!" ... Oamenii acestia nu pricep ca, de dragul cladirii, sufoca si suprima viata normala a "bisericii vii", a "trupului lui Christos"! Decat sa ai o asemena situatie, decat sa traiesti o asemenea confuzie, mai bine sa n-ai "Biserica" (de piatra) si sa practici intrunirile "Bisericii" prin casele membrilor ei!

Si mie mi-e draga "Casa Domnului" si, impreuna cu psalmistul, spun din toata inima: "Ma bucur cand mi sespune: "Haideti sa mergem la Casa lui Dumnezeu!" Imi dau seama ca avem nevoie de o casa de rugaciune in care inchinarea noastra sa nu fie deranjata de taraitul telefonului, de soneria de la usa, de galagia copiilor sau de cantatul gainilor. Un asemenea loc este de dorit pentru refugiul nostru din larma cotidiana si pentru inaltarea noastra spirituala colectiva. Dar "Casa lui Dumnezeu" n-are voie sa fie transformata intr-un templu pagan, (nu uitati ca numai paganii au avut temple in care sa intre pentru inchinare), iar crestinismul, ca si iudaismul stravechi, n-are voie sa devina un cult liturgic, ci unul "in duh si in adevar", fara formalism ceremonial si fara locatii cu statut de "centru religios" ("vine vremea si a si venit cand nu va veti mai inchina lui Dumnezeu nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim").

Pentru evrei, locul de intalnire pentru studiu si rugaciune a fost "sinagoga". Cine a citit despre ea in Noul testament si cine o viziteaza astazi stie ca ea era si este insa un loc departe de a fi linistit sau liturgic (de-ati sti ce galagie este in sinagogile evreiesti!).

Oare nu cumva sub straiele noastre de sarbatoare pline de podoabe scumpe, venim la inchinare goi, fara podoabele sfinte ? Nu cumva, pierduti in admiratia "cladirii" cu aer conditionat si scaune plusate, am uitat sa verificam daca din casele noastre a venit impreuna cu noi si El ? Si oare plecand de la "Biserica" noasta de piatra, nu ne trezim si noi, ca rudele lui de altadata, ca L-am pierdut pe la Templu, cand am plecat de acolo singuri ?

Procedeul adaptarii formelor de cult crestin la realitatile locului si populatiei "increstinate" se numeste in eclesiologie "contextualizare". Cat de mult are insa voia aceasta contextualizare sa modeleze viata celor chemati sa se inchine "in duh si in adevar"? Oare n-avem iar nevoie de un Luther care sa ne trambiteze necesitatea unei Refomatii contemporane?  "ortobaptismul romanesc" tinde sa-si piarda impactul tocmai din cauza ca tindem sa devenim un cult al cladirilor, al clerului cu diplome aprobate de Institute teologice si instalati numai de foruri ierarhice? Chemandu-i pe cei dintr-o religie a formalismului sa se schimbe dupa Evanghelie, am ajuns sa nu nedeosebim prea mult in practica de bisericile pe care le cerem sa le paraseasca.

Daca va mai indoiti de aceasta, v-a recomand o carte cruda si controversata: "Pagan Christianity?: Exploring the Roots of Our Church Practices" - by Frank Viola and George Barna

Ea ne poate curata de formalismul religios adunat ca ciulinii pe straiele crestinismului de-a lungul istoriei lui multimilenare.

Product Description
Have you ever wondered why we Christians do what we do for church every Sunday morning? Why do we "dress up" for church? Why does the pastor preach a sermon each week? Why do we have pews, steeples, choirs, and seminaries? This volume reveals the startling truth: most of what Christians do in present-day churches is not rooted in the New Testament, but in pagan culture and rituals developed long after the death of the apostles. Coauthors Frank Viola and George Barna support their thesis with compelling historical evidence in the first-ever book to document the full story of modern Christian church practices.

From the Publisher
"Most contemporary Christians are massively ignorant as to how the church got to where it is today and of how much current church practice is due simply to accumulated tradition, with little or no roots in Scripture. This book provides a useful service in peeling back the layers of tradition, showing the origins of much that we today call "church." Christians who want to be biblically faithful, regardless of their particular tradition or church form, can learn and benefit from the book."
Howard Snyder, Professor of History and Theology of Mission, Asbury Theological Seminary, author of "The Problem of Wineskins" and "The Community of the King."

"Why do we 'do church' the way we do? Most folks seem to assume that our Christian religious trappings can be traced all the way back to the first century. But they can't. The things we hold dear-sacred buildings to meet in, pulpits, sacramental tables, clergy, liturgies, etc.-were unknown among Paul's assemblies. PAGAN CHRISTIANITY looks at our major church traditions and documents when and how they appeared in the ages long after the apostles. Haven't you ever wondered why people dress up in their best clothes for the Sunday morning service? PAGAN CHRISTIANITY unfolds the answer to this and numerous other questions looming in the back of many folks' minds. Reading PAGAN CHRISTIANITY will open your eyes to the fact that the ecclesiastical emperor really has no clothes on."
Jon Zens, editor of "Searching Together."

"PAGAN CHRISTIANITY documents specific areas where contemporary church life violates Biblical principles. It is painful to read because it requires taking a journey beyond the comfort zone of our present paradigms. Whether you agree with all the conclusions the author draws or not, you will have no argument with his documentation. It is a scholarly work with an explosive conclusion. Particularly for those of us in the modern cell church movement, this is a valuable tool to force rethinking the meaning of the word "ecclesia." The Holy Spirit is not pleased with churchianity as we practice it, nor is the watching unchurched world."
Ralph W. Neighbour, Jr., author of "Where Do We Go From Here?" and founder of the Cell Church Movement.

"This feisty book attacks the incipient paganism that has been absorbed into historic Christianity over the years. It exposes the syncretistic weak spots in what we assume to be basic in our way of doing church. Thoroughly iconoclastic, it is also at the same time a good apologetic for the house church movement which has strong restorationist impulses. My guess is that it will anger some readers and thrill others. I am one of the latter. Whatever, it won't be too easy to dismiss as it is really well researched and substantiated. I think it is definitely worth the read even if I do think it is a tad purist in tone. Just don't drop it-it is likely to explode."
Alan Hirsch, author of "The Forgotten Ways" and "The Shaping of Things to Come."

"Driving out demons is easy - compared with changing habits and traditions of man that develop into idols, to give us what only God should give us: identity, security, destiny. As in a child, the original God-given conscience is clean and clear. Many new born Christians feel the same and have an automatic feel for what is right. But in the case of organized Evangelicalism in the West, they are swiftly taken into a religious system that basically believes everything that Mom and Pap says -- and happily embrace "church practices" that are not in the Bible. Many just "know" at some point something is terribly wrong with Church-as-they-know-it. PAGAN CHRISTIANITY not only substantiates these ill feelings in millions of Christians with hard facts, but it provides us with a road map for the journey ahead. Once we know where we went wrong, repentance and finding the right way forward comes much easier."
Wolfgang Simpson, author of "Houses That Change the World."

Date: 2008/3/21

Buna ziua, eu m-am nascut intr-o familie de crestini evanghelici si la varsta de 13 ani l-am primit pe Isus in inima mea. Dupa o perioada de suisuri si coborasuri am lasat deoparte viata evlavioasa de crestin. In momentul de fata sunt Agnostic (neconvins de existenta lui Dunezeu) din urmatorul motiv:

Dunmezeu care este 100% sfant si perfect a creat ingerii apoi Universul, viata si omul. Mi se pare imposibil ca din ceva perfect sa iasa ceva imperfect. Cum este posibil ca raul sa existe daca Dumnezeu a facut totul perfect?

Urmatorul citat, explica foarte bine ceea ce vreau sa spun:

\"Ori Dumnezeu vrea sa elimine raul si nu poate,
Sau poate,dar nu vrea,
Sau nu poate si nu vrea.
Daca vrea dar nu poate, este neputincios.
Daca poate, dar nu vrea, este rauvoitor.
Daca Dumnezeu poate si vrea sa elimine raul,
Cum se face ca exista rau?
Iar daca poate si nu vrea
De ce l-am mai numi "Dumnezeu"?\"

(Epicur)

Va multumesc anticipat pentru lamurirea dumneavoastra.

Draga farte Iosif

Ma smeresti cu increderea pe care o ai in abilitatile mele. Vorba lui Daniel, profetul, “dar daca voi da lamurire imparatului, nu inseamna ca sunt mai destept ca altii, ci doar ca Dumnezeu vrea sa-ti vorbeasca prin mine”. Ma rog ca El sa vrea si de data aceasta.

Deci:

1. Agnostic poate insemna:
a. ignorant intentionat, atunci cand se poate cunoaste
b. ignorant nevinovat, atunci cand nu se poate cunoaste

2. In contextul revelatiei prin Christos, ignoranta este rezultatul unei atitudini lipsite de interes sau a lipsei de studiu. “Ceea ce se poate cunoaste despre Dumnezeu” este aratat in El, caci in El locuieste plinatatea Dumnezeirii (Col. 2:9). Unii nu se intalnesc cu Dumnezeu din acelasi motiv pentru care hotii nu se intalnesc cu politia. Este interesant ca multe indoieli apar in credinciosi exact"dupa" ce au parasit "viata evlavioasa" ... (Ioan 3:19-21)

3. Problema raului in univers a primit deja o sumedenie de raspunsuri. Cine cauta gaseste.

4. Problema revoltei celui ce nu intelege sau nu poate accepta “dreptatea” lui Dumnezeu este mai simpla.

Care este organul cu care analizeaza el aceasta problema? Propria ratiune. Cine i-a daruit-o? Dumnezeu. Dupa ce original a fost facuta ea? Dupa “chipul si asemanarea lui Dumnezeu”.
Concluzia logica este ca ratiunea noastra nu poate fi satisfacuta decat in masura in care “Ratiunea” divina este satisfacuta. Cand vom cunoaste ce cunoaste Dumnezeu (deocamdata stim doar in parte) Ii vom da dreptate. Voia lui Dumnezeu este definita ca fiind: “Ceea ce am face si noi toti cu bucurie daca am sti toate amanuntele”. De aceea, la judecata finala, fiecare genunchi se va pleca inaintea Lui si toate limbile vor marturisi ca El are dreptate.

5. De ce nu ne spune acum toate lucrurile (Deut. 29:29) ? Pentru ca Adam a cazut la examenul credintei, nu al cunostintei. Urmasii lui Adam trebuie sa-si dea restanta in toamna la “credinta”, nu la conoastere. “Si fara credinta este cu neputinta sa-I fim placuti lui Dumnezeu. Pentru ca cine se apropie de Dumnezeu trebuie SA CREADA ca El este si ca rasplateste pe cel ce-L cauta” (Evrei 11). Nimeni nu se poate mantui prin “cunoastere” (altfel am face niste scoli bune si totul s-ar rezolva). Dumnezeu a randuit sa ne ceara “credinta” care i-a lipsit lui Adam la inceput. “Oare a zis Dumnezeu …” Credinta este UNICUL examen pe care trebuie sa-l trecem. Credinta este "marele unificator", niveland diferentele dintre saraci si bogati, intelepti si nepriceputi, ignoranti din jungla si sofisticati din marile centre de civilizatie ale lumii.

6. Doar ca o sugestie pentru un studiu personal: Seria de silogisme a lui Epicur este falsa, pentru ca el n-a citit Biblia. Epicur vorbea despre “Dumnezeu” in termenii supranaturalului religios idolatru, nu biblic. Dumnezeu Bibliei ELIMINA raul din univers. Cititi Apocalipsa! N-ati aflat de Marea Judecata de la urma? N-ati citit ca noi “vom judeca lumea” si “noi vom judeca pe ingeri” ?
El o face insa nu printr-un eveniment unic, ci printr-un PROCES prin care Isi atinge o sumedenie de alte scopuri.

“Da, mie, care sunt cel mai neinsemnat dintre toti sfintii, mi-a fost dat harul acesta sã vestesc Neamurilor bogãtiile nepãtrunse ale lui Hristos, si sã pun în luminã înaintea tuturor care este isprãvnicia acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu care a fãcut toate lucrurile, pentru ca domniile si stãpânirile din locurile ceresti sã cunoascã azi, prin Bisericã, întelepciunea nespus de feluritã a lui Dumnezeu, dupã planul vesnic, pe care l-a fãcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efes. 3:8-11)

Exista “un conflict angelic” care trebuie rezolvat prin marea demonstratie universala numita “umanitate”. Experienta noasra ne va califica sa stam in “completul de judecata” alaturi de Dumnezeu.

Ma opresc aici cu raspunsul meu pentru ca nu-l cunosc pe cel despre care mi-ati scris si nu stiu la ce nivel se afla el in umblarea lui cu Dumnezeu. Daca este doar la inceput, il sfatuiesc sa “creada copilareste”. La fel a facut si cand si-a inceput viata biologica, i-a crezut pe parintii lui. Mai tarziu a ajuns sa-i si INTELEAGA. “Cand eram copil gandeam ca un copil, cand m-am facut om mare am lepadat ce era copilaresc.” (1 Cor. 13:11).

Toata viata insa va trebui sa-L credem pe Dumnezeu pe Cuvant. Altfel, repetam patania lui Adam si a Evei.
Crezi si castigi! (parafrazand sloganurile care se poarta acum prin Romania).

Cu speranta in harul lui Dumnezeu - Daniel Branzai

In contextul alegerilor prezidentiale din America anului 2008, am vizionat un interviu cu un istoric prezidential care a dezvaluit care sunt calitatile necesare pentru o presidentie de succes.  De la Lincoln, Washington si pana la candidatii actuali, istoricul a ilustrat o lista de calitati necesare.

Nu m-am putut opri sa le compar cu experienta mea pastorala si cu textul Bibliei, ultima mea autoritate. Va propun sa faceti si voi acest exercitiu. Iata-le in limba engleza si apoi in limba romana:

Qualities of a Leader (President of United States)

1.    Standing adversity
2.    Diverse perspectives (able to accept and understand others points of view)
3.    Loyalty
4.    Ability to admit mistakes (can you grow trough them without blaming others)
5.    Emotions (manage emotions, you need dignity in the post)
* Aristotle: "Be angry with the right person, at the right moment, in the right way."
6.    Ability to create a shared purpose, to inspire, to create hope
7.    Relax (laugh, do other things, hunt, fish, gardening, sport)

Calitatile unui lider (Presedinte al Statelor Unite)

1.  Sa reziste la greutati si atacuri
2. Intelegator (capabil sa accepte si sa inteleaga alte puncte de vedere)
3. Loial (nu poti cere altora sa stea langa tine, daca tu nu stai langa ei la greu
4.  In stare sa-si recunoasca greselile (sa invete din ele si sa creasca fara sa dea vina pe altii)
Cine poate sa treaca cu vederea greselile altora si chiar sa le ia asupra lui cand sunt facute de cei din echipa lui castiga respect si loialitate.
6. Stabil emotional
* Aristotel: "Ai voie sa te enervezi, dar numai cu cine merita, numai atunci cand se merita si doar atat cat merita"
7. In stare sa se deconecteze si sa se relaxeze (sa se amuze, sa faca altceva, sa vanez, sa pescuiasca, sa faca sport, sa ingrijeasca gradina)

Va invit, mai ales pe aceia care sunt in pozitii de conducere, sa "comentam impreuna" aceasta lista. Daca discutia se va ridica la nivelul necesar, o voi publica in revista Luminatorul. Promit!

N-am stiut decat ca aceasta expresie a lui tata anunta fulgere si tunete, ca la timpul probabil. Iata "adancimile" traditiei ortodocse" din care vine expresia.Inca o dovada de paganism strecurat in loc de spiritualitate.
Preluare din:

Ghidul practic al crestinului ortodox: Ce trebuie sa stim despre casa crestinului, de preot CONSTANTIN COMAN
Ce inseamna cuvantul "Aghiasma" (Aiasma)?

Cuvantul este grecesc (aghios) si inseamna Sfintire. La noi, prin aghiasma se intelege atat apa sfintita, cat si slujba pentru Sfintirea ei.

De cate feluri e Aghiasma in intelesul ei de slujba?

De doua feluri: mare si mica. Cea mica se mai numeste in popor si sfestanie, care inseamna luminare, sau slujba luminilor, pentru ca la inceput se intelegea prin ea Aghiasma cea mare, care se savarseste la Boboteaza, sarbatoare numita si ziua luminilor sau a luminarii, deoarece atunci se botezau catehumenii.

Cand se savarseste Sfintirea cea mica a apei?

In biserica, de regula la fiecare zi intai a lunii, iar in case, oricand cer credinciosii, mai ales in zilele de miercuri si vineri dimineata. Cand preotii, potrivit hotararilor Sf. Sinod merg sa boteze casele credinciosilor, acestia sunt datori sa-i primeasca pe preoti cu bucurie si cu dragoste, deoarece preotii aduc binecuvantarea si ajutorul lui Dumnezeu asupra casei si a familiei lor, prin apa sfintita cu care-i stropesc.

Care sunt roadele si folosul acestei slujbe?

Stiut sa fie ca prea bun obicei este si folositor de suflet sa se faca in biserici, in manastiri si in case, Sfintirea apei la toate zilele dintai ale lunii si a stropi pe oameni in manastiri si in chilii, asisderea si in casele mirenilor si toate ale lor. Aceasta apa sfintita pe care Duhul Sfant prin rugaciunile preotilor o sfinteste, multe feluri de lucrari are, precum insasi ectenia Sfintirii si rugaciunea marturisesc. Ca prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc si se iarta de pacatele cele mici de peste toate zilele, adica nalucirile diavolesti, gandurile cele rele; iar mintea se curateste de lucrurile cele spurcate si indreptata spre rugaciune se face; aduce dar paza, inmultirea castigului si indestulare; bolile goneste si da sanatate trupeasca si sufleteasca. Si mai in scurt sa zicem: toti cei ce o primesc cu credinta iau sfintenie si binecuvantare. Pentru aceasta dar, datori sunteti si voi, preotilor, sa va invatati enoriasii vostri ca sa o primeasca pe ea cu credinta, spre marele folos al lor" 562 (Molitfelnicul, Povatuirea din fruntea slujbei Aghiazmei mici, ed. 1984, p. 167).

Dar Sfintirea cea mare a apei cand se face?

La Boboteaza, atat in ajun, cand se sfinteste apa cu care preotii boteaza apoi casele crestinilor, cantand troparul Botezului: "In Iordan, botezandu-Te Tu, Doamne...", cat si in insasi ziua Bobotezei, dupa Sfanta Liturghie, rand se sfinteste apa pe care o iau crestinii pe la casele lor pentru tot anul.

De ce se spune "Sfintirea cea mare a apei"?

Pentru ca apa de la Boboteaza are o putere deosebita, fiind Sfintita printr-o indoita chemare a Sf. Duh in cursul rugaciunii de sfintire, iar Sfintirea are loc in insasi ziua in care Mantuitorul a sfintit apele, botezandu-Se in Iordan. De aceea si slujba Aghiasmei mari este mai lunga si mai sarbatoreasca decat a Aghiasmei mici, iar cantarile si rugaciunile ei pomenesc si preaslavesc indeosebi Botezul Domnului in Iordan.Ce putere are apa sfintita de la Boboteaza si cum o folosim?
Aghiasma Mare, adica apa Sfintita de la Boboteaza, are, intr-o masura cu mult mai mare, puterea sfintitoare si tamaduitoare, precum si darurile minunate, pe care am spus ca le are Aghiasma mica. De aceea, ea se pastreaza nestricata vreme indelungata, ramane tot asa de proaspata, de curata si placuta la gust ca si cand ar fi atunci scoasa din izvor. O parte din ea se pastreaza in biserica, intr-un vas anume, numit si aghiasmatar, si e folosita de preot la o multime de slujbe (ierurgii). Cu aceasta apa sfintita se stropesc persoanele si lucrurile care trebuie exorcizate, curatite sau sfintite. Se intrebuinteaza, de pilda: la botezul copiilor, la rugaciunea pentru durerea de cap, la randuiala de curatire a fantanii spurcate, la binecuvantarea inceperii semanaturilor, la vasul cel spurcat, la Tarinele (holdele), viile si gradinile bantuite de lacuste si gandaci, la Sfintirea crucii si a troitei, a clopotului, a vaselor si vesmintelor bisericesti s.a.

Aghiasma Mare se foloseste de asemenea la Sfintirea bisericii si a antimiselor, a Sfantului Mir si a altora.

Sfintirea apei

Fiecare crestin sau fiecare casa trebuie sa ia din Aghiazma de la Boboteaza si sa o pastreze intr-un vas curat si la loc de cinste. Se gusta dintr-insa pe nemancate si cu multa cuviinta in zilele de ajunare si de post, sau in zilele de sarbatori mari, dupa ce venim de la biserica, mai ales cand nu ne impartasim. Se obisnuieste ca credinciosii sa bea din Aghiasma mare timp de 8 (opt) zile in sir, incepand din ajunul Bobotezei, pana la incheierea praznicului, adica pana la 13 ianuarie. Dupa aceea, ea se poate lua numai dupa Spovedanie. indeosebi cei opriti de la impartasire se pot mangaia luand aghiasma si apoi anafora. Cand ne impartasim, Aghiasma se ia dupa impartasire, fiind mai mica decat Sfanta impartasanie, iar cand luam numai anafora, Aghiasma se ia inainte de aceasta, fiind mai mare ca anafora.

Putem stropi cu Aghiasma cea mare casa, curtea si gradina, vitele si chiar ogoarele si livezile noastre, pentru a le feri de rele. In caz de boala, putem, de asemenea, sa gustam din ea cu credinta. Caci apa aceasta, avand intr-insa darul si puterea dumnezeiasca a Sfantului Duh, a facut adesea multe minuni, insanatosind bolnavi, tamaduind rani, aparand de rele, de necazuri si de primejdii.

Comentariu:
Ce simplu daca totul s-ar putea rezolva "cu busuiocul"! Nu se rezolva insa nimic si asta se vede in Romania multimilenara pana si cu ochii inchisi.

Vineri 9 noiembrie www.sanatateatv.ro difuzeza emisiunea Operatia de rinoplastie.

Alte emisiuni la Categoria Chirurgie Estetica:

• “Chirurgia estetica - Intrebari frecvente”
• “Operatia de marire sani prin implant mamar”

Intrebare: De ce fug evanghelicii de "traditiile stabilite de Biserica istorica"? Cum este posibil ca sa luati de la Biserica Biblia, al carui canon a fost alcatuit de Biserica, si sa refuzati celelalte randuieli stabilite de Biserica de-a lungul veacurilor?

Raspuns: Biserica nu ne-a dat Biblia, ci Dumnezeu ne-a dat Biblia. Biserica doar a "recunoscut-o", asa cum autoritatea de stat emite certificatul de nastere dupa nasterea unui copil. Nu cunosc inca nici un copil care sa fi fost nascut de sfatul popular sau de primarie ... Este foarte gresit sa spunem ca Dumnezeu este Tatal nostru si Biserica este mama noastra! Biserica, si toti credinciosii ei, a fost nascuta de Christos, prin Duhul Sfant, dupa voia Tatalui. Numai Dumnezeu, in totalitatea Sfintei triunitati, are fii si fiice. Crestinii nu sunt "nascuti" de Biserica si nu sunt supusi hotararilor ei, decat in masura in care acestea sunt hotararile lui Dumnezeu comunicate prin Cuvantul lui fara greseala, Biblia. Numai Biblia nu greseste. Biserica, in invataturile si practica ei a gresit de foarte multe ori de-a lungul istoriei si persista si astazi intr-unele din greselile ei.

Vom incerca aici sa semnalizam celor dornici de adevar, citeva din "ratacirile" uneia dintre Bisericile istorice: Biserica Romano-Catolica. Pe cit posibil vom cauta sa citam din lucrarile celor care stiu "din propria experienta" ce merge rau.

Elogiul nebuniei

Erasmus de Rotterdam, un mare umanist care a ramas pana la moarte in randurile catolicismului, a criticat "dinauntru" abuzurile si "falsurile" din Biserica Romei. Iata ce scria el in lucrarea "Elogiul nebuniei" (1511):

"Si ce sa spun despre cei care se inseala mangaietor pe ei insisi cu iluzorii absolviri de pacate si care masoara timpul din purgatoriu cu "clepsidra", dramuindu-l cu precizia unui tabel matematic in ani, luni, zile si ore de "necesara ispasire?" Sunt si altii destui care, bazandu-se pe mici, dar magice certificate si rugaciuni - inventate in timpul liber de catre vreun impostor pios, ca distractie sau ca sursa de umplere a propriului buzunar - cred ca pot dobandi bogatii, onoare, un viitor fericit, sanatate, eterna prosperitate, viata lunga si o nabadaioasa batranete, incununate toate la sfarsit de rezervarea unui loc "la dreapta lui Christos" in slava. In ce priveste aceasta cinste de la urma, ei ar vrea sa o amane pe cat se poate de mai tarziu, socotind ca bucuriile cerului merita sa fie gustate numai atunci cand vor fi ispravit sa guste din toate bucuriile acestei lumi, de care se tin strans legati cu amandoua mainile!

Negustorul, soldatul si judecatorul deopotriva cred ca pot curata dintr-o singura miscare toata murdaria adunata o viata intreaga in grajdul Augean al propriei vieti, platind cu un singur banut din averea lor adunata necinstit. Se magulesc singuri crezand ca tot felul de minciuni, betii, certuri, omoruri, inselatorii, perfidii si dezmaturi imorale pot fi achitate financiar si ca odata platind pentru trecut se pot intoarce sa se balaceasca intr-o noua portie de pacate.

Cat de prosteste este pentru rangurile bisericesti sa-si aleaga fiecare cate un sfant "patron"! Ce caragios sa vezi cum fiecare asemenea sfant primeste cate un anumit sector de activitate si pretinde sa i se faca rugaciuni doar intr-un anume fel: unul este specializat in alinarea durerilor de dinti, altul in usurarea nasterilor, un altul in restituirea lucrurilor furate, in salvarea celor naufragiati, in protejarea animalelor si in multe alte "indeletniciri" sfinte, prea multe sa le pot enumera. Exista chiar si sfinti cu specializari multiple, in special Maica Domnului, pe care omul de rand a ajuns sa o cinsteasca parca mai mult decat pe Fiul ei, Christos.

Si pentru ce, la urma urmei, se roaga acesti oameni prostuti sfintilor? Ce le cer? Bineinteles ca cer si primesc lucruri prostesti. Priviti frescele cu "izbaviri" care au inceput sa acopere peretii bisericilor, catarandu-se pana si pe bolta tavanelor. Veti vedea oare oameni multumind pentru ca au fost ajutati sa se scape de prostie sau pentru ca au ajuns cu o iota mai intelepti in viata? Niciodata!

Veti vedea in schimb, scene infatisand izbaviri de care te apuca rasul: unul care a fost scapat de la inec, altul care a scapat cu viata din bataia pe care i-a tras-o un dusman, un altul care a fugit cu banii in timp ce tovarasii sai de furt se macelareau unul pe celalalt, iar un altul pentru ca a fost scapat de la spanzuratoare de un astfel de "sfant patron al hotilor", care l-a trimis apoi sa-i usureze de banii pe alti cativa considerati prea impovarati cu avere ...

Cat despre teologi si teologie, cu cat vom spune mai putin, cu atat va fi mai bine, caci aceasta cetoasa si periculoasa tagma este intesata de oameni dintr-o categorie cat se poate de iritabila si agresiva, in stare sa sara imediat la beregata ta, deplin convinsi ca esti vinovat de cel putin sase sute de convingeri "eretice", de care trebuie sa te pocaiesti. Daca refuzi, se grabesc sa te declare "ratacit" - tactica lor fiind sa-i terorizeze cu tunete si traznete pe toti aceia care nu le sunt pe plac ...

Sfantul apostol Pavel, spun ei, a fost renumit pentru credinta, dar a fost complet gresit cand a proclamat aceasta credinta doar drept "o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad." S-ar putea ca Pavel sa fi fost un specialist in ce priveste dragostea, dar el, spun ei, a esuat in incercarea de a o defini si a o delimita cu precizie dialectica in 1 Corinteni 13. In conceptia lor, ucenicii din vechime or fi dat luat ei evlaviosi Cina Domnului, dar nici unul din ei n-a stiut ce inseamna "Terminus a Quo" si "Terminus ad Quem" in transubstantiere; si nici n-au priceput cum poate fi trupul lui Christos in doua locuri concomitent; sau despre diferentele care exista intre trupul lui Christos din cer, trupul lui de pe cruce, trupul lui din apa sfintita; si nici despre momentul precis cand are loc transubstantierea, in care parte a rugaciunii rostita pentru aceasta, ca "Quantitas Discreta" sau intr-o "stare de flux." Ei sunt siguri ca, intrebati despre astfel de lucruri, apostolii n-ar fi stiut sa raspunda cu exactitatea si subtilitatea la care au ajuns acum discipolii lui Scotus. "

Cit de gresite sunt unele din invataturile Bisericii Romano-Catolice se vede si din "adaugirile" nebiblice cu care s-a "paginizat": de-a lungul istoriei:

Erezii din Biserica Catolica

 

A.D. 300 - Rugaciunea la morti
A.D. 300 - Facerea semnului crucii
A.D. 375 - Inchinarea la sfinti si la ingeri
A.D. 394 - Instituirea "impartasaniei"
A.D. 431 - Maria este proclamata divina
A.D. 500 - Preotii incep sa se imbracealtfel decit laicii
A.D. 526 - Mirungerea
A.D. 593 - Apare invatatura despre purgatoriu
A.D. 600 - Liturghia este fixata in limba latina
A.D. 600 - Incep rugaciunile adresate Mariei
A.D. 607 - Bonifaciu III este proclamat celdintai Papa
A.D. 709 - Sarutarea papucului papal
A.D. 786 - Inchinarea la imagini si la relicve
A.D. 850 - Folosirea "apei sfintite"
A.D. 995 - Canonizarea sfintilor morti
A.D. 998 - Postul de Vineri si din preajmasarbatorilor mari
A.D. 1079 - Celibatul preotilor
A.D. 1090 - Rugaciuni pe bani
A.D. 1184 - Inchizitia
A.D. 1190 - Vanzarea indulgentelor
A.D. 1215 - Transubstantierea
A.D. 1229 - Biblia este interzisa laicilor
A.D. 1439 - Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 - Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 - "Ave Maria" este aprobata carugaciune liturgica
A.D. 1534 - Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 - Traditia primeste aceiasiautoritate ca si Biblia
A.D. 1546 - Adaugarea apocrifelorla cartile Bibliei
A.D. 1854 - Doctrina despre conceptiaimaculata a Mariei
A.D. 1870 - Infailibitatea Papala
A.D. 1930 - Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 - Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 - Maria proclamata ca Mama a Bisericii

(Loraine Boettner, Roman Catolicism, Philadelphia: Presbiterian and Reformated Publishing, 1962. p.8-9).

Introducere:

De curind, in dorinta de a stabili un dialog intre reprezentantii Bisericii istorice romane ortodoxe si "noii venitii" neoprotestanti, cineva m-a rugat sa cladesc un capat de pod pe care sa putem incepe o discutie. Cererea s-a suprapus cu o rugaminte a unui frate baptist nemultumit cu atmosfera de "distractii" din Biserica de a-i defini conceptul de "sacru" in caracterizarea Bisericii. Am citit citeva lucrari si am asternut pe hirtie un scurt "cuvint introductiv" la o discutie pe care cititorii acestor rinduri o pot face mai larga si mai interesanta. Va invit deci la lectura si la ... complectari.

1. Caracterul sacru al Bisericii se manifesta in citeva aspecte distincte. Biserica este "sacra" (in sensul de colectivitate pusa de o parte pentru Dumnezeu) prin:

- alegerea ei in Christos
- comportamentul ei deosebit de al lumii
- atitudinea ei de respect in relatiile cu divinitatea din timpul serviciilor de inchinaciune.

2. Aspectul "sacru" al serviciilor de inchinare.

Probabil ca cel mai semnificativ aspect al Bisericii "sacre" este atitudinea membrilor ei atunci cind se afla in comunitatea celor care se inchina lui Dumnezeu. Biserica primelor veacuri a avut de ales intre doi termeni din limba greaca care descriu specificul slujirii din Biserica.

a. Primul termen este "litughia" si se refera la slujirea celor prezenti inaintea lui Dumnezeu (tot ce se face este pentru Dumnezeu).

b. Al doilea termen este "latreia" si se refera la slujirea celor prezenti fata de cei prezenti (tot ce se face este pentru binele si multumirea oamenilor prezenti, "entretaiment").

Este clar din istoria Bisericii ca, timp de secole, Biserica a avut "slujbe liturghice", unele dintre ele desfasurate chiar la miezul noptii, in absenta multimii, dar in plinatatea prezentei lui Dumnezeu.

Intr-o disputa cu reprezentantii protestanti si neoprotestanti, un reprezentant al Bisericiii istorice traditioanale a spus: "Cred ca diferenta dintre noi se vede cel mai bine in pozitia pe care o ocupa preotul in timpul slujbei dumnezeiesti. La noi preotul slujeste cu fata spre Dumnezeu (altar) si cu spatele spre oameni, la domniile voastre, preotul serveste cu fata spre oameni si cu spatele spre Dumnezeu (locul altarului)."

In aspectul liturgic, activitatea preotului este indreptata spre Dumnezeu. Oficiantul este un intermediar care-i duce pe oameni la Dumnezeu (de aici aspectul de solemnitate celesta, de iesire din lumea cotidiana, de atemporal, de transcendenta).
Spre deosebire de preotii istorici, predicatorii neoprotestanti activeaza preponderent spre oameni cautind sa-i duca pe ei la Dumnezeu (de aici aspectul de evanghelizare, de chemare la credinta si la pocainta).

Necazul cu ambele feluri de slujire este ca amindoua pot degenera in formalism sau in mahalagism.
"Scarul" din atmosfera Bisericii istorice poate fi atit de lipsit de preocuparea pentru cei prezenti incit Biserica poate tolera forme aberante, ca anii in care liturghia s-a rostit in Romania in limba slavona, total neinteleasa de cei prezenti la slujbele Bisericii. In astfel de cazuri, oamenii resimt doar o frica pagina, geamana cu sentimentul religios din toate religiile lumii.

"Sacrul" protestant preocupat excesiv de ceea ce simt oamenii poate degenera si el in spectacole de amuzament sau distractii ieftine, la care nu este chiar asa de sigur ca participa si Dumnezeu. Stacheta admisibilului este coborita foarte jos din dorinta de a acomoda toti noi venitii si a le inlesni sa se simta "ca acasa". Se uita ca acest "ca acasa" trebuie sa insemne in ultima instanta "ca acasa la Dumnezeu"!

Unde se poate trage linia dintre admisibil si inadmisibil? Cum sa reusim sa tinem in balans si cinstirea lui Dumnezeu ("worship") si bucuria oamenilor ("partasia") ?
Cred ca aici este rolul si responsabilitatea celor care sunt asezati in fruntea Bisericii. Vai de cei ce fac ce place poporului si uita de placerea Domnului! La fel de vai si pentru aceia care umbla asa de sus cu capul prin nori, ca nu mai au picioarele pe pamint!

Eu marturisesc nevrednicia si nepriceperea cu care am trecut de multe ori peste linia aceasta fina de demarcatie. Ma pocaiesc pentru ocaziile cind L-am uitat pe Dumnezeu cautind sa plac oamenilor, si de ocaziile in care, mindru in spiritualitatea mea, i-am dispretuit pe cei din jurul meu.

Raspuns: Foarte multe din deprinderile care ne caracterizeaza viata noastra crestina sunt preluate fara nici un fel de contestare de la parintii nostrii. Faptul ca "la noi asa se face" a fost suficient pentru a hotari si a pune capat oricarei dispute.

Veniti in America (lumea libera), crestinii romani au fost confruntati cu peisajul unui crestinism evanghelic in care multe din lucrurile "tabu" de acasa, erau solutionate si practicate "altfel". Printre aceste practici controversate este si purtarea bijuteriilor. Pragmatismul nostru social a facut ca multi crestini evanghelici romani sa adopte practica "americana". Schimbarea nu s-a datorat unor schimbari de convingeri bazate pe un studiu biblic, ci pe faptul ca sotiile marilor "personalitati" din lumea evanghelica americana poarta astfel de bijuterii. Pentru romanul incorsetat acasa de tot felul de interdictii, faptul ca sotiile lui Billy Graham, John MacArthur, Jack Smith si altii poarta podoabe a fost suficient ca sa se "elibereze" si "emancipandu-se" sa se poarte "ca americanii." Ce-i de facut ?

In loc sa ne sfasiem unii pe altii prin certuri fara sfarsit, eu va propun o incursiune pe paginile Bibliei. Care este adevarul biblic despre aceasta practica?

1. Perspectiva vesniciei
Prima intrebare pe care trebuie sa ne-o punem: care este pozitia aurului, argintului si pietrelor scumpe in economia cerului, in realmul eternitatii?
Foarte interesant, din acest punct de vedere, prezentul se afla incadrate intre doua vesnicii (trecuta si viitoare) in care Dumnnezeu aseaza podoabele la loc de cinste:

a. In eternitatea trecuta
Una din putinele "ferestre" prin care putem privi spre eternitatea trecuta este pasajul din Ezechiel 28:11-15
"Cuvantul Domnului mi-a vorbit astfel: "Fiul omului, fa un cantec de jale asupra imparatului Tirului, si spune-i: "Asa vorbeste Domnul, Dumnezeu: ajunsesei la cea mai inalta desavarsire, erai plin de intelepciune, si desavarsit in frumuseta. Stateai in Eden, gradina lui Dumnezeu, si erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, si cu aur; timpanele si flautele erau in slujba ta, pregatite pentru ziua cand ai fost facut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile intinse; te pusesem pe muntele cel sfant al lui Dumnezeu, si umblai prin mijlocul pietrelor scanteietoare. Ai fost fara prihana in caile tale, din ziua cand ai fost facut, pana in ziua cand s-a gasit nelegiuirea in tine."
Este clar ca ideia de purtare de podoabe nu este aici asociata cu pacatul. Textul ne spune: "Ai fost fara prihana in caile tale"

b. In eternitatea viitoare
O fereastra inspre eternitatea viitoare ne ofera cartea Apocalipsei. Iata ce citim acolo despre viata in Noul Ierusalim:
"Zidul era zidit de iaspis, si cetatea era din aur curat, ca sticla curata. Temeliile zidului cetatii erau impodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintai temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia de halchedon; a patra, de smarald; a cincea de sardonix: a sasea, de sardiu; a saptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douasprezecea, de ametist. Cele douasprezece porti erau douasprezece margaritare. Fiecare poarta era dintr-un singur margaritar. Ulita cetatii era din aur curat, ca sticla stravezie" (Apocalipsa 21:18-21)

Una din istorioarele menite sa stimuleze in noi anticiparea cerului, vorbeste despre un om bogat care, incapabil sa se deslipeasca macar in ceasul mortii de averea sa, a adunat tot aurul sau si s-a prezentat cu el inaintea portii raiului. Vazandu-l impovarat si incovoiat sub acea "pretioasa" povara, portarul de la trecerea spre Noul Ierusalim l-a intrebat: "Bine ma, neínteleptule! Cu asta vii tu aici ? Cu "asfalt" ? N-ai citit inca in Biblie ca pe aici toate drumurile sunt "de aur" ?"
Din aceste doua priviri aruncate spre eternitatea trecuta si spre eternitatea viitoare se vede clar ca aurul, argintul si pietrele scumpe au fost si vor fi prezente in lumea lui Dumnezeu, ocupand chiar locuri de cinste in ierarhia realitatilor "de dincolo". Este evident ca aceste podoabe sunt direct asociate in eternitate cu ideia de frumos si cinste.
Cantitatile enorme in care se vor gasi aceste podoabe in Noul Ierusalim ne face sa ne intrebam chiar unde sunt acum aceste uriase depozite si zacaminte de metale si pietre pretioase. Faptul ca ele vor fi in cantitati asa de mari pe pamantul "innoit", ne duce cu gandul la ideia ca Dumnezeu a prabusit lumea de acum intr-o "uratenie" in care trebuie sa scotocim bine in adancul pamantului pentru a mai putea gasi ceva din "cioburile" unei realitati slavite, care a facut si va mai face inca o data parte din anturajul copiilor lui Dumnezeu. Daca lucrurile stau asa, atunci am putea spune impreuna cu poetul Costache Ioanid ca ne aflam in prapastia dintre doua varfuri de munte, cazuti in umbra unor realitati pe care nu le pot gusta plenar decat cei care au fost si vor fi iarasi "in lumina":

"Inainte a fi ceea ce suntem
Am fost aceea ce vom fi,
Caci moartea nu-i o nimicire,
Ci-i noaptea inspre-o noua zi."

2. Prohibitia apostolica
Avand in vedere pozitia podoabelor in eternitatea trecuta si in eternitatea viitoare, normal ar fi ca ele sa fie parte recomandata si din realitatea copiilor lui Dumnezeu de astazi! La urma urmei, daca vom umbla pe strazi de aur in Noul Ierusalim, n-ar trebui sa ne familiarizam inca de pe acum cu o astfel de situatie ? Si daca vom intra pe porti de pietre pretioase in cetatea de atunci, n-ar trebui sa ne obisnuim inca de pe acum cu o asemenea impodobire ?
Cum se poate explica atunci prohibitia clara si raspicata pe care o intalnim in scrierile apostolice ?
"Tot astfel, nevestelor, fiti supuse si voi barbatilor vostri; pentruca, daca unii nu asculta Cuvantul, sa fie castigati fara cuvant, prin purtarea nevestelor lor, cand va vor vedea felul vostru de trai: curat si in temere.
Podoaba voastra sa nu fie podoaba de afara, care sta in impletitura parului, in purtarea de scule din aur sau in imbracarea hainelor, ci sa fie omul ascuns al inimii, in curatia neperitoare a unui duh bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Astfel se impodobeau odinioara sfintele femei, care nadajduiau in Dumnezeu, si erau supuse barbatilor lor; ca Sara, care asculta pe Avraam, si-l numea "domnul ei". Fiicele ei v-ati facut voi, daca faceti binele fara sa va temeti de ceva." (1 Petru 3:1-5)
"Vreau, de asemenea, ca femeile sa se roage imbracate in chip cuviincios, cu rusine si sfiala; nu cu impletituri de par, nici cu aur, nici cu margaritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun ca sunt evlavioase." (1 Timotei 2:9-10).
Ce este cu aceasta interdictie apostolica ? De ce noi, care ne vom desfata in aur, argint si pietre scumpe in eternitatea viitoare, n-avem voie acum sa atingem aceste lucruri ? Este oare adevarat ca in Biserica primului secol purtarea de podoabe era pedepsita ?

3. Practica crestina din prima biserica
Desi pare de mirare pentru unii, Noul Testament ne vorbeste despre instante in care cei care purtau bijuterii nu numai ca nu erau condamnati in adunare, ci erau chiar respectati si tratati preferential. Iata ce ne scrie apostolul Iacov, frate al Domnului si stalp al bisericii din Ierusalim:
"Fratii mei, sa nu tineti credinta Domnului nostru Isus Hristos, Domnul slavei, cautand la fata omului. Caci, de pilda, daca intra in adunarea voastra un om cu un inel din aur si cu o haina stralucitoare, si intra si un sarac imbracat prost; si voi puneti ochii pe cel ce poarta haina stralucitoare, si-i ziceti: "Tu sezi in locul acesta bun!" si apoi ziceti saracului: "Tu stai acolo in picioare!" sau: "Sezi jos la picioarele mele!" Nu faceti voi oare o deosebire in voi insiva, si nu va faceti voi judecatori cu ganduri rele?
Ascultati, prea iubitii mei frati: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt saraci in ochii lumii acesteia, ca sa-i faca bogati in credinta si mostenitori ai imparatiei pe care a fagaduit-o celor ce-L iubesc? Si voi injositi pe cel sarac! Oare nu bogatii va asupresc si va tarasc inaintea judecatoriilor? Nu batjocoresc ei frumosul nume pe care-l purtati?
Daca impliniti Legea Imparateasca, potrivit Scripturii: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" bine faceti. Dar daca aveti in vedere fata omului, faceti un pacat, si sunteti osînditi de Lege ca niste calcatori de lege (Iacov 2 :1).
Este evident ca, cel putin in bisericile carora le scrie Iacov ("Catre cele douasprezece semintii care sunt imprastiate" - Iacov1:1), problema combatuta de apostol nu era vinovatia purtarii de podoabe, ci cinstea nemeritata si tratamentul preferential care le erau acordate celor ce, in bogatia lor, purtau "inel de aur si haina stralucitoare." Iacov nu combate purtarea de podoabe, ci lipsa de discermanant spiritual care-i caracteriza pe liderii bisericilor de atunci. in loc sa-i trateze pe toti crestinii la fel, ei acordau celor care purtau "inel si haina stralucitoare" o prea mare importanta, dispretuind in acelasi timp pe cei mai saraci din adunari.
O alta instanta in care ne intalnim cu purtarea podoabelor este in pilda fiului risipitor. De data aceasta, initiativa "impodobirii" ii apartine chiar lui Dumnezeu:
"Dar tatal a zis robilor sai: "Aduceti repede haina cea mai buna, si imbracati-l cu ea; puneti-i un inel in deget, si incaltaminte in picioare. Aduceti vitelul cel ingrasat, si taiati-l. Sa mancam si sa ne veselim; caci acest fiu al meu era mort, si a inviat; era pierdut, si a fost gasit." Si au inceput sa se veseleasca" (Luca 15: 22-24).
Este clar din context ca Domnul Isus asociaza ideia de bucurie a tatalui din pilda cu initiativa lui de a restaura aspectul si pozitia fiului intors acasa. Cum sa le spunem copiilor nostri ca n-au voie sa poarte haine frumoase si inel in deget cand insusi Domnul Isus vorbeste de acestea ca depsre elemente ale bucuriei din sanul unei familii fericite ?

4. Practica evreilor
Vechiul Testament nu asociaza purtarea podoabelor cu pacatul, ci cu ideia de frumos. Acest lucru iese si mai mult in evidenta din pasaje in care Dumnezeu insusi ilustreaza grija Sa pentru Israel printr-o metafora a "impodobirii". Dumnezeu s-a purtat cu Israelul tot asa cum se purta in mod obisnuit un sot cu sotia lui.
"Cand am trecut Eu pe langa tine, M-am uitat la tine, si iata ca iti venise vremea, vremea dragostelor. Atunci am intins peste tine poala hainei Mele, ti-am acoprit goliciunea, ti-am jurat credinta, am facut legamant cu tine, zice Domnul Dumnezeu, si ai fost a Mea! Te-am scaldat in apa, te-am spalat de sangele de pe tine, si te-am uns cu untdelemn. Ti-am dat haine cusute cu fir, si o incaltaminte din piele de vitel de mare, te-am incins cu in subtire, si te-am imbracat in matasa. Te-am impodobit cu scule scumpe, ti-am pus bratari la mana, si o salba la gat; ti-am pus o veriga in nas, cercei in urechi, si o cununa minunata pe cap.
Astfel, ai fost impodobita cu aur si cu argint, si ai fost imbracata cu in subtire, cu matasa si cusaturi cu fir. Ai mancat floarea fainei, miere si untdelemn. Erai de o frumuseta desavarsita, ba ajunsesei chiar imparateasa. Ti s-a dus vestea printre neamuri, pentru frumusetea ta; caci era desavarsita de tot, datorita stralucirii cu care te impodobisem, zice Domnul, Dumnezeu.
Dar te-ai increzut in frumusetea ta, si ai curvit, la adapostul numelui tau celui mare; ti-ai revarsat curviile inaintea tuturor trecatorilor, si te-ai dat lor. Ai luat si din hainele tale, ti-ai facut inaltimi pe care le-ai impodobit cu toate colorile, si ai curvit pe ele: asa cum nu s-a intamplat si nici nu se va mai intampla vreodata. Ti-ai luat pana si minunatele tale podoabe din aur si din argint pe care ti le dadusem, si ti-ai facut niste chipuri de barbati, cu care ai curvit. Ti-ai luat si hainele cusute la gherghef, le-ai imbracat cu ele si ai adus acestor chipuri untdelemnul Meu si tamaia Mea (Ezechiel 16:1-18).
Aceasta "impodobire" in exterior poate insa scoate in evidenta si mai mult uratenia interioara. Dumnezeu nu lauda si nu tolereaza un aspect de sarbatoare care vrea sa ascunda lipsa de vitalitate si sanatate launtrica:
"Domnul zice: "Pentru ca fiicele Sionului sunt mandre, si umbla cu gatul intins si cu priviri pofticioase, pentru ca pasesc maruntel, si zornaesc cu verigile de la picior, Domnul va plesuvi crestetul capului fiicelor Sionului, Domnul le va descopri rusinea".
In ziua aceea, Domnul va scoate verigile care le slujesc ca podoaba la picioare, si sorisorii si lunisoarele, cerceii, bratarile si mahramele; legaturile de pe cap, lantisoarele de la picioare si braiele, cutiile cu mirosuri si baierele descantate; inelele si verigele de la nas; hainele de sarbatoare si camasile cele largi, mantiile si pungile; oglinzile si camasile subtiri, turbanele si mahramele usoare. Si atunci in loc de miros placut va fi putoare; in loc de brau, o funie; in loc de par incretit, un cap plesuv, in loc de mantie larga, un sac stramt; un semn de infierare, in loc de frumuseta. Barbatii tai vor cadea ucisi de sabie si vitejii tai in lupta. Portile fiicei Sionului vor geme si se vor jeli; si ea va sedea despoiata pe pamant" (Isaia 3:16-26).
Acest pasaj este important ca baza de studiu pentru cei ce vor sa afle cum se impodobeau "la moda" femeile din vremea lui Isaia. Chiar si "femeia ideala" prezentata in ultimul capitol din cartea Proverbelor isi are si ea garderoba ei de lux, care o duce dincolo de hainele obisnuite de fiecare zi:
"Ea isi face invelitori, are haine de in subtire si purpura" (Prov. 31:22)
In perioadele in care decadenta poporului evreu trebuia vindecata printr-o pocainta adanca si adevarata, Dumnezeu si-a indemnat poporul la o totala lepadare a podoabelor. Smerenia launtrica trebuia insotita de o smerenie a aspectului exterior:
"Dumnezeu i-a zis lui Iacov: "Scoala-te, suie-te la Betel, locuieste acolo si ridica acolo un altar Dumnezeului care ti S-a aratat cand fugeai de fratele tau Esau." Iacov a zis casei lui si tuturor celor ce erau cu el: "Scoateti dumnezeii straini care sunt in mijlocul vostru, curatiti-va si schimbati-va hainele, ca sa ne sculam si sa ne suim la Betel; caci acolo voi ridica un altar Dumnezeului, care m-a ascultat in ziua necazului meu si care a fost cu mine in calatoria pe care am facut-o. Ei au dat lui Iacov toti dumnezeii straini, care erau in mainile lor, si cerceii pe care-i purtau in urechi. Iacov i-a ingropat in pamant sub stejarul de langa Sihem" (Geneza 35:1-4).

5. Pozitia noastra
Imi aduc aminte ca un tanar pornit pe cearta m-a intrebat odata de ce am ceva impotriva podoabelor. I-am spus atunci ca asa am citit in Biblie. El mi-a replicat: "Dar in Biblie scrie numai de podoabe scumpe din aur, argint si pietre scumpe. inteleg ca n-aveti nimic impotriva unor "podoabe" facute ... din lemn sau din ... plastic ... Luat foarte repede, n-am stiut ce sa-i raspund. Mi-am dat insa seama ca problema este mult mai complicata si mai adanca decat pare la prima vedere.
Eu cred ca si cei care nu poarta podoabe pentru ca "asa este la noi" si cei care poarta podoabe pentru ca "asa este in America" sunt la fel de gresiti si de condamnabili.
Singura reglementare in acest domeniu trebuie sa vina dintr-o convingere personala, bazata pe un temeinic studiu biblic. Ce am descoperi in urma unui astfel de studiu biblic?
Probabil ca unii am fi socati sa descoperim ca Sara, modelul dat noua de Petru ca exemplu de comportament si modestie, a fost o femeie care a purtat ea insasi podoabe (!). la fel ca si Rebeca ... la fel ca si Estera ...

Imi aduc aminte ca atunci cand mi-am exprimat indignarea in fata aspectului femeilor din biserica lui John MacArthur, unul din prietenii mei pastori de acolo m-au luat deoparte si m-au intrebat:

"De unde vine ideia asta a ta ca femeile n-au voie sa poarte podoabe?"
Sigur de mine si de convingerile mele biblice, eu i-am deschis repede Biblia la textul din epistola lui Petru:
"Tot astfel, nevestelor, fiti supuse si voi barbatilor vostri; pentruca, daca unii nu asculta Cuvantul, sa fie castigati fara cuvant, prin purtarea nevestelor lor, cand va vor vedea felul vostru de trai: curat si in temere.
Podoaba voastra sa nu fie podoaba de afara, care sta in impletitura parului, in purtarea de scule din aur sau in imbracarea hainelor, ci sa fie omul ascuns al inimii, in curatia neperitoare a unui duh bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Astfel se impodobeau odinioara sfintele femei, care nadajduiau in Dumnezeu, si erau supuse barbatilor lor; ca Sara, care asculta pe Avraam, si-l numea "domnul ei". Fiicele ei v-ati facut voi, daca faceti binele fara sa va temeti de ceva." (1 Petru 3:1-5)
Plin de blandete, el m-a intrebat: "Si de aici ai tras tu concluzia ca Sara, sotia lui Avraam, n-a purtat podoabe?"
I-am raspuns: "Bineinteles! Dumneavoastra intelegeti altfel?"

Nu mi-a raspuns, dar m-a rugat sa deschidem impreuna la Geneza 24 si sa citim relatarea despre petirea unei fete a lui Betuel ca sotie pentru Isaac, fiul Sarei. M-a rugat sa ma opresc putin la versetele 22, 30 si 47. Toate trei vorbeau despre o veriga de pus in nas si despre doua bratari de aur in greutate de zece siclii, pe care robul lui Avraam le-a daruit Rebecii.

"De unde crezi tu ca avea robul lui Avraam aceste bijuterii ?" m-a intrebat prietenul meu. "Crezi ca le-a cumparat de pe drum sau le-a adus direct din casa lui Avraam? Si daca a impodobit-o pe Rebeca astfel pentru Isaac nu crezi ca asa se purtau femeile in casa lui Avraam ? Oare nu cumva aceste bratari si aceasta veriga fusesera purtate odinioara chiar de Sara, nevasta lui Avraam si trebuiau acum sa treaca drept mostenire la nora lui Avraam?"

Am tacut o vreme si n-am stiut ce sa raspund. Stiam acum ce zice textul, dar imi era greu sa ma despart de o interpretare pe care o dadusem atatia amar de ani textului din 1 Petru. Ca sa fie si mai clar, prietenul meu a continuat:

"Am fost la voi la biserica si n-am inteles un alt lucru. Interdictia purtarii de podoabe, atat cat exista ea, se afla in acelasi verset care vorbeste si despre interdictia purtarii de haine scumpe. Sa ma ierti, dar doamnele romance erau imbracate ca la o veritabila parada a modei! Iar de palarii, ce sa mai zic? Nu cred ca erau palarii prea ieftine! Cum de ati ales doar o jumatate a versetului si o lasati neimplinita pe cealalta ?"

N-am stiut ce sa-i raspund. I-am promis insa ca ma voi gandi mai atent la aceasta problema spinoasa. Asa am si facut, dar pentru o vreme mi-a fost foarte greu sa inteleg cum de a putut sa ne dea Petru drept exemplu o femeie care purta podoabe ...
Sa fie oare vorba nu despre o "prohibitie", ci doar despre o "preferinta prioritara" a apostolilor, un fel de "podoaba voastra sa nu fie (asa de mult) podoaba de afara, care sta in impletitura parului, in purtarea de scule din aur sau in imbracarea hainelor, ci sa fie (mai mult) omul ascuns al inimii, in curatia neperitoare a unui duh bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu " ? Sa aiba oare dreptate C.C Ryrie, profesor de teologie sistematica la Seminarul Teologic din Dallas, Texas, atunci cand scrie ca "acest verset nu interzice purtarea oricaror podoabe; daca ar fi fost asa, el ar interzice si purtarea oricaror haine! Textul condamna abuzurile ostentative si recomanda modestia si smerenia in comportament si imbracaminte" ?

Dumnezeu mi-a aratat insa si textul din 1 Timotei si acolo nu se vorbeste despre nici o Sara ! Deci, interdictia podoabelor sta in picioare! (... daca nu cumva si acest text este tot un manifest impotriva exceselor la care erau predispuse femeile din adunarile crestine ... ).

Care a fost oare cauza pentru care exista aceasta "prohibitie apostolica" ?
Fara sa dogmatizez, eu cred ca am ajuns la cateva justificari:

I. Starea de decadere a lumii de acum. Cand s-a intrupat, Domnul Isus s-a facut una cu mizeria si cu saracia acestei lumi. Traim acum sub blestemul pacatului si locuim in ceea ce Pavel numeste "trupul starii noastre smerite":
"Dar in lucrurile in care am ajuns de aceeasi parere, sa umblam la fel. Urmati-ma pe mine, fratilor, si uitati-va bine la cei ce se poarta dupa pilda pe care o aveti in noi. Caci v-am spus de multe ori, si va mai spun si acum, plangand: Sunt multi, care se poarta ca vrajmasi ai crucii lui Hristos. Sfarsitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pantecele si slava lor este in rusinea lor, si se gandesc la lucrurile de pe pamant. Dar cetatenia noastra este in ceruri, de unde si asteptam ca Mantuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul starii noastre smerite, si-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-si supune toate lucrurile" (Filipeni 3:16-21).
Aurul, argintul si pietrele pretioase, altadata atat de abundente se gasesc acum doar pe alocuri, ca niste ramasite, ca niste tandari dintr-o realitate care s-a spart prin pacat. S-ar putea ca apostolii sa ne spuna ca nu este inca vremea "impodobirii", traim inca in smerirea pedepsei care apasa peste lume si trebuie sa o acceptam cu supunere.

II. Gadilarile firii pamantesti. Expresia aceasta nu-mi apartine. Este creionata de pana iscusita a lui Pavel. In intelegerea apostolului, interdictiile exterioare ale ritualurilor si datinilor religioase trebuiesc abandonate. Ele n-au nici un efect asupra unei probleme mult mai adanci, natura noastra pacatoasa pornita intotdeauna spre rau:
"Nimeni, deci, sa nu va judece cu privire la mancare sau bautura sau cu privire la o zi de sarbatoare, cu privire la o luna noua sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos. Nimeni sa nu va rapeasca premiul alergarii, facandu-si voia lui insusi printr-o smerenie si inchinare la ingeri, amestecandu-se in lucruri pe care nu le-a vazut, umflat de o mandrie desarta, prin gandurile firii lui pamantesti, si nu se tine strans de Capul din care tot trupul, hranit si bine inchegat, cu ajutorul incheieturilor si legaturilor, isi primeste cresterea pe care i-o da Dumnezeu.
Daca ati murit impreuna cu Hristos fata de invataturile incepatoare ale lumii, de ce, ca si cum ati trai inca in lume, va supuneti la porunci ca acestea: "Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!" Toate aceste lucruri, care pier odata cu intrebuintarea lor, si sunt intemeiate pe porunci si invataturi omenesti, au, in adevar, o infatisare de intelepciune, intr-o inchinare voita, o smerenie si asprime fata de trup, dar nu sunt de nici un pret impotriva gadilarii firii pamantesti." (Coloseni 2:16-23).
Este convingerea mea ca nimeni n-a purtat inca podoabe ca sa fie mai ... duhovnicesc! Cred ca, desi suntem mantuiti in duhul, trebuie inca sa ne purtam aspru cu trupul nostru si sa-l tinem in stapanire:
"Nu stiti ca cei ce alearga in locul de alergare, toti alearga, dar numai unul capata premiul ? Alergati, deci, in asa fel ca sa capatati premiul! Toti cei ce se lupta la jocurile de obste, se supun la tot felul de infranari. Si ei fac lucrul acesta ca sa capete o cununa, care se poate vesteji: noi sa facem lucrul acesta pentru o cununa, care nu se poate vesteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca si cum n-as sti incotro alerg. Ma lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveste in vant. Ci ma port aspru cu trupul meu, si-l tin in stapanire, ca nu cumva, dupa ce am propovaduit altora, eu insumi sa fiu lepadat" (1 Corinteni 9:24-27)
Cred ca este mai bine sa nu purtam podoabe. Firea noastra pamanteasca are si asa destule motive de ... mandrie.

III. Saracia celor din jur. Cred ca fiecare podoaba pe care o purtam este un cap de acuzare la tribunalul dreptatii divine. Tineti minte ca apostolul Iacov ii punea pe cei ce purtau podoabe scumpe in randul acelora care "va asupresc si va tarasc inaintea judecatorilor" (Iacov 2:6). Cei care lupta pentru avere nu sunt printre cei mai desavarsiti in caracter:
"Daca invata cineva pe oameni invatatura deosebita, si nu se tine de cuvintele sanatoase ale Domnului nostru Isus Hristos si de invatatura care duce la evlavie, este plin de mandrie, si nu stie nimic: ba inca are boala cercetarilor fara rost si a certurilor de cuvinte, din care se naste pizma, certurile, clevetirile, banuielile rele, zadarnicile ciocniri de vorbe ale oamenilor stricati la minte, lipsiti de adevar si care cred ca evlavia este un izvor de castig. Fereste-te de astfel de oameni.
Negresit, evlavia insotita de multumire este un mare castig. Caci noi n-am adus nimic in lume, si nici nu putem sa luam cu noi nimic din ea. Daca avem, deci, cu ce sa ne hranim si cu ce sa ne imbracam, ne va fi de ajuns. Cei ce vor sa se imbogateasca, dimpotriva, cad in ispita, in lat si in multe pofte nesabuite si vatamatoare, care cufunda pe oameni in prapad, si pierzare. Caci iubirea de bani este radacina tuturor relelor; si unii, care au umblat dupa ea, au ratacit de la credinta, si s-au strapuns singuri cu o multime de chinuri" (1 Timotei 6:3-10)

IV. Lipsa de resurse de pe campul de misiune. Avem nevoie sa ni se aduca mereu aminte ca lupta nu s-a sfarsit inca! Suntem inca in plin razboi! Tot ce avem si tot ceea ce suntem este "rechizitionat" de Cel care "ne-a inscris la oaste."
"Nimeni nu se incurca cu treburile vietii, daca vrea sa placa celui ce l-a inscris la oaste" (2 Timotei 2:4).
La una din Conventiile Asociatiei bisericilor baptiste din Statele Unite si Canada, Beniamin Cocar a facut prezentarea colectei pentru caseria misionara. El a sugerat tuturor celor care se plang ca nu au bani destui ca sa contribuie cum se cuvine la o asa strangere de ajutoare sa se gandeasca bine si sa puna la colecta toate obiectele de aur si din pietre pretioase pe care le poarta. Numai asa vom scapa de ipocrizie si vom arata cerului ca suntem trup si suflet preocupati sa implinim pasiunea Dumnezeului nostru, castigarea sufletelor pierdute.
Apostolul Pavel ne mai spune ca bogatia materiala nu este neaparat un semn de bogatie spirutuala, iar acumularea de avere este condamnabila in contextul lipsurilor prin care trec unii din jurul nostru:
"Indeamna pe bogatii veacului acestuia sa nu se ingamfe, si sa nu-si puna nadejdea in niste bogatii nestatornice, ci in Dumnezeu, care ne da toate lucrurile din belsug, ca sa ne bucuram de ele. Indeamna-i sa faca bine, sa fie bogati in fapte bune, sa fie darnici, gata sa simta impreuna cu altii, asa ca sa-si stranga pentru vremea viitoare drept comoara o buna temelie ca sa apuce adevarata viata" (1 Timotei 6:16-19).
In conditiile noi din America si chiar si din Romania, fiecare crestin ar trebui sa-si reevalueze pozitia fata de purtarea podoabelor si sa faca dupa cum va avea "incredintare". Biblia spune ca "tot nu vine din incredintare este pacat" (Romani 14:23).
Trebuie sa spunem insa ca in viata bisericii primare si in viata bisericilor care au existat de atunci, problema podoabelor nu si-a gasit o rezolvare unica si constanta. Cred ca si ea marcheaza gradul nostru de crestere spirituala si de consacrare crestina. Nu suntem toti la fel si nu facem toti aceleasi lucruri. De aceea nu vom fi nici toti judecati la fel si nici nu vom lua toti aceiasi ... rasplata.

Chiar toate si totul trebuie acceptat fara discermanant in Bisericile romane de dupa "revolutie" ?

Post modernismul isi are si el ... "falitii" lui. Cineva trebuie sa mai scrie cu creta pe trotuarele drumurilor noastre cateva semne de circulatie. Iata contributia unui teolog plin de bun simt si de evlavie.

"Toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos;
toate lucrurile imi sunt ingaduite,
dar nimic nu trebuie sa puna stapinire pe mine"