Vad vet vi om Kina? Jo.

Kina har världens största befolkning, och världens snabbaste utveckling. De pumpar nästan ut en miljon civilingenjörer varje år, och varje minut får 200 kineser internet. Det går inte att jämföra dagens Kina med Kina för 30 år sedan. Skillnaden är alldeles för stor. De ser framåt och utvecklas oavbrutet.

Men det mörka hålet Janne Josefsson drar sig inte för att suga ur energi och sprida obekvämlighet. Han är helt och hållet inställd på att knäcka de stackars kineserna som han har dragit in i studion för att diskutera med (läs: konfrontera) med helt irrelevanta frågor. (Notera att han knappt diskuterar)

Se programmet här: http://svt.se/svt/play/video.jsp?a=1225058

"HALLÅ!?? HALLÅ? HALLÅ! HALLÅ??? VA, NI ÄTER HUNDAR VA!???!!" - Bravo, Sverige.

Jag skäms verkligen.

Nej, Kina är inte helt bra (fast huruvida hundar är mat eller ej orkar jag inte ens ta upp, för det verkar fortfarande finnas många människor som tror att hundar är annorlunda från exempelvis grisar, och det är ganska oväsentligt vad man har för romantiska missuppfattningar om olika djur).

Kina har fortfarande en ofantlig mängd fattiga, korruption, regim och klyftor etc. Men det är på väg mot rätt håll (och det går snabbt)!

Det är en helt annan challenge att hålla 9 miljoner svenskar mätta, än vad det är att hålla liv i 1,3 miljarder kineser. Våra krav från väst är alldeles för stora. Och varför måste vi jämt lägga oss i och tvinga våra värderingar på andra? Majoriteten av kineserna tror på sin variant av socialism. Låt dem göra det! Tibet har alltid varit en del av Kina, varför ska vi från väst ändra på det?

I munkarnas Tibet fick inte kvinnor arbeta (vilket är något vi gärna lägger oss i när det handlar om länder som har kvinnoförtryck och olja) men som tur var så ändrade Kina på det och lät även flickor gå i skola. Jag är dock skeptisk till om religion bör finnas i ett civiliserat och utvecklat samhälle överhuvudtaget, eftersom det är paradoxalt.

Jag ber om ursäkt för mitt rättframma uttalande.

Minns ni "krisen" när matpriserna gick upp för ett halvår sedan? Tyvärr var det alldeles för många som per automatik började skylla på alliansen(?). Jag skämdes så, eftersom så få svenskar inte läst nyheterna. Eller räknat ut själva att det faktiskt kanske beror på att efterfrågan på livsmedel ökat här i världen, och speciellt p.g.a att Kina (och många andra länder) nyligen fått mycket högre standard.

Så VARFÖR måste man påminna Kina om Himmelska Fridens Torg? Har vi inte kommit längre än så? Hur kan vi hävda att Kina måste öppna dörrarna för omvärlden när det nu är vi själva som slår igen dem med världens kraft? Det är dags att släppa det gamla, njuta av utvecklingen och se framåt.

Eller skall vi gå och knacka på tyskarna och påminna dem om deras historia? Eller ryssarna kanske? Varför är det ingen som påminner amerikanarna om vad de pysslar med än idag?

Lite högre nivå i fortsättningen, tack~

Dar, mai intai... Sa-ncep cu-nceputul... Probabil unii dintre voi va-ntrebati (sau poate nici macar in cur nu va doare) de ce mama naibii nu postez in fiecare zi. Pai, treaba e cam asa. Am stat si-am 'meditat putin' si-am ajuns la concluzia ca NU ARE ROST sa postez in fiecare zi. Ar fi o risipa de timp pentru voi si-o risipa de pixeli pe monitorul meu. Mai bine postez mult material dar care sa fie si bun, decat sa postez ceva putin si aiurea.

Ok. Acum ca am lamurit si treaba asta, sa revin la subiectul titlului.

De ce life in hospital sucks? Pai:

1. Mancarea sucks
2. Toaletele sucks
3. "Staff-ul" sucks

Ca sa nu mai vorbesc de plictiseala si de starea de pre-mortem de care te lovesti. Spitalul cel 'minunat' in care-am stat pentru aproximativ 5 zile a fost spitalul Bega (mai exact: Clinica de Pediatrie II). Motivul: Regim, stare pre-diabetica (glicemie osclinanta) ( mehehee, ce fain suna, stare pre-diabetica >:) )

Cam cum arata regimul meu:

• 7 AM: Un ou fiert tare, o felie de paine, o felie de parizer + 250 ml lapte (cald sau rece - de preferat degresat)
• 10 AM: Nu mai tin minte ce-mi dadeau in spital dar, de baza: o juma' de felie de paine + un iaurt (de preferat degresat)
• 13 PM: Aici devine interesant :X: Cartofi piure, carne fiarta de pui (in canitati 'fara numar'), supa de pui (d'oh) cu taitei + o juma' de mar (totul fara paine)
• 16 PM: O felie de parizer+ o juma' de felie de paine + cealalta jumatate de mar de la 13 AM.
• 19 PM: Aici nu mai stiu.... :| LOL.
• 22 PM: 250 ml lapte. :)

De ce 'staff-ul' sucks este in completa legatura cu 'Toaletele sucks'. Adica, dom'le, pe langa ca NU EXISTA CAPACE DE WC-u, (aka stai pup deasupra WC-ului si te caci, pisi, orice-ai face-acolo)... Which SUCKS ! Am intrat o data in toaleta cu nevoile de rigoare gata, gata sa pocneasca din mine si, pe langa mirosul de rigoare... Totul era plin de 'norocel'... Nevoile au intrat inapoi si-am iesit afara la o tigara. :| Staff-ul mai suge si din cauza ca la dusuri nu aveai voie sa stai mai mult de X ca-ti replicau ceva de genu: Aaa... Ce pizda ma-tii, te crezi la tine-acas aici ? :| Eu maream pasu, le-aratam 'le finger' si-mi vedeam de treaba.

Ceea ce-a fost cu adevarat interesant in spital a fost faptul ca m-am dovedit in stare sa ajung aproape la starea de orbire. Dupa 8 ore pe zi de Final Fantasy II pe PSP nici nu ma mira faptul. Vedeam dublu, ameteli, etc. :D

Si-acum sa punctez si cateva din chestiile bune. Prima chestie ar fi ca am cunoscut oameni noi. Oameni cu mai mult sau cu mai putin cap, fiecare avand cate-o poveste de spus, cate-o gluma de dat sau o tigara de tras. Povestile din pacate nu prea fericite, in mare parte, toate incluzandu-le copiii cu probleme si/sau viata de caini pe care-au dus-o prin alte spitale (sau chiar tot in sptialul de care vorbesc) sau in viata de zi cu zi.

Spre sfarsit, ramasesem eu cu inca o fata, Larisa ( bine ca mi-am adus aminte, s-o sun ;)) ). Nu-mi parea rau, dar nici prea bine. Nu mai aveam cu cine sa stau la tigara, cu cine sa barfesc minunatul staff sau cu cine / de cine sa rad frenetic si cu toata pofta.

Vineri, 1 August 2008, ajung acasa. Pe la ora 13-14, ceva de genu, fericit ca am scapat de nebunia si de plictiseala de-acolo. Am vrut sa postez in prima zi de cand am ajuns acasa, dar lenea mea nu cunoaste limite (la fel si bunul simt).

Happy ending.

Ah, PS:

Cel mai mandru de asta as fi... C-am pierdut 2 kg in 3 zile si azi merg din nou la cantarit :D (ar trebui sa fii slabit 4 kg, nu ? Fiind 6 zile... Ma rog... Om vedea :D

Iti impartasesc asadar cum ma descurc eu cu alimentatia. Am facut un program in toata regula privind alimentatia mea si nu a fost greu deloc. Asta poate si pentru ca sunt o persoana (prea) organizata, chiar si in privinta alimentatiei sau a modului de viata. Am ingorat sfaturile celor din jur (multi au spus si sustin in continuare ca sunt nebuna sau exagerata), dar ma mandresc cu faptul ca am o alimentatie buna, dovedita de rezultatele analizelor de sange.

Nu incerca sa mananci din toate alimentele recomandate in fiecare zi. Nu incerca sa mananci mult, in speranta ca asa bebe va fi mai sanatos si nu ii va lipsi nimic! E total gresit si un astfel de comportament poate determina aversitati fata de anumite alimente. Adica asa cum am patit eu cu laptele. Beam cel putin 1l pe zi pana la ora 15, in ideea ca bebeilor le va placea tare. Dupa o luna, nu mai vroiam sa vad lapte in fata ochilor, noroc ca mi-a trecut dupa o scurta pauza.

Ce fac eu, ca sa pot manca din toate, cat mai variat:

-         mancanc mai putin la fiecare masa si mai des – mi-am creat acest obicei si acum asa simt nevoia sa mananc, fara sa ma fortez;

-         mananc un mic dejun consistent, seara ma delectez cu o salata sau cu fructe;

-         mancanc variat: o data la doua zile, micul dejun consta in lapte cu cereale; tot o data la doua zile (sau seriJ) ma asteapta cam o jumatate de kg de lapte seara;

-         incerc pe cat posibil sa mananc carne in fiecare zi, dar tot variat: o data pui la gratar, o data peste, altadata pui in mancare sau supa (ca sa nu aiba chiar acelasi gust zilnic);

-         fructele sunt nelipsite: cam o saptamana sau doua, mananc zilnic cel putin 1 mar, o banana si o nectarina; dupa 2 saptamani, schimb regimul: trec la pepene (pe care-l mananc fara limiteJ), piersici, struguri si mai nou, prune;

-         iaurtul este nelipsit: cate unul pe zi, in special de la Activia, ajuta la digestie. Incerc mai intai cu iaurt normal, apoi alternez cu iaurt cu fructe, ca sa mai schimb gustul;

-         salatele sunt nelipsite, dar tot variat: ba o salata de rosii, ba o salata verde, ba una de ardei copti, ba una de castraveti;

-         orez si cartofi mananc cam o data pe saptamana. Nu ma incanta foarte tare, mai ales orezul, dar nu trebuie sa lipseasca din alimentatia gravidelor.

Cam asta ar fi. Sigur, nu exista o reteta, fiecare individ are propria personalitate, propriul stil de viata si necesitati proprii. Sper totusi ca cele de mai sus va vor ajuta.

Principiul Weight Watchers este împărţirea mâncărurilor în funcţie de puncte (NU de calorii). Multe mâncăruri au 0 puncte şi pe acestea le poţi savura cât de mult şi des îţi doreşti. În primul rând, programul urmăreşte scăderea in greutate şi abia apoi menţinerea siluetei. În acest fel se încearcă eliminarea efectului Jo-Jo. Cu 20 puncte eşti pe drumul cel bun. Prin Weight Watchers nu este nevoie să numeri caloriile sau cantitatea de grăsime a alimentelor. În acest caz totul se reduce la de puncte. Aveţi voie 22 puncte/zi, 30 puncte bonus/săptămână. Beţi zilnic cel puţin 6 pahare de apă. Mâncaţi 5 porţii de legume/fructe şi 2-3 porţii de lactate.

Dieta Weight Watchers este o dietă care poate fi ţinută pe termen lung, propunând schimbarea stilului de alimentaţie, care aduce cu sine şi scăderea ponderală, fără recastigarea ulterioară a kilogramelor pierdute. Pierzi în medie cam 1 kilogram pe săptămână. Alimentele sunt împărţite în 3 categorii de culori, iar fiecărui aliment îi este atribuit un număr de puncte. Weight Watchers presupune un regim de viaţă ce combină alimentaţia hipocalorica cu sportul, dar şi existenţa unui grup de suport, de sprijin cu care puteţi schimbă experienţe. Ideea centrală a programului este moderaţia, mai degrabă decât interdicţia. Regimul alimentar iniţial a fost bazat, în principal, pe împărţirea alimentelor, în 3 grupe (roşu, portocaliu şi verde), după valoarea lor calorică.

Alimentele cu cele mai puţine calorii sunt cele "verzi" , (fructele şi legumele), care pot fi consumate în orice cantitate, în fiecare zi.
Alimentele "portocalii", (carnea, peştele, lactatele, pâinea, cerealele, legumele uscate) au o valoare calorică moderată şi trebuie consumate cu atenţie. Astfel, ele pot fi mâncate zilnic, dar nu mai mult de 10 porţii (porţiile sunt definite în cadrul dietei).
Alimentele "roşii", (ciocolata, produsele de patiserie, vinul, mezelurile grase) sunt cele care se consumă cu atenţie, porţiile permise fiind alocate pentru o săptămână. Fiecare persoană care se înscrie în program are alocat un număr de puncte zilnice în care trebuie să se încadreze (depinde de greutatea persoanei, de greutatea dorită şi de durată regimului).

Pe parcursul regimului, fiecare aliment consumat se notează într-un carneţel special. Regimul trebuie să fie în permanenţă echilibrat, combinând toate categoriile de alimente, conform piramidei alimentare. Sistemul cu numere de puncte este imbatabil. Pentru a slăbi trebuie să consumi pe zi 20-23 de puncte, în funcţie de vârstă, ocupaţie şi sex. Prin sport poţi "şterge" punctele consumate în plus într-o zi. Un punct slab al acestei diete este costul relativ ridicat.

Un studiu publicat de Asociaţia Medicale Americane a scos în evidenţă faptul că cei care au urmat programul Weight Watchers timp de 2 ani au reuşit să piardă în jur de 6 kg. Cei care au participat la cel puţin 78% din întâlnirile săptămânale au pierdut în medie 11 kg dupa 2 ani de urmare a regimului. Pentru cei care nu sunt încă obezi, dar care trec printr-o fază de creştere a greutăţii sau au un istoric familial legat de probleme de sănătate din cauza greutăţii, programul de puncte WW poate avea efecte benefice asupra stării generale de sănătate.

Exemple de puncte din alimente:
-0 puncte – Salata şi toate legumele
-3 puncte-30 g brânza. Poate fi consumată ca şi gustare
-3 puncte – 100 grame de salam.
-0 puncte – Para şi majoritatea fructelor
-3 puncte – e bucăţele de ciocolată.
-1,5 puncte-Cola 200 ml = 1,5 puncte
-1,5 puncte – 1 pahar de şampanie.
-pâine 2 puncte
-croissant, 70 g 8,5 puncte
-covrig, 70 g 3 puncte
-pâine integrală, 60 g 2 puncte 1 felie
-cornflakes, 20 g 1 punct
-gris, 10 g (=1 lingură), negatit 0,5 puncte
-făina albă, 10 g (=1 lingură) 0,5 puncte
-Müsli fără zahăr, 10 g (=1 lingură) 0,5 puncte
-orez fiert, 20 g (=1 lingură) 0,5 puncte
-făina de mălai, 10 g (=1 lingură) 0,5 puncte
-îngheţata, 50 g 2,5 puncte
-bomboana cu zahăr, 1 buc 0,5 puncte
-bomboana fără zahăr, 3 buc 0,5 puncte
-ciocolată, 7 g 1 punct
ULEIURI ŞI GRĂSIMI (1 linguriţă, 5 g, dacă nu scrie altceva)
-unt 1 punct
-unt degresat 0,5 puncte
-maioneza 1 punct
-margarina vegetală 1 punct
-margarina vegetală degresata 0,5 puncte
-untura de porc 1,5 puncte
-ulei vegetal 1 punct
CARNE ŞI MEZELURI (1 felie, 20 g, dacă nu scrie altceva)
-miel, 125 g negatit 3 puncte
-cotlet de miel, 80 g negatit 4 puncte
-ficat, 100 g negatit 2,5 puncte
-pateu de ficat, 15 g (=1 lingură) 1,5 puncte
-carne tocată de vită, 30 g negatit 1,5 puncte
-Beefsteak, 140 g negatit 4,5 puncte
-carne grasă de vită, 125 g negatit 4,5 puncte
-carne slabă de vită, 125 g negatit 3 puncte
-salam 2 puncte
-şuncă fără grăsime, fiartă, 40 g 1 punct
-filet de porc, 150 g negatit 3 puncte
-cotlet de porc, 150 g negatit 4 puncte
-carne slabă de porc, 150 g negatit 3 puncte
-carne grasă de porc, 125 g negatit 6 puncte
-carnat de porc, 100 g 8,5 puncte
-mezeluri "slabe" 1 punct
-pui la grătar, cu piele, gătit, 370 g 12,5 puncte
-pui la grătar, fără piele, gătit, 280 g 5 puncte
-rată cu piele, 150 g negatit 5,5 puncte
-gâscă, 150 g negatit 13,5 puncte
-ficat de pasăre, 100 g negatit 2,5 puncte
-carne de pui, 120 g negatit 2 puncte
-ton în conservă (nu în ulei)-2 pct/100g
-ton în conservă ulei-4 pct/100g
-ton proaspăt-3 pct/100g
-păstrăv-3 pct/120g
-păstrăv afumat-2 pct/120g
• Punctajul pentru o zi:
1. până la 70 kg..................18 puncte
2. 71 kg-80 kg...................20 puncte
3. 81 kg-90 kg...................22 puncte
4. 91 kg-100 kg.................24 puncte
5. peste 100 kg....................26 puncte
• Sport (30 minute):
1. dans-2 pct.
2. aerobic-3 pct.
3. jogging-5 pct.
4. înot-4 pct.
5. mersul pe jos-4 pct.
6. yoga-2 pct.
7. urcatul scărilor-5 pct.

Vegetarianismul este un termen general, care reuneşte mai multe tipuri de regim. Ceea ce e comun şi foarte cunoscut este că vegetarienii sunt acele persoane care refuză să mănânce carne. Motivele sunt multiple: etică, religie, stil de viaţă, sănătate, modă, respectul faţă de viaţa animalelor, criza alimentară globală, Prin dieta vegetariană se înţelege, în general, consumul de cereale, oleaginoase, multe fructe şi legume.

Regimurile vegetariene pot fi împărţite în 5 categorii:
1. Regimul vegetalian: este vegetarianismul împins la extrem, fiind eliminate toate produsele de origine animală, este regimul vegetal pur. Proteinele sunt de origine vegetală, aduse în alimentaţie prin consumul de mazăre, năut, fasole, dar şi legume verzi, fructe şi uleiuri vegetale, cereale, legume şi fructe uscate. Vegetalianismul este foarte drastic, nepermiţând consumarea niciunui aliment provenit de la animale, inclusiv mierea, gelatina sau praful de ouă de la spaghete. Vegetalianismul sau veganismul este adoptat de către cei care acuză exploatarea animalelor şi deci se interzice, de asemenea, purtarea oricărui produs care are provenienţă animală: încălţăminte, haine din lână sau piele. Veganii nu cumpară nici produse cosmetice care conţin ingrediente testate pe animale.
2. Regimul ovo-lacto-vegetarian: nu se pot consuma produse animale în afară de ouă, lapte, brânză şi alte produse lactate. Aceasta este cea mai întâlnită formă de vegetarianism în Europa şi America.
3. Regimul lacto-vegetarian: la fel ca şi în regimul de mai sus, nu se pot consuma produse animale, dar nici ouă, ci doar vegetale şi produse lactate. Aceasta formă de vegetarianism este foarte răspândita în India.
4. Regimul ovo-vegetarian: pe lângă vegetale se consumă şi ouă, dar fară alte produse din carne sau de origine animală ca lactatele.
5. Regimul pesco-vegetarian: nu se consumă carne, numai vegetale, produse de origine animală (ouă, lactate) şi peşte.

Aceste regimuri sunt unele destul de dezechilibrate, dar cel mai periculos este departe cel vegetalian, pentru că organismul este total lipsit de proteine de calitate superioară, cum sunt cele animale. Toate aceste regimuri antrenează carenţe importante de vitamina D, B12, calciu, fier, iod, zinc, ale căror repercusiuni sunt diminuarea masei musculare, oboseală, crampe musculare, insomnii.

Proteinele sunt indispensabile organismului nostru, iar principalele surse de proteine rămân carnea şi peştele. Există şi proteine vegetale care pot compensa în parte absenţa cărnii. Dar proteinele vegetale sunt mult mai sărace sau nu conţin deloc aminoacizi esenţiali, deosebit de importanţi pentru organism. Singurii aliaţi ai vegetarienilor care permit acumularea de proteine sunt produsele lactate şi derivaţii de cereale (pâine, făină, paste, orez, griş), ouăle, legumele uscate (fasolea uscată şi mazărea).

În ceea ce priveşte fierul, e adevarat că alimentul cel mai bogat în fier este carnea rosie, însă se găseşte şi în unele vegetale precum seminţe de soia şi cereale. Problema dietei vegetariene apare mai degrabă la depozitarea fierului. Dietele vegetariene conţin în mod tipic nivel de fier similar cu cele non-vegetariene, dar acestea au biovalabilitate scăzută faţă de fierul din surse de carne. Fierul din vegetale se absoarbe şi se metabolizează mai greu decât cel din carne. Pentru a remedia cât de cât acest neajuns, trebuie să se consume alimente bogate în vitamina C (cereale, lapte de soia, spanac, seminţe de susan, broccoli).
Singurul avantaj pe care aceste regimuri îl au, născute din dorinţa de a mânca sănătos şi a preveni diferite boli, este că diminuează riscul apariţiei unor afecţiuni precum hipercolesterolemia, diabetul zaharat, hipertensiunea arterială şi cancerul de colon. Dietele vegetariene vestice sunt, în mod tipic, crescute în carotenoide, dar relativ scăzute în acizi graşi şi vitamina B12. Deoarece această vitamină se regăseşte în principal în carne, lactate şi ouă, "veganii" trebuie să o ia din alte surse, precum suplimentele alimentare sau cereale cu adaos de vitamine. Lipsa vitaminei B12 poate duce la afecţiuni ireversibile ale sistemului nervos.

Vegetarienii stricţi pot avea insuficienţă de vitamina B şi calciu dacă nu mănâncă destule alimente precum verdeţuri, plante frunzose sau tofu. Nivele crescute de fibră, acid folic, vitamina C şi E, şi magneziu, precum şi consumul scăzut de grăsimi saturate sunt toate beneficii ale dietei vegetariene. Vegetarienii au un nivel mai mic al colesterolului decât cei care mănâncă carne, iar bolile de inimă nu sunt răspândite în acelaşi grad printre vegetarieni

Dietele vegetariene contribuie la ameliorarea sănătăţii diabeticilor, este concluzia unui studiu american. Diabeticii care au o dietă lipsită de produse pe bază de carne şi lactate slăbesc, iar nivelul de zahăr din sânge scade.
Un alt motiv invocat de vegetarieni este faptul că animalelor din fermele industriale le sunt administraţi hormoni de creştere pentru a spori producţia. Acesti hormoni ajung apoi în organismul consumatorului, pe lângă alte substanţe chimice precum acidul uric ori antibioticele.
Datorită uşurintei traiectului alimentar şi a eliminării toxinelor conţinute în produsele de origine animală, vegetarienii obosesc mai puţin, sunt capabili de efort mai susţinut, dorm mai uşor.

Pe de altă parte, de curând, subiectul vegetarianismului a fost extrem de dezbătut şi controversat. Cazul unei fetiţe de 12 ani, adeptă a vegetarianismului extrem, a fost internată, în Scoţia, pentru rahitism. Rahitismul, o boală care duce la curbarea coloanei şi la fracturi osoase, este cauzat de lipsa de vitamina D. Vitamina D are un rol esenţial în dezvoltarea sistemului osos la copii. Uleiul de peşte este o sursă foarte bună de vitamina D, însa vegetarienii extremi o pot obţine doar din cereale cu adaos de vitamine sau din margarină, ceea ce nu este deloc suficient.
Regimurile vegetariene nu sunt recomandate pentru copiii care nu au trecut de pubertate. Trebuie să aştepte să se dezvolte fizic şi abia apoi să decidă dacă vor să adopte acest stil de viaţă sau nu. Pentru a se dezvolta, muşchii au nevoie de proteine din peşte, pui sau vită slabă, iar scheletul are nevoie de calciu.
Un alt caz a fost constatat de medicii francezi în urma decesului unei fetite de 11 luni, ai cărei părinţi erau vegetarieni. Cauza decesului a fost stabilită imediat: malnutriţia. Fetiţa cântarea doar 5,7 kilograme, faţă de opt kilograme greutatea normală pentru un copil de 11 luni. Regimul vegetarian nu este deloc recomandat femeii gravide, aceasta are nevoie de o dietă cât mai echilibrată, cu produse din absolut toate grupele alimentare, pentru ca organismul ei să-şi ia toate nutrientele necesare creşterii şi dezvoltării unui copil sănătos. Acelaşi raţionament se aplică şi în cazul mamelor vegetariene care alaptează. Copiii sunt foarte vulnerabili la deficienţele nutriţionale.

Conform The Independent, o treime dintre vegani prezintă un nivel foarte scăzut al vitaminei B12, riscând afecţiuni ale coloanei vertebrale sau ale inimii. Mamele "vegane" care nu iau vitamina B12 pot cauza sugarului afecţiuni cerebrale. Lipsa laptelui, deci a calciului, cauzează oase fragile şi fracturi, însă "veganii" pot apela la alte surse de calciu precum laptele din soia.

Sfatul nostru este să vă informaţi foarte bine asupra beneficiilor şi riscurilor dietei vegetariene înainte să adoptaţi acest stil de viaţă. Motivaţia trebuie să fie solidă, şi este crucial să ştii cum să combini felurile de mâncare, astfel încat să beneficiezi de toţi nutrienţii necesari unei bune funţionări a organismului.

Source : LankaEnews, LankaDissent,vikalpaSL

via

Cine şi-ar fi imaginat că micuţele conuri de hamei pot avea atât de multe principii active, care să le facă benefice în tratarea unei game impresionante de afecţiuni? Hameiul este utilizat în diverse tratamente, ajutând la reglarea tulburărilor nervoase, la vindecarea unor afecţiuni gastrice şi reumatismale, dar este intens utilizat şi în alte domenii.

În vechime se credea că această plantă este păzită de zâne şi spiriduşi, întrucât avea proprietatea de a hipnotiza şi de a adormi pe toţi muritorii. Popoarele germanice, cu cea mai mare tradiţie în utilizarea hameiului, au fost acelea care au stabilit efecte miraculoase în combaterea insomniei, mai ales prin asocierea conurilor de hamei cu rădăcini de valeriană, aplicată într-o cură de două săptămâni. În decursul timpului, această combinaţie s-a dovedit foarte bine tolerată de organism şi de neegalat în combarea insomniei cronice, mai eficientă decât cel mai tare somnifer de sinteză chimică numit benzodiazepină, asigurând un somn liniştitor, fără a provoca efecte secundare şi dependenţe, aşa cum apar după medicamentul de sinteză.

Hameiul, aflat la început numai în flora spontană, a fost utilizat încă din Antichitate la prepararea unor băuturi şi ca aliment. Originar din Europa, a intrat în cultură începând din secolul VII, mai ales în zonele mai umede şi răcoroase din Centrul şi Vestul Europei. O amploare deosebită a luat cultura de hamei în secolele XIV-XV, o dată cu dezvoltarea industriei berii în Bavaria, Boemia şi Belgia.

Cele mai întinse plantaţii româneşti, în Cluj şi Sighişoara

Cele mai mari producătoare de hamei sunt, în prezent, Cehia, Germania, Danemarca şi SUA. În România, primele culturi de hamei în sistem grădinăresc încep să apară din secolul XIV în Transilvania şi din secolul XV în Moldova şi Ţara Românească. În prezent creşte spontan în lungul apelor curgătoare, păduri, zăvoaie, tufărişuri, de la câmpie până la altitudinea de 1.000 metri. Culturi mai întinse se găsesc în plantaţii special amenajate din zonele Orăştie, Cluj, Sighişoara, unde se valorifică conurile pentru industria berii.

Planta preferă terenurile umede, însorite sau semiumbrite, cu precipitaţii anuale de 550-650 mm, din care cele mai importante trebuie să cadă în lunile mai-iulie (310-340 mm).

Hameiul este o plantă perenă, căţărătoare ca o liană, cu tulpină groasă şi aspră la pipăit din cauza perişorilor în formă de cârlige. Lungimea tulpinii poate să ajungă la 3-5 metri, cu tendinţă de încolăcire în jurul altor plante folosite ca suport.

Dacă în apropierea unei tulpini de hamei se plantează un arac de lemn, planta se întinde spre suport făcând prin aer mişcări giratorii. Dacă suportul se plasează în partea opusă, tulpina volubilă se reorientează în spaţiu, se răsuceşte şi, în câteva ore, începe încolăcirea pe arac.

De altfel, denumirea ştiinţifică dată de botanistul Carl Linne în secolul al XVI-lea este Humulus lupulus, derivată de la cuvintele latine humeo - a fi umed (preferă terenurile umede) şi lupus - lup (deoarece se înfăşoară în jurul plantei suport pe care o omoară treptat). Întrucât hameiul preferă convieţuirea cu sălciile tinere, filosoful roman Plinius l-a denumit Lupus salicarius (lupul sălciilor).

Frunzele opuse au formă de stea, cu 3-5 lobi dinţaţi. Cât priveşte florile, s-a constatat că are două feluri de flori aşezate pe tulpini diferite (plantă dioică). Florile masculine sunt mici, galben-verzui, dispuse în ciorchine ramificate, în timp ce florile femele, crescute la vârfurile ramurilor, sunt grupate câte două la baza unei bractee şi aşezate asemenea unor solzi în jurul unui ax central, alcătuind un con globulos, de culoare brun-deschisă, numit stroboli. La baza bracteelor se găsesc numeroase glande rezinoase, de culoare galben-portocalie, cu miros caracterisic, care conţin un praf fin, răşinos, numit lupulină. Înflorirea are loc în lunile iulie-august.

Conurile se recoltează în august-septembrie

În scopuri terapeutice şi de aromatizare a băuturilor se recoltează conurile (inflorescenţele femele) în timpul înfloririi, alegând zilele însorite din lunile august şi septembrie, când devin verzui sau galbene. Uscarea se face în locuri umbrite şi aerisite (încăperi, poduri sau magazii), aşezate în straturi foarte subţiri, fără a fi întoarse. În acest mod se păstrează produsul de calitate cu o culoare verzuie, fără brunificări şi cu miros aromatic pătrunzător şi gust amar. Pulberea care cade din conuri nu se aruncă, ci se colectează în pungi de hârtie. Se va evita păstrarea în grămezi sau în saci de plastic, deoarece substanţele active se degradează repede, prin oxidare în contact cu aerul.

După uscare, conurile sunt măcinate fin şi se păstrează în borcane de sticlă, închise ermetic, puse în rafturi întunecate şi reci. Aici se pot menţine numai 2 săptămâni, întrucât uleiul volatil se evaporă foarte rapid.

Conţinutul chimic al conurilor

Conurile conţin substanţe amare şi răşini (18-20%), taninuri (2-8%), glucide (30%), proteine (15-24%), celuloză (12-16%) şi uleiuri eterice (0,2-2,5%).

Substanţele amare sunt localizate în perii glandulari de la baza bracteelor, fiind formate din ulei eteric şi o rezină ce conţine principii amare de natură floroglucinică, respectiv acizi amari de 5 tipuri:

- acizi amari alfa (humulonă, cohumulonă);

- acizi amari beta (lupulonă, colupulonă);

- acizi amari gamma, delta şi epsilon.

Aceşti acizi amari au rol important în industria berii, cu efecte aromatizante, conservante şi antiseptice, dând gustul specific şi spuma berii. Cea mai mare putere amară se găseşte în acizii alfa şi beta, în timp ce ultimele 2 tipuri de acizi deţin doar 0,2-2% din masa conurilor uscate acumulându-se, mai mult, în condiţii necorespunzătoare de uscare şi păstrare.

Uleiul eteric este un lichid de culoare galben-deschis sau în stare vâscoasă de culoare roşcată, cu miros puternic aromat şi uşor picant.

Compuşii odoranţi din uleiul brut sunt:

- sesquiterpenoide (cea mai mare parte din total) în care predomină humulen şi cariofilen;

- hidrocarburi monoterpenice (aprox. 40% din total) între care intră mircen, pinen şi limonen;

- compuşi oxigenaţi monoterpenici (în cantităţi mult mai mici) cu linalool, geraniol, bornel, cineol.

Uleiurile eterice din conuri dau gust berii

Aroma specifică pe care o prezintă berea este dată de unele componente ale uleiului eteric (humulen, mircen, cariofilen, farnesen, linalool), iar gustul amar este dat de acizii amari. În plus, limpezirea şi imprimarea culorii sunt asigurate de conţinutul în taninuri care produc precipitarea proteinelor.

Unele soiuri cultivate în România sunt bogate în substanţe amare (Transilvania, Napoca) sau în uleiuri eterice (Aroma, Transilvania, Napoca).

În conuri se mai găsesc derivaţi flavonici, coline, hormoni estrogeni şi săruri minerale (P, K, Mg, Ca, Na).

Curele cu infuzie de hamei previn instalarea osteoporozei

Există o imensitate de aplicaţii în alinarea şi tămăduirea multor boli:

- în reglarea tulburărilor nervoase au efecte în caz de insomnie, nevroze, stări de excitaţie, ameţeli, depresie psihică, stări de nelinişte şi de panică, fobii, melancolie, anxietate, delirium tremens, Parkinson, tulburări emoţionale legate de pubertate şi de maturizare sexuală;

- în bolile aparatului digestiv acţionează pentru vindecarea următoarelor afecţiuni: gastrite prin stimularea secreţiilor gastrice, steatoză hepatică, insuficienţă biliară, indigestii, crampe stomacale, balonări cu gaze intestinale, lipsa poftei de mâncare şi paraziţi intestinali;

- în bolile genitale şi renale, hameiul intervine benefic în cazurile de vaginită, leucoree, blenoragie, spermatoree, poluţiuni nocturne, cicluri menstruale dureroase, hiperexcitaţii sexuale, incontinenţă urinară (enurezis) la copii şi bătrâni, bufeuri de căldură la debut de menopauză. După instalarea menopauzei, curele succesive de câte 3 săptămâni cu infuzie de hamei contribuie la prevenirea osteoporozei, fiind un fitoestrogen extrem de eficient. Împiedică formarea calculilor renali şi a infecţiilor la nivelul vezicii şi a canalelor urinare. Prin efectul antispastic, ajută la dilatarea căilor de evacuare a calculilor renali. Un rol esenţial îl are în combaterea protozoarului Trichomonas vaginalis;

- la bolile pulmonare acţionează contra tusei spastice, bronşite şi, mai ales, tuberculoză, distrugând bacteria Mycobacterium tuberlosis;

- contra reumatismului şi poliartrozelor, hameiul acţionează ca un puternic antiinflamator articular, cu efecte similare cu ibuprofen - un antiinflamator de sinteză destul de nociv, folosit contra durerilor articulare. Prin calmarea sistemului nervos central se reduce senzaţia de dureri la bolnavii de reumatism şi gută.

Tot pentru tratamente interne, hameiul poate fi folosit în scopul de a combate alcoolismul, obezitatea, anemia, atonia generală, avitaminozele (îndeosebi scorbutul), rahitismul şi starea de convalescenţă.

În uz extern este eficace în tratarea diferitelor afecţiuni dermatologice (dermatoze, acnee, eczeme, herpes, pecingine, seboree, cancer de piele) precum şi în masaje în caz de dureri reumatice şi gută.

Cum se administrează în uz intern

- Infuzie dintr-o lingură conuri uscate şi mărunţite la 200 ml apă clocotită; se infuzează acoperit 10-15 minute şi se beau 3 căni în cursul zilei, ultima înainte de culcare, având efecte calmante, diuretice, anafrodisiace, mai ales la persoane cu insomnii cronice şi nevroze. Bune efecte se constată la tineri cu excitaţii sexuale necontrolate şi cu poluţiuni nocturne, precum şi la copiii plăpânzi şi rahitici. Consumată zilnic, infuzia acţionează în tratarea tuberculozei (efect bacteriostatic) şi a bronşitelor, dar şi în afecţiuni de ficat şi de stomac (uşurarea digestiei, lipsa poftei de mâncare);

- Infuzia concentrată din 6 conuri uscate în 100 ml apă clocotită serveşte la pulverizarea tenurilor acneice sau grase şi ca stimulator al creşterii părului ;

- Decoct din amestec, în părţi egale, cu conuri de hamei, rădăcini de valeriană şi frunze de roiniţă; o lingură amestec se fierbe în 200 ml apă timp de 5 minute, se lasă acoperit 10-15 minute şi se bea călduţ la culcare ca sedativ şi somnifer;

- Tinctură din 20 linguri conuri mărunţite la 500 ml alcool 500; se lasă la macerat timp de 2 săptămâni, cu agitare zilnică şi se consumă de 3 ori pe zi, câte 25-30 picături diluate în puţină apă, în caz de hiperexcitabilitate sexuală, ejaculare precoce, poluţiuni nocturne şi alopecie;

- Uleiul de hamei, foarte mult folosit în Boemia şi Bavaria unde este considerat un adevărat elixir de sănătate şi de frumuseţe, se prepară din 15 linguri conuri măcinate care se macerează în 500 ml ulei de floarea-soarelui sau de măsline. Vasul se închide ermetic, iar după două săptămâni se strecoară într-o sticlă închisă la culoare şi se foloseşte extern ca masaj contra durerilor de cap, nevralgii şi pentru înfrumuseţarea pielii în sezonul rece al iernii. Zonele de pe corp expuse la frig au tendinţa de uscare, cu asprire şi crăpături, care vor fi catifelate prin ungere cu ulei, păstrându-se elasticitatea şi tonusul unui ten frumos. Având proprietăţi extrogene, uleiul se poate folosi şi intern pentru declanşarea ciclului menstrual întârziat la fete, contra tulburărilor emoţionale şi a apetitului alimentar exagerat;

- Pulberea din conuri uscate şi măcinate se administrează de 3-4 ori pe zi câte o linguriţă rasă, pe stomacul gol;

- Berea din hamei se bea zilnic câte o cană ca stimulent hormonal pentru întărirea sânilor, care se ung suplimentar cu spumă de bere.

Maceratul din hamei previne căderea părului

Tratamente externe:

- Infuzie din 10 g conuri uscate şi mărunţite la 200 ml apă clocotită; se foloseşte sub formă de comprese pe piele pentru ulceraţii canceroase, acnee, tenuri grase, seboree, tonifierea părului, precum şi sub formă de spălături vaginale cu irigatorul, în caz de vaginită provocată de protozoarul Trichomonas vaginalis;

- Băile terapeutice, cu aceleaşi acţiuni, se prepară din 6 linguri conuri uscate şi mărunţite puse la macerat în 4 litri apă, la temperatura camerei, timp de 8-10 ore (de dimineaţă până seară); se strecoară şi se face îmbăierea timp de 20 minute în apa caldă;

- Maceratul preparat pentru baie se poate folosi şi contra căderii părului şi a mătreţii prin ultima clătire după spălarea pe cap, mai ales la persoanele la care alopecia este accentuată pe fond de stres;

- Conurile verzi se pun într-un săculeţ de tifon seara pe perna de dormit, în dreptul nasului, pentru a provoca un somn imediat şi profund sau se aplică pe locurile dureroase (sciatică, lumbago, spondilită).

Conurile aromatizează pâinea şi băuturile nealcoolice

Lăstarii tineri, apăruţi primăvara, sunt consumaţi ca legume introduse în supe sau salate cu rol aperitiv, digestiv şi depurativ. De asemenea, conurile, extractele şi uleiul eteric sunt utilizate, într-o măsură mai redusă, la aromatizarea pâinii, a sosurilor, tutunului şi a băuturilor nealcoolice, precum şi la intensificarea savoarei condimentelor.

Utilizat în hrana vacilor, creşte producţia de lapte

În parfumerie, hameiul este utilizat pentru compoziţii de tip tabac, fougere şi chypre.

În zootehnie şi medicină veterinară, conurile (5 pumni pe zi) se administrează în hrana cabalinelor bolnave de icter.

Mugurii servesc la hrana bovinelor cu indigestie sau balonări.

Frunzele şi lăstarii tineri, tocaţi şi amestecaţi cu porumb, constituie un furaj bogat în proteine şi amidon şi se folosesc în hrana oilor şi a caprelor, pentru a combate sterilitatea, precum şi în hrana vacilor în scopul sporirii producţiei de lapte. z

Hameiul, cel mai bun somnifer

Proprietăţile terapeutice ale conurilor de hamei, stabilite în decursul timpului, vizează o mare diversitate de afecţiuni maladive, care pot fi ameliorate sau tămăduite cu preparatele din hamei;

- neurosedative, somnifere, hipnotice, calmante la nivelul sistemului nervos, datorită uleiului eteric şi a substanţelor amare;

- stomahice, antibacteriene, antiseptice, bacteriostatice asupra germenilor gram-pozitivi;

- antivomitive, antispastice;

- vermifuge, antihelmintice;

- antitusive;

- hipotensive, regeneratoare sanguin, depurative ale sângelui;

- diuretice şi calmante în eritemul genital;

- antiafrodisiace;

- tonic-amare, eupeptice şi aperitive;

- vitaminizante, antiscorbutice, relaxante, aromatizante;

- mineralizante şi fortifiante.

Hameiul dă culoare şi limpezime berii

Conurile şi pulberea galbenă care conţine lupulină au fost folosite la prepararea berii încă din anul 1079 în Boemia. În prezent, planta este folosită pe scară industrială, având rolul de a imprima gustul, aroma specifică, spuma, culoarea, limpezirea şi conservarea în timp. Până în prezent nici o altă substanţă chimică (naturală sau sintetică) nu poate înlocui efectul lupulinei din conurile de hamei pentru a realiza însuşirile fizico-chimice şi gustative ale berii.

În tehnologia de preparare a berii se utilizează conuri uscate (150-450 g la 100 litri) sau pulberea fină cu lupulină (9,3 g acizi amari alfa la 100 litri).

Fiind săracă în alcool, berea se recomandă persoanelor anemice şi aflate în convalescenţă, ţinând seamă de bogăţia în săruri şi substanţe azotate. Din acest punct de vedere este mai valoroasă decât vinul, în schimb predispune la obezitate.

Datorită proprietăţilor de stimulare a corticosuprarenalelor, rozmarinul a fost considerat întotdeauna un elixir al tinereţii, care fortifică organismele anemice, debilitate prin boală sau aflate în convalescenţă. Planta acţionează în combaterea proceselor de îmbătrânire, astfel că persoanele consumatoare de rozmarin manifestă o vitalizare a activităţii tuturor organelor, un plus de energie şi de optimism.

Prima utilizare în medicină datează din jurul anului 100 î.Hr., când se prepara un ulei „Oleum coctum“, eficient împotriva tetanusului şi a paraliziei.

Multe secole a existat practica arderii crenguţelor de rozmarin pentru purificarea aerului în spitalele europene, cu deosebire în Franţa. Acest procedeu s-a păstrat până în secolul XX, dar s-a abandonat tocmai în momentul în care ştiinţa modernă a demonstrat că uleiul de rozmarin are proprietăţi antiseptice, deosebit de eficiente.

Legenda spune că bătrâna regină a Ungariei, Isabella, în vârstă de 70 de ani, care suferea de paralizie şi dureri acute de reumatism şi poliartroze, a visat un înger care i-a dăruit o crenguţă de rozmarin cu care să se facă sănătoasă. Prin macerare în alcool împreună cu alte specii aromatice, regina a obţinut o tinctură cu care s-a masat câteva săptămâni la rând. Efectele au fost miraculoase, bătrâna regină s-a vindecat, a început să întinerească, astfel că, în scurt timp, s-a recăsătorit cu regele Poloniei. Mult timp, „apa reginei Ungariei“ a fost utilizată în toată Europa, fiindu-i recunoscute efectele magice în tratarea reumatismelor.

Rozmarinul are nevoie de lumină şi căldură

Originea speciei este localizată în jurul Mediteranei, fiind cultivat, pe scară largă, în preajma litoralului. De altfel, denumirea ştiinţifică provine din două cuvinte latine „ros“ şi „marinus“, care înseamnă „roua mării“. Principalele ţări cultivatoare sunt Spania, Franţa, Italia, Tunisia, Maroc, fosta Iugoslavie şi, mai recent, SUA şi China.

În stare spontană se cultivă pe terenuri însorite, pietroase, pe ziduri vechi, ferite de curenţi reci şi ierni aspre.

În România se cultivă ca plantă ornamentală în grădini, sere şi apartamente, mai ales în zonele sudice şi sud-vestice, până la altitudinea de 1.500 metri, fiind mult apreciată pentru parfumul foarte plăcut de tămâie şi camfor.

Condiţii favorabile de cultură sunt în sud-vestul ţării (câmpia Timişului) şi în zonele ferite de curenţi reci din Dobrogea. În restul ţării, rozmarinul se cultivă în grădini, sere şi balcoane, fiind lăsat în aer liber în timpul verii, dar se protejează în timpul iernii, deoarece pretinde lumină intensă şi temperaturi care să nu scadă sub 2-60C. În aceste condiţii poate supravieţui în cultură timp de 10-20 de ani.

Planta se prezintă ca un subarbust peren, veşnic verde, stufos, de talie scundă, cu tulpini verticale, puternic ramificate, înalte de 40-80 cm, uneori ajungând la 120-150 cm în condiţii optime de căldură şi umiditate.

În scopuri terapeutice şi condimentare se folosesc frunzele sau vârfurile înflorite, recoltate începând din anul III de cultură, prin tăiere la maxim 5 cm sub ultima ramificaţie.

Rozmarinul favorizează secreţia bilei

În bolile aparatului digestiv, preparatele pe bază de rozmarin se folosesc cu succes în gastrite şi infecţii gastro-intestinale, calmarea tulburărilor de stomac şi de intestine (colite) în cazul indigestiilor provocate de stres. Favorizează secreţia bilei prin acţiunea coleretică care măreşte de 1,5-2 ori cantitatea de bilă secretată. Prin funcţionarea optimă a ficatului se asigură o bună digestie, evitând apariţia unor afecţiuni hepatice (icter, ascită, dischinezie biliară, colecistite cronice, hepatite virale şi insuficienţă hepatică). Tranzitul intestinal leneş se accelerează şi dispar atoniile gastrice, balonările, aerofagia, râgâielile, iar gazele sunt eliminate rapid. Are efect în lipsa poftei de mâncare prin stimularea apetitului.

În afecţiunile cardiovasculare, rozmarinul este un remediu de mult consacrat, acţionând favorabil prin stimularea activităţii inimii slăbite şi dureroase, tratarea tensiunii scăzute (hipotensiune arterială), reglarea ritmului cardiac cu eliminarea palpitaţiilor şi extrasistolelor provocate de stările nevrotice.

Intervine benefic în cardiopatia ischemică dureroasă, în angina pectorală şi în prevenirea aterosclerozei coronariene ca urmare a curăţirii vaselor sanguine şi a evitării rigidizării pereţilor vasculari. Datorită conţinutului ridicat în flavonoide, rozmarinul intensifică circulaţia sângelui la nivel periferic şi la creier şi se evită arteritele, trombozele, scleroza cerebrală, edemele cardiace cu umflarea gleznelor, precum şi senzaţia de sufocare sau cea de răcire a mâinilor şi picioarelor, chiar în anotimpurile calde.

Stimulează memoria şi capacitatea de concentare

Pentru reglarea sistemului nervos, rozmarinul este neegalat tămăduitor, având efecte benefice în cazuri de insomnie, stări de nervozitate, angoase, vertij, migrene de origine nervoasă, dureri de cap, depresie psihică, anxietate. Intervine în instabilitate emoţională, oboseală prelungită, slăbirea treptată a memoriei, surmenajul fizic şi intelectual. La şcolari, studenţi şi adulţii cu muncă de birou, rozmarinul îmbunătăţeşte memoria şi capacitatea de concentrare.

Bolile osoase, respectiv reumatismul cardioarticular şi degenerativ, poliartrozele, durerile articulare şi musculare găsesc alinare prin tratamente cu produse din rozmarin. Aceleaşi efecte se constată şi în nevralgii, sciatică, contuzii, luxaţii articulare.

Datorită proprietăţilor diuretice, intervine favorabil în litiaza renală, colici nefritice, edeme renale, retenţie urinară. Prin stimularea secreţiei renale are rol de curăţire a organismului de toxine.

În tratamentele externe, rozmarinul şi-a dovedit eficacitatea în întărirea şi regenerarea firului de păr şi în activarea microcirculaţiei sanguine la nivelul pielii capului. Combate alopecia, seboreea, iar prin proprietăţile cicatrizante, antiseptice şi antimicrobiene intervine în vindecarea unor dermatoze, plăgi deschise, răni purulente, râie şi înţepături de insecte.

Formele de utilizare în fitoterapie

- Decoct din 50 g vârfuri înflorite, care se fierb 5 minute într-un litru de apă; se infuzează acoperit 15-20 minute, se strecoară şi se foloseşte sub formă de comprese contra reumatismului sau se toarnă în cada de baie, adăugând 20 g sare amară pentru tratamente în dureri musculare, edeme ale gambelor şi reumatism sau la spălarea capului contra mătreţii;

- Infuzie din 20 g vârfuri înflorite la 1 litru apă clocotită; se infuzează 10-15 minute acoperit, se strecoară şi se beau 1-2 căni pe zi, după mese, cu efecte în tratarea afecţiunilor de stomac şi intestine, steatoză hepatică, boli respiratorii (gripă, pneumonie), slăbirea memoriei, astenie, surmenaj, debilitate şi ameliorarea stărilor de menopauză (climax);

- Infuzie concentrată din 50 g vârfuri înflorite la 1 litru apă clocotită; se infuzează 15 minute şi se utilizează extern în gargarisme, spălături, duşuri vaginale, frecţii la entorse şi băi în reumatisme, artroze, convalescenţă şi la copiii nervoşi;

- Macerat din 15 g frunze şi flori la 1 litru apă rece din care se beau 1-3 căni pe zi;

- Tinctură din 10-15 g de frunze uscate la un pahar alcool 700 şi un pahar apă; se lasă la macerat 10-14 zile, se strecoară în sticluţe bine înfundate şi se consumă intern câte o linguriţă de 3-4 ori pe zi, înainte de mese, având efecte contra colicilor abdominale, ateroscleroză coronariană, scleroză cerebrală, astenie, oboseală, stări de slăbiciune, întărirea memoriei, debilitate fizică la tineri, pneumonie, hipotensiune, leşin (într-o cură de 3-4 luni). Pentru uz extern, tinctura se diluează de 3 ori cu apă fiartă şi răcită şi se foloseşte în comprese sau frecţii contra paraliziei faciale, hemipareză, reumatism, contuzii, luxaţii (în amestec cu salvie), gargară pentru dureri de dinţi, antiseptic şi cicatrizant în tratarea plăgilor, degerăturilor, eczeme, acnee şi seboree.

Reţeta reginei Ungariei

- Apa reginei Ungariei se prepară din 100 g flori proaspete de rozmarin şi 20 g frunze proaspete de mentă puse la macerat în 1 ½ litri alcool 960, timp de 6 săptămâni la soare sau în loc călduros, cu agitare zilnică. Se strecoară prin stoarcere. Se adaugă apă de trandafiri (în cantitate egală) şi 50 picături ulei de rozmarin. Are efecte venotonice şi de împrospătare a tenurilor obosite şi cu pori dilataţi ca urmare a stimulării circulaţiei sanguine;

- Siropul de rozmarin se prepară numai din frunze proaspete, cu efecte excelente în ciroze, hepatite cronice, infecţii intestinale, afecţiuni bronho-respiratorii, pleurezie, nevralgii, epilepsie, paralizie, surmenaj fizic, tulburări cardiace pe fond nervos, anemie, hipotensiune, cancere;

- Vinul de rozmarin se prepară din 50 g frunze proaspete la 1 litru vin roşu de calitate, se lasă timp de 5 zile cu agitare repetată şi se consumă câte un păhărel la fiecare masă. Asociat cu frunze de salvie (câte 20 g din fiecare) şi o lingură de miere are efecte ca tonic general şi în afecţiuni cardiace, colesterol ridicat, precum şi contra asteniei, oboselii şi a stresului;

- Pulbere din frunze şi flori uscate şi măcinate fin din care se iau sublingual câte 1 gram de 4 ori pe zi, timp de minim 2 săptămâni, cu efecte de stabilizare a tensiunii arteriale, combaterea hipotensiunii şi în cazuri de instabilitate emoţională. Amestecată cu pâine albă prăjită şi măcinată, pulberea de rozmarin are bune efecte în albirea dinţilor şi fortificarea gingiilor;

- Uleiul eteric de rozmarin, diluat cu ulei de măslin, se administrează (câteva picături pe puţin zahăr) pentru întărirea nervilor şi contra crampelor intestinale, iar extern se foloseşte la frecţii în dureri reumatice, sciatică, nevralgii;

- Şamponul de rozmarin se prepară dintr-un pumn de frunze uscate, opărite cu 250 ml apă clocotită; se infuzează 3 ore acoperit şi se strecoară. În 500 ml apă distilată se

dizolvă 50 g săpun lichid de potasiu şi 10 g carbonat de potasiu care se fierb timp de 30 minute. După răcire se adaugă infuzia de rozmarin în care s-a adăugat 50 ml tinctură de rozmarin şi 1 linguriţă ulei eteric de rozmarin. Şamponul obţinut se trece într-o sticlă care se astupă bine şi se utilizează la spălarea părului de culoare închisă, eventual gras sau cu mătreaţă. Se constată un efect revigorant şi venotonic asupra pielii capului, ceea ce face ca spălatul să fie o adevărată plăcere.

Utilizări în alimentaţie

Bucătăria mediteraneană, mai ales cea franceză şi italiană, întrebuinţează rozmarinul proaspăt şi tocat mărunt la condimentarea multor preparate alimentare, cărora le dă un gust delicios, aromat, uşor amărui şi miros camforat.

Cu acest condiment se prepară supe (de ciuperci), sosuri (Grill şi cu ciuperci), umpluturi, preparate vânătoreşti, fripturi (de viţel, miel, porc, peşte şi pasăre). De asemenea, intră în reţeta de preparare a oţeturilor aromate şi a saramurilor sau la aromatizarea unor băuturi şi dulciuri. În toate aceste preparate alimentare exercită un important rol de activator al funcţiilor digestive şi efect tonic în buna asimilare a fierului, mai ales în curele antianemice la copii, bătrâni şi convalescenţi.

Din vechime s-au constatat proprietăţile conservante şi antiseptice ale frunzelor de rozmarin, fiind utilizat la prevenirea degradării cărnii şi la păstrarea mâncărurilor în stare proaspătă timp de mai multe zile, pe vreme de caniculă.

Coacăzul este un arbust originar din Tibet (Asia) şi extins în flora spontană şi cultivată din Europa de aproximativ 400 de ani. A fost plantat, mai întâi, în Olanda, Danemarca, Suedia şi nordul Germaniei, unde creşte spontan prin păduri, mai frecvent în zonele colinare, cu peste 600 mm precipitaţii anuale, având şi o mare rezistenţă la ger. În stare sălbatică, preferă zonele temperate mai umede şi răcoroase, ferite de vânturi puternice.

În jurul anului 1630, planta a fost dusă pe continentul american. În prezent, 98% din suprafaţa cultivată este concentrată în Europa, unde se produc anual 330.000 de tone fructe de coacăz, mai ales în Germania, Anglia. Norvegia şi Austria.

În România, cultura coacăzului a fost iniţiată pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în primul rând în Transilvania. În prezent se cultivă pe suprafeţe mai mari în zonele submontane şi colinare din judeţele Argeş, Dâmboviţa, Vâlcea, Braşov, Mureş, Bistriţa-Năsăud, Maramureş şi Suceava. Se află în culturi intensive, dar apare şi sporadic în flora spontană prin păduri, poieni, zăvoaie, tufărişuri şi mlaştini din zonele mai reci şi mai umede ale Moldovei şi Transilvaniei.

În grădinile familiale se cultivă, cu succes, în spaţii însorite sau uşor umbrite, pe marginea aleilor, în apropierea gardurilor sau ca plantă intercalată printre pomii fructiferi existenţi.

Coacăzul aparţine familiei Saxifragaceae, cu 150 de specii, între care există genul botanic Ribes cu speciile: coacăz negru (Ribes nigrum), coacăz roşu (R. rubrum), coacăz de munte (R. alpinus), coacăz auriu (R. aureum), agriş (R. grossularia) etc.

Coacăzul negru este un arbust nespinos, înalt de 1-1,5 metri, puternic ramificat de la bază, cu tulpini viguroase. Sistemul radicular este relativ superficial, situat la adâncimi de numai 10-30 cm, ramificat doar pe suprafaţa proiecţiei coroanei.

Frunzele sunt împărţite în 3-5 lobi triunghiulari, cu margini dinţate, puţin păroase pe faţa inferioară şi garnisite cu numeroase glande punctiforme, galbene şi parfumate.

Florile sunt mici, galben-verzui la exterior şi roşii spre interior, grupate câte 5-10 în ciorchini, care atârnă în jos. Înflorirea are loc primăvara timpuriu, mai frecvent în lunile aprilie-mai şi durează 14-15 zile, începând de la baza ciorchinilor spre vârf. La circa 60 zile după fecundarea florilor are loc maturarea fructelor, cam în a doua decadă a lunii iulie.

Fructele sunt bace sferice, cu diametrul de 0,5-1 cm, având o culoare neagră, parfumate şi cu gust plăcut, aromatic şi puţin acrişor.

Mugurii de coacăz se recoltează primăvara

În scopuri medicinale se recoltează atât fructele, cât şi frunzele, imediat după coacerea deplină a fructelor, pentru a grăbi diferenţierea mugurilor de rod din anul următor. Primăvara devreme se pot recolta mugurii de coacăz, iar după prelucrarea fructelor mature se reţin seminţele.

Frunzele şi mugurii se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi bine aerisite. Întrucât arbustul nu are spini, fructele se pot recolta cu uşurinţă, atât manual, cât şi mecanizat. Un muncitor poate recolta manual 40-60 kg fructe pe zi. Un hectar de cultură intensivă asigură o producţie de 4-5 tone fructe care se valorifică pe piaţa externă la 1,5 euro/kg.

Se poate aprecia eficienţa deosebită a culturii care ar putea să aducă venituri până la 200 milioane ROL / hectar (6.000 euro).

Eficienţa economică a culturii de coacăz rezultă din modul uşor de înmulţire (butaşi verzi, marcotaj, despăriţire de tufe şi altoire), precum şi prin soiurile noi create, cu mare productivitate şi cu însuşiri calitative deosebite (Consort, Negre Mari, Baldwin, Black Down, Cotswold Cross, Road Krop, Tinker).

După recoltare, fructele se pot păstra timp de 8-10 zile în încăperi răcoroase şi aprox. 30-35 zile în depozite frigorifere la 00C şi umiditate relativă a aerului de 90%. Pentru prepararea ceaiurilor, fructele se usucă imediat, întrucât pot putrezi uşor.

Fructele, un depozit de vitamina C

Fructele de coacăz negru sunt considerate printre cele mai bogate în vitamina C (150-200 mg la 100 grame fructe), de 3 ori mai mult decât portocalele. În plus, vitamina C din fructe este foarte stabilă atât la şoc termic, cât şi la oxidare, datorită complexului de substanţe organice care inhibă procesele oxidative. Garnitura enzimatică este completată cu provitamina A, complexul B (B1, B2, B6) şi vitamina PP. Datorită conţinutului ridicat în antociani este asigurat rolul exercitat de vitamina P.

În afară de vitamine, există carotenoizi, antocianine, flavonoizi, acizi organici (2,5-3,5% între care predomină acidul citric şi acidul malic). Analizele au scos în evidenţă prezenţa unei cantităţi mari de zaharuri (10-14%) care dau dulceaţa fructelor, apoi proteine (0,9%), pectine, taninuri şi un ulei esenţial de culoare verde (până la 0,2%), format din hidrocarburi terpenice.

Merită să fie menţionată bogăţia fructelor în săruri minerale cu potasiu (870 mg), calciu (60 mg), magneziu (17 mg), fier, sodiu, fosfor, zinc şi alte microelemente.

Aportul caloric de 56 kcal la 100 g fructe întregeşte valoarea terapeutică şi nutritivă a fructelor.

Frunzele conţin vitamina C, rutozizi, taninuri, ulei esenţial şi săruri de potasiu. Seminţele de coacăz conţin acid gama-linoleic, un acid gras de mare valoare nutritivă.

Efectele benefice ale coacăzului

Atât fructele, cât şi frunzele şi mugurii au fost mult apreciate, încă din vremuri îndepărtate pentru virtuţile lor medicinale. Sunt consemnate menţionările lui Peter Forestus care, în urmă cu 4 secole (1614), a utilizat frunzele de coacăz contra calculilor renali şi a retenţiei urinare.

Lista proprietăţilor terapeutice ale fructelor de coacăz a fost prezentată în secolul al XVIII-lea de abatele Bailley de Montaran din Mănăstirea Dijon, care sublinia minunatele sale virtuţi tonice, generale şi nervoase, considerând coacăzul drept un elixir al tinereţii, cu efecte de favorizare a virilităţii masculine şi de tinereţe prelungită cu o viaţă sănătoasă.

Treptat au fost constatate şi alte virtuţi medicinale. În mod deosebit, fructele au proprietăţi diuretice, depurative, pectorale, sudorifice, stomahice, antidiareice, anticolitice, astringente, hipotensive, antireumatice, antigutoase, antiinflamatoare, vermifuge, antiscorbutice, antihemoragice, antiinfecţioase, cicatrizante, vitaminizante, energizante, aperitive şi răcoritoare.

Frunzele au o mare capacitate diuretică, au acţiune antireumatică şi efecte uricozurice, favorizând eliminarea purinelor şi a acidului uric.

Recomandat în diverse maladii

Experimentările îndelungate au demonstrat efectele multiple ale fructelor, frunzelor şi mugurilor de coacăz negru în prevenirea şi combaterea unei mare diversităţi de afecţiuni maladive:

- boli cardiovasculare (previne insuficienţa cardiacă şi accidentele vasculare prin conţinutul ridicat în antocianozide şi vitamina C, măreşte rezistenţa capilarelor sanguine fragile, reduce hipertensiunea arterială, ateroscleroza cerebrală, arterita, trombogeita obliterantă, intensifică circulaţia periferică slabă cauzată de menopauză, curăţă sângele de toxine, deşeuri şi colesterol);

- boli respiratorii şi pulmonare (tuse seacă, gripă, angină, laringită, rinită alergică şi rinofaringită recidivantă, febră, astm bronşic, bronşite cronice, pneumonie, emfizem pulmonar, exces de expectoraţii, inhibă dezvoltarea unor bacterii şi a virusului gripei);

- boli renale (litiază renală, inflamaţii şi infecţii renale, nefrite, pielonefrite, hidropizie şi contribuie la scăderea excesului de uree şi de acid uric);

- afecţiuni reumatismale (combate reumatismul cronic degenerativ şi artritele reumatoide prin efectele antiinflamatorii, guta şi mai ales poliartrozele generalizate şi invalidante la mâini şi picioare deformate);

- afecţiuni digestive (boli hepatobiliare, hepatită, insuficienţă şi steatoză hepatică, icter, dispepsie, gastrită, gastroduodenită, ulcer duodenal, colite, diaree şi dizenterie prin proprietăţile astringente, combate paraziţii intestinali, facilitează digestia, stimulează funcţionarea ficatului, a pancreasului şi a splinei, stimulează pofta de mâncare);

- afecţiuni ale sistemului nervos (stres, migrene, surmenaj fizic şi intelectual, astenie psihică postgripală, oboseală generală).

Fructele de coacăz sunt bune pentru pecingine

Efecte clare se constată şi în alte boli ca: retinopatiile diabetice, creşterea acuităţii vizuale la aviatori, şoferi, scafandri şi la lucrătorii din subteran. De asemenea, măreşte rezistenţa organismului la infecţii apărute în gură şi gât (amigdalite, gingivite, hemoragii şi inflamaţii gingivale), alinând durerile acute, precum şi în alte boli infecţioase cum ar fi rujeola şi scarlatina. În plus, combate scorbutul la carenţa vitaminei C, favorizează creşterea oaselor la copii şi intensifică formarea hematiilor (globule roşii) la copiii anemici şi la bolnavii în convalescenţă.

În uz extern, eficienţa preparatelor din fructe negre de coacăz se constată în abcese, dermatoze, eczeme, loviri, pecingine, înţepături de insecte, având şi efecte antiinflamatoare sistemice, similare tratamentelor cu hormoni corticosteroizi în alergii cutanate.

Frunzele au efecte deosebite în artrite, gută, hidropizie, catar vezical, hipertensiune arterială, ateroscleroză coronariană, tuse convulsivă, migrene persistente, dureri de stomac şi în calmarea durerilor provocate la înţepăturile de albine şi alte insecte.

Mugurii de coacăz sunt eficienţi în tratamentele multor afecţiuni pentru care sunt utilizate alături de fructe şi frunze.

În uz intern, mugurii acţionează în stimularea secreţiei hormonilor antiinflamatori în prostatită şi adenom de prostată, în fibrom uterin, chisturi ovariene şi alte inflamaţii locale la nivelul mucoaselor pulmonare, renale şi digestive.

În uz extern, preparatele din muguri s-au dovedit utile în dermatoze, urticarie şi eczeme.

Sucul natural cu efecte antireumatismale

Sucul natural de coacăze, pur sau diluat cu apă, se consumă în doză zilnică de 200-500 ml, în 3-4 fracţionări, având efecte benefice contra inflamaţiilor digestive şi în stările febrile. Sucul obţinut din 400 fructe şi 4 frunze mari se bea în 3 reprize pentru proprietăţile detoxifiante, diuretice şi antireumatismale şi antigutoase.

În gargare făcute de mai multe ori pe zi se recomandă pentru tratarea amigdalelor inflamate şi în durerile de gât.

Crema de coacăze negre, obţinută prin macerarea timp de 4 luni a fructelor proaspete în straturi de zahăr, are efecte de stimulare a apetitului şi de uşurare a digestiei.

Extractul din fructe zdrobite, cu adaus de zahăr şi benzoat de sodiu, se consumă în cure de 4 săptămâni, cu doze zilnice de 3-4 linguri la adulţi şi 3-4 linguriţe la copii.

Decoctul din fructe (o linguriţă fructe uscate la 250 ml apă rece) se fierbe în câteva clocote, se lasă să infuzeze 30 minute, se strecoară prin presare şi se bea întreaga cantitate în cursul zilei, fracţionată în 3-4 reprize.

Infuzia din frunze (10 grame la 1 litru apă clocotită) se consumă zilnic dimineaţa şi seara la culcare, contra afecţiunilor arteriale şi venoase, a infecţiilor urinare, a durerilor reumatice, colicilor nefritice, a fibromului uterin cu menstre dureroase şi ca diuretic.

Uleiul de seminţe stimulează memoria

Decoctul din frunze proaspete sau uscate (30 grame frunze la 1 litru apă rece se fierbe la foc mic până la primul clocot, se infuzează 10 minute şi se beau 3-4 ceşti pe zi) prezintă efecte remarcabile în tratamentul reumatismului şi al artrozei. Dacă se combină cu cataplasmele din frunze proaspete şi strivite, se aplică sub formă de pansament extern contra rănilor şi a altor ulceraţii (abcese, furuncule).

Uleiul din seminţe de coacăz are capacitatea de a acţiona în stimularea memoriei, având un conţinut ridicat în acid alfa-linolenic şi acid stearidonic, care sunt absolut necesari în dezvoltarea şi buna funcţionare a neuronilor.

Preparate din coacăze

Fructele sunt prelucrate sub formă de siropuri, jeleuri, dulceaţă, peltea, marmeladă, compoturi şi lichior. În mod frecvent se utilizează prepararea din amestecuri cu fructe de coacăz negru şi coacăz roşu, în anumite proporţii, având efecte benefice în vitaminizarea organismului, mai ales iarna şi primăvara. Aceste preparate din coacăze au bune efecte stimulatoare în digestie la persoane cu stomac leneş şi inflamaţii gastrointestinale.

Jeleul de coacăze se obţine din suc pus la foc domol cu o cantitate egală de zahăr. În timpul fierberii se îndepărtează spuma la intervale de 5 minute şi se adaugă 100 grame fructe de zmeur la 1 kg coacăze pentru aromatizare. Când pasta devine suficient de consistentă, se trece în borcane de păstrare.

Siropul de coacăze se obţine prin presarea la rece a fructelor, fiind consumat zilnic în doze de 4-6 linguri, la intervale de 2 ore. Are efecte puternic energizante, asigurând fortificarea generală a organismului, mai ales la copii, bătrâni şi la bolnavi în stare de convalescenţă.

Compotul de coacăze se prepară din 150 grame suc amestecat cu 100 grame coacăze proaspete şi 30 grame miere (sau 50 grame zahăr), având acţiuni excelente în boli cardiocirculatorii, renale şi în obezitate.

Vinul de coacăze se obţine prin macerarea la rece a 300 grame fructe proaspete într-un litru de vin roşu. După strecurare, se adaugă un sirop de zahăr şi se consumă câte un pahar înainte de mese.

Pelteaua de coacăze tratează faringita

Pelteaua de coacăze se amestecă cu puţină apă caldă şi se foloseşte sub formă de gargară în faringite granulomatoase.

Lichiorul se prepară din fructe proaspete, macerate într-un litru de rachiu alb, adăugând 3 cuişoare, un baton de scorţişoară şi 100 grame zmeură. După o macerare de 6 săptămâni în vas închis pus la loc răcoros, se filtrează şi se adaugă 200 grame zahăr. Se va consuma după o macerare de încă 4 săptămâni.

În apicultură, plantaţia intensivă de coacăz poate asigura o producţie de 10-20 kg miere, florile fiind frecvent vizitate de albine pentru culegerea de nectar şi polen.

La ce e bun coacăzul roşu

Este un arbust asemănător cu tufele coacăzului negru, deosebindu-se prin culoarea fructelor, mai frecvent roşie şi mai rar albă, roz sau gălbuie.

Conţinutul chimic este aproape identic cu cel al fructelor coacăzului negru, doar cu o aciditate ceva mai ridicată prin prezenţa acizilor organici citric, tartric şi malic.

Fructele de coacăz negru sau roşu se folosesc în stare proaspătă, congelată sau prelucrate sub diferite forme ca: suc, sirop, compot, marmeladă, gem, jeleu, vin, lichior etc.

Fructele proaspete se consumă cu puţin zahăr sau miere de albine într-o cură de dezintoxicare (o zi pe săptămână, luând câte 1 kg fructe), fără a consuma altceva în ziua respectivă. Această cură previne accidentele vasculare, hipertensiunea arterială, măreşte acuitatea vizuală, combate obezitatea şi favorizează longevitatea. Consumate înainte de mese, fructele proaspete au efecte tonic-aperitive, iar după mese au acţiuni stomahice.

Fructele se pot consuma în cantitate zilnică de 125 grame, cu adaos de iaurt sau lapte acru (200 ml) şi se îndulcesc cu miere sau zahăr. Se presară fulgi de cereale sau pesmet cu biscuiţi. Uneori este recomandată aromatizarea cu scorţişoară, vanilie şi coajă de lămâie. Consumul fructelor este preferat dimineaţa, pe stomacul gol, cu adaos în câteva reprize în cursul zilei. Există şi preferinţa de folosire a fructelor de coacăz în aromatizarea produselor lactate, la prepararea salatelor de fructe, a unor medicamente şi ceaiuri calmante pentru boli de inimă şi de stomac.

Măceşul este una dintre frumoasele podoabe ale dealurilor, fiind eficace pentru sănătatea omului, în primul rând pentru vitaminizarea organismelor slăbite şi apoi pentru prevenirea şi combaterea multor afecţiuni maladive (cardiovasculare, renale, genitale, digestive, nervoase şi pulmonare).

Legenda aminteşte despre grecii antici care susţineau că Afrodita, zeiţa frumuseţii, dragostei, căsătoriei şi a fertilităţii, era îndrăgostită de frumosul Adonis. Acest cuplu nu a fost pe placul lui Marte, zeul războiului, care o dorea pe Afrodita pentru el. Când Marte a vrut să-l omoare pe Adonis, atunci Afrodita a fugit în ajutorul iubitului ei, dar s-a înţepat într-un măceş ghimpos. Picăturile din sângele ei au căzut pe petalele alb-roze ale florilor de măceş şi astfel au apărut frumoşii trandafiri roşii şi parfumaţi.

Măceşul, cu denumirea ştiinţifică Rosa canina, aparţine de genul Rosa, cu circa 200 de specii, existente în regiunile continentale şi subtropicale ale emisferei nordice.

Dintre acestea, în România cresc 51 specii spontane sau cultivate, cea mai răspândită fiind specia spontană Rosa canina.

În ţara noastră, măceşul creşte frecvent în toate regiunile, începând de la litoralul Mării Negre până în zona montană, la altitudinea de 1.200–1.700 metri. Sub formă de arbuşti căţărători sau târâtori, adesea spinoşi, este întâlnit în răriturile de păduri foioase, liziere de păduri, coaste însorite şi semiumbrite, păşuni, fâneţe, crânguri din apropierea lacurilor, pe văile şi luncile râurilor, marginea drumurilor şi a căilor ferate.

Cel mai frecvent, măceşii se întâlnesc în judeţele Vrancea, Neamţ, Buzău, Brăila, Ilfov şi Teleorman. Creşte pe orice tip de sol, exceptând turbăriile şi terenurile mlăştinoase.

În diferite zone ale ţării, măceşul este cunoscut sub mai multe denumiri populare ca: răsură, cacadâr, mărăcine, rug, sipică, trandafir sălbatic, zgorghin.

Fructele se recoltează manual, în lunile august-octombrie, înainte de căderea brumei, deoarece fructele brumate se înmoaie şi pierd o parte din vitamina C. Fructele necoapte şi ciupite şi mai ales cele cu pete negre nu se culeg deoarece în ele au fost depuse ouăle muştei de măceş. O tufă poate produce circa 300-400 grame măceşe cu gust plăcut, dulce-acrişor, uşor astringent, lipsite de miros.

Pentru prelucrare în preparate medicinale sau alimentare se usucă la umbră, în straturi subţiri (max. 5 cm) sau artificial, întregi sau secţionate, la temperatura de 1000C. În multe cazuri se preferă scoaterea seminţelor şi uscarea separată a acestora. Din 2 kg fructe proaspete se obţine 1 kg fructe uscate.

Florile şi frunzele se recoltează în lunile mai-iunie, în faza de înflorire deplină. Din 4-5 kg flori proaspete se obţine 1 kg flori uscate, plăcut mirositoare.

Depozit de vitamina C

În conţinutul chimic al fructelor predomină vitamina C (acidul ascorbic şi acidul dehidroascorbic) în cantitate de 0,5 – 2%, de 50 de ori mai mult decât în lămâi, de 80-100 de ori mai mult decât în cireşe, vişine şi mandarine şi de 200 de ori mai mult decât în mere. De remarcat faptul că fructele măceşului de munte au un conţinut mult mai mare de vitamina C (8-10 g%), depăşind de aprox. 10 ori conţinutul fructelor de la şes.

În afară de vitamina C, măceşele conţin şi alte vitamine de mare valoare pentru organismul uman: provitamina A (de 20 ori mai mult decât în mere), vitaminele B1, B2, K, P şi PP.

Valoarea energetică a fructelor este de 135 kcal la 100 g produs proaspăt.

Petalele florilor conţin ulei eteric, iar seminţele, cantităţi mari de tocoferol (vitamina E).

Măceşele vitaminizează organismul

Prin conţinutul ridicat în vitamine naturale, fructele dau rezultate uimitoare şi sunt recomandate în avitaminoze, hipovitaminoze şi ca energizant general, mai ales la copii, vârstnici, persoane debile, anemice, bolnave de tuberculoză sau aflate în convalescenţă. Eficienţa este mai mare în perioada rece a anului, când organismul are nevoie de mai multe vitamine pentru îndeplinirea funcţiilor sale normale. Se ştie că necesarul zilnic în vitamina C este de 100-125 mg, ceva mai mare în cazul unor maladii infecţioase, stări febrile, eforturi fizice şi intelectuale făcute la temperaturi scăzute, precum şi la femeile după naştere.

Pentru întărirea şi creşterea rezistenţei la factori nefavorabili, biotici sau abiotici, sunt eficiente preparate sub formă de ceaiuri, siropuri, vinuri, marmelade, inclusiv măceşele întregi, uscate şi măcinate (cu sau fără seminţe). Acestea se consumă în scopuri curative sau profilactice în timpul sezoanelor mai reci, mai ales atunci când apar răceli, gripe sau afecţiuni respiratorii infecţioase.

Necesarul de vitamină C se poate realiza prin mestecarea, în cursul zilei, a 30-50 grame de pulpă de măceşe, curăţată de seminţe şi perişori.

La prelucrarea produselor nu se folosesc obiecte din metal nesmălţuite deoarece metalele descompun uşor vitamina C.

Produsele din fructe de măceş, indiferent de forma de prelucrare, asigură o bună funcţionare a rinichilor, inimii, ficatului, splinei, creierului şi a glandelor cu secreţie internă.

Consumul acestor preparate este eficient numai pe o durată de maximum 6 luni după preparare, întrucât îşi pierd o mare parte din vitamine.

Remediu în bolile renale

Pentru afecţiunile renale şi genitale există rezultate remarcabile în tratamentele contra următoarelor boli:

- inflamaţiile căilor urinare şi ale rinichilor, formarea calculilor la nivelul rinichilor şi a vezicii urinare, insuficienţă renală, edeme renale şi enurezis (pierderea involuntară a urinei). Pentru aceste afecţiuni sunt eficiente decocturi, infuzii şi vin de măceşe, în cure de lungă durată, care intervin în reglarea cantităţii de urină eliminată zilnic;

- oprirea hemoragiilor uterine, leucoree, gonoree, cistite, nefrite, dismenoree pentru care se utilizează infuzie sau tinctură de măceşe cu proprietăţi antiseptice.

Măceşul e bun şi pentru bolile de inimă

În bolile cardiovasculare, preparatele din fructe sunt bune vasodilatatoare, arteriale şi venoase şi constituie remedii eficiente contra fragilităţii vaselor capilare (datorită conţinutului în flavonoide şi vitamina P). Prin aceasta, măceşele facilitează circulaţia periferică normală a sângelui, picioarele şi mâinile nu mai sunt reci şi cianurate şi previne apariţia de hemoragii la nivelul arterelor sau vaselor, cu pericol de arterite şi tromboflebite, mai ales la persoanele în vârstă. În plus, intervine în insuficienţa cardiacă, cu edeme la glezne. În bolile inimii, preparatele din măceşe au rol sedativ în caz de hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, angină pectorală şi aterocleroză coronariană (pentru aceste boli sunt eficiente infuzii şi decocturi).

Stimulează secreţiile gastrice

În afecţiunile aparatului digestiv, preparatele din măceşe au efecte în steatoza hepatică, hepatita cronică virală (A, B, C), litiaza biliară, dischinezia biliară, colecistite, gastrite (prin stimularea secreţiilor), inflamaţii intestinale, crampe şi senzaţie de vomă. Prin stimularea digestiei (datorită conţinutului în pectine) se evită enterocolitele, inflamaţiile mucoaselor, hemoragiile la stomac, diareea, dizenteria şi intoxicaţiile stomacale (se prepară infuzii concentrate, decocturi, macerate la rece, vinuri tonice şi pulberi).

Un efect remarcabil se constată în eliminarea viermilor intestinali (oxiuri, ascaroizi, giardia şi tenia). Se utilizează fructele crude sau uscate şi pulverizate, amestecate cu miere de albine (2 părţi fructe şi 1 parte miere), care se consumă înainte de mese, pe stomacul gol, câte 2-3 linguriţe pe zi.

Ajută sistemul nervos şi respirator

Pentru sistemul nervos, măceşele intervin împotriva stresului, a somnolenţei, a insomniilor, asigurând nopţi liniştite. Mai au efecte în migrene, astenii, amnezii, pierderea memoriei, confuzii mentale, nevroze anxioase, anxietate, oboseală şi chiar în scleroza multiplă în plăci (leuconevraxită). Pentru aceste afecţiuni se utilizează decoctul, pulberea şi tinctură cu acţiune sedativă.

În afecţiunile respiratorii, măceşele au efecte remarcabile în tratarea multor boli ca: gripa, răceala, răguşeala, rinosinuzita, faringita, astmul bronşic, pneumonia, tuberculoza şi în creşterea rezistenţei la infecţii pulmonare (sunt eficiente infuziile, decocturile şi tincturile). Pulberea de măceşe (1 linguriţă la intervale de 1-2 ore) măreşte capacitatea de a suporta febra, asigurând totodată eliminarea unor toxine şi inhibarea bacterilor din corp.

La tratamente externe se aplică comprese sau masaje locale cu decoct de măceşe pentru dureri reumatice, îmbunătăţirea mobilităţii articulare, psoriazis, contuzii, înţepături de insecte, micoze bucale, cuperoză (vinişoare subţiri pe obraji), dureri de urechi şi diferite dermatoze alergice. Efect bun are şi consumul de pulberi din pulpa fructelor uscate, luând 4-6 linguriţe pe zi.

Lemnul tăiat mărunt şi fiert în apa de baie acţionează în combaterea bătăturilor şi a ciocurilor din talpă.

Utilizări terapeutice ale florilor, frunzelor şi seminţelor

Florile şi frunzele sunt folosite intern în boli de ficat, constipaţie, dizenterie, hemoptizie, litiază renală, astenie şi cuperoză pentru care se prepară o infuzie din 2 linguriţe la 200 ml apă clocotită care se infuzează acoperit timp de 10 minute şi se beau 3 ceaiuri pe zi, foarte plăcute la gust, mai ales dacă se amestecă cu frunze de zmeur, fragi şi mur.

Este recomandat şi siropul preparat din 250 g frunze şi 1,5 litri apă clocotită; se lasă la macerat timp de 12 ore, se strecoară şi se adaugă 500 g zahăr sau miere de albine. Siropul se fierbe din nou până la consistenţa optimă şi va fi consumat pentru efectele sale tonice, întăritoare şi depurative la copii, persoane anemice, în convalescenţă şi fără poftă de mâncare.

În tratamente externe, florile şi frunzele au efecte în răni, ulceraţii, arsuri, dureri de ochi, pentru care se prepară o infuzie cicatrizantă folosită la spălarea rănilor, precum şi tinctură pentru comprese pe răni şi ochi. În caz de răceală este indicat oţetul din flori pentru frecţii locale.

În unele zone, frunzele şi florile proaspete sunt aşezate între rufe şi haine pentru a da un miros plăcut.

Sâmburii sunt eficienţi în caz de palpitaţii, hemoragii, hemoroizi, menstre neregulate şi colite cronice; se poate folosi decoctul din 1 linguriţă seminţe zdrobite la 200 ml apă, se fierbe 5-6 minute şi se beau câte 1-2 ceaiuri pe zi.

În instabilitate nervoasă, nelinişte, teamă permanentă şi agitaţii nocturne se recomandă tinctura din seminţe, din care se iau câte 30 picături de 3 ori pe zi.

Preparate pentru alimentaţie

- Decoct din două linguri fructe zdrobite sau curăţate de seminţe şi perişori care se fierb timp de 10 minute în 500 ml apă la foc moale; se strecoară, se îndulceşte cu miere sau zahăr şi se bea călduţ sau rece în cursul zilei. Fructele se introduc în apă numai după primul clocot, pentru menţinerea vitaminei C. Ceaiul este foarte gustos şi reconfortant, are culoarea roşie, gust acrişor şi miros plăcut de vanilie, ceea ce îl face indicat să fie folosit în locul ceaiului chinezesc (verde sau negru).

- Infuzia fără fierbere este indicată pentru a nu distruge vitaminele; se prepară din 10-15 fructe zdrobite sau două linguriţe fructe uscate la 200 ml apă clocotită, care se infuzează acoperită timp de 10-15 minute, se pasează prin tifon, se adaugă miere de albine şi zeamă de lămâie după gust şi se consumă câte 2-3 ceaiuri pe zi, mai ales dimineaţa împotriva răcelii, în anotimpul iernii şi la începutul primăverii.

- Băutura răcoritoare din măceşe se prepară din 100 g fructe zdrobite care se ţin 12 ore scufundate într-un litru de apă rece; se strecoară prin pânză deasă, se adaugă 100 g zahăr şi se consumă câte 2-3 căni pe zi, ca băutură vitaminizantă rece, eventual cu adaos de lămâie, miere de albine, frunze şi flori de tei, pentru a mări efectele benefice.

- Consumul în stare proaspătă foloseşte măceşe bine spălate de la care s-au îndepărtat seminţele şi perişorii, pentru a evita mâncărimile pielii sau ale mucoaselor. Conservarea fructelor se face sub formă uscată sau ca pastă şi sirop obţinut din 2 părţi măceşe şi 3 părţi zahăr, care se încălzeşte pe baia de apă câteva secunde şi se păstrează în borcane bine închise.

- Tinctura de măceşe se prepară din o parte măceşe şi 5 părţi alcool 600; se macerează 8 zile şi se consumă câte 40-50 picături pe zi, având efecte sedative, contra nevrozei anxioase. Se mai prepară din 500 g pulpă de măceşe (fără sâmburi) amestecate cu 500 g zahăr sau miere şi lăsate la macerat 5-6 zile până la obţinerea unui suc roşu; se adaugă 500 ml alcool 600, se mai macerează încă 2-3 zile după care se strecoară în sticle închise la culoare, folosindu-se circa 30 picături înainte de culcare.

- Vinul de măceşe este o băutură excelentă, vitaminoasă, cu proprietăţi tonice şi antiinfecţioase. Se prepară din 2 kg fructe coapte, bine spălate şi trecute prin măşina de tocat; pasta se pune într-o damigeană de 20 litri cu 7 litri apă rece. Separat se dizolvă, la cald, 2 kg zahăr într-un litru de apă şi zeama unei lămâi, se toarnă peste măceşe, se adaugă puţină drojdie de bere în damigeană şi se astupă cu dop de fermentaţie. Aici se menţine timp de minim 6-8 săptămâni la temperatura de 18-200C, cu agitare zilnică. După limpezire se strecoară prin tifon şi se toarnă în sticle bine închise, păstrate la loc răcoros. Consumat câte un păhărel zilnic, dimineaţa pe stomacul gol, constituie un remediu deosebit de eficace în normalizarea circulaţiei sângelui, în menţinerea tonicităţii vaselor capilare, în combaterea litiazei şi infecţiilor urinare, iar extern este un minunat balsam pentru răni.

- Supa de măceşe se prepară din 40 g fructe coapte care se fierb în 250 ml apă cu puţină scorţişoară; se trece prin sită şi se adaugă 15 g miere şi 10 g amidon umectat. Totul se fierbe până se îngroaşă, după care se adaugă o linguriţă de stafide şi puţină coajă de lămâie pentru a se consumă cu plăcere, împreună cu crutoane sau cu fulgi de cereale. După acest sistem de preparare, în Suedia se consumă o supă foarte gustoasă.

- Siropul din pulpă de măceşe se prepară din 250 g fructe uscate peste care se adaugă 1,5 litri apă clocotită; se lasă la macerat timp de 12 ore, se strecoară şi se adaugă 500 g zahăr sau sirop de pere, se fierbe până se obţine consistenţa specifică siropului. Se păstrează în sticle la frigider şi se consumă câte 3 linguri pe zi, cu efecte deosebite în boli infecto-contagioase, diaree, viroze, precum şi la aromatizarea salatelor şi a îngheţatei. Dacă se adaugă şampanie devine un aperitiv foarte plăcut, uşor acidulat şi vitaminizant, fiind indicat pentru bolnavi convalescenţi şi copii, mai ales în anotimpul rece.

- Lichiorul de măceşe se obţine din 500 g fructe coapte, bine mărunţite în mixer, peste care se toarnă 150 g zahăr şi 1 litru alcool 600; se lasă la macerat timp de 4-6 săptămâni, se filtrează prin filtru fin în sticle care se închid bine şi se lasă pentru maturare timp de alte 4 luni. Se consumă cu rol stimulator şi întăritor pentru vârstnici.

- Jeleul de măceşe se prepară din fructe tăiate în jumătate şi curăţate de seminţe şi perişori; se lasă să se umfle peste noapte în suc de mere, se adaugă suc de cătină, zeama unei lămâi, zahăr (1½ faţă de cantitatea de fructe) şi se dă în clocot. După ce se strecoară, se trece în borcane păstrate la rece din care se consumă zilnic, fie pe pâine, fie amestecat în iaurt, având rol de a preveni răceala şi de a mări puterea de apărare a organismului.

- Pelteaua din măceşe bine maturate, se fierbe timp de 30 minute, se centrifughează, se fierbe din nou timp de alte 30 minute, după ce s-a adăugat o cantitate egală de zahăr şi sucul unei lămâi. Se recomandă persoanelor astenice şi copiilor bolnavi de diaree.