Istoria sfântului martir Crisant începe cu venirea la putere a împăratului roman Valerian (253-260), când nobilul Polemius este chemat de la Alexandria la Roma şi i se oferă unul dintre primele locuri în Senatul roman. El vine împreună cu fiul său, Crisant, un tânăr deosebit de înzestrat, care îi obosise pe profesorii din Alexandria cu întrebările lui despre problemele mari ale sensului şi valorii vieţii umane. Ajuns în capitala imperiului, el continuă cu pasiune cercetările sale; citeşte cu nesaţ operele marilor filosofi, discută cu retori şi scriitori, dar nu află răspunsul care să-i aducă liniştea. Atunci, Dumnezeu răspunde dorinţei sale după adevăr, dispunând astfel lucrurile încât să ia cunoştinţă de Sfânta Evanghelie. După ce a citit-o cu deosebită atenţie, a simţit cum în sufletul său a coborât o lumină dulce şi a spus: "Prea mult timp ai pierdut, Crisant, răsfoind cărţile întunericului; iată că acum ai văzut lumina adevărului. Ar fi oare înţelept să respingi aceste raze strălucitoare şi să te reîntorci la minciună? Tu ai descoperit o comoară de aur şi cele mai preţioase pietre: ai grijă să nu-ţi fie răpită şi astfel să pierzi roadele muncii tale."

Odată, aflându-se într-o călătorie în afara Romei, a întâlnit pe pustnicul Carpofar, care îşi petrecea zilele într-o peşteră, în rugăciune şi citirea cărţilor sfinte. După mai multe zile de discuţii, nobilul Crisant a cerut şi a primit sfântul Botez. La reîntoarcerea în oraş, cei din casă au observat o schimbare totală în purtările lui, şi spre uimirea lor l-au auzit vorbind despre Cristos şi despre frumuseţea învăţăturilor sale. Înspăimântaţi, l-au înştiinţat pe Polemius, atrăgându-i atenţia că purtarea lui Crisant i-ar putea aduce mari neplăceri şi chiar să-l compromită în faţa împăratului. Plin de mânie, tatăl porunceşte să fie aruncat în închisoare şi să nu i se dea decât foarte puţină mâncare, până ce îşi va reveni. Ca un adevărat iubitor al lui Cristos, tânărul nobil a simţit o bucurie nespusă, gândindu-se că participă la suferinţele învăţătorului său divin, şi în loc să arate părere de rău pentru starea în care se afla, el a devenit mai convins şi mai hotărât în credinţa sa.

În faţa acestei situaţii, Polemius, sfătuit de unii prieteni, a recurs la un alt mijloc. A poruncit să se pregătească un ospăţ splendid, cu cele mai frumoase sclave care să servească la masă, iar Crisant să fie îmbrăcat în veşmintele sale cele mai preţioase. Adus în mijlocul oaspeţilor, tânărul a înţeles primejdia în care se afla şi, spun Actele martiriului său, "a recurs la arma mântuirii, rugăciunea: 'Doamne, vino în ajutorul meu. Ştiu că este cu neputinţă să rămân curat dacă Tu nu-mi dai acest har. Apără-mă de ispitele care mă asaltează'". Abia a terminat rugăciunea şi toate fetele care se aflau în sală au căzut într-un somn adânc, din care nu au putut fi trezite decât după ce au fost transferate într-o altă cameră. Polemius a cerut ajutorul unei preotese a zeiţei Minerva, o tânără deosebit de frumoasă şi inteligentă, cu o mare putere de convingere. Daria, acesta era numele preotesei, a îmbrăcat podoabele ei fermecătoare şi s-a prezentat în faţa lui Crisant. "Ceea ce mă aduce alături de tine nu este o pasiune josnică, ci rugămintea cu lacrimi a tatălui tău, care doreşte să te reîntorci la cultul slăvit al zeilor noştri", a început Daria. Crisant a răspuns: "Dacă eşti în măsură să mă convingi cu dovezi temeinice, voi răspunde cu plăcere dorinţelor tatălui meu şi rugăminţilor tale".

Actele martiriului Sfântului Crisant consemnează în continuare o discuţie îndelungată, de fapt o critică la adresa cultului zeilor. Crisant spune: "Voi mă constrângeţi să venerez ca zei nişte blocuri de piatră îmbinate între ele cu cuie şi plumb. Crezi că pot să ador eu pe un Jupiter desfrânat, pe un Mercur hoţ, un Hercule asasin, o Venera neruşinată? Ce fel de dumnezeire poţi recunoaşte tu, Daria, în aceşti criminali? Noi nu trebuie să venerăm şi să iubim decât fiinţele care strălucesc printr-o sfinţenie desăvârşită şi o glorie fără pată. Or, ce sfinţenie afli în Saturn, care îşi devorează copiii îndată după naştere; şi ce este lăudabil în tatăl său Jupiter, asasin şi uzurpator, care a comis atâtea crime câte zile a trăit? Şi ce putem spune de sfinţenia Junonei, a zeiţei Palas sau a zeiţei Venus?... sunt de plâns cei care cinstesc şi venerează asemenea zei". Daria răspunde: "Ştiu foarte bine că toate acestea nu sunt decât ficţiuni ale poeţilor şi nu merită nici o atenţie; dar de ce nu ţii seamă de ceea ce ne învaţă filosofii? Ei ne arată că toate divinităţile reprezintă alegoric forţele vii ale universului. Saturn este timpul, Jupiter soarele, Junona aerul, Venera focul, Neptun marea, Ceres pământul; şi aşa sunt toate zeităţile". La această explicaţie Crisant întreabă: "Atunci de ce să fabricăm imagini ale lor şi apoi să le venerăm? Dacă pământul este o zeiţă, nu ar trebui să împartă daruri adoratorilor săi? Însă pământul nu oferă nimic celor care îl adoră, ci numai celor care îl muncesc... Şi la fel se întâmplă cu toate elementele naturii. Ele sunt create pentru a fi de folos oamenilor, ca un dar al bunătăţii lui Dumnezeu. Este deci o nebunie să adorăm nişte obiecte care ne sunt inferioare. Acela singur merită închinarea şi recunoştinţa noastră care ne-a dăruit aceste lucruri..." Cuvintele lui Crisant au convins-o pe Daria să renunţe la cultul zeilor şi să ceară Sfântul Botez. Pentru a da satisfacţie lui Polemius, s-au căsătorit în mod oficial, dar s-au hotărât să îşi consacre lui Dumnezeu fecioria lor.

Viaţa fericită a celor doi soţi a provocat o mare mişcare de convertire la credinţa creştină şi de practicare a castităţii perfecte în căsătorie. Tribunul Claudiu, considerând că Daria şi Crisant sunt vinovaţi de cele ce se petreceau, i-a supus la diferite chinuri, dar toate instrumentele de tortură s-au sfărâmat şi în cele din urmă înşişi călăii cereau să devină creştini. Daria a fost dusă într-o casă de prostituţie, cu intenţia de a fi dezonorată. Dumnezeu a intervenit printr-un leu care a scăpat din circ şi a alergat la locul infam, unde a apărat-o pe Daria de toate primejdiile. Deoarece încercările de a-i face să se întoarcă la cultul zeilor au rămas zadarnice, prefectul oraşului, sau poate chiar împăratul Valerian în persoană, a dat poruncă să fie îngropaţi de vii într-o nisipărie, în afara oraşului, după poarta Salaria. Această pedeapsă a fost hotărâtă şi pentru a aplica legea care cerea ca vestalele care au renunţat la virginitate să fie îngropate de vii. Strâns uniţi sufleteşte în viaţa lor pământească, Crisant şi Daria nu au fost despărţiţi nici la moarte, nici în mormânt.

Creştinii au săpat în acel loc o galerie subterană în care au aşezat cu cinste trupurile martirilor. Când au venit peste un an de zile să serbeze ziua martirului, fiind denunţaţi prefectului, acesta a dat ordin să se închidă gura galeriei şi să fie păziţi de ostaşi. După ce Biserica şi-a recăpătat libertatea, şi Papa Demesus a început restaurarea catacombelor, galeria a fost deschisă din nou şi în faţa ochilor înmărmuriţi ai celor de faţă a apărut o privelişte tulburătoare: o mulţime de schelete întinse pe pământ, între care se puteau distinge trupuri de copii, bărbaţi, femei şi preoţi, purtând încă în mâini vase de argint cu care celebraseră Tainele Sfinte. Papa Demesus a dat ordin să nu se schimbe nimic, a zidit galeria, lăsând doar o mică deschizătură, prin care se vedeau sfintele relicve. Din nefericire, galeria a fost devastată de către goţi atunci când au invadat Roma, şi nu a mai rămas decât cripta cu osemintele sfinţilor Crisant şi Daria. În secolul al IX-lea, relicvele celor doi soţi au fost transferate la abaţia Sfântului Avold, din Metz, în nordul Franţei.

* * *

Numele personal Crisant, cu forma feminină Crisanta, provine din limba greacă şi este derivat din alăturarea cuvintelor Chryson = aur şi anthos = floare, însemnând "floare de aur" (ca şi cuvântul crizantemă). Astăzi se întâlneşte foarte rar.

Prenumele Daria, cu forma masculină Darie, este de origine din îndepărtata Persie; el a fost purtat de mulţi regi, printre care Darius I, al lui Istaspe, amintit în Scrisoarea a III-a a lui Eminescu. În limba persană apare ca un nume compus din două cuvinte, care alăturate au înţelesul de: "om care posedă bunuri", sau "om care menţine binele".

Căsătoria dintre Iosif şi Maria a fost o căsătorie adevărată, deşi amândoi şi-au propus să trăiască în castitate. Îndată după logodnă, Iosif a observat semnele sigure ale maternităţii Mariei; cu toate că nu avea nici o îndoială asupra nevinovăţiei şi integrităţii soţiei sale, se gândea "să o părăsească în ascuns". Aceasta pentru că "fiind un om drept", după cum spune evanghelistul, nu voia să dea ocazia la bănuieli şi nici să acopere cu prezenţa sa un fapt inexplicabil. (Calificativul de "drept", atribuit lui Iosif în această situaţie dramatică, este ca şi lumina orbitoare a unui flash, care descoperă toată frumuseţea şi măreţia sufletului său). Situaţia neclară şi tulburătoare a lui Iosif a fost rezolvată prin intervenţia unui înger trimis de sus. Iosif "a luat la el pe logodnica sa" şi împreună cu ea s-a dus la Betleem, locul lui de naştere, pentru a se supune poruncii împăratului Augustus, care cerea ca toţi cetăţenii imperiului său să se prezinte pentru recensământ în localităţile unde s-au născut. Aici, la Betleem, Cuvântul veşnic a văzut lumina zilei în trup omenesc; el a fost înconjurat cu dragoste de păstorii umili din apropiere, precum şi de magii veniţi din depărtări, dar şi de bănuielile şi ura lui Irod, care a silit Familia Sfântă să fugă în Egipt. După circa cinci sau şase ani s-au întors în căsuţa Mariei din Nazaret, unde au dus o viaţă liniştită, de muncă şi rugăciune. Când Isus a ajuns la vârsta de doisprezece ani, a mers împreună cu Iosif la Ierusalim, de sărbătoarea Paştelui; atunci a avut loc cunoscuta întâmplare cu pierderea şi regăsirea lui în templu.

După acest episod, se pare că Evanghelia îşi ia rămas bun de la Iosif, reţinând icoana vie a Sfintei Familii din Nazaret, în mijlocul căreia, sub privirile lui Iosif şi ale Mariei, Isus creştea "în înţelepciune, în vârstă şi în har". Probabil viaţa pământească a lui Iosif s-a sfârşit înainte ca Isus să-şi fi început activitatea publică, după ce cu umilinţă şi demnitate a împlinit extraordinara misiune de a fi tatăl purtător de grijă al Mântuitorului întregului neam omenesc.

Chipul său măreţ a rămas în umbră chiar şi după moarte. Comemorarea şi cinstirea publică a amintirii sale a început abia în secolul al IX-lea. În anul 1621, Papa Grigore al XV-lea a declarat ziua de 19 martie sărbătoare de poruncă; Papa Pius al IX-lea, în secolul al XIX-lea, l-a declarat pe Sfântul Iosif ca patron al Bisericii universale. Un omagiu deosebit i-a fost adus de Papa Ioan al XXIII-lea, care a introdus pomenirea numelui Sfântului Iosif la Sfânta Liturghie, atunci când se foloseşte Canonul Roman.

* * *

Numele Iosif este rămas din Vechiul Testament, şi a fost purtat de fiul lui Iacob şi al Rahelei, care a fost vândut de fraţii săi unor negustori de sclavi, dar a ajuns, în cele din urmă, primul ministru al Faraonului Egiptului. În limba ebraică Yoseph este o prescurtare a numelui Yosephyah care înseamnă "Dumnezeu să mai dea, să mai adauge". Acest nume se dădea copiilor după a căror naştere părinţii mai doreau să mai aibă un alt copil. Când Rahela, soţia lui Iacob, l-a născut pe al unsprezecelea copil, i-a pus numele Iosif, exprimând rugăciunea: "Domnul să-mi mai adauge un fiu". Ştim că a urmat al doisprezecelea copil, Veniamin.

În limba greacă, cuvântul Yoseph a avut forma Ioseph - şi o formă, probabil populară, Iosepos. Din aceste două forme s-au dezvoltat prenumele actuale: Iosephus, Iosif, Iosa, Iosu, Iosiv, Iusuf, Ioja, Ioşca; de asemenea şi formele cu consoana p: Iosip, Osip, Iosup, Iosib, Giuseppe, Jose; ca forme hipocoristice (de alintare) se folosesc formele: Joka, Josa, Szepi, Jaso. S-au creat şi forme feminine: Josepha, Iosefina, Iozefina, Josette, Josiana. Desigur, părinţii de astăzi nu se mai gândesc la semnificaţia originală a acestui nume, ci îl atribuie copiilor născuţi în luna martie, lună închinată cinstirii Sfântului Iosif, sau copiilor pe care doresc să îi pună sub ocrotirea celui care a fost rânduit de Dumnezeu purtător de grijă a lui Isus Cristos. Este de fapt un nume drag fiecărui creştin, deoarece nu poate fi despărţit de numele Domnului nostru Isus Cristos şi al Fecioarei Maria, şi ne aminteşte că adevărata comoară a vieţii, pe care trebuie să o dorim şi să o păstrăm cu grijă, este copilul din ieslea Betleemului şi din Taina Altarului.

Până la reforma actuală a calendarului bisericesc, comemorarea Sfântului Benedict se făcea în ziua de 21 martie, zi în care Patriarhul monahismului apusean a încetat din viaţă, în anul 547, şi a fost apoi înmormântat alături de sora lui, Scolastica, decedată cu patruzeci de zile mai înainte, în mormântul de lângă mănăstirea de pe muntele Cassino (în sudul Italiei). În anul 580, năvălitorii lombarzi au distrus mănăstirea. Peste mai bine de o sută de ani, în 703, călugării benedictini de la Fleury-sur-Loire (Franţa) au răscolit ruinele vechiului aşezământ şi au descoperit trupul Sfântului Benedict, pe care l-au adus cu mare solemnitate în mănăstirea lor de pe malul Loarei, în ziua de 11 iulie. De atunci, în multe regiuni această zi a fost aleasă pentru sărbătorirea Sfântului Benedict, şi noul calendar a adoptat-o acum pentru întreaga Biserică.

În anul 1964, Papa Paul al VI-lea l-a declarat pe Sfântul Benedict patron principal al Europei, împlinind astfel un act de meritată recunoştinţă faţă de Sfântul căruia Europa îi datorează multe dintre valorile şi realităţile ei. Cu patru ani înainte de naşterea Sfântului Benedict, armatele năvălitoare ale herulilor sub conducerea lui Odoacru au trecut prin foc şi sabie pământul Italiei, şi ucigând pe ultimul împărat roman au închis definitiv capitolul stăpânirii Romei Imperiale; supravieţuirea culturii romane se va datora în cea mai mare măsură activităţii religioase şi culturale a călugărilor din aşezămintele monahale. Şi Sfântul Benedict este acela care a deschis capitolul glorios al monahismului occidental.

După cum ne informează cartea a II-a a "Dialogurilor" Sfântului Grigore cel Mare (540-604), Benedict s-a născut în anul 480 la Nurcia (Umbria-Italia), în familia patriciană Anicia. De tânăr a fost trimis la Roma să studieze retorica şi filosofia, dar dezgustat de uşurătatea vieţii din oraş s-a retras în mica localitate Affile şi şi-a continuat studiile, supunându-se unei aspre discipline ascetice. Nemulţumit cu această singurătate relativă, s-a retras într-o mică peşteră la Subiaco (localitate la sud de Roma) sub conducerea unui sfânt pustnic. Benedict avea atunci douăzeci de ani. După trei ani de singurătate, rugăciune şi penitenţă, a fost descoperit de păstorii din partea locului. Nenumăraţi credincioşi din împrejurimi îl căutau pentru a-i cere sfat şi rugăciuni; chiar călugării mănăstirii din Vicovaro l-au rugat să le fie conducător spiritual.

El a acceptat, şi a început astfel opera de restaurare a disciplinei mănăstireşti, dar unii dintre călugări s-au împotrivit cu îndârjire şi au ajuns până acolo încât au încercat să îl omoare, punându-i otravă în paharul cu băutură. Benedict i-a părăsit şi s-a retras la peştera lui dragă. În jurul lui au început să se strângă grupuri de tineri dornici de o viaţă spirituală deosebită. Pentru ei a întemeiat Sfântul Benedict douăsprezece mănăstiri cu câte doisprezece "fraţi", hotărâţi să urmeze normele trasate de părintele lor spiritual. Pentru a evita şicanele din partea unor persoane sus-puse, în anul 529, Benedict împreună cu mulţi dintre tinerii ucenici s-au retras spre sud, lângă oraşul Napoli, şi şi-au stabilit locuinţa pe o stâncă abruptă a muntelui Cassino. Aici au dărâmat templele zeilor Apolo şi Jupiter, rămase acolo din vechime, şi au clădit prima mănăstire închisă cu ziduri din patru părţi, asemenea unei fortăreţe, dar deschisă pentru lumina ce vine de sus, ca un mare rezervor care primeşte din cer ceva dătător de viaţă şi îl revarsă asupra lumii întregi.

Om practic şi clarvăzător, Benedict a sintetizat legile de bază ale vieţii mănăstireşti, "Regula vitae monasticae", într-un moto dătător de energie: "Ora et labora" - "Roagă-te şi munceşte"; prin aceasta, el a readus în viaţa şi ascetica creştină caracterul de contemplaţie unită cu acţiunea, aşa cum decurge din spiritul şi din litera Evangheliei. Adevăratul călugăr va trebui să fie, după cum se citeşte în capitolul al II-lea din Regulă: "nu orgolios, nu violent, nu mâncăcios, nu somnoros, nu leneş, nu clevetitor, nu pârâtor... ci cast, blând, silitor, umil, ascultător". Emblema mănăstirii: crucea, cartea şi plugul, a devenit expresia modului nou de a înţelege asceza creştină, rugăciune şi muncă, în vederea edificării spirituale şi materiale a unei societăţi noi, pe ruinele lumii romane.

De-a lungul veacurilor, din cuibul de pe Monte Cassino vor porni stoluri de oameni căliţi în rugăciune şi muncă şi vor deschide sute de aşezăminte asemănătoare pe întinsul întregii Europe, mai târziu şi în celelalte continente, aşezăminte care în vremuri de grele frământări au rămas focare vii de credinţă, cultură şi civilizaţie. Prin ucenicii şi urmaşii săi, Sfântul Benedict intră în rândul marilor binefăcători ai Europei, ai Bisericii şi ai omeniri.

În multe părţi ale Bisericii creştine, la 9 martie în Biserica din Răsărit şi la 10 martie în Biserica de Apus, se comemorează amintirea unui grup de patruzeci de ostaşi care pentru credinţa lor statornică faţă de Cristos au suferit moarte de martir prin îngheţare într-un lac din părţile Armeniei. Cercetările istorice mai noi au arătat că în istorisirea foarte răspândită a suferinţelor celor patruzeci de ostaşi sunt cuprinse fapte petrecute în diferite perioade şi în mai multe locuri. Autorul acestei istorisiri a reuşit să redea într-o formă foarte impresionantă dificultăţiile prin care au trecut nu numai 40 de ostaşi, ci miile de creştini care erau ostaşi ai armatei romane; de asemenea a exprimat într-un mod deosebit de plastic frământările sufleteşti şi greutăţile ce le aveau de înfruntat creştinii în faţa morţii. Alături de lacul cu apă îngheţată în care au fost aruncaţi creştinii, judecătorul aşezase o cadă cu apă caldă, şi mâncăruri alese spre a-i ademeni pe neînfricaţii ucenici ai Celui Răstignit; când unul dintre cei 40 se lăsă atras de şansa oferită, părăsi lacul îngheţat şi se aruncă în apa încălzită, el muri ca un nefericit. Este o imagine cutremurătoare a luptei ce se dădea în sufletele martirilor - oameni erau - între iubirea faţă de plăcerile vieţii trecătoare şi dragostea atotbiruitoare faţă de Cristos biruitor al morţii. Dat fiind că noul calendar revizuit şi-a propus să nu reţină decât fapte şi persoane strict determinate în timp şi spaţiu, amintirea celor 40 de martiri, - sfinţii mucenici - nu mai este menţionată; ea rămâne totuşi o icoană vie a istoriei tuturor martirilor şi îndeosebi a celor care au făcut parte din armatele romane.

Amintirea acestor mucenici a dat loc la anumite obiceiuri populare, constând în pregătirea unor produse alimentare din: făină de grâu - bobul de grâu zdrobit este simbolul morţii, dulciuri - ele amintesc bucuria biruinţei, şi condimente, mai ales scorţişoară - simbol al suferinţelor. Pregătite sub formă de opturi, sugerând coroanele oferite martirilor, sau de pâinişoare scufundate într-o compoziţie de aspectul apei îngheţate, amintind lacul în care au murit ostaşii credincioşi, ele se consumă în familie şi se împart la vecini. Înţelesul adânc şi mişcător al acestui obicei este uitat de mult, dar rămâne o dovadă a credinţei profunde a strămoşilor noştri şi a puterii lor de creaţie artistică. El este în măsură să exprime legătura strânsă între durerea morţii şi bucuria învierii cu Cristos, între suferinţa trecătoare şi coroana biruinţei ce ne dăruieşte viaţa cea fără de sfârşit.